Relațiile noastre cu ceilalți și cu lumea din jurul nostru sunt, întotdeauna, o oglindă pentru relația cu noi înșine. Și cu cât suntem mai conectați cu ceea ce vrem, cu adevărat, să trăim, cu cât suntem mai dispuși a cultiva disciplina stărilor lăuntrice, cu atât suntem mai profund conectați cu ceilalți și cu recunoștința pentru acest prețios dar numit viață.
Continue reading
Atât timp liniar împlinesc azi. 58 de ani.
Un zâmbet. Pentru că măsurătoarea anilor, a zilelor, a orelor și secundelor nu este o linie, ci mai degrabă o spirală care se desfășoară sferic precum un fractal, izvorând dintr-un Centru misterios, de o infinită profunzime și o inepuizabilă creativitate. Astfel, timpul și spațiul sunt un fel de pictură multidimensională pe care pulsația Inimii mele o desfășoară necontenit ca Experiență de A Fi, în nenumărate desene mentale și culori ale emoției.
Din această perspectivă timpul, formele și spațiul în care se petrec, împreună cu toate relațiile și mișcările în care Eu sunt parte, devin un joc în Conștiința mea.
Zâmbetul este răspunsul natural al Conștienței Jocului acum, când cadranul lumii formelor mă anunță: ai 58 de ani.
Și cum te simți la 58 de ani? Ce-ai învățat pănă acum? Ce răspunsuri ți-ai dat plonjând în experiența acestei lumi?
Se vede treaba că nu numai eu am învățat de la Înger, ci și Îngerul de la mine, de pildă să pună întrebări.
Ei bine, spun, la 58 de ani mă simt binecuvântat și mai ales Liber.
Liber de întrebări, căci ele au devenit doar mijlocul de a formula răspunsuri. Liber de condiționări, căci am descoperit că Lumea în care mă aflu este alcătuită din propria mea Respirație modelată în gânduri și emoție, liber de ceea ce credeam a fi obligația de a mă modela pe mine însumi astfel încât să corespund infinitelor cerințe sculptate în forme aparent exterioare.
Am învățat că întreaga experiență de A Fi este o emisie infinită de Luminozitate sau Conștiență, și Sensibilitate, că totul se petrece în Inima mea și asta nu este o metaforă, am învățat că tot ceea ce percep este o proiecție și o Creație necontenită de Experiență care, nu numai că poate fi modelată, dar … pentru asta sunt aici, acum, în această Lume, pentru a exersa Arta de A Fi.
Sigur, îmi dau seama cu exactitate cum se vede întreaga experiență de pe margine, căci am parcurs eu însumi un drum infinit de lung al înțelegerii, dar mai ales al curajului de a trăi pe măsura revelației ce mi-a fost dăruită… din Centrul ființei mele. Acum îmi vine să râd contemplând epopeea căutării și găsirii, a vindecării și a cunoașterii, pentru că totul, absolut totul este chiar Jocul Interior al modelării de Sine, al explorării de Sine, în care Eu – necunoscutul, misterul, neantul, plăsmuiesc din propria mea Respirație câmpul infinit de Conștiență și Sentiment al Ființei.
Această certitudine, că Viața este un dar infinit care curge din mine și din fiecare din noi și că nu pot face altceva decât să modelez fluxul vieții în formele gândurilor și emoțiilor mele, să le transform în stări, senzații și forme, a fost cel mai eliberator lucru pe care l-am trăit în acești 58 de ani liniari. Experiența de A Fi este forma supremă de Artă. Instrumentele sale sunt Luminozitatea fundamentală a Conștienței în care se reflectă toate formele, și Sensibilitatea ce devine emoție, simțire și sentimentul de A Fi.
Suntem fântâni inepuizabile de Experiență de A Fi, iar Arta constă în modelarea acestui flux în eternă curgere. Dumnezeu n-a fost niciodată în cer, ci întotdeauna înăuntru, tăcut, adânc, potențial, devenind manifest în miracolul ca o bătaie de inimă ce devine senzație, respirație și gând, Subiectul absolut al oricărei trăiri, Eu, din care nasc orice mișcare, orice imagine, orice trăire. Darul infinit al Conștienței, al Vieții, al Simțirii care curge din Absolut în inima fiecărui om vine de-odată cu puterea uluitoare de a deveni Experiență, asta am învățat, asta mi-am fost amintit, iar acum nu fac altceva decât să explorez infinitele forme și lumi pe care le pot plăsmui din Luminozitate și Sensibilitate.
Lumea pare exterioară și separată, obiectivă și de nemodelat… un timp… pănă când dintr-o dată devine evident că este exact invers, interioară, petrecându-se în propria mea Conștiință, profund subiectivă și modelabilă. Acesta este pentru mine punctul de cotitură, pentru care nu există cuvinte care să exprime recunoștința… pe care o simt. Aceasta este binecuvântarea, libertatea, expirația bucuroasă a Vieții, înțelegerea, vindecarea și râsul cosmic al Adevărului care animă … cei 58 de ani scrijeliți pe răbojul lumii.
Acest hohot de râs cosmic ce se naște din Adevărul despre mine însumi este cea mai mare vindecare și cea mai înaltă cunoaștere, sfârșitul oricărei servituți, al oricărei doctrine și al oricărei proiecții, iar ceea ce rămâne este minunarea pură în fața Frumuseții și Puterii care curge în inima mea de om, fără să o fi cerut, o putere care naște universuri la fiecare respirație și odată cu fiecare gând ce devine experiență și lume.
Și… concret? face Îngerul la mine, luând aerul reporterului care am fost cândva.
Concret, la 58 de ani mă ocup cu… plăsmuirea de Experiență… Adică… modelez ce sunt în lumea adâncă a Inimii mele și asta se transmută în situații, în relații, în realități trăite, de orice fel, e un fel de fascinație a experienței de A Fi, o uimire, o curiozitate fără limite… Pănă unde poate fi dusă plăsmuirea? Cât de mult poate fi transformată experiența Vieții, câtă acuratețe are acest Joc al Creației în care nenumărate elemente fac totul imprevizibil și… frumos ?
Frumusețea acestei lumi vine din calitate ei de oglindă multidimensională. Lumea interioară devine obiect, situație, relație, mișcare, formă în timp real. Cea mai magnifică oglindire sunt oamenii. Mă oglindesc în iubita mea, în oamenii cei mai apropiați mie, în animale, plante și stele, în nori și păduri, mă oglindesc nenumăratele întâlniri de explorare a Conștiinței și a Existenței, mă oglindesc în Școala Maestrului Interior care nu este altceva decât o școală de reamintire a ceea ce suntem cu toți, îmi privesc plăsmuirile lăuntrice în mersul cu motocicleta, în marile Călătorii pe care le numesc Inițiatice pentru că se referă întotdeauna la Adevărul despre noi înșine, mă privesc în poezie și în ierburi, în cer și în pământ…
Mă oglindesc în idei și emoție, în situații și chipuri și istorii, filosofia și poezia și artele sunt oglinzi, oamenii, doctrinele și sistemele acestei lumi sunt oglinzi și toate, toate sunt pentru ca Eu să mă văd, să cunosc inepuizabila fântână de trăire care este Inima mea, punctul infinitezimal din centrul ființei mele care iluminează totul și din care se naște tot ceea ce pot percepe, simți și înțelege, asta am învățat și această învățătură pe care abia o pot cuprinde în cuvinte este încrustată în mintea și simțurile mele.
Cândva credeam că este despre ceva de făcut, de realizat, de împlinit, de aflat, de vindecat, de explicat, între timp însă, ceea ce am descoperit, minunat și eliberator, este că toate acestea sunt doar reflexii în Experiența de A Fi, ale acestei capacități infinite care curge în noi toți de a ne plăsmui pe noi înșine. Efectiv ne visăm și visul devine experiență… Trăim, cu adevărat, în miezul propriei noastre imaginații, modelate prin atitudine, gânduri și emoție iar Subiectivitatea absolută, care este un alt nume al lui Dumnezeu curgând ca om, este cea mai sacră dimensiune a tot-ceea-ce-suntem.
Ne plăsmuim, la propriu, pe noi înșine și astfel plăsmuim lumea. Chiar și timpul este o plăsmuire de sine, ”Eu la 58 de ani”, chiar și spațiul în care se petrece Lumea este viu, sensibil și conștient, este Ființă odată cu Mine.
Îngerul pare puțin destabilizat și confuz, un aspect al meu pe care-l cunosc mai de mult.
Ăă.. ce urmează acum… pentru tine? Habar n-am, zic, singura certitudine este că plăsmuirea creatoare de Sine nu are nici un sfârșit, cum nu a avut niciodată un început. Deci, nu-mi spune la mulți ani.
hft
Astfel, de îți este teamă de întuneric, vreau să îți reamintesc că doar uitarea pulsației momentelor de-Acum te-a făcut să-l investești cu timp trecut, să-l îmbrobodești cu frici și povești nespuse, cu temeri și poveri. Poate că ACUM este și pentru tine momentul Re-Amintirii a Ceea Ce Ești, o îngemănare de întuneric și lumină, o coagulare a spațiului infinit în AICI, și a timpului etern în ACUM.
Continue reading
Aici conexiunea dintre Om și Mesteacăn este vie, atunci când recoltăm Seva. Recoltarea în sine este un Ritual plin de Respect și Recunoștință pentru fiecare copac ce ne dăruiește din viața lui, este o Rugăciune plină de Onoare și Mulțumire pentru Darul Vieții. Într-un anume fel Străjerul Locului cere permisiunea fiecărui copac, înainte de a-i recolta Seva. Răspunsul, permisiunea îi este tradusă/reflectată prin senzațiile din corp.
Continue reading
Jocul în sine e o școală de… Creație. În jocul ăsta tu ești Creatorul, Creația și Jocul în Sine. După ce-ți amintești ce ești, poți să joci după regulile tale.
Continue reading
Așa a început 2026 pentru mine.
Am rămas singur în vârful unui deal înconjurat de păduri, la vreo mie de metri altitudine și a căzut cam un metru de zăpadă, acoperind totul. S-a lăsat tăcerea. Curentul electric s-a oprit, internetul s-a evaporat, viscolul a șters alb orice distorsiune. Lumea a dispărut și a rămas o alveolă aseptică în care fiecare gând reverberează nepotrivit, precum a vorbi la telefon într-o catedrală. Mi-am găsit lucruri de făcut în tăcere. Am săpat cărări în zăpadă, am hrănit păsărele cu tone de semințe de floarea soarelui, am ținut focul aprins în multe locuri iar cu dulăii m-am înțeles fără cuvinte.
2026 a început cu o pauză. Nu există întâmplări. Doar Creație. Această experiență de a fi, în corp, în lume, în zăpadă, în materie este o Creație. Și orice – dar absolut orice Creație care-și merită majuscula, începe cu o pauză, o resorbție, o adâncire. Mi-am amintit un moment din Școala Maestrului Interior XI de anul trecut, și pe mine însumi rostind aceste cuvinte: ”dacă nu există pauza, momentul de adâncire, de tăcere, atunci nu este o Creație, ci o prelungire a unor gânduri și stări anterioare, este o reinterpretare a trecutului. Creația se naște din tăcere, din nimic, este Intuiție și devine posibilă numai la capătul unei Inspirații.”
Și acum iată-mă în mijlocul zăpezii, la începutul unui an dedicat Creației, într-o pauză pe care nu am cerut-o, dar pe care am primit-o. Un moment de reflexie, de introspecție, de nemișcare din care ar trebui să se nască un gând nou, un gest nou, o cale nouă.
Iată ce am descoperit. În primul rând neliniștea minții mele ruptă de canalele sale obișnuite, orientată către exterior. Voiam vești despre intervenția americanilor în Venezuela și arestarea lui Maduro. Voiam să știu ce vor spune europenii despre mizeria asta care-l dezvăluie pe Trump identic cu Putin. Voiam să știu apoi ce se întâmplă în Ucraina, în Iran și în Gaza. Mi-am dat seama cât de multă Atenție, adică energie sacră creatoare se scurge în valuri către dimensiunea globală a scenei pe care se petrece experiența vieții mele. Dar mai mult decât atât: nu numai că Atenția mea este în afară de prea multe ori, dar procesul în care este implicată mintea mea este unul întemeiat pe judecată, pe polaritate, pe conflict.
O primă revelație: spectacolul lumii este polaritate și este o ispită pentru a continua la nesfârșit jocul exterior al judecăților și al conflictului. Trump este la fel cu Maduro, Netanyahu la fel cu Xi și cu Putin, lumea este la fel cum a fost întotdeauna, rezultanta lumilor noastre interioare conjugate. Privind în exterior la conflicte, injustiție și crize de toate felurile, devin orb față de conflictele lumii mele interioare, uit că marele spectacol al lumii este proiecție colectivă a… noastră, a mea…
Și mai mult decât atât, ocupat să-mi hrănesc mintea cu judecăți de valoare, nimic NOU nu poate să survină în experiența mea în mijlocul lumii, pentru că nu mai sunt conștient de pulsația principiului creator care-mi modelează fiecare gest și fiecare respirație. Într-o clipă, am înțeles că aceeași capcană este activă în orice clipă evaluez ceea ce fac ceilalți, ce spun, sau atunci când evaluez critic situații: în astfel de clipe nu creez nimic nou, ci prelungesc o lume veche, contribuind la validarea și supraviețuirea ei.
Este valabil în orice relație și situație din viața mea.
Nu realitatea pe care o percep este problematică, ci felul în care aleg să răspund oricărei realități. A privi constant scena vieții din perspectiva polarităților – bine-rău, corect-incorect, potrivit-nepotrivit- este o capcană pentru că în felul acesta nu mai sunt creatorul experienței, și folosesc energia creatoare a Atenției mele pentru a adăuga straturi de identitate situațiilor și evenimentelor așa cum sunt.
Bravo. Într-un fel știam aceste lucruri, dar dacă această pauză acoperită cu un metru de zăpadă și tăcere există, realitatea mă servește și îmi arată unul dintre punctele esențiale pentru mine și poate pentru mulți, față de acest an care se anunță extraordinar: pentru a crea cu adevărat, pentru a remodela experiența vieții în modurile pe care le doresc am nevoie de pauze, de refresh alb, de reconectare cu adâncimea ființei mele, și de… deconectare de la gândirea sistemic-critică asupra experienței.
Experiența vieții nu poate fi transformată dacă nu este privită din punctul zero, de echilibru, de tăcere, de nemișcare al Ființei. Pentru a putea expira un gest nou, o acțiune nouă, o idee nouă, pentru a aduce ceva nou într-o relație care contează pentru mine, sau în orice altă configurație de experiență ce face parte din viața mea, am nevoie de pauza de la capătul unei Inspirații. Altfel, nimic nou nu este posibil, voi străbate aceleași căi și mă voi rătăci în aceleași labirinturi.
În adâncul acestei introspecții sub zăpadă, am putut vedea cum perspectiva liniară asupra existenței, la baza căreia stă gândirea de tip vector/judecată, este în sine capcana, este o tendință, o obișnuință, un mod de a fi, o inerție… și, de fapt, oportunitatea unei resetări. Nici o Creație cu adevărat nouă nu este posibilă câtă vreme privim din aceeași perspectivă.
Am mers mai adânc: în esență, vechea perspectivă, inerțială, educată, consolidată de tot ceea ce am trăit vreodată, spune că experiența vieții se petrece într-un cadru obiectiv, separat, independent. Evenimentele lumii, dar și ale propriei vieți, urmează o cale predefinită și nu putem face nimic pentru a schimba Lumea sau chiar cadrul fix al propriei vieți. Este acest lucru adevărat? Sau mai degrabă inerția este interioară, de poziționare, de conservare a unor stări ?
Cum aș putea să modific starea mea interioară dacă energia sacră a Atenției este călătoare, lipită de evenimentele Lumii? Există un mod de a fi în Prezență în care modelarea interioară a stărilor alcătuite din gândire și emoție să fie posibilă și în același timp să rămân deschis percepțiilor care mă conectează cu evenimentele lumii? Cu alte cuvinte, întrebarea sună așa: cum pot eu să fiu bine într-o lume în care lucrurile nu sunt bine ? Cum pot eu să fiu liniștit, creativ, zâmbitor și în pace dacă ceilalți oameni care fac parte din viața mea sunt … așa și pe dincolo?
Aici zâmbesc. Căci critica asupra realității și evenimentelor și oamenilor este implicită.
Ceva nu este ok cu lumea în care mă aflu. Ceva nu este ok cu ceilalți, cu situațiile, cu lucrurile. Aceasta este critica, aceasta este polarizarea, aceasta este capcana. Acesta este doar un gând, o judecată asupra experienței de a fi și nu adevărul.
Nu evenimentele lumii și ale vieții generează starea mea lăuntrică, ci judecățile mele asupra lor.
Am folosit de nenumărate ori evenimentele lumii și ale propriei vieți pentru a perpetua diferite stări vechi, pentru a nu le mai pune sub semnul întrebării și astfel, am folosit lumea și contextul vieții mele ca pretexte pentru a rămâne cel din trecut.
Sunt sub un cireș bătrân, în zăpadă pănă la genunchi. Pun semințe de floarea soarelui într-un trunchi scobit, adăpostit de ninsoare, pentru o mie de vrăbii și alte zburătoare necunoscute. O ciripeală plină de bucurie în mijlocul ninsorii care nu se mai oprește. Nu-și fac nici o grijă pentru mâine. Nu zac apatice pe o creangă spunându-și că nu are rost. Nu au prognoze meteorologice, nu își fac calcule cum să le ajungă semințele pentru o săptămână, o lună, un an, nu le pasă că nu e curent, că nu e internet, nu le pasă că acțiunea americană în Venezuela schimbă echilibrul sferelor de influență într-o lume ce tinde să devină multipolară, nu-și fac probleme de identitate, nu se întreabă cine sunt eu și dacă merit aceste semințe pe care existența mi le dă ca pe un dar. Pentru ele experiența momentului este plină de bucurie, de abundență, de frumusețe implicită a zăpezii, o celebrare, dacă ar fi să mă iau după sarabanda zgomotoasă care însoțește momentul.
În fiecare moment, la fiecare respirație, mă pot scufunda eu însumi în experiența de a fi, de a simți, viața curge în mine ca un dar, aș putea-o primi în același fel plin de bucurie în care zburătoarele astea mici și mari primesc semințele. Sunt conștient și viu, deși nu-mi amintesc să fi cerut acest lucru nimănui, trebuie să fie un dar, ideile, percepțiile, aerul, frumusețea acestui paradis terestru, toate curg în mine, prin mine, în senzații, în privire, în mintea mea, în înțelegerea mea, într-un flux continuu, nesfârșit, așa cum a fost de fapt dintotdeauna și cum va fi mereu.
Îmi scot mănușile pentru a simți zăpada, răceala, îmi scot fesul din cap pentru a simți ninsoarea, aerul rece explodează în plămânii mei în această clipă de conștiență, lumina tăcută a înțelegerii străfulgeră în mintea mea tăcută și vastă, privesc în sus la marele cireș înfipt în norii de zăpadă și împodobit cu păsări și el este viu în miezul iernii, iar iarna este o binecuvântare, un cadou, o splendoare…
Acesta este răspunsul tăcut, această stare ce pare a fi rădăcina absolută a ființei, într-o clipă în care Lumea nu a dispărut, ci este aici, acum, curățată de (pre)judecată, de problematizare, pură, clară, perfectă, un cadou, un dar neasemuit care transformă totul fără să nege. Acesta este răspunsul pe care îl primesc prin păsări, prin dulăii noștri care se tăvălesc în zăpadă dar cel mai mult prin plasma arzătoare pe care o simt în piept, radiind, transformând ceața în aer solar …
De-aici, orice pas as face, orice clipire de ochi, orice gând care se naște, emoția pe care o simt este un act de Creație… Inima mea se varsă în fiecare mișcare, răsuflarea mea se unește cu ceața aurie, ninsoarea se face apă curată pe fața mea, palmele îmi ard în mijlocul frigului.
Două zile a durat această atmosferă. În acest răstimp, întreaga scenă a vieții mele și a lumii mele a fost iluminată de nenumărate ori în momente a căror claritate poate fi exprimată astfel: decorurile lumii se mișcă necontenit, situațiile apar și dispar, se transformă în moduri neașteptate, oamenii fac și spun chestii conduși de fluxurile interioare, configurațiile de experiență pe care le numesc realitate sunt alcătuite din plasma Inimii mele modelată prin cuvinte, gesturi și acțiuni. Dar EU sunt sursa acestei Luminozități ce devine gândire și înțelegere, și al acestei energii Sensibile care devine emoție, mișcare și gest.
Iar EU nu poate fi rostit în cuvinte, nu are nume, nu are consistență deși este implicit prezent în întreaga experiență de a fi, EU este un alt nume al miracolului că exist, că simt, că înțeleg, al miracolului că respir și că din mine se naște o Lume pe care o pot percepe…
Miracolul nu se lasă cu ușurință pus în cuvinte, ele par stângace și incomplete, ca niște vase care dau pe-afară atunci când încerc să exprim unele lucruri. Dar dacă ar fi să pun cât pot de scurt și de clar toate acestea în cuvinte, atunci ele ar fi așa: Eu Sunt Creație.
Om
Sub pojghița lucioasă a sărbătorilor de iarnă,
acolo unde luminițele cu led ale brazilor și vitrinelor nu pătrund, adică în profunzimea Inimii lui Om, se petrec furtuni psihice și emoționale, cutremure ale unor realități interioare care au ajuns atât de structurate și rigide, încât crapă în crize pe care psihologia le numește depresie. Statisticile lumii măsoară prăbușirile interioare ale lui Om cu un aer rece, cu o detașare științifică, un nou pachet de date ce urmează să fie analizat și care în cel mai bun caz va conduce la creșterea producției de antidepresive.
Dar pentru moment, nimeni nu-și permite să strice tradiția Crăciunului. Fiecare trebuie să cumpere, să dăruiască și să primească darurile, simboluri ale iubirii și ale generozității, ale bucuriei de a fi și de a trăi. O etapă se încheie și o alta reîncepe. Trebuie să fie o celebrare a bucuriei care a fost trăită împreună și o deschidere către un nou început. Om știe bine acest lucru și de aceea, odată cu sărbătoarea și cu cadourile, își promite că va schimba ceva și va începe ceva de mâine, de anul viitor. Jocul trebuie jucat, altfel mersul lumii se strică,
pojghița civilizației se rupe, dansul aparențelor se cutremură și riscă să iasă la suprafață tulburarea lumilor interioare ale lui Om. Depresia în timpul sărbătorilor de iarnă ar trebui interzisă prin lege. Și așa trăim într-o lume în care războiul, uciderea, injustiția, crizele de toate felurile, politice, economice și sociale ocupă întregul spațiu exterior. Măcar de sărbători să uităm toate acestea. Fisurile prin care lumea interioară a lui Om, tulbure, tensionată, iese la suprafață, trebuie astupate. E o chestiune de bun simț.
Așa ajunge Crăciunul și sărbătorile noului început să devină o pojghiță subțire între o lume interioară în care renașterea pare imposibilă și o lume exterioară care reflectă cu implacabilă răceală, căci este o oglindă, tulburarea Inimii lui Om. Și cu cât tulburarea este mai adâncă și mai structurată, cu atât lumea evenimentelor exterioare se zguduie din temelii, iar sărbătoarea este împodobită cu mai multă lumină artificială, cu mai multe cuvinte goale, cu mai multe gesturi golite de semnificație.
Celebrarea vieții, a bunătății primordiale a lui om, a bucuriei de a trăi, a frumuseții și a puterii creatoare care trăiește în Om, este înlocuită cu platitudinea istovitoare a acestui joc de aparențe. Imaginea mitică a nașterii lui Cristos, adică a lui Om în expresia sa conștientă, fiu al lui Dumnezeu și al Existenței, devine scenă de piață publică, făcută din carton, într-un târg de Crăciun. Ceea ce era menit să-i amintească lui Om Cine este El, devine încă un element al butaforiei, golit de orice semnificație.
O parte din noi vede această ruptură
între ceea ce pretindem și ceea ce trăim în interior. Iar ceea ce trăim în interior se reflectă cu precizie pe scena circulară a vieții și a lumii.
Încleștările interioare acumulate în timpurile din urmă și manifestate în relațiile și acțiunile noastre, ar putea să capete un punct final și să constituie cu adevărat un nou început. Am putea să ne naștem din nou, am putea să ne iertăm pe noi înșine și pe ceilalți, am putea să ștergem cu o singură mișcare în interiorul Inimii durere veche, alegeri vechi, convingeri vechi, judecăți de valoare și gesturi care au modelat experiența vieții noastre.
O reformă lăuntrică
ar genera o adevărată sărbătoare și sarabanda dezlănțuită a bucuriei, a eliberării din furcile caudine ale unei vechi identități. Am putea spulbera cu o singură răsuflare mecanisme de gândire și de emoție care ne înlănțuiesc pe dinăuntrul nostru, pur și simplu făcând din finalul unui timp, finalul unui mod de a fi. O renaștere care s-ar reflecta în renașterea lumii fiecăruia dintre noi.
Un zâmbet. Om nu mai crede în această renaștere, după cum nu crede nici în renașterea lumii sale. Nu poate accepta că Lumea este reflexia lumii sale interioare, alcătuite din gânduri, emoții și convingeri care-i modelează experiența de a fi. Nu crede că natura sa profundă este alcătuită din Sensibilitate și Luminozitate adică din Iubire și Lumină, căci se privește pe sine de la nivelul judecăților și al emoțiilor corozive care-i stăpânesc adâncimea.
În timpul acesta, ritmurile Existenței
se înalță și se coboară, ca un fel de Respirație Universală care mișcă toate planurile experienței de a fi, lumea interioară și cea exterioară deopotrivă. Universul și Lumea, timpul și spațiul, gândurile și emoțiile, atitudinile și conceptele pulsează, apar și dispar, oscilează necontenit, se reflectă în ritmurile relațiilor noastre și ale acțiunilor noastre. Infinita înțelepciune a Existenței îi oferă lui Om oportunitatea de a lăsa, de a ieși din cercurile dureroase ale propriei identități, de a alege gânduri noi și atitudini noi, ocazia de a se transforma și a celebra experiența.
Drama Lumii cu tot ce cuprinde ea, este o punere în scenă a dramei interioare a lui Om, și singurul mod în care Acesta se poate cunoaște pe Sine, prin propria sa experiență. Și în mijlocul acestei magnifice drame cosmice proiectată din Inima lui Om, acesta și-a lăsat semnele pentru a-și aminti. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și nașterea lui celebrată periodic este unul din marile Semne pe care Om și le-a lăsat pentru a-și aminti că este stăpânul absolut al propriei sale experiențe, pentru a-și aminti că Acela care se naște în mijlocul Lumii nu este altcineva decât Fiul lui Dumnezeu.
E despre noi înșine.
Noi suntem Acela care se naște în mijlocul Lumii, care se lasă crucificat în uitare pe crucea plată a dimensiunii orizontale, pentru ca într-o bună zi să descopere că Dumnezeu a fost dintotdeauna, este și va fi mereu în Inima sa, sursa întregii sale Experiențe de a fi.
Crăciunul și sărbătorile Nașterii
sunt, pur și simplu unul dintre momentele în care Existența ne deschide poarta asumării propriei noastre experiențe, ne cheamă înăuntru, în creuzetul alchimic al propriei noastre Inimi, în care este formată, la propriu, întreaga noastră realitate. Crăciunul nu este o zi cu roșu în calendar, ci un moment de reamintire a adevăratei noastre naturi. Este o deschidere către Conștiența profundă care iluminează Adevărul despre noi înșine și despre Lumea pe care o proiectăm necontenit, la fiecare răsuflare.
În termenii cei mai concreți, este reamintirea că gândurile și emoțiile noastre, structurate în convingeri despre noi înșine și despre existență, NU sunt Adevărul, deși le luăm drept adevăr. Este reamintirea că putem schimba în orice clipă ceea ce gândim, căci aceasta este natura gândirii, pulsatorie. Putem transforma în orice clipă alegem să o facem, natura corozivă a emoțiilor, dezvăluindu-ne nouă înșine Frumusețea, Puterea și Adevărul care curge în noi din Sursa interioară, necontenit.
Am putea să privim chiar acum la Marile Semne
pe care ni le-am lăsat pentru a ne putea aminti, ba chiar am putea lua în considerare aceste cuvinte și acest Crăciun pentru a ieși din jocul exterior al reflexiilor, al butaforiei, și a coborî o clipă în Centrul absolut al Ființei, în laboratorul alchimic al realității noastre interioare, într-un act de Conștiență și de curaj. Am putea chiar acum dacă am vrea, să aprindem Lumina în interiorul nostru, pentru a vedea străvechile noastre credințe despre noi înșine și despre realitate.
Am descoperi rapid că spațiul aparent întunecos al ”inconștientului” în care am îngropat concepte vechi solidificate în credințe, nu numai că poate fi iluminat prin Conștiență, dar așteaptă să fie iluminat și transformat. Aceste credințe care ne modelează din adâncuri experiența vieții nu sunt altceva decât gânduri, perspective dublate de lanțuri de emoție și întărite în timp de experiențe. Am luat aceste experiențe, de multe ori dureroase, drept dovezi că ceea ce credem despre noi înșine și despre viață este adevărul.
Aprinzând Lumina
am descoperi, chiar acum că am luat propriile noastre gânduri drept Adevăr, și în felul acesta am modelat noi înșine natura evenimentelor pe care le-am trăit. A aprinde lumina Conștienței în centrul lumii noastre interioare este a desființa toate perspectivele pe care le-am formulat despre noi înșine, toată mitologia neputinței și auto-victimizării, credințe modelate în timpurile inocentei și uneori dureroasei noastre copilării, credințe în judecată, vinovăție și ispășire, credințe despre o lume exterioară, străină, adversă, periculoasă, credințe despre non-valoare și despre nevoie, despre lipsă și injustiție…
Convingerile sunt gânduri/judecăți solidificate
în emoții trăite din nou și din nou, devenite piloni ai realității, axe de experiență în jurul cărora am construit relații complicate și dureroase, am construit apărări în fața unor primejdii închipuite, asigurări în fața unor catastrofe modelate prin propria noastră imaginație, in scenarii apocaliptice. În cele din urmă, împrejurul acestor gânduri/convingeri am construit o paradigmă, un mod de a privi lumea și pe noi înșine, un mod de a experimenta realitatea auto-generat… care acum poate fi, pur și simplu, dizolvat… așa cum a fost creat.
Cum ar arăta sărbătoarea nașterii Domnului dacă nașterea s-ar petrece cu adevărat, în interiorul plasmatic al Inimii lui Om?
Ne-am spus deja Adevărul,
în mod mai mult decât simbolic, prin cuvintele lui Cristos, care afirmă în drama exteriorizată numită Lume, că Mă voi naște în Inima TA. Nașterea Domnului se petrece în ”ieslea” 😊 interioară, în lumina sclipitoare a Conștienței, în care propriile gânduri și emoții care au definit o lume, se arată ca ceea ce sunt cu adevărat, creații, modelări ale puterii lui Om. Vechilor noastre credințe le-ar veni sfârșitul, pentru a lăsa loc unor noi moduri de a gândi despre noi înșine și despre lume. Domnul s-ar naște în noi înșine, am fi noi înșine, biruitori asupra umbrelor de gândire și emoție, recunoscând arderea naturală aflată în centrul Ființei noastre…
Aceasta ar fi împlinirea sărbătorii, întemeiată într-un nou Adevăr, reamintit.
Căci Adevărul despre noi înșine nu poate fi altfel, decât reamintit.
Depresia care însoțește sărbătorile lumii noastre vine din aceste străvechi convingeri despre noi înșine și despre natura existenței, dublate de efortul de a crea în exterior butaforia strălucitoare, convențională, socială, menită să acopere cu sclipici goliciunea întunecată a lumii interioare, structurată în judecăți și emoții încremenite de prea mult timp.
Cristos este Marele Semn
pe care ni l-am lăsat încrustat în lumea exterioară pentru a ne reaminti Adevărul despre propria noastră naștere, din nou și din nou, în miezul oricărei realități am crede că suntem. Ne vorbim nouă înșine, ne reamintim Cine și Ce Suntem. Nu ne învârtim în cercuri închise, repetitive, căci existența și toate realitățile se nasc în spirale din propria noastră Inimă, precum galaxiile din propriul lor centru de putere. În același fel, noi suntem galaxii de evenimente care se petrec în timp și spațiu. Împrăștiem împrejurul nostru gânduri și cuvinte și gesturi, le sudăm prin atitudine și emoții, le transformăm în gesturi, le turnăm în relațiile din viețile noastre și le structurăm în situații și configurații de experiență.
Dar Sursa sacră din care toate acestea se nasc, aflată în profunzimea Inimii lui Om, există în afara timpului și a spațiului. Plasma fundamentală din care se naște Lumea, prin fiecare din noi, această Luminozitate pe care o numim Conștiență și această Sensibilitate primordială ce se transformă apoi în emoție, relație și creație, este ceea numim Cristos. Este Acela care se naște ca Om, în trup din carne și sânge, dar care este menit să-și amintească Adevărul despre el însuși și despre natura experienței de a fi.
Crăciunul Marilor Semne este aici și acum,
chiar în clipa în care aceste cuvinte sclipesc în Minte și în Inimă. Ele poartă în ele impulsul natural care trăiește în fiecare din noi de a restaura Adevărul. Noi toți suntem Om și purtăm în noi întreaga Cunoaștere despre noi înșine. Cum ar putea fi altfel? Am amânat de prea multe ori întoarcerea către noi înșine. Am acoperit cu neîncredere această dimensiune-sursă a propriei noastre Ființe. Am crezut de prea multe ori că suntem doar gândire într-un corp apărut în existență printr-un accident al materiei și biologiei.
Dar Misterul din care se naște fiecare răsuflare, Luminozitatea din care răsucim fiecare gând, Sensibilitatea din care modelăm fiecare percepție, miracolul că suntem vii și Conștiința noastră care oglindește tot ceea ce există sunt aici și acum dintotdeauna și pentru totdeauna, afirmând acest Adevăr irefutabil (ah, ce-mi place acest cuvânt!) despre adevărata noastră natură: Om este Fiul lui Dumnezeu – Misterul.
Acest Crăciun al Marilor Semne este mai mult decât în Crăciun oarecare. Un mare ciclu al Existenței se încheie și un alt ciclu începe. Foarte mulți oameni întrupați pe această planetă care se rotește în Conștiința noastră, încep să-și amintească Adevărul. În vreme ce încă și mai mulți rămân agățați, cu un fel de disperare care crește pe măsură ce diferitele dimensiuni ale experienței de a fi devin tot mai tensionate, în vechile credințe și structuri de gândire/emoție.
Tensiunea vremurilor este reală.
Ea se manifestă în lumile noastre interioare, în relațiile noastre, în situațiile vieții personale, și devine foarte, foarte vizibilă în fenomenele Lumii: război, crize, frică. Și totuși, întreaga tensiune este încă odată experiență menită să declanșeze procesul interior al nașterii unei Umanități care-și recunoaște adevărata natură prin Conștiență. Unii dintre noi sunt pe cale de a face acest lucru, iar alții, desigur, pot rămâne ancorați în vechea paradigmă a separării, a neasumării experienței de a fi.
Într-un fel, în acest moment, Umanitatea se află într-un fel de sens giratoriu al propriei Conștiințe, care se pară traiectorii de evoluție și, mai ales de Creație. Căci Om este în esența sa un Creator de Existență, prin Miracolul care strălucește în Inima sa. Îl putem numi Dumnezeu, Sursa, Misterul, îl Putem numi Adevăr sau Iubire sau Frumusețe, Pace, Putere sau Viață, Bucurie, Bine sau, pur și simplu EU în natura ultimă a ceea ce suntem.
Fie ca acest Crăciun al Marilor Semne pe care ni le dăm noi înșine, să devină un moment al Nașterii în și din noi înșine, al recunoașterii și al Adevărului.
Avem TOTUL pentru că SUNTEM totul.
Singurul lucru care ne separă de această Conștiență este, simplu, ceea ce am crezut despre noi înșine. Iar acestea se schimbă Acum și Aici dacă decidem acest lucru.
Și dacă facem acest lucru, nu mai este nevoie să împodobim cu luminițe chinezești brazi tăiați din propriul nostru corp, căci devenim Copacul Vieții luminos prin el însuși, nu mai este nevoie să umplem sacii cu cadouri inutile menite să acopere relații lipsite de iubire și structurate în vechi judecăți, căci cadoul pe care-l facem Lumii și celorlalți sunt propria noastră radianță plină de bunătate, născută din Conștiența de Sine. Nu mai este nevoie să acoperim depresia cu aparențe sau medicamente, ea dispare spulberată de descoperirea că suntem deja, și am fost dintotdeauna Acela din care Lumea se naște. Și nu invers.
Om
Suntem una cu existența, dar am uitat cum să simțim acest lucru. A venit momentul să ne reamintim adevărul despre noi înșine și despre ceea ce suntem. Totul s-a copt pentru această transformare de conștiență, este momentul …
Continue reading
Adevărul despre mine însumi este dincolo de rol și dincolo de dramă.
Dacă sunt în mijlocul unei drame, atunci sunt doar un clovn și m-am rătăcit de ceea ce sunt cu adevărat.
Maestrul este antinomia ultimă a Clovnului, în același fel în care Conștiența este antinomia dramei.
Crăciun, interior
Nașterea Pruncului din Fecioară este nașterea conștientă a Cuvântului din Mintea tăcută și vastă. Acela care vine pentru mântuirea Lumii, se naște în noi înșine.
Crăciunul este reamintirea Adevărului despre cine suntem noi cu adevărat și pentru ce suntem noi aici.
Suntem mulți, dar există o singură Inimă, o singură Lumină, o singură Conștiență din care se naște Lumea, ca o uluitoare hologramă pe care o proiectăm împreună. Această Lumină, Conștiența, pe care o putem numi Christos, este modelată prin Minte în gânduri și vorbe nenumărate ce alcătuiesc suprafața opacă a Lumii. Este labirintul și rătăcirea incoerentă, platitudinea, mediocritatea și suferința care se scurg, ca un fluviu subteran în Conștiința noastră, creând contextul vieții noastre.
Povestea spune că o stea enormă traversează Cerul pentru a anunța nașterea Aceluia care mântuiește Lumea. Magii și Înțelepții urmează steaua pentru a găsi Pruncul născut din Fecioară și a i se închina.
Acest tablou pe care, un timp nedefinit, îl credem exterior, ca o poveste care se petrece undeva, cândva, într-o bună zi, la un Crăciun, îl descoperim a fi un tablou interior.
Steaua care traversează Cerul interior vestind nașterea Domnului este intuiția profundă a salvării din imperiul umbrelor, prin propria noastră Lumină. Fecioara eternă, mama sacră a Pruncului este propria noastră Minte, purificată de compulsie, de trecut, de identitate. Christos, Cuvântul conștient, se naște din Lumina propriei noastre Inimi și este întruparea Adevărului despre noi înșine, care vine să șteargă tot ceea ce noi am crezut că suntem, și să dezvăluie nu cine, ci mai degrabă CE suntem noi, dincolo de toate vălurile de obscuritate în care ne-am înfășurat.
Unicul fiu al lui Dumnezeu, Christos, Conștiența, Sinele absolut al Umanității, Lumina care strălucește în miriade de expresii întrupate ale lui Om… suntem noi.
Este adevărat, un timp indefinit de lung, noi folosim această Lumină creatoare pentru a crea… obscuritate. Nu știm ce suntem și folosim puterea Luminii din noi ca niște copii jucându-se în curtea din spate a Tatălui. El nu se supără. Unicul său Fiu, Lumina, strălucește în noi toți, iar noi o folosim așa cum ne pricepem. O Lumină enormă, creatoare de lumi, în mâinile sau mai bine zis în Mintea noastră… Lumea în care ne aflăm este creația noastră.
Crăciunul este amintirea sacră a faptului că în împărăția umbrelor, a obscurității, a identității generatoare de suferință și de rătăcire, există întotdeauna posibilitatea, la capătul unei inspirații, al unei zile, a unui an și uneori a unei vieți, de a ne reconecta cu Lumina din care ne-am născut, de a realiza că suntem în ultimă instanță, această Lumină, propria noastră Conștiență.
În starea de liniară a Conștiinței, de copii, Crăciunul și nașterea Domnului este o sărbătoare exterioară, a Lumii, menită să amintească un Adevăr interior, să ne întoarcă spre profunzime, spre Lumină, pentru a permite ca marele dar al lui Dumnezeu, chiar Fiul său, să se nască în noi pentru a conduce lumea interioară a gândurilor și aspectelor noastre, către Mântuire, adică spre acest Adevăr despre noi înșine.
O imensă neînțelegere face ca Pruncul, Cuvântul menit să mântuiască Lumea, să fie privit ca un personaj exterior, istoric, înafara noastră, la fel ca și sărbătoarea care îl celebrează.
Este aceeași neînțelegere care aplatizează totul, care îl transformă pe Christos și ne transformă pe toți în biete ființe umane țintuite în cuie pe crucea lumii și a corpului, aceeași orbire care ne face să credem că suntem doar forme într-o lume a formelor, o lume a separării și a individualității.
În Adevăr, sărbătoarea nașterii Domnului este menită reamintirii, în fiecare an, în fiecare zi, și la fiecare respirație poate, că în adâncurile noastre așteaptă, dintotdeauna Domnul să fie trezit și trăit.
A privi Mântuitorul ca pe un personaj exterior este la îndemână pentru că ne scutește de orice responsabilitate față de noi înșine și față de propria noastră creație, care este viața noastră.
A Îl privi ca pe Sinele nostru, baza absolută a existenței noastre în această lume și în toate lumile, este cu totul altceva, pentru că ne cheamă la căutare lăuntrică și în cele din urmă la abandonul identităților liniare din care ne-am făcut cuibul impregnat cu nefericire și cu luptă.
Steaua cea mare traversează acum cerul interior. Cele mai înțelepte aspecte ale noastre, cele mai conștiente, Magii și Înțelepții din noi o pot vedea și o pot urma pănă în locul în care Pruncul, gândul cel nou, cel conștient, cel născut din Puritate așteaptă să fie recunoscut. Locul în care așteaptă este Inima, sursa Luminii din noi, adică a Conștienței sau a Sinelui sau a lui Christos. Magii și Înțelepții reprezintă aspectele noastre intelectuale, cele care știu, cele care poartă în ele cunoașterea liniară a lumii. Închinarea Magilor este închinarea intelectului și a gândirii în fața Luminii Inimii, a lui Christos, Domnul din interiorul ființei noastre.
Pruncul, Cuvântul, Logos-ul, Lumina poate astfel să crească în noi astfel ca într-o bună zi să înviem și să putem spune: am fost crucificați pe crucea lumii și acum am înviat într-o nouă Conștiență, în Christos.
Pentru aceasta este Crăciunul.
Maestrul Interior nu este altcineva sau… altceva decât Christos. Căutarea măiestriei nu este altceva decât dezgroparea Luminii din noi, din spatele nenumăratelor straturi de gândire, identitate obscură în care ne-am rătăcit. Christos sau Sinele nu este altcineva decât noi înșine, eliberați de iluzia identității și a separării. Este unica noastră destinație și pentru trăirea acestui Adevăr suntem aici.
2024 se sfârșește tulbure… numai dacă privirea noastră se îndreaptă încă odată spre exterior. Din fericire, există steaua cea mare care traversează cerul, dinspre exterior către înlăuntru. A urma steaua este totuna cu a coborî mintea în Inimă. Închinarea Magilor este închinarea gândirii liniare în fața Inimii, adică a Luminii primordiale, a Conștienței din care se naște Christos.
Putem face acest gest împreună, căci nu există decât o singură stea, și o singură Inimă pentru noi toți, un singur Mântuitor, un singur loc în care El se poate naște și un singur moment: Acum.
Vă mulțumim tuturor celor aflați împreună cu noi în această uluitoare călătorie a regăsirii Maestrului Interior, pentru Calea parcursă împreună.
Christos este Maestrul din noi toți.
A&A
