Lumina se naște din profunzimea întunericului

În mai toate sesiunile de terapie individuală din ultima perioadă, cei cu care am lucrat au împărtășit despre sentimentul că trăiesc ceva precum în Ziua Cârtiței*. Sentimentul că tot repetă, mereu și mereu, aceeași zi. Însă, în ciuda faptului că au acest sentiment, au observat cum ceva esențial se petrece. Lucru pe care mi l-au împărtășit nu doar cei care au ales o însoțire individuală acum ci și mulți cei cu care stau de vorbă sau care îmi scriu în această perioadă. Acest ceva esențial se referă la faptul că din ce în ce mai mulți oameni găsesc bucuria în lucruri mici, mărunte, simple. Din ce în ce mai mulți oameni găsesc profunzimea în momentele simple din viețile lor. Nu mai caută ceva EXTRAordinar ci recunosc importanța prezenței în simplitatea vieții.

De Halloween

Trăim, da, vremuri pe care nu ni le-am fi putut imagina cu un an în urmă. Și dacă te numeri printre cei care și-au tot spus, în ultimele luni, cum că „nu are cum să fie mai rău decât atât”, pregătește-te să recunoști că te-ai înșelat.  Nu sunt deloc prăpăstioasă de fel, ba dimpotrivă, însă cu atâta agresivitate și furie ce este acum în lume …  Dar, chiar și așa, de ce să nu ne amintim că cea mai puternică lumină se naște din întunericul cel mai profund?

Putem, oare, considera aceste timpuri tulburătoare cu menirea unei invitații?

O invitație să ne uităm mai mult înlăuntrul nostru și să descoperim ce avem de schimbat din cele ce ne tot țin în ziua cârtiței.

O invitație să învățăm să ne ascultăm, pe noi înșine și pe cei dragi din jurul nostru, cu mai multă atenție.

O invitație la mai multă prezență în momentele simple din viețile noastre.

Eu chiar cred că aceste timpuri ce trăim și pe care le simțim fără precedent asta reprezintă – o invitație la transformare. Și, dacă suntem deschiși să vedem dincolo de aparențe, să (ne) ascultăm dincolo de judecăți, să ne simțim dincolo de măști, putem percepe că ceva esențial se petrece. Aceste timpuri sunt pentru a ne uita cu adevărat la noi înșine, în profunzimea noastră și mult dincolo de înclinațiile noastre de a ne auto-judeca. Și când facem asta, când renunțăm la auto-critică, ceva esențial se petrece în corpurile noastre.

Da, om fi noi acum în acest joc mare orchestrat de oameni care se cred buricul pământului. Dar ei pierd din vedere că și aceste jocuri sunt menite să ne ajute, dacă noi alegem să vedem astfel – că Existența ne servește, chiar și când este provocator – și să ne comportăm ca atare. Adică, dacă alegem să recunoaștem că ține de fiecare dintre noi să onorăm acest ceva esențial ce se petrece. O mare transformare. Săptămâna trecută, împreună cu Horia, am petrecut mult timp afară, în natură. De fapt, de când ne-am mutat aici, petrecem foarte mult timp afară. Împreună cu cei dragi din echipa Călătoria Inimii, plantăm pomi fructiferi, trandafiri și lavandă, culegem mere și facem sucuri, curățăm livada bătrână, privim cerul pictat în culori ireale la răsărit și la apus, ne bucurăm de curgerea norilor și, târziu în noapte, de ploaia de stele. Am fost uluiți, în această perioadă, de prezența vie a lui Marte, Jupiter și Saturn. Ne-am bucurat de câtă recunoștință putem simți în aceste momente simple.

Am tot auzit, de la mai mulți oameni, despre această bucurie de a experimenta profunzimea momentului prezent. O prietenă dragă îmi împărtășea la telefon, zilele trecute, cum simte că a devenit o ascultătoare mai bună. Își ascultă soțul cu mai mare atenție și deschidere. O tânără mamă mi-a scris despre ceea ce simte acum când se plimbă cu fiica ei. „Recunosc acum că fiica mea este precum un baromentru pentru mine.” Unii oameni petrec mai mult timp cu părinții lor, redescoperindu-i și bucurându-se de ei. Alții, își ascultă cu mai mare atenție copii. Mici miracole se petrec în multe familii, chiar acum, în ciuda provocărilor ce traversează pe toată lumea acum. Este adevărat, în multe familii nu este deloc așa. Este cu durere, cu închidere, cu refuzul de a da voie ca … ceva esențial să se petreacă.

Eu însă cred că există, chiar  și în cele mai dificile momente, o profunzime a vieții noastre pe care o putem gusta.

Chiar savura. Numai profunzimea, în care dacă avem curajul să ne lăsăm, naște înălțimea și strălucirea.

Privește chiar acum în realitatea vieții tale și dă-ți voie să recunoști unde, în ce situații, relații, contexte, ai fost surprins de profunzimea experienței în această perioadă de mari provocări?

Și te invit acum la un mic joc:

Conectează-te cu respirația și dă-ți voie să privești în jurul tău. Chiar acum. Observă tot ce este în camera ta și oprește-te cu atenția pe ceva, sau cineva, pentru care ești recunoscător. Inspiră profund energia acelui lucru, sau acelei persoane, și lasă-te umplut de prezența sa. Simte conexiunea ta cu acea persoană sau acel lucru. Simte căldura din pieptul tău. Simte deschiderea care se produce la nivelul inimii. Sau dă-ți voie să simți ce se petrece în tine când emani recunoștință. E căldură, calm, liniște? Ce simți? Nu gândi nimic despre acel lucru sau acea persoană ci, pur și simplu, inspiră-i prezența în tine și simte conexiunea. Simte recunoștința.

Te încurajez, din toată inima, să practici recunoștința.

Acum, mai mult decât oricând, avem nevoie de această practică. Este cea mai rapidă cale de a naște bucurie. Și toți avem nevoie de mai multă bucurie în viețile noastre. Nu ne așteaptă „timpuri mai bune”. Ba dimpotrivă. Unii astrologi chiar spun că în această lună, ce se așterne în fața noastră, avem cel mai cumplit tranzit din 2020. Să fie, oare, de vină Luna care a ales să fie Plină chiar de Halloween? 

Luna plină pe Colina… Lunii

Lăsând gluma la o parte, nu ar strica să fim toți mai calmi, mai atenți, mai buni unii cu alții în aceste următoare zile și săptămâni. Oricum ne-am uita pe hărțile astro și oricum le-am răsuci pentru a găsi ceva „bun” se pare că, în aceste zile și săptămâni, putem transcende astrologia doar printr-o transformare interioară. Prin acel ceva esențial ce se petrece în viața noastră când ne dăm voie să fim în prezență și recunoștință.

Scriu aceste rânduri astăzi, în zi de sărbătoare. Pe bunicul meu îl chema Dumitru. Nu l-am cunoscut. A murit când mama era însărcinată cu mine. Am aprins o lumânare astăzi, conectându-mă în felul meu cu el și cu toți cei care nu mai sunt. Și am emanat recunoștință pentru ei. Sunt acum, cea care sunt, și datorită lor. Datorită părinților, bunicilor, străbunilor.

Curând se apropie ziua morților. Luminația. 

Ceva esențial se petrece în inima mea când spun o rugăciune, aprind o lumânare, și eman recunoștință. Ies să privesc cerul, chiar acum când termin aceste rânduri, și să-mi dau voie să văd cum porțile încep să se deschidă, aducându-mi aminte de adevărul scris în cartea Anam Cara  „cei morți nu se află departe. Sunt, de fapt, foarte, foarte aproape de noi.”

Să-i onorăm, pe cei ce nu mai sunt, având curajul să facem ceea ce ei, poate, nu au putut. Poate nu au putut să se iubească. Poate nu au putut să aibă încredere. Poate nu au putut să țină capul decât plecat. Poate că nu au putut să spună NU. Poate că nu au putut multe. Și, în același timp, poate că au putut mult mai multe decât credem și știm noi. Să-i onorăm, lăsând ceva esențial să se petreacă atunci când avem încredere în puterea noastră de creatori. Ies să privesc cerul…

Ceva esențial se petrece în vitalitatea mea când recunosc că nimeni și nimic nu îmi poate lua puterea de a decide cum mă poziționez în fața a ceea ce vine către mine. Ceva esențial se petrece în sănătatea mea când rămân în încredere și în iubire.

Cu recunoștință,

AmmaRa 

PS. * „Ziua Cârtiței”