Binecuvântați și blestemați. A curge odată cu viața » Călătoria Inimii Skip to content

Binecuvântați și blestemați. A curge odată cu viața

Elena Francisc-Țurcanu

8 octombrie 2020

Chiar dacă ți se poate părea un clișeu, ascultă-mă cu atenție, înlăuntrul tău, citind aceste rânduri ce simt să împărtășesc acum cu tine. Tot ce văd, de jur împrejurul meu acum în aceste zile, sunt copaci ce încep a se umple cu nuanțe de cărămiziu și portocaliu, înlocuind, încet dar sigur, verdele profund și strălucitor cu care, până de curând, frunzele mamei naturi erau pline. Mama Natura, aici, mă ajută enorm să mă recentrez, să mă repoziționez, să curăț, să înțeleg, să învăț despre ritmurile adevărate de care, în oraș, vrând nevrând, ne rupem. Suntem binecuvântați.

Natura este în eternă transformare, curgere și manifestare.

Norii, frunzele și anotimpurile vin și pleacă, ziua și noaptea curg necontenit una în cealaltă, cicluri în interiorul altor cicluri mai mari, sunt reprezentările Vieții înseși și ale existenței care se manifestă și în experiențele noastre de viață. Numai că noi, uneori, încercăm să menținem elemente și forme care tind să intre în disoluție, care și-au împlinit menirea și acum tind să dispară. Și atunci apare durerea. Când ne agățăm de formele vechi și ne opunem curgerii colosale a Vieții. 

Acum, când scriu, plouă torențial. Puteam alege să mă întristez, gândind că îmi este imposibil să fac ceea ce mi-am propus să fac astăzi afară. Am ales să primesc ploaia, și să-mi dau voie s-o simt, precum o binecuvântare din partea Existenței.

Mama Natură, ziceam. Da, învăț multe de la ea. Și, de foarte multe ori, mă trezesc că fac paralele între ea și noi, oamenii. Nouă ne este greu, pare chiar o mare provocare, atunci când trebuie să renunțăm la ceva. Să lăsăm ceva să se desprindă din viața noastră. Greu. Dureros. Pare chiar imposibil să avem încredere că atunci când ceva sau cineva iese din viața noastră este doar pentru a ne servi și nicidecum o pedeapsă din partea Existenței.

Am reluat terapiile și însoțirile individuale, acum că ne-am instalat în noua noastră căsuță. Online, pentru moment, însă curând și live pentru cei ce vă încumetați să veniți aici. Ieri, pe Skype, am lucrat cu o femeie aflată departe de țară, de foarte multă vreme, și care mi-a împărtășit despre despărțirea dureroasă de iubitul ei. O relație solidă care, (aparent) brusc, s-a terminat. Cu toate că înțelegea că vine să-i servească această ruptură, durerea ei era copleșitoare. Asta a și determinat-o să mă caute și să ceară sprijinul.

Pare că noi oamenii suntem, pe de o parte, binecuvântați și, pe de alta, blestemați să fim dependenți unii de alții.

Să fim atașați. Binecuvântați și blestemați, în același timp, de nevoia de conexiune.

Binecuvântați pentru că această nevoie de conexiune, atașamentul de cineva, ne ajută să evoluăm, să creștem, să ne scoatem din singurătate, să ne oglindim. Blestemați pentru că atunci când ne despărțim poate fi îngrozitor de dureros. De multe ori, atunci când traversăm procesul dureros al despărțirii, se trezesc unii deștepți să ne trimită mesaje „de încurajare” pe care le percepem precum clișee răsuflate de care nici nu vrem să auzim. Un clișeu ar fi acela .. cum că suntem precum copacul care renunța la frunzele bătrâne ca noi frunze să apară în primăvară. Pe bune!? Numai asta nu ai chef să auzi când durerea este atât de mare. Așa că ieri, m-am abținut să-i spun femeii cu care lucram despre frunzele pe care le vedeam căzând …

Iubesc metafora despre a înțelege și a îmbrățișa natura vieții. Dar sunt conștientă că, foarte rar, astfel de metafore ajută atunci când durerea este mare. Femeia cu care am lucrat ieri, trăia o durere imensă și i-am onorat curajul de a se deschide în miezul vulnerabilității și de a cere sprijinul. Cum aș fi putut să-i spun… Hei, tu ești acum precum un copac ce-și pierde frunzele. Sincer, acum. Tot ce avea nevoie ieri era să o conțin, ascultând-o cu atenție și validându-i trăirea. Ce mare dar, Ascultarea Atentă! 

Bănuiesc că nu este prea greu pentru copaci să renunțe la frunzele lor pentru că este un proces ce face parte din ciclul natural al vieții. Frunzele cad, inevitabil, mai devreme sau mai târziu. Copacii par să nu se streseze prea mult dacă la primăvară vor avea sau nu alte frunze noi. Ei doar sunt. În ritm cu natura. Fără grijă. Fără stres. Fără întrebări. Fără planuri.

Copacii nu sunt atașați de frunzele lor.

Nu au creat o dependență de verdele frunzelor. Noi suntem, da, mult mai complecși. Ne tot gândim și iar ne gândim, întorcându-le pe toate părțile și despicând firul în 16. Analizăm și le învârtim, le calculăm și socotim, le tot fixăm și le lipim. Doar, doar, să nu ne despărțim. Îi transformăm în dependenți, pe cei de care ne atașăm, arogându-ne rolul de salvator suprem. Fără mine, nu poate, cu siguranțăDoar eu îi pot da ceea ce are nevoie. A renunța la cineva, pentru noi oamenii, nu pare a fi a atât de simplu precum este la copaci cu frunzele lor.

Avem nevoie, da, să ne tot reamintim că este în regulă să dăm drumul, să (ne) eliberăm.

Avem nevoie să ne reamintim că nimic în viață nu este permanent și că oricât de mare este dependența pe care am creat-o de cineva ne putem și detașa. Da, este greu. Da, este dureros, de multe ori. Dar o putem face dacă alegem asta când simțim că este necesar s-o facem. Chiar și când știm că e cel mai sănătos pentru noi să ne despărțim de cineva (sau de ceva… un loc, o situație, o casă…) tot este foarte greu. Greu. Tare greu. Astea ne sunt gândurile. Greu. Tare greu. Iar gândurile pe care ni le spunem sunt cele care creează durerea și greutatea desprinderii.

Nu am fost suficient de bună, îmi tot spunea ieri femeia pe care am însoțit-o. Poate că dacă făceam mai multe pentru el… ar fi rămas cu mine. Gânduri, transformate în credințe despre ea însăși, pe care, de fapt, le avea dinainte de a începe această relație.

Avem nevoie să ne reamintim că nu suntem chiar atât de slabi încât să nu putem da drumul, să nu putem renunța, și că, de fapt, suntem chiar extraordinar de puternici să putem iubi pe cineva cu toată ființa noastră, cu toate defectele pe care le are… și cu toate defectele pe care noi, la rândul nostru, le avem fiecare. Suntem extraordinar de puternici să ne asumăm riscul că ne putem atașa, știind foarte bine că o relație sau o situație poate să nu dureze și că este nevoie de curaj și de o și mai mare putere, apoi, să renunțăm. Când vine, dacă vine, acel moment.

Da, onorăm copacii pe măsură ce înmuguresc și înfloresc și înfrunzesc cu fiecare sezon, și ne putem aduce aminte de ciclul natural al vieții privind și simțind cum totul se schimbă în permanență. Un mare cadou ne putem face, onorând astfel viața și a ei curgere naturală, când renunțăm să mai credem că musai trebuie să doară atunci când ne despărțim de ceva sau cineva. Totul curge. Mereu și mereu.

În ceea ce mă privește, eu plonjez adânc în durere, atunci când ea este prezentă. Nu mă fofilez. O trăiesc din plin. Doar așa o pot, apoi, dizolva. Recunosc însă că tuturor ne-ar face bine să înțelegem că purtăm în noi povestea durerilor trecute… și că putem renunța la această poveste. O putem, mereu și mereu, rescrie. Suntem liberi să ne detașăm de vechile povești ce țin de durere, de suferință, de tristețe. Însă fiecare o va face doar atunci când e pregătit să o facă. Să se elibereze având curajul să-și rescrie povestea

Așa cum ieri am încurajat-o pe femeia cu care am lucrat să-și simtă durerea, te încurajez și pe tine acum. Simte-ți durerea. Intră în durere, fără însă a te identifica complet cu ea. Simte durerea dar, încet, încet, deschide palma și lasă frunza să alunece. Poate că dacă renunți la greutatea de a te tot agăța de sezonul care nu mai este poți, cu adevărat, înflori și înfrunzi într-un nou sezon. Poate că în timp, pe măsură ce înveți să practici prezența, a fi în acum, începi să guști cum este doar să lași lucrurile să fie așa cum sunt. Poate că în timp îți dai voie tot din ce în ce mai mult că suntem binecuvântați.

Cine știe, poate că în timp, noi oamenii, putem deveni mai mult precum copacii, recunoscând că atunci când cineva sau ceva iese din viața noastră este doar … Mama Natură în eternă curgere, Viața însăși, în toată măreția și transformarea ei necontenită. 

AmmaRa

Nu este nici un comentariu încă, fii tu primul.


Adaugă un comentariu

Newsletter

Abonează-te la newsletter și primești un cupon de reducere de 10% pentru prima ta comandă pe site-ul Călătoria Inimii