Fiecare dintre noi are propria sa poveste personală cu care s-a tot identificat de-a lungul vieții. Am tot schimbat, părți din poveste, așa cum am putut fiecare. La unele părți chiar am renunțat, atunci când am avut curajul s-o facem, simțind că acele părți nu ne mai reprezintă. La unele dintre ele chiar am urlat: basta! Nu mai pot și nu mai vreau așa! Iar față de alte bucăți din povestea mea am tot închis ochii. În urmă cu doar câțiva ani, atât de mult am închis ochii, prefăcându-mă că nu văd unele bucăți din această poveste, încât chiar am orbit. La propriu, nu la figurat.

Poate că nu mai este nevoie să ajungem la a ne preface că nu vedem ceva din povestea noastră de viață, ca apoi să orbim; poate că nu mai este nevoie să ne îmbolnăvim sau să ne creăm tot felul de accidente doar ca apoi să vedem și să înțelegem care sunt acele bucățele la care trebuie să renunțăm. Sau poate că acum, în această mare divergență pe care o trăim toți, atât la nivel personal cât și colectiv, chiar e momentul să rescriem întreaga poveste, asumându-ne statura de Creatori de Povești care devin experiență și viață.

Pe tine ce te ține în vechea poveste? Care sunt acele bucățele de care te tot agăți și pe care nu vrei să le lași chiar dacă ai conștientizat că nu te mai reprezintă? Uneori, pare că sunt acele bucățele care spun: „nu e corect”, alteori, însă, sunt cele care vor să se răzbune sau să reacționeze. Pare că ne ținem, și continuăm a-i ține și pe ceilalți, în vechiul mod de a privi, în vechiul mod de a interpreta, în vechiul mod de a reacționa, în vechiul mod de a face cum se cade, cum dă bine, cum zice lumea, cum vor ceilalți. Uităm că toate acestea fac parte din propria noastră poveste, scrisă de noi înșine și că poate fi schimbată în orice clipă… de conștiență. Ne adâncim adică și mai mult în propria noastră poveste despre noi înșine și despre ceilalți, în loc să-i dăm drumul și să facem loc pentru o poveste nouă.

Asta ar însemna să privim povestea ca pe o poveste și pe noi ca pe creatori săi.

Într-un fel sau altul, în această perioadă, toți suntem susținuți în al nostru proces de a ne rescrie povestea personală. Numai că trebuie să vrem să facem asta. Modul în care suntem susținuți s-ar putea să fie unul la care chiar nu ne așteptăm. Numai că trebuie să fim deschiși pentru a putea percepe semnele și oportunitățile pe care Existența ni le oferă. Unele porți și relații se închid, arătându-ne povești pe care ni le-am spus și care se sfârșesc. Numai că trebuie să avem curajul să pășim, înainte, prin porțile noi deschise, să avem curajul chiar să închidem, în mod conștient, unele povești, pentru a putea continua pe calea ce reprezintă dorința sufletului nostru.

Și… nu este deloc adevărat că nu știm care este dorința sufletului. Toți știm, în adânc.

Întotdeauna, atunci când o poartă se închide în spatele nostru (sau pe care noi o închidem pentru că așa decidem) o altă poartă se deschide în fața noastră. E nevoie de încredere pentru a păși în noua „lume” ce se deschide și care poate să devină piatra de temelie a unei noi povești.

Încrederea în noi înșine vine odată cu conștiența faptului că suntem creatorii propriilor noastre povești.

Fiecare dintre noi trăim la un moment dat această dilemă, de a auzi chemarea sufletului nostru și în același timp de a o ignora pentru a merge în direcția în care credem că trebuie să mergem. Dacă nu reflectăm, cu sinceritate, chiar acum, la ce ne reține să fim în acord cu propria noastră inimă și continuăm a jocul lumii exterioare, al obligațiilor, al criteriilor lui cum se face, cum dă bine, cum vor ceilalți … nu vom recunoaște că suntem scriitorii propriei noastre povești. Vom pretinde că așa este lumea, că nu avem încotro, fără să ne dăm seama că aceasta este chiar povestea pe care ne-o spunem și în care suntem … victime ale acestei lumi.

A realiza natura poveștii este a realiza natura Creatorului.

Pe tine ce te reține, sau te-a reținut în trecut, să mergi pe calea adevărului tău?
Împărtășește mai jos la comentarii, dacă simți deschidere să faci asta.
Ești încă prins în resentimente față de cineva sau ceva din trecutul tău? Acest prizonierat (în care te-ai ținut cine știe câtă vreme) îl poți vedea că este doar felul în care tu ai interpretat sau continui, chiar acum, să interpretezi? Ce te împiedică să schimbi privirea, să ai o privire nouă, curată …? Dar exprimarea (pe care, poate, ai avut-o o viață întreagă încărcată cu tot felul de otrăvuri ale unor stări pe care le-ai cultivat) pentru ce alegi s-o folosești tot așa, îmbâcsită cu otravă? Ce te împiedică să alegi o exprimare blândă și bună și încărcată cu recunoștință?

Poate că este exact ceea ce continui să gândești despre ce s-a petrecut sau crezi că s-a petrecut. Adică o poveste pe care ți-o spui crezând că este adevărul… Te simți în capcana propriei tale frici și îndoieli și a credinței cum că nu poți? Ești atașat de vechiul vis care nu s-a manifestat precum ai sperat că se va manifesta?
Iată, întrebări cu care merită să stai puțin în ascultare, căci toate acestea, frica, îndoiala, diferitele credințe limitative, așteptările… sunt elemente ale poveștii pe care ți-o spui despre tine și despre realitate. Și pot fi schimbate. Pune-ți întrebări, privește cu atenție de unde apar răspunsurile și dacă acestea sunt acordate cu inima ta sau… cu vechile tale perspective care acum întră în umbră. (Eclipsa de soare este sincronică.)

Atât de mulți oameni pretind că vor transformarea (unii chiar iluminarea) dar își petrec timpul tot căutând pe cine să învinovățească pentru neputința lor de a schimba. Parcă tot caută motive să fie supărați și plini de resentimente. Și, cu cât caută mai mult, cu atât găsesc  mai multe motive pentru neputința lor, mai multe motive să se bălăcească în obiceiuri toxice. De fapt, nici nu e nevoie să caute prea mult. Căci motive sunt peste tot: ce a zis sau cum s-a uitat x, ce a făcut sau nu a făcut y, de ce a scris ce a scris și cum a scris z, știri despre războaie și crize financiare, de și-a făcut cruce într-un alt fel decât se face, de ce nu și-a făcut cruce atunci când preotul a zis iartă-l doamne de toate păcatele, de ce îl vede pe Chistos altfel decât cel bătut în cuie …  Și tot așa … 1000 de motive să fie plini de resentimente.

Pentru a scrie o nouă poveste, dar cu adevărat nouă, e nevoie să fiu conștientă în primul rând că sunt … sursa tuturor poveștilor. Apoi, îmi trebuie o minte deschisă la tot ce vine către mine, în orice formă ar veni. O minte care să nu fie atașată de un anumit rezultat. O minte vastă care primește totul, conștientă că puterea sa este modelarea răspunsului. Și, mai ales, o inimă deschisă.

Fiecare se exprimă pe măsura nivelului său de conștiență și pe măsura deschiderii inimii sale.

Noua mea poveste începe, chiar acum, să curgă din inima mea. De acolo, din inima mea, unde … totul se petrece. Nu din cap sau din minte, nici din vechile tipare de gândire. Nu din logică și rațiune. Nu din închidere și resentimente. Nu cu o privire îmbâcsită și o exprimare otrăvită de auto-învinovățire. Nu prin culorile întunecate ale compromisului. NU! Povestea mea personală (și poate și a ta, dacă te-ai oprit acum să citești și să simți vibrația inconfundabilă a adevărului ce rezidă în această scriere) începe a se manifesta deja.
Acum. Aici. În interiorul meu.
În acest moment prezent, din inimă. În Centru.
O poveste nouă se naște întotdeauna din Centru și nu din exterior.

Fără să mă mai tot uit în trecut. Fără să mă mai tot tem de viitor. Trecutul este doar un gând, ca și viitorul și este în altă parte decât aici, acum, în locul sacru din care se naște Povestea vie și experiența pe care o trăiesc.
Ne pierdem atât de multă atenție în trecut, în viitor, în ce zic unii și alții – de parcă asta ar spune altceva decât ceva despre ei înșiși, în ce am tot crezut că trebuie să fiu, să fac, să spun sau să nu fiu, să nu fac, să nu spun… Și aceasta este vechea poveste, vechiul personaj…

Uităm de ceea ce contează cel mai mult: MOMENTUL PREZENT. ACUM.
Singurul în care o nouă poveste este posibilă, pentru că este singurul timp în care Creatorul există.

Puterea mea este, întotdeauna, în semnificația pe care o dau lucrurilor, oamenilor, situațiilor. Și mai este în autoritatea pe care mi-o asum asupra vieții mele. Nimeni nu-mi poate da sau lua această autoritate. Nimeni nu-mi poate lua puterea de a pune eu însămi semnificația pe care o vreau asupra lucrurilor, situațiilor, circumstanțelor sau relațiilor mele. Toate poveștile pe care mi le-am spus despre mine însămi se sfârșesc în Prezent. Semnificația lor este aceea de a mă fi învățat, simplu, că eu sunt sursa lor și creatorul lor. Toate poveștile m-au învățat despre puterea mea de a spune povești și de a le transforma în trăire.

Autenticitatea mea și exprimarea de sine, din acest STOP pe care mi-l ofer acum,  îmi sunt ghizi către crearea unei noi povești și unei noi creații. De data aceasta conștientă. Dar și a unei noi relații cu mine însămi, cu cei dragi, cu lumea, cu Existența, cu Dumnezeu.
Îmi tot răsună și-mi sunt din ce în ce mai prezente, precum o mantră sacră, vorbele lui Brother David: TRUST IN LIFE.
Poate că acesta este semnul că mă recunosc pe mine însămi ca și creator al tuturor poveștilor și experiențelor: încrederea în viață, în propria mea experiență.

Odată ce am ales să merg pe calea conștienței, a adevărului față de mine însămi, au apărut și demonii, balaurii, care să mă testeze dacă chiar asta este calea pe care o vreau. Și asta nu de-acum ci de foarte multă vreme. Tentații foarte ademenitoare care să mă pună la încercare.
Poveștile vechi au puterea obișnuinței.
Ori de câte ori am ales să mă abat, să închid ochii, am avut de suferit. Gustul compromisului a devenit din ce în ce mai otrăvitor, la orice mică abatere de la calea ce am ales. Este calea momentului, a lui Acum, a spontaneității, a bucuriei de a trăi… Este, mai degrabă, un mod de a fi și de a-mi trăi viața. Tot ce pot face este să rămân pe calea adevărului meu aliniată cu … voia Domnului.  Că rezonezi sau nu cu această exprimare, Voia Domnului, nu contează. O poți numi Calea Prezenței, a momentului, a intuiției, a inimii… Calea alinierii cu … dorința sufletului. Iată, poate rezonezi mai bine cu asta.

Și, de asemenea, tot ce mai pot face pentru mine însămi este să rămân atentă la propriile mele rezistențe în fața schimbării. Atentă la lucrurile, formele, situațiile, relațiile, creațiile de care mă agăț de frică să nu cumva să pierd ce îmi este familiar. Din nou, familiaritatea vechilor povești. Asta este neîncredere în Voia Domnului, adică în curgerea naturală a existenței și din a cărei conștiență se naște povestea aleasă… a cine sunt eu. A decide cine sunt eu fără să depind de nimic și nimeni din exterior, este a fi liberă să-mi modelez propria poveste și propria experiență.

Când fac acest lucru, viața mea se curăță de dependență, și curge curată în relații noi și situații noi. O nouă creație.

Oricâtă „curățenie” mi-aș putea eu imagina că „trebuie să fac”, trebuie să recunosc că Dumnezeu știe mai bine. El, ĂL Bătrânu, știe ce și cum să curețe și spele și să renască. Tot ce pot face eu este să-mi mențin atenția doar pe ceea ce vreau să cresc, să cultiv, să fiu și să eman în lume.

Este atât de multă violență în lume deja, cum să nu fiu atentă la ce eman? E atât de multă neputință peste tot, cum să nu fiu atentă la ceea ce cred că sunt. Noi, în Călătoria Inimii, am numit-o Calea Adevărului, Calea Conștienței. Tu, însă, o poți numi cum simți tu că e mai în acord cu tine. Doar tu știi dacă privirea prin care vezi lumea este una curată sau una îmbâcsită, doar tu știi dacă exprimarea ta este una înrădăcinată în Adevăr sau sclavă unor aspecte egotice. Fiecare știe pentru sine. Eu habar nu am, la un nivel macro.

La nivelul meu personal, știu că am responsabilitatea propriei mele stări lăuntrice și a poveștii pe care o creez necontenit din propria mea respirație.

Dacă fiecare s-ar focusa pe a își menține o stare lăuntrică plină de pace și iubire, de frumusețe și adevăr, de încredere și recunoștință … poate… am naște o nouă lume. Eu cred în asta. Întotdeauna am crezut că putem naște o lume nouă pornind de la ceea ce gândim și hrănim în interiorul nostru, ca și credință, ca și repetiție lăuntrică.

La fel ca și în faza Fermentării din procesul alchimic, demonii trecutului, balaurii, provocările … vin să mă/ne testeze.
Și parcă toți demonii spun:
Sigur asta este calea ta? Ia să te vedem cum răspunzi la această situație …

OM, oricine ai fi tu și oriunde ai fi în lumea asta, dacă nu putem face acum această schimbare, atunci când? Acum, când trăim ceea ce trăim la nivel global, este criza sau, mai degrabă, calcinarea de care avem nevoie, cea care destructurează tot ceea ce s-a rigidizat în forme ale compromisului, ale non-rostirii din adevăr, forme ale proiecțiilor și neasumărilor. Adică povești vechi.
Acum ori niciodată… croiește-ți altă soartă …
Tare se mai potrivesc aceste versuri, nu-i așa?

Fie că ne scriem, cu conștiență și din adevărul profund al ființei, o altă poveste, fie că ne bălăcim în justificări, proiecții, neasumări, împroșcând cu rahat, totul este o creație și totul ne reprezintă. Orice am alege din aceste două versiuni este foarte bine. Nimic nu este greșit. Orice alegere este sacră. Doar decizia să ne fie clară.
Perpetuez vechea poveste sau rescriu una nouă, Acum, din conștiența creatorului?

Pentru una nouă, cu adevărat, trebuie să lăsăm ceva (poate chiar totul) din forma veche (tipare de gândire, credințe, condiționări, compromisuri …). Însă, pentru a ne bălăci în vechea poveste, nu-i nevoie să dăm drumul la nimic. Ba dimpotrivă. Trebuie doar să ne agățăm și mai tare de nevoie de a avea dreptate și să continuăm a hrăni credințele vechi și limitative.

La noi, aici în Călătoria Inimii, ultima perioadă a fost foarte mult despre introspecție sinceră și despre rostirea adevărului, despre conștientizări profunde în legătură cu ravagiile pe care le face compromisul. Inevitabil, acesta conduce la moarte. Uneori, chiar fizică. La mine a mai fost (și este încă) cu decizii clare și ferme ce țin de … o nouă poveste personală scrisă cu cerneala adevărului interior, fără paranteze și înflorituri și acolade ce țin de compromisuri.

Nu știu cum este la tine, oricine ai fi tu și oriunde te-ai afla acum în propria ta poveste. Însă, dacă te-ai oprit să citești aceste rânduri, acum când în vremurile ce trăim prea puțini oameni se mai opresc să citească scrieri scrise de om…, poate că te ajută și pe tine să-ți pui aceste întrebări:

La ce sunt gata să renunț din vechea mea poveste? Ce am curajul să schimb radical în viața mea acum? Cum mă mai servește vechea poveste? Ce băltește în vechea mea poveste? Care sunt aspectele din vechea mea poveste de care mă tot agăț doar pentru că vreau să (mă) conving că am dreptate?

Fără să intru în „ce înseamnă” din punct de vedere astrologic, căci nu sunt un astrolog deși am un mare respect pentru această artă, sunt conștientă de energia eclipselor care se apropie. Întotdeauna, de-a lungul vieții, în portalul eclipselor, am trăit o intensificare a emoțiilor, a senzațiilor, a înțelesurilor. Toți trăim această energie intensă. Unii o duc către dramă, închidere sau proiecții grotești, exagerând și mai mult tendințele ego.ului imatur dar care se crede chiar iluminat. Alții, însă, reușesc să lase vechile poziționări infantile, să curețe, să dea drumul, și să se așeze să scrie o nouă poveste personală. Așa că fiecare dintre noi este pus la încercare chiar acum. Demonii trecutului te testează pe toți, în fel și chip. Pe plan fizic, emoțional, mental. La nivel de relații, creații, finanțe.

Fie inspirăm potențial nou, de creștere și evoluție, de maturitate și asumare, fie ne bălăcim în proiecții, în judecăți și învinovățiri (pornite, de fapt, de la o mare auto-învinovățire de sine). Acest potențial uriaș, care ne este disponibil tuturor, fie îl inspirăm și stăm cu el o vreme în spațiul sacru al inimii, ca apoi, cu disciplină și determinare, să ne continuăm călătoria inimii,  fie îl ignorăm continuând a ne otrăvi nu credințe limitative și separatoare. Nu avem prea multe opțiuni. Ori continuăm cu vechea poveste, ori avem curajul să ne scriem una nouă.

Fie folosim cu înțelepciune energia eclipselor, fie ne bălăcim în mizeriile aspectelor noastre vechi. Uneori, oricât de dificil ar părea să fie sau chiar imposibil, să mai facem și haz de necaz ne ajută. Cu condiția să nu îngropăm sau să negăm durerea. Un gust dulce amărui pare să fie prezent în aceste zile în legătură cu tot ce ține de rostirea adevărului în unele relații care nu mai sunt aliniate cu calea ce am ales.

Fiecare are liberul arbitru și propriile sale alegeri de făcut și decizii de urmat. Fiecare este față în față cu dorința sufletului său și cu adevărul care duce la libertate. Ca și în procesul alchimic, când ajungem la Conjuncție (dacă reușim să ajungem până acolo…), e nevoie să închidem o ușă în spatele nostru pentru a putea merge înainte către „luminița” noilor potențiale. Doar așa ne putem scrie o nouă poveste personală.

În ceea ce privește dimensiunea relațiilor, în această perioadă, să fim pregătiți pentru dramă. Și nu mă refer la durerea reală ce este încă prezentă în urma pierderii cuiva drag. Mă refer la drama creată de victima ce se simte îndatorată emoțional și a cărei dezvoltarea psihologică a rămas la nivel de ego infantil. Victimele, de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, se transformă în opresori. De ce să nu adăugăm ceva dramă la marele circ grotesc ce-l trăim la nivel global. Că tot vrem să fim creatori. Iată, suntem creatori. Creăm drame, asumându-ne roluri mediocre în filme lacrimogene.

Om, fiecare dintre noi acum are responsabilitatea să își curețe mediul înconjurător chiar și dacă înseamnă a renunța la unele relații. Renunțăm, de fapt, la vechi aspecte ale noastre, oglindite în aceste relații. Aspecte ce nu-și mai găsesc rostul în noua poveste ce ne-o scriem.

Uită-te cu sinceritate în viața ta. Cine îți susține procesul de creștere și evoluție și cine tot încearcă să te tragă în vechile tale reacții și proiecții? Unde și cu cine te lași în mocirla dramei nerostindu-ți adevărul, de teama unui conflict?

Începi și tu, la fel ca mine și la fel ca noi toți, un nou capitol din viața ta sau chiar o nouă poveste. Pe cine vrei alături de tine în această nouă poveste? Pe cine, din vechiul tău anturaj, vezi că o ia în direcție diferită?

Onorează alegerile fiecăruia. Toate sunt sacre. Până la urmă, pe oricare cale am lua-o, mai devreme sau mai târziu, tot Aici/Acum ajungem.

Bunătatea și compasiunea fie-ne însoțitoare în modul cum gestionăm relațiile (fie că ne continuăm drumul împreună, fie că ne despărțim) în această perioadă de mare divergență. Fie să ne oferim spațiul de care avem nevoie, fiecare, pentru a ne scrie noua poveste. Poate că drumurile noastre se reîntâlnesc, și în această nouă poveste, poate că nu. Recunoștință pentru tot ce a fost așa cum a fost atât cât a fost.

Traversăm o perioadă provocatoare din punct de vedere emoțional, mental și fizic. Toți suntem provocați, mai mult sau mai puțin, pe unul din aceste niveluri sau chiar pe toate. Tristețea e prezentă, tam-nesam, cu sau fără motiv. Frica, de asemenea, în multiplele ei forme. Un soi de epuizare fizică, absența somnului profund și odihnitor, o confuzie aproape mai tot timpul, o dezrădăcinare și o îngrijorare ce ne împiedică să mai avem încredere în viață.

Brother David mereu spune: TRUST IN LIFE.
Dar cum să mai fim în această stare de TRUST IN LIFE dacă ne lăsăm pradă fricii și îngrijorării?
Această îngrijorare este, de fapt, o neîncredere în ceea ce este așa cum este. Tot credem că ar trebui să fie altfel decât este. Și cum să … TRUST IN LIFE … dacă nu ne oferim momente de odihnă și de liniște, de tăcere și de ascultare lăuntrică?

Nu știu cum este la tine însă, la mine, mișcarea (care pentru mine înseamnă viață) mă ajută să mă smulg de acolo de unde mă simt prinsă. Și asta nu vine să contrazică ce am scris mai sus, să ne oferim momente de odihnă și de liniște. Mă pot scutura, mă pot mișca, chiar și doar câteva minute, pentru am mă smulge din mlaștina vechilor condiționări și credințe limitative. Apoi, da, odihnă și tăcere, nemișcare și ascultare interioară.

În cultura chineză anul acesta este anul Calului de foc. Chiar dacă nu aparținem acelei culturi, toți avem parte de foarte mult foc în acest an. De aceea, apa este elementul sacru de care avem mare nevoie. Spiritul apei ne ajută să curgem fără să ne atașăm de un anumit rezultat (o anumită relație, o anumită creație).

Curg, precum apa, fără să mă atașez = este principiul fundamental al arhetipului Învățătorul pe Roata Medicinei Șamanice.

Așadar, odihnă, ascultare atentă, liniște, tăcere, după ce te scuturi bine din stagnarea deloc plină de inspirație a vechii tale povești personale.

Dacă ceva nu merge, pur și simplu nu mai merge oricât ai încercat, privește cu atenție. Fără judecată, fără învinovățire. Doar dă-ți voie să vezi ce îți tot spui despre acel ceva (că e o relație, că e un proiect, că e o afacere, că e o creație …) ce nu mai merge. Nu ai cum să scrii o nouă poveste dacă nu te uiți, cu atenție și fără de judecată, la ceea ce nu mai merge. Poate că și tu, la fel ca mine, ai opus rezistență unei uși care se închidea. (prin „ușă” a se înțelege relație, creație …): hai că mai merge, hai că nu contează ce văd, hai că mă pot preface că nu este chiar așa… hai că… se poate și așa… cu puțin praf de zahar pudră. Iată, compromis.

Uneori, o ușă care se închide nu ține de mine. Ține de celălalt care nu vrea să schimbe și să meargă în aceeași direcție. Și este foarte bine așa. A investi energie pentru a opune rezistență în fața ușii care se închide este o nebunie și o nerespectare a voii domnului, este chiar o aroganță cum că ceva ar fi mai bun sau mai bine decât altceva. Nici vorbă.
Toate sunt bune chiar așa cum sunt.

Tot ceea ce am trăit vreodată, toate poveștile despre mine însămi și despre această lume au folosit unui singur lucru: pentru ca azi, aici, acum, să merg pe calea inimii mele recunoscându-mă Creator al tuturor poveștilor care devin experiență.

ȘI… Dacă e ceva în viața ta ce simți că merită a fi renăscut, o relație, o creație, o poveste, ai încredere și fă-o chiar acum. Nu mai amâna. Momentul este Acum. Întotdeauna… Acum.

AmmaRa