O înțelepciune ancestrală leagă lumile între ele, dincolo de spațiu și timp, în toate tradițiile planetei. Și la noi e la fel ca pretutindeni. O zi din an dedicată celor care au trecut dincolo de marele văl. Și azi este această zi. Sunt sus, pe dealurile unde-și are locul Călătoria Inimii, uneori dincolo de nori, unde am ales să trăim, în Paradis. Păduri magnifice ne înconjoară din toate părțile, vârfurile Retezatului și ale lui Godeanu de jur împrejur, aerul e pur și rece, soarele arzător și adânc, păsările curg odată cu un timp care în București ne era străin.
În mai toate sesiunile de terapie individuală din ultima perioadă, cei cu care am lucrat au împărtășit despre sentimentul că trăiesc ceva precum în Ziua Cârtiței*. Sentimentul că tot repetă, mereu și mereu, aceeași zi. Însă, în ciuda faptului că au acest sentiment, au observat cum ceva esențial se petrece. Lucru pe care mi l-au împărtășit nu doar cei care au ales o însoțire individuală acum ci și mulți cei cu care stau de vorbă sau care îmi scriu în această perioadă. Acest ceva esențial se referă la faptul că din ce în ce mai mulți oameni găsesc bucuria în lucruri mici, mărunte, simple. Din ce în ce mai mulți oameni găsesc profunzimea în momentele simple din viețile lor. Nu mai caută ceva EXTRAordinar ci recunosc importanța prezenței în simplitatea vieții.
De Halloween
Trăim, da, vremuri pe care nu ni le-am fi putut imagina cu un an în urmă. Și dacă te numeri printre cei care și-au tot spus, în ultimele luni, cum că „nu are cum să fie mai rău decât atât”, pregătește-te să recunoști că te-ai înșelat. Nu sunt deloc prăpăstioasă de fel, ba dimpotrivă, însă cu atâta agresivitate și furie ce este acum în lume … Dar, chiar și așa, de ce să nu ne amintim că cea mai puternică lumină se naște din întunericul cel mai profund?
Putem, oare, considera aceste timpuri tulburătoare cu menirea unei invitații?
O invitație să ne uităm mai mult înlăuntrul nostru și să descoperim ce avem de schimbat din cele ce ne tot țin în ziua cârtiței.
O invitație să învățăm să ne ascultăm, pe noi înșine și pe cei dragi din jurul nostru, cu mai multă atenție.
O invitație la mai multă prezență în momentele simple din viețile noastre.
Eu chiar cred că aceste timpuri ce trăim și pe care le simțim fără precedent asta reprezintă – o invitație la transformare. Și, dacă suntem deschiși să vedem dincolo de aparențe, să (ne) ascultăm dincolo de judecăți, să ne simțim dincolo de măști, putem percepe că ceva esențial se petrece. Aceste timpuri sunt pentru a ne uita cu adevărat la noi înșine, în profunzimea noastră și mult dincolo de înclinațiile noastre de a ne auto-judeca. Și când facem asta, când renunțăm la auto-critică, ceva esențial se petrece în corpurile noastre.
Da, om fi noi acum în acest joc mare orchestrat de oameni care se cred buricul pământului. Dar ei pierd din vedere că și aceste jocuri sunt menite să ne ajute, dacă noi alegem să vedem astfel – că Existența ne servește, chiar și când este provocator – și să ne comportăm ca atare. Adică, dacă alegem să recunoaștem că ține de fiecare dintre noi să onorăm acest ceva esențial ce se petrece. O mare transformare. Săptămâna trecută, împreună cu Horia, am petrecut mult timp afară, în natură. De fapt, de când ne-am mutat aici, petrecem foarte mult timp afară. Împreună cu cei dragi din echipa Călătoria Inimii, plantăm pomi fructiferi, trandafiri și lavandă, culegem mere și facem sucuri, curățăm livada bătrână, privim cerul pictat în culori ireale la răsărit și la apus, ne bucurăm de curgerea norilor și, târziu în noapte, de ploaia de stele. Am fost uluiți, în această perioadă, de prezența vie a lui Marte, Jupiter și Saturn. Ne-am bucurat de câtă recunoștință putem simți în aceste momente simple.
Am tot auzit, de la mai mulți oameni, despre această bucurie de a experimenta profunzimea momentului prezent. O prietenă dragă îmi împărtășea la telefon, zilele trecute, cum simte că a devenit o ascultătoare mai bună. Își ascultă soțul cu mai mare atenție și deschidere. O tânără mamă mi-a scris despre ceea ce simte acum când se plimbă cu fiica ei. „Recunosc acum că fiica mea este precum un baromentru pentru mine.” Unii oameni petrec mai mult timp cu părinții lor, redescoperindu-i și bucurându-se de ei. Alții, își ascultă cu mai mare atenție copii. Mici miracole se petrec în multe familii, chiar acum, în ciuda provocărilor ce traversează pe toată lumea acum. Este adevărat, în multe familii nu este deloc așa. Este cu durere, cu închidere, cu refuzul de a da voie ca … ceva esențial să se petreacă.
Eu însă cred că există, chiar și în cele mai dificile momente, o profunzime a vieții noastre pe care o putem gusta.
Chiar savura. Numai profunzimea, în care dacă avem curajul să ne lăsăm, naște înălțimea și strălucirea.
Privește chiar acum în realitatea vieții tale și dă-ți voie să recunoști unde, în ce situații, relații, contexte, ai fost surprins de profunzimea experienței în această perioadă de mari provocări?
Și te invit acum la un mic joc:
Conectează-te cu respirația și dă-ți voie să privești în jurul tău. Chiar acum. Observă tot ce este în camera ta și oprește-te cu atenția pe ceva, sau cineva, pentru care ești recunoscător. Inspiră profund energia acelui lucru, sau acelei persoane, și lasă-te umplut de prezența sa. Simte conexiunea ta cu acea persoană sau acel lucru. Simte căldura din pieptul tău. Simte deschiderea care se produce la nivelul inimii. Sau dă-ți voie să simți ce se petrece în tine când emani recunoștință. E căldură, calm, liniște? Ce simți? Nu gândi nimic despre acel lucru sau acea persoană ci, pur și simplu, inspiră-i prezența în tine și simte conexiunea. Simte recunoștința.
Te încurajez, din toată inima, să practici recunoștința.
Acum, mai mult decât oricând, avem nevoie de această practică. Este cea mai rapidă cale de a naște bucurie. Și toți avem nevoie de mai multă bucurie în viețile noastre. Nu ne așteaptă „timpuri mai bune”. Ba dimpotrivă. Unii astrologi chiar spun că în această lună, ce se așterne în fața noastră, avem cel mai cumplit tranzit din 2020. Să fie, oare, de vină Luna care a ales să fie Plină chiar de Halloween?
Luna plină pe Colina… Lunii
Lăsând gluma la o parte, nu ar strica să fim toți mai calmi, mai atenți, mai buni unii cu alții în aceste următoare zile și săptămâni. Oricum ne-am uita pe hărțile astro și oricum le-am răsuci pentru a găsi ceva „bun” se pare că, în aceste zile și săptămâni, putem transcende astrologia doar printr-o transformare interioară. Prin acel ceva esențial ce se petrece în viața noastră când ne dăm voie să fim în prezență și recunoștință.
Scriu aceste rânduri astăzi, în zi de sărbătoare. Pe bunicul meu îl chema Dumitru. Nu l-am cunoscut. A murit când mama era însărcinată cu mine. Am aprins o lumânare astăzi, conectându-mă în felul meu cu el și cu toți cei care nu mai sunt. Și am emanat recunoștință pentru ei. Sunt acum, cea care sunt, și datorită lor. Datorită părinților, bunicilor, străbunilor.
Curând se apropie ziua morților. Luminația.
Ceva esențial se petrece în inima mea când spun o rugăciune, aprind o lumânare, și eman recunoștință. Ies să privesc cerul, chiar acum când termin aceste rânduri, și să-mi dau voie să văd cum porțile încep să se deschidă.
Să-i onorăm, pe cei ce nu mai sunt, având curajul să facem ceea ce ei, poate, nu au putut. Poate nu au putut să se iubească. Poate nu au putut să aibă încredere. Poate nu au putut să țină capul decât plecat. Poate că nu au putut să spună NU. Poate că nu au putut multe. Și, în același timp, poate că au putut mult mai multe decât credem și știm noi. Să-i onorăm, lăsând ceva esențial să se petreacă atunci când avem încredere în puterea noastră de creatori. Ies să privesc cerul…
Ceva esențial se petrece în vitalitatea mea când recunosc că nimeni și nimic nu îmi poate lua puterea de a decide cum mă poziționez în fața a ceea ce vine către mine. Ceva esențial se petrece în sănătatea mea când rămân în încredere și în iubire.
Propagandă, văluri aburitoare ce obturează adevărul, decepții, lumea pare a fi din ce în ce mai disfuncțională. Roțile fricii se tot învârt. Peste tot în lume. Cu o viteză chiar mai mare, acum, decât s-au tot învârtit de-a lungul acestui an. Nebun, zic unii. Transformator, mă încăpățânez să cred.
Multe ies la suprafață acum, în aceste vremuri ce trăim.
Însă parcă tot nu am ajuns la rădăcină, s-o smulgem de tot. Poate acum, în aceste săptămâni, când astrologii zic că traversăm cel mai horror tranzit al anului, să avem curajul să ne uităm înlăuntrul nostru. Cu sinceritate și fără judecată. Să avem curajul să căutăm adevărul în profunzimile noastre, mai întâi. Ca apoi, energia prezentă în aceste tranzite și conjuncturi – oricât de horror ar părea ele să fie, să ne ajute să vedem adevărul macro. La nivel global.
De neașteptate revelații vom avea parte în aceste următoare săptămâni ce se aștern în fața noastră. Nu are cum să fie altfel, dacă rămânem în încredere. Minciunile vor fi expuse. Intențiile din spatele mașinăriei manevrată de cei ce se cred chiar Iluminați nu au cum să nu ni se reveleze, acum, în prag de Luminație. Străbunii, părinții, bunicii noștri, sunt aici… aproape, foarte aproape… Nu doar vălul dintre lumi se dă la o parte în această perioadă ci și vălul aburitor, folosit pentru a manipula și a decepționa. Vom avea parte de noi informații. Dar ce să mai credem din toate astea? Parcă nu mai vrem să credem în nimic și nimeni. Și pe bună dreptate. Valuri de minciuni, tot vor mai fi. Dar ele, toate, se lovesc de același țărm. Al adevărului găsit în profunzimile noastre. Acest adevăr nu ni-l poate lua nimeni. Și nici nu ni-l poate da. Ține de noi să ni-l găsim.
Festivalul Dias de los Muertos – Mexic,o celebrare nu doar a morților, ci a reînnoirii inevitabile a Lumii și astfel, a Adevărului
Da, chiar așa, ce să mai credem din cele ce vin și ni se prezintă la TV sau pe canalele de știri? Eu am ales să nu cred nimic, din prima, din toate ce citesc sau aud. Îmi pun întrebări, mai întâi. Multe întrebări, uneori. Și-mi dau apoi voie să ascult, în mine însămi, dacă rezonează cu adevărul meu interior. Alteori, aleg doar tăcerea. Ascult in mine întrebarea cum se naște, conținând în ea răspunsul.
Am ales să rămân în deschidere și acceptare (a accepta nu înseamnă a fi de acord) și nu a mă preface că nu văd sau a ignora cele ce se întâmplă în lume. Doar acceptând pot, apoi, schimba. Cel puțin ce pot eu schimba. La mine însămi. Și este, deja, enorm în procesul macro.
Dacă vrem să capitalizăm toate aceste energii revelatoare, ce vin acum din abundență către noi, prin vălul dat la o parte în aceste zile, și să le transformăm în forță creatoare, în libertate, în atenție, în schimbare, ține de fiecare dintre noi să facem schimbările pe care le putem face. Nu este deloc adevărat că nu putem face nimic. Multe, multe putem schimba în viața noastră. Pornind de la felul în care gândim și ce credințe păstrăm, de la felul în care îi ascultăm pe ceilalți și la ce avem curajul să renunțăm. Atât de mult ne-am hrănit neîncrederea încât ezităm acum să mai facem pași în direcția în care ne mână inima. Dacă iar dau greș? Dar de o mie de ori vom mai tot greși până vom fi capabili să facem pasul corect. Și, până la urmă, ce înseamnă pas corect și pas greșit. Fiecare pas, de fapt, ne apropie mai mult de ceea ce suntem meniți să fim. Nu avem, niciodată, totul garantat dinainte. Frumusețea acestui joc numit Viață rezidă și în curajul de a ne aventura. Uneori, chiar de a ne arunca cu totul în ceea ce credem, visăm, iubim. Tot ce am creat, în viața mea, a avut la bază o intenție, născută, mai întâi, dintr-un vis. Hrănită apoi cu multă imaginație, încredere și răbdare.
Pe tine, către ce te mână inima? Ce îți șoptește sau îți strigă sau îți urlă a ta inimă? Da, ai dat greș de atâtea ori. Da, îți este frică. Da, simți îndoială. Da, contextul actual este cel care este. Și… ? Aventurează-te! Ai curajul! Dă greș din nou. Găsește-ți intenția cu ajutorul căreia, în ciuda îndoielii, să faci primul pas. Adu-ți aminte de acest adevăr străvechi ce este și în tine: Una din cheile transformării este intenția.
Cheia transformării este întotdeauna intenția și toate acțiunile născute din curaj și din iubire,
chiar dacă nu ies exact și precis cum ne-am imaginat; aceasta contribuie enorm la transformare pentru că echilibrează și aduce întregire acolo unde frica – atât de prezentă în lume acum – separă.
Transformator an, continuu eu a crede. Oportunitatea de a reflecta cum putem să emanăm iubire, în loc de frică, ne este tuturor disponibilă. La fel, ne este disponibilă fiecăruia, și oportunitatea de a cultiva încrederea în propria putere creatoare, în loc de a ne supune puterii manipulatoare.
Transformator an, îmbăiat în energia evoluției. Nu vedem decât frânturi din cele multe ce sunt aici să ne servească. Unii nu văd deloc căci sunt ocupați să blesteme teribilul an ce, iată, se apropie de sfârșit. Și când colo e doar începutul unei profunde și complexe transformări pentru care, poate, ne-am pregătit vieți la rând.
Nu ne putem permite să ratăm această transformare alunecând acum în frică și în îndoială!
În locul fricii și al îndoielii, acum când dăm vălul la o parte, fie să alegem iubire și încredere, Dragoste și Trezire.
AmmaRa
p Sâmbătă după-amiază, ora 16:45, pentru 15 minute, te invit să ne conectăm energetic. Tema acestei scurte meditații este:
ÎMPREUNĂ,
Emanăm IUBIRE în loc de frică.
ÎMPREUNĂ,
Emanăm RECUNOȘTINȚĂ pentru cei de dincolo de vălul vieții.
ÎMPREUNĂ
Emanăm Recunoștință PENTRU MARELE DAR – VIAȚA.
Oriunde te-ai afla în lume și orice ai avea de făcut, oprește-te pentru aceste 15 minute. Dacă simți, aprinde o lumânare pentru cei ce nu mai sunt. Conectează-te cu respirația ta, lăsând atenția să se întoarcă toată în interior, și doar rămâi în ascultare și în emanația recunoștinței. Simțind că suntem împreună, trezindu-ne prin dragoste , fie să ne onorăm magia acestei nopți când … dăm vălul la o parte
În aceste vremuri, mulți oameni își dau seama că dincolo de aspectul liniar, rațional, logic al realității, mai există ceva. O dimensiune ce poate fi accesată intuitiv, misterios și magic. Dacă citești aceste rânduri, cu siguranță ești unul dintre cei care percep dincolo de văl.
O oglindă a Conștiinței numită Tarot
Nu este un instrument ”științific” de investigare și înțelegere a realității dar pătrunde dincolo de suprafața aparent solidă a realității, în profunzimea ei, folosind cele mai adânci capacități ale ființei noastre pentru a oglindi ceea nu putem descoperi prin logică. Tarotul nu este magic în sine. Conștiința noastră este purtătoarea magiei, iar Tarotul este mai degrabă un amplificator al capacității noastre lăuntrice de a vedea dincolo de aparența realității liniare.
Tarotul este un instrument de divinație vechi de mii de ani, a cărui istorie coboară până la Hermes Trismegistos, iar alcătuirea sa este clădită pe principiile fundamentale ce articulează întreaga Existență, a ființei umane și a întregului univers. Arhetipurile din tarot sunt reprezentări ale celor mai profunde straturi ale psihismului uman.
Îmi place să mă joc cu cărțile de Tarot pentru că sunt ferestre către propria mea profunzime. Și acolo pot desluși profunzimea întregii Vieți, a situațiilor și lucrurilor.
Mi-am promis că împărtășesc cu tine despre tot ce mă bucură și îmi face bine, iată, acum simt să-ți dezvălui cum văd eu, și ce înseamnă pentru mine, Tarotul. Un dans între psihologie, probabilitate, semiotică.
Au fost scrise foarte multe studii și articole și cărți despre Tarot, de-a lungul vremii. Și, mai ales, despre relevanța psihologică a acestuia. Arcana Majoră chiar este considerată un instrument psihologic. Jung, în Psihanaliză, a identificat și dezvoltat foarte mult despre Arhetipuri, Individuație și Sincronicitate. Iar Arcana Majoră, în Tarot, cărțile de la 0 la 21, ne dezvăluie anumite arhetipuri care, în ordinea lor, ne spun povestea Individuației. Povestea călătoriei umane pe care fiecare dintre noi o facem pentru a ne elibera de nevroze și psihoze, pentru a trăi o viață sănătoasă, în prezență și conectați cu centrul ființei din care naștem încrederea în puterea noastră de creatori conștienți.
Suntem permanent în ciclul vieții.
Parcurgem ciclurile vieții în funcție de vârstă, de experiență, de situații, de relațiile pe care le trăim, de contextul global. Dar în fiecare ciclu (în Tarot, acest ciclu este de la 0 la 21, de la cartea numită Nebunul la cea numită Lumea) există un sens al progresiei. Mai mult precum o spirală. Ne întoarcem, în același punct, însă, de fiecare dată, suntem pe o treaptă mai sus. De înțelegere, de înțelepciune, de cunoaștere. Un fel de ascensiune, dacă vrei și dacă ai o minte mai flexibilă și mai deschisă către dimensiunea spirituală. Iar dacă ești încă mai mult ancorat în mintea științifică, gândește-te la un electron a cărui orbită sare pe un nivel de energie mai înalt.
În termeni de tendință arhetipală, identificându-ne cu fiecare pas în acest proces, de la 0 la 21, este o modalitate de a înțelege și de a accesa calități lăuntrice nevăzute până atunci. Chiar dacă unii pași pot fi săriți, ceea ce înseamnă că va trebui să ne întoarcem la acela pe care l-am sărit, dacă există nuanțe esențiale ne-explorate sau pe care, la momentul respectiv, nu le-am identificat sau cărora nu le-am dat importanță. Ce reușim să vedem și la ce reacționăm – în cărțile de Tarot – ne oferă ponturi extrem de importante în legătură cu ce elemente ale propriului nostru psihic sunt active în momentul respectiv sau care ne pot conduce către vindecare și către o mai profundă înțelegere despre noi înșine și despre realitatea pe care ne-am creat-o și o trăim. Asta îmi spun eu când trag prima carte. Și sunt convinsă că este valabil pentru fiecare dintre noi. Pentru mine, Tarotul Mitologic , în ultimii ani, a fost cel mai semnificativ.
Apoi, următoarea carte în progresie poate să ne arate scopul, sau direcția, sau către ce țintim. Sau ce căutăm să integrăm în procesul de vindecare, de evoluție către individuație. Următoarea carte din serie poate să ne arate cu ce ne-am confruntat deja, ce am încorporat, sau de unde venim. Atunci când anumite cărți continuă să ne apară, mereu și mereu, chiar și când amestecăm foarte bine cărțile, și rezonează cu noi sau ne arată anumite simboluri care au un anumit înțeles personal, asta ne indică o sincronicitate. Un alt concept a lui Jung. Sau, formulată altfel, o coincidență semnificativă. Deși Jung a subliniat foarte clar că nu este deloc vorba de o coincidență ci este întâlnirea unei realități conștiente cu inconștientul personal, pe de o parte, și cu cel colectiv, pe de alta. Asta indică o semnificație importantă și ceva la ce trebuie să fim atenți.
În ultimele luni, cartea Moartea, a 13 a din Arcana Majoră, mi-a tot apărut. Iar în contextul global, pe care-l trăim acum, poate să reprezinte fie o profundă schimbare, fie o rezistență în fața schimbării. Depinde foarte mult de cum apare cartea. Sau, și mai mult, depinde de cum aleg să văd mesajul. Pun accentul, atenția, pe ceea ce vreau sau atac ceea ce nu vreau? Alegerea îmi aparține. E singura mea putere. Și a ta, de altfel. Felul în care alegem să vedem ceea ce vine către noi creează realitatea pe care, apoi, o trăim.
Probabilitatea de a trage oricare carte din setul de Tarot este 1 din 78. Iar probabilitatea de a trage o carte din Arcana Majoră este 1 din 22 (cărțile Arcanei Majore fiind de la 0 la 21). De ce oare unele cărți apar, mereu și mereu, sau apar combinate în așa fel încât să ne ofere un înțeles de care avem nevoie în acel moment? Oricât de mult și de bine am amesteca setul de cărți, dacă te-ai jucat vreodată cu Tarotul, știi că unele cărți tot revin. Și iar revin. Și apoi, din nou, iată, aceeași carte. Ca să vezi sincronicitate! Sau ăsta o fi misterul Tarotului? În aceste momente, când tot apare o anumită carte, eu simt dansul între aspectul psihologic, filosofic și semiotic al Tarotului. Aoleu, dar unde intră cel științific?
Apariția arhetipurilor ce tot ies din setul de cărți, într-o formă sincronică, se petrece în funcție de semnificația pe care fiecare dintre noi o dăm și, de cele mai multe ori, desființează aspectul științific al probabilității. Și când asta se petrece, când suntem atenți la ce înțeles alegem să dăm cărții pe care am tras-o din setul de Tarot, aceasta contribuie la procesul nostru de individuație. Tarotul nu a fost folosit doar pentru amuzament. Ba dimpotrivă. A fost folosit, de-a lungul vremii, ca și instrument în care știința și misticismul erau fețele unei singure monede. Expresii diferite, lentile de percepție diferite, aceeași realitate însă. Realitatea propriei noastre experiențe, înțelesul pe care-l dăm acesteia și interpretările și expresiile acestui înțeles.
De-a lungul vremii, adevărații oameni de știință, fizicieni și matematicieni, au fost interesați de alchimie, hermetism, și diferite aspecte al misticismului. Ei au înțeles că adevăratele revelații și înțelesuri nu vin doar din mintea rațională, din gândirea rațională așa cum o vede știința, ci din mari adevăruri mistice și filosofice care au acționat ca și inspirație atunci când au vrut să înțeleagă natura lumii și a umanității. Știința modernă, teoria cuantică, dovedește foarte bine asta. Probabil că suntem doar la vârful aisberg-ului, în ceea ce privește știința. Cine știe, poate că Tarotul ne ajută să ne reamintim adevăruri străvechi ce zac în noi dar pe care doar le-am uitat.
Iată, acestea sunt câteva nuanțe despre Tarot.
Poate că te amuză, poate că te interesează, poate că ai încredere, poate că ești sceptic. Dacă alegi să te joci puțin mai serios cu Tarotul Mitologic, depășindu-ți preconcepții, poți descoperi înlăuntrul tău profunzimea unor adevăruri ce vin să îți servească acum. Mai ales în contextul actual pe care-l trăim la nivel global. Adu-ți însă aminte, că înțelesul pe care-l dai cărților din Tarot întotdeauna depinde de tine și de lentilele percepției pe care le alegi.
Nu vom mai re-edita această carte extraordinară pentru că, poate că știi deja, am ales să ne luăm, încet-încet, rămas bun de la Editură. Profită de cărțile care mai sunt pe stoc. Multe dintre ele nu le vom mai re-tipări. Vă mulțumesc, în numele acestor cărți minunate care ne-au însoțit procesul de transformare și evoluție.
Cartea Moartea – Tarotul Mitologic
În Tarot, cartea Moartea, reprezintă o schimbare a vechiului mod de gândire. Mai reprezintă și un sfârșit. Dar dacă iese cu capul în jos, cartea poate reprezenta stagnare sau refuzul de a face schimbare.
Fie ca această carte ce îmi tot apare, MOARTEA, a 13 a din Arcana Majoră, să reprezinte o profundă transformare și vindecare pentru noi toți, la nivel de umanitate. Eu asta aleg să văd și asta hrănesc.
Chiar dacă ți se poate părea un clișeu, ascultă-mă cu atenție, înlăuntrul tău, citind aceste rânduri ce simt să împărtășesc acum cu tine. Tot ce văd, de jur împrejurul meu acum în aceste zile, sunt copaci ce încep a se umple cu nuanțe de cărămiziu și portocaliu, înlocuind, încet dar sigur, verdele profund și strălucitor cu care, până de curând, frunzele mamei naturi erau pline. Mama Natura, aici, mă ajută enorm să mă recentrez, să mă repoziționez, să curăț, să înțeleg, să învăț despre ritmurile adevărate de care, în oraș, vrând nevrând, ne rupem. Suntem binecuvântați.
Natura este în eternă transformare, curgere și manifestare.
Norii, frunzele și anotimpurile vin și pleacă, ziua și noaptea curg necontenit una în cealaltă, cicluri în interiorul altor cicluri mai mari, sunt reprezentările Vieții înseși și ale existenței care se manifestă și în experiențele noastre de viață. Numai că noi, uneori, încercăm să menținem elemente și forme care tind să intre în disoluție, care și-au împlinit menirea și acum tind să dispară. Și atunci apare durerea. Când ne agățăm de formele vechi și ne opunem curgerii colosale a Vieții.
Acum, când scriu, plouă torențial. Puteam alege să mă întristez, gândind că îmi este imposibil să fac ceea ce mi-am propus să fac astăzi afară. Am ales să primesc ploaia, și să-mi dau voie s-o simt, precum o binecuvântare din partea Existenței.
Mama Natură, ziceam. Da, învăț multe de la ea. Și, de foarte multe ori, mă trezesc că fac paralele între ea și noi, oamenii. Nouă ne este greu, pare chiar o mare provocare, atunci când trebuie să renunțăm la ceva. Să lăsăm ceva să se desprindă din viața noastră. Greu. Dureros. Pare chiar imposibil să avem încredere că atunci când ceva sau cineva iese din viața noastră este doar pentru a ne servi și nicidecum o pedeapsă din partea Existenței.
Am reluat terapiile și însoțirile individuale, acum că ne-am instalat în noua noastră căsuță. Online, pentru moment, însă curând și live pentru cei ce vă încumetați să veniți aici. Ieri, pe Skype, am lucrat cu o femeie aflată departe de țară, de foarte multă vreme, și care mi-a împărtășit despre despărțirea dureroasă de iubitul ei. O relație solidă care, (aparent) brusc, s-a terminat. Cu toate că înțelegea că vine să-i servească această ruptură, durerea ei era copleșitoare. Asta a și determinat-o să mă caute și să ceară sprijinul.
Pare că noi oamenii suntem, pe de o parte, binecuvântați și, pe de alta, blestemați să fim dependenți unii de alții.
Să fim atașați. Binecuvântați și blestemați, în același timp, de nevoia de conexiune.
Binecuvântați pentru că această nevoie de conexiune, atașamentul de cineva, ne ajută să evoluăm, să creștem, să ne scoatem din singurătate, să ne oglindim. Blestemați pentru că atunci când ne despărțim poate fi îngrozitor de dureros. De multe ori, atunci când traversăm procesul dureros al despărțirii, se trezesc unii deștepți să ne trimită mesaje „de încurajare” pe care le percepem precum clișee răsuflate de care nici nu vrem să auzim. Un clișeu ar fi acela .. cum că suntem precum copacul care renunța la frunzele bătrâne ca noi frunze să apară în primăvară. Pe bune!? Numai asta nu ai chef să auzi când durerea este atât de mare. Așa că ieri, m-am abținut să-i spun femeii cu care lucram despre frunzele pe care le vedeam căzând …
Iubesc metafora despre a înțelege și a îmbrățișa natura vieții. Dar sunt conștientă că, foarte rar, astfel de metafore ajută atunci când durerea este mare. Femeia cu care am lucrat ieri, trăia o durere imensă și i-am onorat curajul de a se deschide în miezul vulnerabilității și de a cere sprijinul. Cum aș fi putut să-i spun… Hei, tu ești acum precum un copac ce-și pierde frunzele. Sincer, acum. Tot ce avea nevoie ieri era să o conțin, ascultând-o cu atenție și validându-i trăirea. Ce mare dar, Ascultarea Atentă!
Bănuiesc că nu este prea greu pentru copaci să renunțe la frunzele lor pentru că este un proces ce face parte din ciclul natural al vieții. Frunzele cad, inevitabil, mai devreme sau mai târziu. Copacii par să nu se streseze prea mult dacă la primăvară vor avea sau nu alte frunze noi. Ei doar sunt. În ritm cu natura. Fără grijă. Fără stres. Fără întrebări. Fără planuri.
Copacii nu sunt atașați de frunzele lor.
Nu au creat o dependență de verdele frunzelor. Noi suntem, da, mult mai complecși. Ne tot gândim și iar ne gândim, întorcându-le pe toate părțile și despicând firul în 16. Analizăm și le învârtim, le calculăm și socotim, le tot fixăm și le lipim. Doar, doar, să nu ne despărțim. Îi transformăm în dependenți, pe cei de care ne atașăm, arogându-ne rolul de salvator suprem. Fără mine, nu poate, cu siguranță. Doar eu îi pot da ceea ce are nevoie. A renunța la cineva, pentru noi oamenii, nu pare a fi a atât de simplu precum este la copaci cu frunzele lor.
Avem nevoie, da, să ne tot reamintim că este în regulă să dăm drumul, să (ne) eliberăm.
Avem nevoie să ne reamintim că nimic în viață nu este permanent și că oricât de mare este dependența pe care am creat-o de cineva ne putem și detașa. Da, este greu. Da, este dureros, de multe ori. Dar o putem face dacă alegem asta când simțim că este necesar s-o facem. Chiar și când știm că e cel mai sănătos pentru noi să ne despărțim de cineva (sau de ceva… un loc, o situație, o casă…) tot este foarte greu. Greu. Tare greu. Astea ne sunt gândurile. Greu. Tare greu. Iar gândurile pe care ni le spunem sunt cele care creează durerea și greutatea desprinderii.
Nu am fost suficient de bună, îmi tot spunea ieri femeia pe care am însoțit-o. Poate că dacă făceam mai multe pentru el… ar fi rămas cu mine. Gânduri, transformate în credințe despre ea însăși, pe care, de fapt, le avea dinainte de a începe această relație.
Avem nevoie să ne reamintim că nu suntem chiar atât de slabi încât să nu putem da drumul, să nu putem renunța, și că, de fapt, suntem chiar extraordinar de puternici să putem iubi pe cineva cu toată ființa noastră, cu toate defectele pe care le are… și cu toate defectele pe care noi, la rândul nostru, le avem fiecare. Suntem extraordinar de puternici să ne asumăm riscul că ne putem atașa, știind foarte bine că o relație sau o situație poate să nu dureze și că este nevoie de curaj și de o și mai mare putere, apoi, să renunțăm. Când vine, dacă vine, acel moment.
Da, onorăm copacii pe măsură ce înmuguresc și înfloresc și înfrunzesc cu fiecare sezon, și ne putem aduce aminte de ciclul natural al vieții privind și simțind cum totul se schimbă în permanență. Un mare cadou ne putem face, onorând astfel viața și a ei curgere naturală, când renunțăm să mai credem că musai trebuie să doară atunci când ne despărțim de ceva sau cineva. Totul curge. Mereu și mereu.
În ceea ce mă privește, eu plonjez adânc în durere, atunci când ea este prezentă. Nu mă fofilez. O trăiesc din plin. Doar așa o pot, apoi, dizolva. Recunosc însă că tuturor ne-ar face bine să înțelegem că purtăm în noi povestea durerilor trecute… și că putem renunța la această poveste. O putem, mereu și mereu, rescrie. Suntem liberi să ne detașăm de vechile povești ce țin de durere, de suferință, de tristețe. Însă fiecare o va face doar atunci când e pregătit să o facă. Să se elibereze având curajul să-și rescrie povestea.
Așa cum ieri am încurajat-o pe femeia cu care am lucrat să-și simtă durerea, te încurajez și pe tine acum. Simte-ți durerea. Intră în durere, fără însă a te identifica complet cu ea. Simte durerea dar, încet, încet, deschide palma și lasă frunza să alunece. Poate că dacă renunți la greutatea de a te tot agăța de sezonul care nu mai este poți, cu adevărat, înflori și înfrunzi într-un nou sezon. Poate că în timp, pe măsură ce înveți să practici prezența, a fi în acum, începi să guști cum este doar să lași lucrurile să fie așa cum sunt. Poate că în timp îți dai voie tot din ce în ce mai mult că suntem binecuvântați.
Cine știe, poate că în timp, noi oamenii, putem deveni mai mult precum copacii, recunoscând că atunci când cineva sau ceva iese din viața noastră este doar … Mama Natură în eternă curgere, Viața însăși, în toată măreția și transformarea ei necontenită.
Când vorbim despre a fi „ființe spirituale” descriem, de fapt, acea parte din noi care este dincolo de corp și minte. Acea parte, îmi vine să-i spun, invizibilă. Iar partea aceasta din noi este cu adevărat extraordinară, precum extraordinarele calități pe care i le atribuim lui Dumnezeu. Doar că uităm de partea asta din noi. Sau, poate, nu am știut niciodată că o avem. Nu ne-a învățat nimeni.
Iar multe din cele care se petrec în viața noastră se întâmplă, mai întâi, în dimensiunea invizibilă. Gândurile noastre, de exemplu, sunt invizibile. Și, cu toate astea, ele se manifestă în formă fizică. Prind formă. Toate tradițiile spirituale ne învață că tot ceea ce se manifestă pe Pământ începe, mai întâi, în dimensiunea invizibilă. Majoritatea tradițiilor spirituale ne învață că tot ce este în afara noastră este o reflexie a stărilor interioare de conștiință. Am auzit de atâtea ori aceste cuvinte – Precum sus, așa și jos. Cum este înăuntru, așa și în afară – care conțin în ele un adevăr ce nu-l mai putem ignora.
Ce putem face ACUM?, în vremuri de mari schimbări
Ceea ce trăim acum în lume, la nivel global, este o oglindire a ceea ce am hrănit și cultivat, mai mult sau mai puțin conștient, fiecare dintre noi, înlăuntrul nostru. Mai rămâne acum doar să avem curajul a ne uita, cu sinceritate, în interior și a ne întreba: Cum am contribuit eu la ceea ce trăim acum? Ce gânduri am tot hrănit, de-a lungul anilor? A da vina doar pe cei din conducere, pe autorități, pe industria farmaceutică, pe politicieni, pe ziariști sau mai știu eu pe cine, ar fi o eroare gravă. Neasumându-ne propria responsabilitate, nu am face decât să perpetuăm ceea ce vrem să schimbăm. Cu adevărat vrem o schimbare? Sau doar pretindem sperând, înlăuntrul nostru, că revenim la … normalitate?
De curând am scris o împărtășire pe care am numit-o În numele Integrității iar cineva mi-a răspuns … Despre cei care se lasă abuzați, deși au alternative, cum crezi că a fost copilăria lor?! Poate că această întrebare este de ajutor pentru constatarea ta față de unii apropiați care au renunțat la integritatea lor. Nu venise momentul evaluării.
Mulțumesc pentru explicațiile psihologice. Voi ține cont de ele! Mă întreb însă ce a determinat explicații științifice și psihologice pentru ceea ce era, în mod evident, o simplă împărtășire. Doar o perspectivă, dintre multe altele. La fel este și acest text, acum. La fel și toate cele ce împărtășesc cu voi. Sunt împărtășiri, oameni buni, sunt impresii, perspective, despre ceea ce simt și cred și trăiesc în momentul în care scriu. Nu au pretenții de adevăr suprem. Da, uneori, îmi doresc să vă inspire și să vă ajute să vă readuceți aminte.
Alteori, pur și simplu, doar simt să scriu ce este prezent în mine fără a avea nici o așteptare. Las la o parte rolul de psiholog, terapeut, coach, călăuză… sau oricare alt rol, atunci când împărtășesc în scris. Fără a pretinde că știu mai bine decât alții și fără a încerca să le explic altora cum stau lucrurile. Este doar o curgere din Centrul Ființei mele, din adevărul meu trăit în momentul Acum. Iar acum, acum când scriu aceste rânduri, chiar cred că a continua să dăm vina pe părinți, pe copilăria nefericită, pe traumele pe care le-am avut, nu facem decât să rămânem în rolul de victimă. Sigur că există explicații pentru dramele noastre, care justifică – uneori la nesfârșit – rămânerea în ele. Dar aici este despre posibilitatea de a ieși din ele, prin propria putere și alegere. Nici o traumă nu poate fi depășită prin negare. Dimpotrivă, trebuie recunoscută și acceptată înainte de a fi vindecată.
Și acceptând întregul trecut, onorându-l pentru tot ce a fost, așa cum a fost. Mergem mai departe, indiferent ce a fost, fără a mai da vina pe părinți, sistem, traume, cultură, abuzuri. A continua cu o atitudine veche, de neputincioși – alții sunt de vină. Alții pot face pentru mine. Nu eu. Eu … ce pot face… doar am avut o biată copilărie – chiar și după ce am devenit conștienți că responsabilitatea ne aparține, este o privare de propria putere de creatori. Atâta vreme cât nu suntem conștienți, nu suntem responsabili. Da, așa este. Dar după ce am devenit, cât de cât conștienți, după ce știm că nu mai contează trecutul, ci contează acest moment acum. Felul în care mă poziționez acum, responsabilitatea, îmi aparțin.
Există însă interese pentru ca victima să perpetueze locurile comune ale justificării, întemeiate în trecut. Dacă n-ar mai exista victime care să prelungească durerea prin gândire, transformând-o în suferință, n-ar mai exista nici terapeuți care trăiesc exclusiv din bandajarea rănilor emoționale ale trecutului, și astfel depind de perpetuarea psihologiei victimei. A cultiva eliberarea în locul bandajelor cere verticalitate și conștiență.
DA, toți am avut traume și am trăit tot felul de tragedii în copilăriile noastre. Toți am fost amprentați în fel și chip. Însă, acum – ACUM!! – dacă chiar vrem să schimbăm lumea în care trăim, e nevoie să învățăm să ne debarasăm de gândirea toxică, de credințele pe care „orfanul”, sau „victima” ce-am fost, le-a tot hrănit. E nevoie să avem curajul să renunțăm la critică și, mai ales, la autocritică, la judecățile aspre pe care, repede, repede, le aruncăm asupra celorlalți nedându-ne seama că, de fapt, pe noi înșine ne judecăm cu cea mai mare asprime.
Ceea ce transformăm acum, fiecare în felul său, oricât de mică și aparent nesemnificativă schimbare, ne este imediat reflectat înapoi din realitatea pe care o trăim. Curățând peisajul interior, influențăm, astfel, curățenia peisajului exterior. E tot ce putem face, cu adevărat. Felul în care alegem să privim, creează realitatea pe care o trăim.
Cum putem, fiecare în parte, să devenim mai realiști despre ceea ce se petrece în lume? Cum putem să ne onorăm dimensiunea spirituală, acea parte invizibilă de care uităm sau pe care o ignorăm complet atunci când suntem ocupați să dăm vina pe alții sau să ne auto-învinovățim, să judecăm cu asprime sau să ne auto-judecăm fără drept de apel, să aruncăm cu vorbe grele în ceilalți și în noi înșine? Gândurile și cuvintele noastre sunt principii creatoare cu care hrănim viziunea asupra lumii în care vrem să trăim. Ce gânduri cultivăm? Ce vorbe folosim? Observă-te, în următoarele zile. Fără judecată, fără critică. Doar observă ce gândești și ce vorbe folosești.
Dă jos conotația îndoielnică pusă pe „a fi o ființă spirituală” și recunoaște că a fi, cu adevărat, spiritual începe prin a învăța să practici Prezența, atenția pe gândurile pe care le emiți. Atenția pe cuvintele pe care le folosești. Nu doar într-un workshop ci de-a lungul întregii zile. A fi spiritual începe prin a învăța să schimbi, imediat, când observi că ai alunecat. Nu să te critici. Nu să te judeci. Nu să-ți tragi șuturi în fund spunându-ți „iar am greșit”. Ci, pur și simplu, să schimbi chiar atunci. Recunoscându-ți puterea de a face o altă alegere.
Setează-ți intenția de a fi propriul tău discipol.
Asta înseamnă, de fapt, disciplina. Dă jos conotația pe care ai pus-o pe cuvântul „disciplină”, folosind-o ca pe o scuză, și adu-ți aminte ce înseamnă, de fapt, acest cuvânt. A fi propriul tău discipol. Zi de zi. În fiecare moment Acum.
Setează-ți intenția de a fi parte din această extraordinară aventură – o aventură în care sunt milioane de oameni împrăștiați peste tot în lume și care cred cu tărie că prin propria lor schimbare contribuie la schimbarea lumii în care trăim toți. Alătură-te lor, și, împreună, prin atenția pe care o punem pe ceea ce gândim, prin Practica Prezenței,prin felul în care ne privim și îi privim pe ceilalți, prin felul în care avem curajul să ne dăm jos măștile rolurilor ce ne țin în separare, putem cultiva viziunea unei lumi sănătoase și frumoase.
De mii de ani maeștrii spirituali și-au călăuzit discipolii către a deveni creatori conștienți de realitate. Pornind de la a crea magie în interiorul lor, curățând tiparele vechi de gândire și credințele limitative. Poate că acum, în contextul actual, ai devenit sceptic. Nu mai crezi în nimic din toate astea. E dreptul tău. Și eu îmi pun, foarte des, întrebarea: Chiar mai putem schimba ceva, având în vedere tot ceea ce se petrece în lume acum? Doar prin schimbarea gândurilor?
Habar nu am care este Răspunsul, sinceră să fiu. Știu însă că mereu și mereu revin la încredere și, DA, chiar cred că putem schimba dacă ne deschidem în fața unor noi posibilități, dacă ne deschidem în fața acelei dimensiuni spirituale din noi înșine. Da, putem schimba, dacă ne readucem aminte de adevărata noastră misiune în viață. Aceea de a transcende limitările egoului.
Am venit pe această lume, semnând un Contract Sacru, să ne trăim experiența Spiritului în formă umană, manifestând frumusețe și bunătate cu fiecare pas și fiecare respirație. Da, putem schimba lumea în care trăim dacă ne amintim că singura și adevărata putere pe care o avem este aceea de a alege cum ne poziționăm în fața a orice se petrece în afara noastră. Da, putem schimba lumea în care trăim dacă alegem să păstrăm atenția pe viziunea care reflectă această schimbare. Știm, mai degrabă, ce nu mai vrem și ce nu ne mai place, ce ne doare și ce ne face rău, dar prea puțin timp și spațiu oferim atenție și consecvență pe ceea ce vrem cu adevărat.
Nu contează tradiția din care ești sau practica spirituală pe care o ai acum, căci până la urmă, toate conduc în același loc. Fiecare dintre noi este atras de o formă sau de alta. Aceea care vorbește, cu adevărat, sufletului nostru și cu care simțim că suntem călăuziți către o viață sănătoasă și armonioasă, o viață întru adevăr, iubire, frumusețe.
Da, putem schimba lumea în care trăim dacă renunțăm la separare,
la „practica mea spirituală este mai bună decât a ta” sau la a ne da lecții, rapid, unii altora, considerând că școala mea de psihologie e mai tare decât a ta. Da, putem schimba lumea în care trăim dacă renunțăm la competiție, comparație și judecată asupra a cui este mai bună și mai mare și mai tare din parcare. Această diviziune ne secătuiește de putere ca și ființă colectivă. Vremurile pe care le trăim acum nu mai sunt despre „al meu, a mea”. Nu mai avem timp pentru asta. A venit momentul să fim împreună, uniți prin iubire, îngăduință, bunătate, apreciere.
A hrăni ceea ce ne unește, conexiunea, nu înseamnă a umple un gol. Ci a recunoaște și a onora această nevoie fundamentală, fără de care experiența umană nu este completă. Dacă toți (cei, cât de cât conștienți de puterea de a alege ce gândim, ce rostim, ce hrănim) ne-am aduna energiile spirituale, înlăuntrul nostru – în Centrul Ființei, mai întâi, simțindu-ne unii pe alții – ca și comunitate globală, eu chiar cred că am putea crea schimbarea vindecătoare. Fără această unitate, nu avem nici o șansă. Separarea ne ucide, dezumanizându-ne mai întâi.
Dacă ai o practică spirituală, oricare ar fi ea, te rog, te implor, găsește propriul tău limbaj cu care să emani în lume bunătatea și frumusețea inimii tale. Și alege ÎMPREUNĂ în locul separării. Baza oricărei practici spirituale, adevărate, este aceea că: iubirea vindecă.
Fie să ne iubim, în ciuda provocărilor ce trăim acum toți. Aceste schimbări abrupte, ce creează un nivel foarte ridicat de stres în corpurile noastre, cauzând slăbirea sistemului imunitar, slăbind conexiunile dintre noi, aruncându-ne, brusc, în moduri instinctive de supraviețuire, au nevoie de atenția noastră, de prezență și de iubire. Acum, trăind aceste mari schimbări la nivel global, avem nevoie să cultivăm înlăuntrul nostru îngăduință și răbdare. Oricât de greu, sau imposibil, pare a fi. Avem nevoie de bunătate și compasiune. Sunt calități ce există în fiecare dintre noi.
Ce putem face, cu adevărat, acum, în vremuri de mari schimbări? Putem cultiva încrederea în acea parte invizibilă din noi înșine, acea parte cu toate aceste calități extraordinare.
O viziune sănătoasă despre lumea în care vrem să trăim depinde de fiecare dintre noi și de modul în care alegem să participăm la marele proces de transformare. Nu este ceva ce ni se oferă. Este ceva ce creăm. Prin gândire, prin rostire, prin cuvinte scrise. În spiritul adevărului meu, acum, în acest moment și cu profund respect pentru multele căi către o lume mai bună, această fu a mea împărtășire astăzi.
Cu recunoștință, în fața puterii noastre de creatori de realitate, și cu încredere în Contractele Sacre care ne-au adus, acum, ÎMPREUNĂ. Că suntem sau nu conștienți, creăm permanent realitatea ce-o trăim. Fie să devenim din ce în ce mai conștienți și să alegem ceea ce vrem, cu adevărat, să trăim.
AmmaRa
p.s. Am ales să ilustrez această împărtășire cu câteva poze făcute zilele trecute, aici, pe Colina Lunii unde Cerul, prin curgerea norilor și prin simfonia de culori, mereu îmi vorbește și-mi aduce aminte să curăț tiparele vechi de gândire.
Cu atâta anxietate ce cărăm, cu nervozitatea ce simțim peste tot în jurul nostru, cu tensiunea la maxim și frica amplificată la cote nebănuite până acum, nu este de mirare că oscilăm în toate părțile cu energia noastră vitală. Nu mai știm ce să credem și pe cine să credem, nu mai știm ce vrem și cum vrem. Îndrăznim să facem un pas înainte ca imediat să facem doi pași înapoi. Nu prea mai știm încotro să ne focusăm intențiile sau ce fel de intenții să avem. Descoperim emoții puternice care ne provoacă la maxim în aceste vremuri stresante.
Pare că acestea sunt teme comune, la noi toți, nu doar la cei pe care îi însoțesc în sesiunile individuale.
Privită în ansamblu pare o imagine deloc plăcută. Negativă chiar. Însă ea descrie exact procesul schimbării.
Și asta trăim toți acum. Un proces de mare schimbare.
Pentru mine acum este despre a găsi acel spațiu, înlăuntrul meu, în care să mă conectez cu sursa inspirației și a entuziasmului în fața schimbări. Este despre a regăsi puterea să înfrunt schimbarea într-un mod plăcut, simțind oportunitatea, mai degrabă, fără a jelui pierderile.
A curge precum apa, fără a mă agăța de niciun rezultat anume, face parte din Principiul Fundamental al Arhetipului “Învățătorul” de pe Roata Medicinei Shamanice din ShamaniA Retreat.
Ne vom bucura, împreună, de noua versiune a acestui Retreat în vara anului viitor.
Da, am tot învățat să curg precum apa fără să mă agăț de un anumit rezultat. A rămâne flexibilă și a cultiva încrederea în capacitatea și-n puterea mea de a manifesta ceea ce vreau să trăiesc, este o disciplină. Foarte grea, uneori, dar fără de care nu mai pot trăi. Aș putea doar supraviețui dar nu aș mai fi în acord cu ceea ce sunt cu adevărat.
Și pentru că simt că avem multe în comun, mult mai multe sunt cele care ne unesc decât cele care ne separă, am simțit să-ți scriu acum încurajându-te să îți schimbi atitudinea de la frică la entuziasm. Cu adevărat, o poți face. Iar această schimbare este o cheie fundamentală în procesul macro al transformării la care și tu contribui. Îmbrățișează această schimbare, cu recunoștință pentru tot ce îți aduce. Chiar dacă nu este clar încă, chiar dacă nu este nimic stabil încă, păstrează-ți entuziasmul și cultivă încrederea, rămâi în curgere și flexibilitate.
De fiecare dată, când provocările apar, vechi răni, emoții mari și puternice, ies la suprafață. În loc să devii o pradă lor, poți alege să celebrezi un nou mod de a te curge, cu multă flexibilitate, printre ele. Creându-ți un nou mod de a trăi. Chiar și cu aceste restricții, cu măști și limitări (despre ceea ce simt eu în legătură cu aceste măști, promit să revin cu o împărtășire foarte curând), îți poți aprinde focul creator suflând în propria-ți scânteie a inspirației și a creativității, având încredere în intuiția ta și în înțelepciunea emoțiilor. Când nu suntem una cu emoțiile, putem învăța multe de la ele. Sunt, cu adevărat, mari învățători. Important este să le ascultăm fără a ne identifica cu ele.
Invitația mea acum către tine este să trăim următoarele luni – câte au mai rămas din acest an – în flexibilitate. Cultivând entuziasmul și scuturându-ne de inerție, de frică și disperare, putem dezvolta mușchiul numit flexibilitate.
Primul pas: acceptăm, cu toată ființa, faptul că suntem într-un mare proces de schimbare.
Pasul doi: practicăm flexibilitatea și curgerea în orice ar veni către noi. Lăsăm agățarea de trecut de cum credeam că „trebuie să fie lucrurile”, renunțăm la așteptări.
Pasul trei: avem încredere în intuiția noastră. Avem încredere că prin Ascultare Atentă, putem simți când este momentul potrivit să acționăm și când să rămânem în liniște și ascultare, când să-i ajutăm și să-i susținem pe cei din jurul nostru și când să le oferim spațiul de care au nevoie.
Pasul patru: disciplină în a transforma orice frică, anxietate, disperare sau letargie în inspirație, entuziasm și acțiune pozitivă. Putem începe ziua prin a folosi orice expresie creativă care să ne pună în mișcare energia vitală.
Luna septembrie și următoarele până la sfârșitul acestui an magnific, le declar a fi luni ale mișcării și evoluției, luni ale curajului și încrederii în puterea de a face altfel decât în trecut, luni ale clarității emoționale.
Alătură-te, de rezonezi cu mine! Împreună este, mereu, mai ușor!
Și, de simți să împărtășești cu mine despre schimbările din viața ta acum, scrie-mi pe adresa dana.lar@calatoriainimii.ro .
Dar, pentru a trăi curajul și încrederea avem nevoie să ne acceptăm fricile și să decidem a renunța la atașamente, la ce ne mai ține în trecut, la convingeri limitative, dar și la așteptări cum că viitorul ar trebui să fie într-un anumit fel. E nevoie să renunțăm la victimizare dar și la nevoia de a avea dreptate. Avem în fața noastră un nou început și vestea bună este că avem și instrumentele necesare cu care să creăm ceea ce vrem să trăim. Da, poate că habar nu avem ce și cum va fi, dar putem alege să hrănim entuziasmul în fața acestei schimbări. Să rămânem flexibili și în încredere!
Respir, cu toate emoțiile puternice pe care le simt în prag de a lăsa locul ce mi-a fost cuib în ultimii 16 ani. Pot alege să văd renunțarea la această casă precum o pierdere sau precum un spațiu din care pot crea nou. Aleg o respirație amplă și plină de recunoștință pentru toate cele ce-am trăit aici, onorând spațiul pentru nou. 2020 va rămâne gravat în amintirea mea pentru acest mare salt pe care-l fac acum împreună cu Horia (Agnis). O uriașă schimbare pentru noi, ce vine, în mod sincron, cu marea transformare prin care trecem toți la nivel de umanitate.
Mă așez în pauza sacră dintre inspir și expir, acum la finalul celei de a șasea ediție a parcursului numit Școala Maestrului Interior.
Explorare în Călătoria Inițiatică
Înainte de a crea din nou – cu energie proaspătă și viziune nouă – am nevoie acum de această scurtă pauză de ascultare și de îmbăiere în sentimentul recunoștinței pentru frumoasele și înălțătoarele emoții ce-am trăit împreună cu cei ce au format cercul sacru din Școala Maestrului Interior 6. Viziunea. O Călătorie Inițiatică, desfășurată pe nivelul al șaselea care este cel al schimbării de paradigmă.
Respir, pe măsură ce mă așez în centrul ființei mele, ascultându-mă cu deschidere și în încredere față de tot ceea ce este.
Toată nebunia pe care am trăit-o toți, de la începutul anului și până acum, nu pare să se liniștească. Ba dimpotrivă. Căci, așa cum am mai scris, nu este despre „întoarcere la normal” ci despre o mare schimbare. O transformare la care fiecare dintre noi poate contribui în felul său unic. Aseară, târziu, ne-am întors în București, după aproape 3 săptămâni de stat sus pe Colina Lunii și Dealul Zmeului. Greu de pus în cuvinte ceea ce am simțit, la nivel de energie, odată ce am intrat în București.
Respir, și în această pauză – care este de fapt o întoarcere înlăuntru, în ascultare, și privire în adâncul întunecat și fertil – resetez scena vieții mele pentru următoarele luni ale anului 2020. Indiferent în ce punct al transformării tale te afli acum, te invit ca în ciuda provocărilor și, poate, a fricii, să găsești în tine curajul de a-ți reseta scena propriei tale vieți. Să îți oferi, acum la început de august, momente de ascultare, și de reconectare la încrederea că-ți poți reseta propria realitate pe care vrei să o trăiești.
Tot ce a fost zguduit în viețile noastre, în ultimele luni, tot ce am conștientizat că este șubrezit și lipsit de atenția noastră, se va nărui de tot acum. Doar dacă ne păcălim și continuăm să ne ascundem adevărul, ne va lua prin surprindere această prăbușire, acest final, această încheiere, această moarte. Numește-o cum vrei tu. Dacă ești în sinceritate, poți recunoaște că ce se termină acum nu face decât să-ți confirme ceea ce ai știut deja de multă vreme. Acum pică doar butaforia pe care te-ai chinuit atâta vreme să o păstrezi.
În Școala Maestrului Interior 6, multe din revelațiile avute de cei prezenți au fost despre conștientizarea faptului că ne agățăm de lucruri, de oameni, relații, proiecte, doar din teamă față de schimbare, doar din credința că e mai sigur să rămânem cu ceea ce știm, credem, cunoaștem. Ne agățăm, uneori cu încrâncenare, chiar și atunci când știm că a venit momentul să lăsăm. Să dăm drumul. Să facem saltul. Iar acum este acel moment. La nivel individual și, mai ales, colectiv.
Întregul parcurs al școlii – ce a luat, de data asta, forma unei adevărate Călătorii Mistice – a condus către o blândă desprindere de orice agățare față de trecut, față de atașamente și credințe vechi. O deschidere către nou. O reconectare la încrederea că ne putem crea viața așa cum ne-o dorim. În ciuda provocărilor și aparentelor piedici.
Nu contează că nu ai fost prezent la acest parcurs. Poate că te vei aventura anul viitor, la ediția a 7-a Integrarea. Tot ce contează acum este să privești, cu sinceritate, la ceea ce a fost zguduit în viața ta, în aceste luni cu … pandemie. Și să recunoști că a venit momentul să faci schimbări. Să dai drumul la ceva ce te împiedică să strălucești și să-ți emani forța vitală și puterea creatoare.
La această Lună Plină – ce fu cadoul magic în finalul călătoriei mistice, Școala Maestrului Interior 6 – eu am simțit să fac și o mega curățenie. Mă refer, la modul concret. Aspirat, dat cu mopul, curățat, ars, aruncat, triat, reciclat. Acolo unde, din septembrie, devine cuibul nostru și Centrul de Creație Călătoria Inimii. Un fel de curățare a pânzelor de păianjen ale unor aspecte din trecut ce am conștientizat și eu că mai sunt încă prezente. Eliberare și încredere în alegerile făcute, am trăit în ultimele zile. Încredere în acest uriaș salt, această radicală schimbare, în care mă aventurez împreună cu al meu iubit – Horia (alias Agnis).
Mă simt acum precum în miezul unui mare portal ce mă conduce către această nouă viață ce am ales. Înțelesurile ce-am avut, la rândul meu, pe durata școlii, trăirile, emoțiile, revelațiile, toate au venit să îmi servească acum la acest mare salt pe care-l fac cu inima deschisă. În ciuda faptului că la nivel mondial se apasă încă foarte mult pe pedala fricii, pe separare, pe izolare, eu aleg să-mi păstrez vie încrederea în paradigma unificării. Vechea paradigmă, cea materialistă, a separării, a obiectelor, a corpului ca și mașinărie biologică, a existenței întemeiate pe hazard, piere acum.
Chiar dacă mai sunt mulți care nu pot vedea și simți asta, sunt deja foarte mulți oameni care onorează noua paradigmă. Cea a corpului fizic și a materiei ca și energie. O nouă paradigmă a unificării, a realității ca și creație a Conștienței. Și acești mulți oameni, împrăștiați pretutindeni în lume, își reașează întreaga viață pentru a fi în acord cu noua paradigmă. Căci ea schimbă relația noastră cu corpul pe care-l avem, cu energia vitală, cu emoțiile ce trăim, cu gândirea, cu relațiile noastre, cu însăși Existența.
În această pauză de-o respirație atentă, profundă, adâncă și înaltă, și de privire în întunericul fertil din miezul ființei mele, mă resetez. Doar în tăcere, noile începuturi se nasc. În mod instinctiv, de fiecare dată când m-am așezat în tăcere, privind cu sinceritate înlăuntru, am putut percepe cum noua viața se pregătește pentru a-și facilita sosirea. Și tu poți face asta, dacă-ți dai voie să te așezi în ascultare. Mai ales acum, dacă ești pe pragul unei schimbări, îi poți contempla mai întâi înlăuntrul tău creșterea și dezvoltarea. În pauza dintre inspir și expir, cum îi spune Agnis, contemplă-ți Visul. Ca apoi, să-l poți manifesta în afara ta. În lumea în care trăiești. Poate că nu poți vedea, cu claritate, rezultatul final. Nu despre asta este vorba, când ne așezăm în tăcere, în ascultare. Ci despre încredere totală în procesul căruia nu îi putem vedea finalul.
Am început parcursul școlii la Lună Nouă – cu al său seducător întuneric – și am terminat călătoria la Lună Plină – cu a sa uluitoare radianță,
recunoscând că ceea ce întrevedeam la începutul călătoriei, cu siguranță, a gestat în fiecare dintre cei prezenți, multă vreme înainte ca ei să se aventureze. Valabil și pentru mine. Valabil și pentru Agnis. Săptămâni, luni, ani, aceste noi începuturi ce trăim acum, au gestat înlăuntrul nostru ca acum ele să se poată naște. Am onorat semnificația personală, a fiecăruia din cei prezenți, pe întregul parcurs al călătoriei. Însă pare că atenția a fost, mai degrabă, pe energia cu influență colectivă.
Vârste diferite, medii diferite, niveluri diferite, la cei prezenți în această a 6 a generație. Și, totuși, în mod evident un fir conductor. Fiecare dintre ei se află acum într-o fază semnificativă a vieții. Un prag de mare transformare. Energia școlii ne-a ajutat pe toți să ne pregătim înlăuntrul nostru schimbările pe care acum vrem să le trăim în realitatea noii vieți ce se așterne în fața noastră. O schimbare radicală poate începe chiar acum și pentru tine, de alegi a-ți oferi o scurtă pauză în care să privești, cu sinceritate, înlăuntrul tău. Așază-te și ascultă-te.
O nouă viață care începe să se desfășoare în feluri noi, în moduri ce nu putem anticipa acum. Poate că, un an de acum înainte, dacă ne oprim din nou și privim în urmă la acest moment acum, vom vedea și vom simți că totul a avut sens.
Schimbările uriașe nu se petrec doar în viața mea și a celor care au fost cu noi acum în școală. Ci peste tot în lume. Peste tot pare să fie cu multă bulversare, cu multă incertitudine, cu multă îndoială, cu multă frică. Chiar dacă se vrea separarea și izolarea, eu am încredere că suntem cât mai mulți care recunoaștem adevărul că nu putem trăi departe unii de ceilalți. Am fost învățați, dresați chiar, în ultimele luni, să ne ferim unii de ceilalți, să stăm departe unii de ceilalți, să ne fie frică de ceilalți, să ne punem măști și să ne dăm la o parte când trecem unii pe lângă ceilalți.
Fiecare este liber să aleagă ce crede despre aceste măști impuse.
Eu continuu a susține că este aberant, de-a dreptul prostesc, să credem că ele ne salvează viața. Expresiile care afirmă umanitatea noastră, un zâmbet, o emoție, sunt astupate. Ne dezumanizăm, purtând aceste măști. O îmbrățișare, o atingere, o strângere de mână, mai ales în momente de durere, de tristețe, de confuzie, creează miracole și vindecare. Expresiile sincere, îmbrățișările, atingerile, conduc la intimitate și hrănesc umanitatea în care am ales să ne încarnăm. Cum aș putea descrie, oare, vindecările miraculoase ce am trăit în momentele de dizolvare a separării prin îmbrățișări cu toată ființa?
În numele sănătății noastre, unii pretind că știu ei mai bine ce e bun pentru noi. Ce este, de fapt, sănătatea, îndrăznesc să te întreb acum, întrebându-mă, din nou, pe mine însămi? Dacă ajungem să ne compromitem în halul acesta intimitatea și umanitatea, oare ce fel de sănătate cultivăm? La 2 m distanță unii de alții, temându-ne unii de alții și sărind la bătaie dacă nu avem măștile bine puse, nu facem decât să ne dezumanizăm și nicidecum să fim sănătoși. Ne transformăm, cultivând frica, în vectori purtători de viruși. Frica noastră este cel mai mare virus. Îndoiala și neîncrederea, viruși ce ne fac praf sistemul imunitar. Separarea este, însă, virusul nr 1. Și asta se vrea, menținerea paradigmei separării. Numai că, oricât se vrea, acest lucru nu este posibil. Schimbarea se produce.
Simt profundă recunoștință că pe durata școlii, am putut, timp de 16 zile, împreună cu toți cei prezenți, să rămânem sănătoși, exprimându-ne iubirea, conținându-ne cu toate emoțiile ce am trăit. Exprimându-ne afecțiunea, ascultându-ne fără judecată și învinuire. Am rămas sănătoși, ba chiar ne-am însănătoșit mai mult, privindu-ne cu ochi buni, îmbrățișându-ne, iubindu-ne cu toate fricile și îndoielile până ce le-am dizolvat. ÎMPREUNĂ.
Pe Colina Lunii, unde timpul etern guvernează, ne-am bucurat de libertatea de a trăi în aici și acum.
Reamintindu-ne că viața merită a fi trăită pe deplin, nu doar pe modul supraviețuire și jucând la impuse. O viața creativă și cu încredere în puterea noastră de creatori, nu una despuiată de magia momentului prezent și îmbibată în frică și în izolare. Viața merită a fi trăită și îmbrățișată cu toate riscurile ei, cu toate provocările pe care ni le aduce. Doar așa ne creștem sistemul imunitar. Netemându-ne de viață ci trăind-o la maxim.
Intenția acestei scurte scrieri a fost despre a împărtăși puțin din cele multe și profunde ce am simțit și am trăit în ultimele două săptămâni, și nu despre a intra acum în ceea ce simt că face mass media, cu poveștile lor. Dacă citești aceste rânduri, cu siguranță, ești conștient că toate acestea au putere asupra noastră doar în măsura în care le permitem. Totul devine adevărat atunci când credem că este așa. Gândurile noastre creează realitatea pe care o trăim. Și pe asta mizează cei ce apasă pe pedala fricii. Ceea ce gândim și credem, creează realitatea pe care o trăim. Iar când începem să ne comportăm ca atare, în acord cu ceea ce gândim …
Fie ca în această scurtă pauză, de o respirație atentă și de o privire sinceră înlăuntrul tău, dacă alegi a face asta împreună cu mine acum, să hrănim sentimentul sănătos al comunității, al uniunii și nu al separării.
Adevărul este doar înlăuntrul nostru.
Nu pe FB, nu la știri, nu la TV. Iar pentru a-i simți vibrația avem nevoie de ascultarea atentă și de privirea sinceră născută din atitudinea deschisă. Ne înstrăinăm unii de alții, și ne îndepărtăm de înțelepciunea ce zace adânc în corpurile noastre, de intuiția ce curge-n noi, de încrederea în puterea noastră de creatori, de străvechea cunoașterea pe care am moștenit-o, pe măsură ce continuăm a le permite așa zișilor experți să ne decidă sănătatea.
Pentru momentele sacre trăite în Călătoria Mistică, Școala Maestrului Interior 6, în care ne-am dat voie să ne ascultăm, cu adevărat, și să retrezim încrederea în viața trăită împreună, recunoștință. O Călătorie Inițiatică în care ne-am recăpătat relația instinctivă cu o forță supremă, creatoare. Ne-am recăpătat încrederea în propriul adevăr și nu acele adevăruri îmbibate cu virusul fricii.
Cea mai mare putere, a fiecăruia dintre noi, este să devenim schimbarea pe care vrem s-o vedem și s-o trăim în lume. Iar cea mai mare greșeală este să continuăm să dăm credit așa zișilor experți și să le permitem să acționeze în numele nostru, în numele sănătății noastre și al unui așa zis bine colectiv. Provocări uriașe, da, vom continua să trăim. Fac parte din jocul vieții. Ține de fiecare dintre noi să avem curajul a păstra vie încrederea, în ciuda înjosirilor la care suntem acum supuși. În ciuda metodelor ce denigrează umanitatea, putem cultiva încrederea în ÎMPREUNĂ.
Dizolvarea separării și onorarea vibrației profund vindecătoare a lui împreună, este esența trăirilor mele și a celor prezenți în parcursul școlii. Chiar dacă nu ai fost prezent la această călătorie, dă-ți voie să simți vibrația propriului tău adevăr. Dacă ceva te-a atins, citind a mea împărtășire acum, este pentru că recunoști în tine adevărul meu ca fiind și al tău. Este pentru că și tu simți că suntem, împreună, în Vasul Alchimic. Poți alege să te lași dezumanizat. Sau, dimpotrivă, poți alege să refuzi separarea cultivând ÎMPREUNĂ. Fiecare gând contează. Fiecare gest contează.
O mie de păreri, vor fi mereu. O mie de răspunsuri și reacții, de asemenea. Opinii diferite și păreri diferite de ceea ce am scris, și împărtășit cu tine acum din toată inima, vor fi prezente. Sunt bine venite toate. Să-mi pun o mască acum, doar pentru că autoritățile spun asta și doar pentru a primi un credit de la ele, ar însemna să fac un mare compromis. Accept, mai degrabă, pedeapsa, cenzura sau amenda. Dar continuu a hrăni încrederea în împreună, în conexiune, în iubire, în îmbrățișări, în atingeri vindecătoare. Toate acestea sunt vitale sistemului nostru imunitar, sănătății noastre și stării de armonie.
Respir, pregătindu-mă să fac marele salt către o nouă viață. Un nou ciclu de viață. Trăită în încredere, în iubire, în compasiune, în vibrația lui ÎMPREUNĂ, fie să fie această nouă viață. Te alături? Putem fi separați doar dacă alegem și credem asta. Te alături în a hrăni ceea ce ne unește, renunțând la suspiciune și rejecție din cauza fricii?
Cu recunoștință pentru că primesc necontenit tot ceea ce am nevoie pentru a crea și a împărtăși din nou, onorând conexiunile dintre noi și vibrația lui împreună, îți mulțumesc că ai citit și ți-ai dat voie să simți, înlăuntrul tău, vibrația adevărului pe care îl trăiesc acum. Capacitatea de a primi și de a dărui îmi aparține. La fel cum și ție îți aparține. Nu ne-o poate lua nimeni.
Respir, acea nevăzută Respirație care creează realitatea ce trăiesc. Ai puterea de a face la fel. Tu alegi.
Absolvenții ediției 6 a Școlii Maestrului Interior – Viziunea
Recunoștință profundă vouă celor care ați fost în Călătoria Inițiatică, cu încărcătură mistică, Școala Maestrului Interior 6 – Viziunea. Curând începem a forma Cercul Sacru pentru cea de-a 7 a generație. Nivelul Integralității. Va avea loc anul viitor, în august, în același loc magic – Colina Lunii – unde Timpul Etern dizolvă, cu blândețe și în frumusețe, nebunia, stresul și haosul produs de timpul liniar și de gândirea compulsivă. Dacă te atrage să te aventurezi și să-ți ocupi un loc în Cercul Sacru, Școala Maestrului Interior 7 – Ediție Specială! -, scrie-ne!
Rândurile de mai jos sunt o Călătorie interioară și o dezvăluire a spațiului colectiv din care se naște Cartea Maestrului Interior. Te conduc dincolo de identitatea ta liniară. Plonjează în lectură doar dacă ți-ai creat timpul pentru ea. Deasemeni, sunt o dezvăluire a energiei din care se naște Școala Maestrului Interior și expresiile sale experiențiale. Fii parte din Cercul pe care îl creăm împreună.
Scribul
Eu, scribul acestor cuvinte care se nasc între noi, am mereu o flacără aprinsă în spațiul în care scriu. Mișcările fine ale flăcării, vibrația necontenită a focului îmi amintește ori de câte ori uit, despre curgerea existenței. Suntem flăcări care ard. Primim asemenea unei flăcări, necontenit, ceva de la existență și necontenit, fie că suntem conștienți de acest lucru sau nu, radiem propria noastră lumină, propria noastră creație, de jur împrejur.
Ce-ar fi să creezi propriul tău mic ritual care să-ți amintească curgerea vieții? Ai putea de-asemeni să aprinzi o flacără în spațiul tău personal, atunci când te conectezi cu sfera mai largă a Cărții, cu dimensiunea propriei tale ființe numită Maestrul Interior. Ea ți-ar reaminti un adevăr mai cuprinzător despre tine însuți și te-ar ajuta să intri în starea de Prezență, să te deschizi în fața realității și să intri mai rapid în interiorul adânc al acesteia, să naști mai repede Vocea.
Suntem asemenea. Uneori îmi este dificil să mă deschid în fața acestor dimensiuni largi ale ființei, îmi este dificil să ies din identificarea cu creația mea numită gândire, din emoțiile care mă traversează și uneori mă zguduie. Uneori felul în care relaționez cu ceilalți oameni și cu realitatea mă doare și atunci am nevoie să-mi reamintesc, să mă întorc din durere înapoi, în centrul ființei mele, de unde pot în sfârșit să dizolv contururile separării.
Desigur, chipurile noastre sunt diferite, ca și detaliile biografiilor noastre, dar în mod fundamental suntem foarte asemănători. Mecanica rafinată a ființei este aceeași, modurile în care trăim aventura de a fi în corp, în relații, în experiența umană, emoțiile noastre sunt experiențe personale ale unui singur câmp colectiv, barierele pe care le construim în mod inconștient uneori, au aceeași natură. Dar și căutarea noastră are un singur obiect, în ultimă instanță vrem aceleași lucruri pentru noi înșine, tindem către aceeași completitudine, către același Adevăr mai larg, către aceeași bucurie a vieții. Dă-ți voie un moment, în vreme ce respirăm împreună peste spațiu și timp să percepi, ca o sclipire, această profundă similitudine între noi. Suntem ca două semințe din care se naște o realitate comună. Și invers, aceeași realitate vastă, colectivă, naște semințe diferite.
Aspectele personale sunt mereu cele care diferă, în vreme ce înlăuntrul și înafara lor, dimensiunile mai rafinate și mai largi ale existenței sunt spații comune. Corpurile noastre fizice par definitiv separate, poate că nu se vor întâlni niciodată pentru o îmbrățișare, dar în celelalte straturi ale existenței, iată, suntem împreună, ne putem simți. Conștientizează o clipă acest miracol. Acest spațiu vast al Conștiinței, în care noi suntem semințe de realitate, și felul în care aceste valuri în existență pe care le emanăm și le percepem, ne reunesc într-o experiență comună ce transcende cu mult lumea formelor și timpul liniar. Contemplă cale de câteva respirații adânci și lente, conștiente, sferice, profunde și vaste, această experiență și spațiul în care se petrece. Adaugă acum alte nenumărate semințe din care se naște această experiență, oameni ca și noi, în diferite sertare de timp și spațiu, care respiră, simt și creează această realitate colectivă, împreună. Unde se termină ceea ce numim eu, unde încep dimensiunile colective ale experienței? Noi toți suntem eu.
În mod deliberat nu am adus până acum aici, în spațiul colectiv al călătoriei noastre împreună, eu-l meu, al scribului acestor cuvinte. La fel ca în călătoriile de Conștiință din Școala Maestrului Interior, atunci când mă aflu în centrul unui cerc de oameni, al unei explorări în adâncurile ființei, identitatea mea liniară trebuie să se dea puțin la o parte, să devină mai transparentă, mai fluidă, pentru a face loc în experiență unor straturi ale ființei care nu mai sunt doar personale, ci colective. Ele fac parte dintr-un împreună. Vocea care ghidează explorarea nu mă mai reprezintă pe mine, ci ne reprezintă. Această multiplicitate a ființei face parte din natura ei profundă. Este perfect validă și pentru tine.
Tu însuți înveți deja, încetul cu încetul despre fluiditatea ființei, despre a curge odată cu Viața, despre multiplicitatea ta interioară și a modela stările tale interioare. A învăța să dansăm percepând și creând în diferite straturi și niveluri ale ființei noastre face parte din demersul fundamental al acestei Călătorii împreună. Nu există nici un pericol ca identitatea liniară să dispară în neant. Între identitatea noastră personală și dimensiunile noastre transpersonale, colective, este un raport de simultaneitate. Ele coexistă în același timp, precum centrul și sfera. Personalitatea liniară este în centrul unei uriașe experiențe care se petrece în multe dimensiuni, și pe care o poți numi dumnezeu. Nu suntem conștienți de ele până într-o zi. Apoi începe un proces interior de conștientizare în care realizăm că tot mai multe dimensiuni ale realității, pe care le credeam în exterior, fac parte din noi înșine.
Aduc aici, în spațiul nostru de experiență comun, dimensiunea personală, eu-l liniar, pe care-l numesc Scribul, doar pentru a exprima o idee fundamentală: ceea ce suntem în dimensiunea noastră umană nu dispare, nu intră în disoluție, nu moare. Dimpotrivă, pentru a crea acest spațiu în care trăim împreună experiențe, înțelegeri, revelații, ființa mea mare, largă, cuprinzătoare, are nevoie pentru a se exprima de această dimensiune liniară a sa. Forjată în experiența identificării cu spațiul orizontal al existenței, această dimensiune numită Scribul, a dezvoltat capacitatea de a exprima lucruri, de a scrie, de a face conexiuni, de a comunica.
Divinitatea interioară are nevoie de dimensiunea sa umană pentru a crea ceva în această dimensiune. Altfel ar rămâne tăcută, nevăzută, neauzită. Umanul și divinul se creează etern unul pe celălalt. Între aceste dimensiuni ale propriei ființe noi creăm întreaga realitate.
Îți spun aici toate acestea pentru că în fața transformării interioare, dimensiunea ta personală, liniară, structura egotică, se teme. Toți ne temem când suntem exclusiv la acest nivel. Ne temem că dacă nu mai suntem ceea ce credem că suntem, vom muri. Vom dispărea. Am trăit eu însumi și împreună cu oamenii pe care i-am condus către expansiunea conștienței, de nenumărate ori, această spaimă care survine în momentul în care barierele se rup, se dizolvă, în care vălul identificării se disipează. O frică structurală care îngheață corpul, activează mintea și blochează procesul. Dorim în adâncurile noastre, profund, să avem experiența expansiunii, să ne reconectăm cu Întregul, dar ne temem în același timp să depășim granițele. Dincolo de dimensiunea liniară este necunoscutul.
Aceasta este identificarea.
Credem că ceea ce suntem se oprește la granița a ceea ce știm, ceea ce gândim, la limitele propriilor obișnuințe și dacă vom trece dincolo, vom muri. Identificați fiind cu starea liniară a Conștiinței, nu ne dăm seama că dincolo sunt dimensiuni ale propriei noastre ființe. Că trecerea graniței nu este un salt în neant, ci o întoarcere la starea de întregire, de completitudine a propriei ființe. Granița realității liniare împarte un spațiu care este unitar, în eu și rest, în aici și acolo, în ceea ce știu și necunoscut. Credem că putem fi aici sau acolo. Nu ne putem imagina că aici și acolo sunt dimensiuni ale unei singure monade, și că noi înșine facem despărțirea și creăm granița. Gândirea noastră și ceea ce credem că știm, este aceea care creează această ruptură interioară a percepției. Într-0 dimensiune mai largă, noi nu am fost niciodată despărțiți de acest mare rest. Doar credem asta, și credința noastră devine realitatea și experiența noastră deplină.
Aceasta este experiența duală a realității. Ori/ori. Aici/acolo.
Dar pe măsură ce avansăm în proces și învățăm că granițele sunt doar interioare și că noi înșine suntem creatorii lor, descoperim că suntem mai degrabă și/și. Aici și acolo fac parte din același spațiu al propriei ființe. În același timp. Umani și divini. Materie și spirit. Densitate și subțirime.
Mai mult decât atât, pe măsură ce deslușim rafinamentul ființei în interiorul nostru, în corp, se deschid porțile percepției în exterior. De fapt, descoperim că interiorul și exteriorul sunt un singur spațiu, despărțit de suprafața de separare a identității pe care ne-am asumat-o. Este momentul în care bula de realitate începe să se transforme sub puterea Conștienței, devine tot mai cuprinzătoare și tot mai transparentă, mai fluidă. Dimensiuni tot mai profunde și tot mai vaste ale existenței le includem în propria noastră identitate. Spații care erau inconștiente și pe care le consideram străine de ceea ce suntem, pe măsură ce devenim conștienți de ele, le includem în sfera de experiență pe care o numim eu.
Dimensiunile inconștiente ale ființei noastre nu sunt doar cele rafinate, spirituale, divine, pe care le credem exterioare. Sunt și dimensiuni dense, profunde, îngropate în adâncurile noastre, conținuturi psihice, emoționale, relaționale, adânc îngropate sub nivelul gândirii liniare. Identitatea noastră obișnuită este cu adevărat un glob a cărui suprafață este făcută din gândire. Ne temem să ieșim din identificarea cu această suprafață, ne temem de dimensiunile inconștiente ale ființei noastre pentru că sunt iraționale, pentru că nu pot fi controlate de la nivelul gândirii.
Dar procesul întregirii prin Conștiență este sferic. Deschiderea către dimensiunile inconștiente ale propriei ființe se petrece către în afară dar și către înăuntru, către dimensiunile spirituale dar și către cele dense, psihice, emoționale, profunde. Frica de a trece dincolo de granițele identității liniare, de a părăsi suprafața subțire de realitate cu care suntem identificați, este frica de dumnezeu – exterioară, dar și frica de conținuturile propriei noastre profunzimi – interioară, unde sunt îngropate experiențe uneori foarte dureroase și traumatice. Este o singură frică și se naște din identificare. Este proprie stării de limitare dramatică a percepției, a identității liniare.
În procesul tău de transformare interioară vei trăi această frică fundamentală de necunoscut, care se naște din identificare. Este inevitabilă. Frica este granița, limita. Nu avem, în viețile noastre, de înfruntat decât propriile noastre limite, auto-create. A transcende propriile limite, a merge dincolo de propria frică, este singura cale de a recupera Conștiența, care se conjugă în primul rând cu a simți. A avea curajul să simțim din nou dimensiuni pe care le-am considerat străine sau pe care le-am îngropat în adâncuri este un act de vindecare, de expansiune, de transcendență care, oricât am amâna, îl vom face într-o bună zi.
O identitate liniară rudimentară, un ego în stadiul său primar, se consideră pe sine – eu – o gândire sigilată într-un corp fizic, care este și granița dintre interior și exterior. Ba chiar își consideră gândirea o emanație a materiei și reduce astfel propria ființă la un singur nivel al existenței. Este cea mai strâmtă identitate, cea mai opacă și cea mai terifiantă, cutremurată permanent de frică existențială și prizonieră a întregului spectru de emoții distructive, pe măsura însingurării și a lipsei profunde de conexiune cu ceilalți și cu marele rest. Considerându-se materie, nu poate vedea în afară decât materie. Un univers mecanic, rece, ca o mașinărie strivitoare, guvernat de legile impersonale ale fizicii.
În interior, această limitare dramatică a percepției conduce la o separare de lumea emoțiilor și la îngroparea în adâncurile ființei a unor conținuturi emoționale care iau proporții de coșmar. Gândirea ce caracterizează acest tip de identitate este cea exclusivă. Ori se consideră materie care gândește, ori se consideră un spirit izgonit din cer și condamnat la închisoare în materie, confundând spiritul cu propria gândire. Acest tip de identitate rudimentară creează o psihologie ale cărei trăsături esențiale sunt frica și separarea de propria lume lăuntrică, dar și de lumea exterioară.
Totul se reduce la ceea ce percepe – materia, și la ruptura profundă față de orice altceva.
În fața dizolvării granițelor, structura egotică se teme fie de dispariție, fie de rătăcire în vastul ocean al Conștiinței, pe care începe să-l perceapă. Imensitatea realității, profunzimea ei insondabilă și irațională, vastitatea enormă a existenței, dar mai ales faptul că realitățile au darul de a ne absorbi dacă nu avem un Centru, sunt înspăimântătoare.
Amintește-ți: unul dintre atributele fundamentale ale Conștiinței universale și deci a propriei tale conștiințe este acela de a se identifica cu diferitele dimensiuni ale existenței. De a trăi acea realitate ca și cum ar fi singura. De aceea este nevoie de un Centru, de aceea este nevoie de practica Prezenței care presupune transparență în fața oricărei dimensiuni. Altfel, pericolul de a ne rătăci, de a pierde reperele, este real în vastul ocean al Conștiinței.
Deschiderea granițelor este un proces natural, și este un drum al Conștienței, o transformare interioară treptată, ca rezultat al unor alegeri interioare și conștiente.
Dar, uneori, oamenii aleg mijloace nepotrivite cu starea lor de conștiență momentană. De pildă folosesc droguri sau chiar plante sacre pentru a forța deschiderea granițelor. Ei nu sunt pregătiți pentru această deschidere, nu au exercițiul Centrului stabil, al transparenței, al ancorării Atenției în corp, și astfel experiența deschiderii forțate devine uneori un coșmar. Cele mai terifiante conținuturi survin brusc în percepție, sau și mai dramatic, ei rătăcesc fără reper în bătaia vânturilor și a valurilor acestui ocean de o vastitate inimaginabilă. Forțarea granițelor separării în absența lucrului cu starea de Prezență poate conduce la adâncirea separării între aici și acolo, și la dezechilibre grave. Dar acesta este un subiect separat pe care îl vom explora împreună într-o altă etapă a călătoriei noastre.
Pentru moment, important este că nu există, însă, nici o primejdie să ne rătăcim câtă vreme am creat un Centrude Atenție ancorat în miezul densității, al spațiului fizic, în materie.
Acest Centru de realitate nu este prizonierul spațiului fizic, ci dimpotrivă, este creatorul acestuia.
Este miezul absolut al experienței vieții. Densitatea sa este Zero. Acest miez al realității, această sămânță de experiență de viață se află în adâncul pieptului tău – și al meu. Tot ceea ce putem percepe este creația acestui Centru de Conștiință. Identitatea ta, oricare ar fi ea, ca și a mea, se naște din acesta, în orice moment. Privește cu ochiul magic al inimii tale existența de jur împrejurul tău. Miriade de Centre sau Puncte de Conștiință din care izvorăște realitatea a nenumărate identități. La nivelul primului strat, cel al materiei, al corpului, aceste identități par diferite. Chipul meu și al tău sunt diferite.
Dar la nivelul energiei vitale deja, identitățile noastre sunt mai greu de separat. Energia gesturilor noastre, care are mai degrabă densitatea unei bio-energii, nu mai pare atât de personală. Atunci când construim o relație cu cineva, relația în sine este un spațiu de interferență, o energie compozită, care poartă amprenta diferențelor la nivelul materiei, dar devine o energie comună. Un fel de osmoză care are o natură colectivă. Cea mai mică colectivitate, sau relație, se petrece între doi oameni. Ei o percep și o creează în același timp. Dar în adâncurile lor, sursa din care se naște această energie compozită a întâlnirii, este acel misterios Centru sau Punct de Conștiință, acea sămânță a realității, acel Zero.
Cu cât densitatea diferitelor straturi ale ființei este mai rafinată, cu atât ele sunt mai puțin personale și mai colective. Deja am explorat împreună cele 7 niveluri ale ființei în care noi funcționăm permanent. Suntem un fel de globuri de realitate, de jur-împrejurul centrului din piept, care simt și creează, într-o necontenită pulsație, realitatea. Conștientizează odată în plus, chiar acum, respirația ta, care este o expresie a acestei pulsații, bătăile inimii tale care te aliniază cu ritmurile universale, și felul în care această bulă de realitate pe care o creezi necontenit interferează cu marele rest, cu creația celorlalți oameni, conștientizează câmpurile de interferență care alcătuiesc experiența vieții.
Aceste forme de interferență ale câmpurilor noastre sunt relație între Centru și Sfera realității, și sunt creație necontenită, indiferent de gradul de conștiență. Procesul de transformare interioară, de dizolvare a granițelor și a structurii egotice aduce în percepție natura profundă a ceea ce suntem și dansul realității care poate fi definit ca relație și creație.
Doar nivelul fizic, al materiei, al formei pare separat, dar toate celelalte câmpuri, accesibile percepției noastre prin Conștiență, sunt câmpuri de energie care, odată ce le putem simți, se revelează a fi câmpuri compozite, colective, transpersonale, în care noi ne manifestăm permanent.
Dimensiunea fizică a formei spuneam, pare separată, rigidă și personală doar pentru că nu putem percepe adevărul complet despre ea. Aceasta este iluzia, identificarea. Odată cu deschiderea și cu un nou grad de conștiență, intră în percepție un adevăr mai larg despre formă și despre materie. Ea se dovedește a fi în cele din urmă mult mai mult decât o mașinărie mecanică. Este de-asemeni o creație permanentă căreia noi îi suntem sursă, în acest dans colectiv al identității, al percepției și al creației. Viața este acest întreg, acest dans, inspirație și expirație, a primi și a dărui, între centru și sferă, între personal și universal.
Creatura și Creatorul se revelează a fi expresii și experiențe ale unei monade numită aici Conștiință.
Atunci când suntem închiși în identitatea noastră liniară, rigidă, pare că realitatea exterioară există în sine, că are o altă sursă decât gândirea, gesturile, atitudinile noastre. Este rezultatul separării. Lumea lăuntrică, sursa realității, este ruptă de exterior prin granița identității pe care noi o numim în Școala Maestrului Interiorsuprafață de separare. Este suficient să alegem diferit articularea interioară a ființei noastre, să regăsim centrul și să ne deschidemconștient, printr-o alegere și o nouă atitudine interioară, să recuperăm verticalitatea ființei noastre și totul se schimbă. Identitatea personală și odată cu ea granițele ei, suprafețele de separare devin mai transparente, mai flexibile, și un adevăr mai larg intră în percepție. Conștiența dezvăluie mai mult din realitate. Percepția noastră se adâncește și capacitatea noastră de a creaîn mod conștient ceea ce dorim, crește.
Percepția și creația conștientă de realitate, interioară și exterioară merg întotdeauna împreună, pentru că sunt secvențe complementare ale unui singur proces care se desfășoară în două faze: inspirație și expirație. Actul percepției, a simți, este întotdeauna egal cu actul creației. Nu putem crea conștient mai mult decât putem simți. Și invers, ceea ce simțim, profunzimea și anvergura percepției determină întotdeauna anvergura creației noastre și a experienței noastre de viață.
Pentru a și înțelege natura profundă a propriei ființe și a realității în ansamblul ei este absolut necesară experiența de a fi centru al propriei realități, de a ne ancora Atenția în interior și de a crea un nou nivel de conștiență. Aceasta este starea de Prezență. Ea deschide porțile percepției sferice a realității și dezvăluie simțirii atributele fundamentale nu numai ale propriei experiențe de conștiință, ci ale întregii realități. Sunt aceleași. În esență, experiența umană și cea a întregii Creații sunt identice. Singura calitate care este diferită gradual, este Conștiența.
Identificarea cu diferite niveluri este universală. Este a deveni una cu acel nivel, a crea o identitate din nivelul respectiv și a crede că restul este separat de sine. De pildă, experiența umană este o identificare cu materia și cu un spectru de densități apropiate. Ne-am refugiat în gândire, negând materia, dar am rămas prizonieri în teritoriul formelor tocmai pentru că ne plasăm înafara lor. O identitate exclude o parte din realitate ca ne-făcând parte din ea. Suntem prizonieri ai unei dimensiuni pentru că o refuzăm. Integrarea este a primi înăuntru, a recunoaște. Cu cât identitatea este mai opacă, cu atât conștiența întregului este mai redusă, separarea mai dramatică, iar această re-cunoaștere mai dificilă.
Dar, capacitatea Conștiinței universale de a deveni unul dintre nivelurile sale de densitate și de a trăi experiența separării nu este și nu a fost niciodată o eroare sau o izgonire din rai.
Identificarea este modul Conștiinței de a crea realitate în nivelul din care își face identitate. Identitatea este creație pe care, în cele din urmă o transcende. Existența, tot ceea ce există, tot ceea ce putem percepe, nu doar cu simțurile omenești, limitate, ci și în cele mai vaste și mai profunde stări ale Conștiinței, este rezultatul identificării și al transcendenței. Creatorul devine propria sa Creație și apoi își transcende din nou limitele. Este pulsația universală a Conștiinței care se manifestă în toate punctele sale. Punctul și Sfera.
Adică… ne zăvorâm în colivia identității, în trup, în materie, în propria noastră minte, creăm ziduri enorme de separare până când asta începe să doară, doar pentru a le dizolva într-o bună zi, descoperind prin propria noastră experiență că densitatea și materia este propria noastră creație. În această călătorie cosmică și umană în același timp, ceea ce dobândim este capacitatea de a crea la nivelul materiei, dar mai ales de a crea conștient la nivelul gândirii și al relațiilor cu ceilalți. Învățăm despre enorma putere creatoare a ființei noastre confruntându-ne cu rezultatele proprie noastre creații și trăindu-le ca realitate. Ce lecție mai grozavă pentru un Creator, decât să-și trăiască propria lume interioară, ca realitate a experienței sale? Fiecare gând devine realitate, fiecare închidere devine zid, fiecare frică un coșmar trăit, fiecare nuanță a ființei noastre lăuntrice se reflectă în experiența vieții noastre ce pare exterioară.
Noi suntem Conștiință.
La nivel personal creăm în același mod cu Întregul, prin identificare totală cu nivelurile din care ne facem identitate. Una cu gândirea, cu emoția, cu senzațiile, cu corpul. Când percepem nuanțele procesului personal, dintr-o dată, se iluminează înțelegerea procesului universal. Sunt identice. Conștiința universală devine om în același fel în care esența ta adâncă devine gândire sau emoție. Identificare.
Toate acestea sunt noțiuni foarte avansate de meta-fizică, sau, dacă îți place mai mult termenul, de fizică integrală, a Întregului. Dar pe care, deja, ești pregătit, sau pregătită să le integrezi ca pe un sistem de referință general, un context în care să poți desluși prin experiență nuanțele realității interioare, acolo unde este sursa experienței tale de viață. Transformarea nu este posibilă decât în interior și vine exclusiv ca recunoaștere a Creatorului în interiorul propriei umanități.
Acum poți înțelege într-un mod mai profund ceea ce am spus de multe ori pe parcursul acestei călătorii, că această Voce care se naște între noi nu este vocea mea, a Scribului acestei Cărți, ci Vocea unor dimensiuni colective, împreună. Este în aceeași măsură vocea ta care îți vorbește și pe care poți alege să o asculți, adică să o recunoști în interiorul identității pe care ți-ai asumat-o, sau nu. Dacă o vei recunoaște, atunci ea va anclanșa procesul interior al redobândirii Conștienței, care topește separarea. Dacă nu, toate acestea vor rămâne doar o informație, o speculație, o teorie care nu folosește la nimic, decât că îți încarcă memoria.
Și acum conștientizează un moment acest vast ocean universal, în care nenumărate Puncte de Conștiință pulsează creând identități ce par personale. Tu, Scribul din mine care are un nume și o biografie liniară și toți oamenii din preajma ta, sunt asemenea Puncte de Conștiință care trăiesc în identități liniare, personale. Dar spațiul în care se petrece această experiență marcată de însingurare și graniță conține în el toate dimensiunile. Suntem scăldați permanent în el și contribuim la el. O singură Conștiință creatoare care se exprimă în nenumărate forme de identitate și nenumărate grade de conștiență. În cele din urmă ele vor descoperi că au o singură sursă și o singură destinație.
Cosmosul este dimensiunea densă a Conștiinței universale, după cum trupul tău este dimensiunea densă a ființei tale. Îți poți face o idee despre raportul între universul fizic și Conștiința din care se naște, evaluând propriul tău corp fizic în raport cu emoțiile, gândirea, viziunea, senzațiile, înțelegerile tale. Este dansul sferic al identităților, valuri care se nasc în interiorul oceanului vast al Conștiinței.
Transcendem împreună granițele fricii și ale separării.
Scribul este o identitate. Cel care citește este de-asemeni o identitate. La acest nivel liniar părem foarte departe, izolați în globurile noastre de realitate. Dar călătoria noastră împreună depășește cu mult granițele identităților noastre liniare. Asta nu înseamnă deloc că cei care suntem în mod obișnuit au dispărut cu desăvârșire. Putem reactiva în orice clipă granițele, dacă vom dori acest lucru. Dar asta știm prea bine să facem, să limităm, să ne închidem. Ceea ce exersăm aici, împreună, este creația conștientă a propriei experiențe de viață, percepția deschisă și o nouă relație cu noi înșine și cu lumea.
Deși numele Scribului apare pe coperta acestei Cărți, nu el este sursa acestor cuvinte. Pentru ca această Carte să existe ca un spațiu de experiență a Conștiinței, este nevoie ca personalitatea liniară să devină transparentă astfel încât conținuturile din spațiile mai largi ale ființei, care sunt colective, să curgă în experiență, și astfel Cartea este o expresie a acestui împreună. Poate uneori nu-ți dai seama că aceste cuvinte îți aparțin în aceeași măsură în care îmi aparțin mie, celui care le scrie, și aparțin multor oameni, dincolo de dimensiunile lor liniare care funcționează în spațiu și timp.
Această experiență a Cărții este posibilă de-asemeni datorită foarte multor oameni, care au contribuit prin experiențele lor, prin revelațiile lor, prin trăirile lor, la deschiderea acestor câmpuri care, altfel ar fi rămas închise, ignorate, în inconștiență. Sunt experiențele umane care și-au depășit, prin transcendență, granițele propriei identități. Ele coexistă în spațiile vaste, de identitate colectivă ale Umanității, din care se naște aici, acum, odată cu fiecare cuvânt picurat pe hârtie, această Carte. Umanitatea ca ființă colectivă, universală, transcendentă, are dimensiuni care depășesc cu mult orizontalitatea cu care ești obișnuit să operezi.
Doar identitățile noastre liniare trăiesc ferecate la nivelul materiei, al gândirii liniare, al timpului liniar. Nivelurile colective sunt, de-asemeni, identități, doar că sunt mult mai profunde și mai vaste, au o dimensiune transpersonală, adică dincolo de cea personală. Acestea sunt niveluri ale Conștiinței care fac parte din tine și din mine, din noi toți. E nevoie doar să le re-cunoaștem ca făcând parte din noi.
Sunt spațiile din care se naște această Carte. Ea este o chemare a Maestrului din tine. (din Cartea Maestrului Interior)
Lumea este o imensă oglindă sferică, de jur-împrejurul nostru, care reflectă gândurile, emoțiile și credințele noastre cele mai profunde. Tot ceea ce putem percepe este oglindirea lumii noastre interioare. Mecanismele politice, economice, sociale și de orice fel sunt expresii ale relațiilor dintre noi, și sunt alimentate cu energia noastră. Nici o schimbare a lumii nu poate veni decât din schimbarea noastră lăuntrică.
Gaia
Cel mai greu de schimbat sunt credințele noastre.
O credință este un mod vechi de a gândi despre noi înșine și despre realitate, pe care am pus nenumărate straturi în trecut. Este gândire osificată, care generează mereu aceleași emoții, aceleași atitudini, aceleași gesturi, același mod de a intra în relație cu ceilalți și cu lumea. Iar sistemele lumii în care trăim, de orice fel, sunt coagulări de realitate ce reprezintă integral aceste moduri de a fi.
Principala nuanță a acestui mod de a trăi și de a crea lumea și propriile noastre vieți, este separarea. Sentimentul separării poate fi zugrăvit cam așa: eu sunt eu, și restul lumii este diferit de mine. Granița mea este corpul meu. Ceilalți oameni, cerul, pământul, dar și sistemele de putere ale lumii se petrec în afara mea, iar lumea mea interioară nu are nici o legătură cu toate acestea.
Înstrăinarea de ceilalți și de existență ne transformă într-un fel de orfani cruzi, incapabili să recunoască legăturile profunde dintre sine și lume. Acești orfani singuratici oscilează între frică, furie și vinovăție, încercând la nesfârșit să umple golul interior cu orice. Mecanismele pe care le-am creat în această lume reflectă această separare și nevoia uriașă de a umple golul.
De pildă economia lumii, întemeiată pe sentimentul separării și al lipsei, a devenit o monstruozitate care se clatină în toate dimensiunile sale. Distrugem planeta și pe noi înșine încercând să umplem golul interior cu orice. În același fel, sistemele politice, sociale, militare, băncile și comerțul, medicina și științele reflectă această separare lăuntrică de tot ceea ce există și sunt menite să explice și să compenseze acest sentiment profund de ruptură.
Criza virusului este o criză a separării.
Măștile pe care le purtăm pe față sunt expresia ultimă a acesteia. Ne temem de toate cele de care ne simțim separați.
Însă, orice criză este una de transformare. Crizele de orice fel sunt reașezări ale realității care ne obligă să mergem mai departe, să transformăm, să schimbăm ceva. Rareori reușim să schimbăm ceva în viețile noastre fără ajutorul unei crize. Putem vedea asta privind în cele mai obișnuite spații ale vieților noastre. În job, în relațiile cele mai importante, în orice situații. Atunci când începem să ignorăm că viața este transformare necontenită, apare o criză care ne obligă să schimbăm ceva în lumea noastră lăuntrică. Fie chiar și prin durere.
Acest moment al umanității este un moment… personal. Putem decoda crizele colective doar la nivel personal, și de aceea marile transformări pot porni numai din interiorul nostru. În zadar așteptăm să schimbe ceilalți ceva, guvernul, UE sau Dumnezeu. Crizele ne obligă să privim în interior, să ne punem întrebări, să le răspundem și în cele din urmă să ieșim din confort pentru a crea o nouă realitate.
Este un timp foarte îndelungat deja de când Călătoria Inimii și Școala Maestrului Interior predau tehnologia lăuntrică a transformării vieții. Totul este despre a deveni conștienți și a schimba, a curge cu viața și a crea o nouă relație cu sine și cu existența. Atributul fundamental al acestui nou mod de a relaționa este conexiunea.
Conexiunea este opusul separării.
A ne reconecta cu ceilalți, cu existența, cu experiența reală a vieții, este a ieși din modurile vechi de gândire, de reacție, de emoție, este a scăpa fricii, furiei și vinovăției, este a trăi un grad mai înalt de Adevăr, Iubire și Frumusețe, de Pace și Armonie, este a crea în mod conștient realitate, pornind de la experiența conexiunii profunde a ființei cu tot ce există.
A fi conectați cu existența înseamnă a ne deschide. Și asta este un act de curaj, care anihilează frica, care ne eliberează din singurătatea orfanului, care spulberă sentimentul golului interior și al lipsei și astfel transformă profund felul în care ne trăim viața. Conexiunea este cel mai mare dar pe care ni-l putem face nouă, celor pe care-i iubim, și lumii în care trăim.
A trăi conectați înseamnă a recunoaște că legăturile profunde între noi și ceilalți, între noi și această planetă, între noi și univers. Conexiunea este un act mistic, de recuperare a Adevărului despre noi înșine și despre natura existenței. Iar asta schimbă prioritățile noastre, revelează ceea ce este cu adevărat important în viețile noastre și reașează felul în care trăim.
Cel mai important aspect, poate, este acela că deschiderea ce face posibilă această schimbare de paradigmă, nu numai că este în puterile noastre, dar este inevitabilă, oricât de mult timp ar dura, pentru că face parte din pulsația naturală a existenței. Pur și simplu, faptul că suntem conectați profund și că lumea este reflexia noastră, nu poate fi schimbat.
Adevărul este, simplu, ceea ce este. Poate fi ignorat, poate fi negat, dar nu poate fi schimbat. Momentul acesta al umanității, este unul de re-cunoaștere a Adevărului despre noi înșine și se manifestă prin necesitatea absolută a deschiderii, a conexiunii, a ieșirii din paradigma separării.
Când ne deschidem pentru a simți, când refacem conexiunea, Adevărul izbucnește în viețile noastre și schimbă totul. El este însoțit întotdeauna de celelalte atribute ale Ființei sau Existenței, care sunt Iubirea, Frumusețea, Armonia și Pacea. Pentru mintea liniară, din care s-a născut această lume așa cum o cunoaștem, acestea sunt doar niște concepte. Deschiderea le transformă din concepte în experiență și asta transformă întreaga viață a unui om.
Reconectarea cu propria Ființă, trăirea Adevărului, Iubirii și Frumuseții, creația conștientă de experiență umană a fost dintotdeauna scopul în Călătoria Inimii și Școala Maestrului Interior. Maestrul Interior este dimensiunea lăuntrică a fiecăruia dintre noi, care recunoaște acest Adevăr și care alege să trăiască pe măsura lui.
Lucrând cu transformarea interioară, Călătoria Inimii se transformă și ea.
Ar fi fost ciudat să rămână încremenită în proiect, nu-i așa? Această deschidere și această reconectare o trăim în primul rând noi înșine. Așa am ales să mutăm Centrul de greutate al Călătoriilor noastre mai aproape de Pământ și de Cer, mai aproape de natură și de pădure, mai aproape de nori, dar și de Adevăr, Frumusețe și Iubire. Întotdeauna am creat spații de experiență a acestor atribute fundamentale ale Ființei, și asta facem și acum, pentru noi înșine și pentru voi, cei care vedeți deja dincolo de granițele arbitrare ale dimensiunii orizontale.
Călătoriile noastre se mută în Paradis și capătă o nouă profunzime și o nouă anvergură, o nouă putere de transformare a vieții prin Revelație. Reconectați cu noi înșine, nu vom încerca să fim oglindirea exterioară a lumii, ci chiar sursa ei: lumea interioară a gândirii, a emoțiilor, a atitudinilor, a felului în care relaționăm. Iar cuvântul care reprezintă cel mai bine acest moment este Conexiune.
Noua paradigmă se naște acum și o nouă umanitate,
chiar în vreme ce sistemele vechii lumi se prăbușesc sub ochii noștri. Ele se prăbușesc pentru că au ajuns la capătul unui ciclu, și pentru că noi înșine suntem la capătul unei etape a devenirii noastre, ca ființe personale și ca ființă colectivă. Umanitatea trece pe un nou nivel de Conștiență, și asta transformă toate sistemele acestei lumi.
Urcați în vârful dealurilor noastre din Podișul Luncanilor, sub cer, practicând Conexiunea – care nu este decât un alt cuvânt pentru Iubire – continuăm să punem la dispoziția tuturor celor care simt ce se petrece, instrumentele simple și puternice ale Prezenței, menite să ne acordeze cu marile fluxuri și ritmuri ale Existenței. Psihologia orfanului, care nu-și poate recunoaște rădăcinile și Sursa, care încearcă cu disperare să umple golul interior cu orice, se sfârșesc acum. Iar noi suntem aici, pentru aceia care sunt pregătiți să iasă din durere, din frică, din izolare, pentru a crea o nouă emisie și a contribui la noua lume care se naște.
Cărțile și Călătoriile noastre – așa cum numim noi explorările menite să așeze un nou grad de conștiență – rămân mijloacele prin care contribuim la transformarea lumii și a umanității. Facem asta pentru noi înșine și pentru noi toți, pentru că suntem, cu adevărat, expresii ale unui singur Cer și a unei singure mame – Pământul. Ne aruncăm în această aventură extraordinară, a unei transformări fundamentale, conștienți fiind că dacă noi nu schimbăm, atunci Viața ne schimbă.
Mulți așteaptă finalul crizei virusului, dar aceasta este doar o nuanță a crizei generalizate a unei umanități rupte de sine și de Adevăr, criză care se manifestă în toate dimensiunile lumii pe care am creat-o după chipul și asemănarea noastră: economie, politică, societate, cultură… Criza virusului este vârful crizei în toate dimensiunile, inclusiv în cele mai personale dintre acestea.
Mulți așteaptă întoarcerea la ”normalitate”, întoarcerea la cercurile vicioase ale vechii lumi. Dar asta nu se va întâmpla, pentru că ceea ce se întâmplă nu este o criză pasageră, ci modul Existenței de a reseta lumea noastră interioară, prin zdruncinarea reflexiei sale exterioare. Câtă vreme sentimentul separării ne conduce viețile, vom încerca mereu să schimbăm în afara noastră lucrurile, să ne luptăm cu viața, cu situațiile și cu oamenii, cu sistemele și conjuncturile, fără să ne dăm seama că toate sunt oglinzi ale lumii noastre interioare. Iar crizele din viețile noastre se vor amplifica. Separați, rămânem prizonieri într-o lume ai cărei creatori suntem, de fapt.
Suntem Conștiință aflată în experiența trupurilor și a lumii. A venit timpul să ne amintim acest lucru și să trăim pe măsura acestui Adevăr.
