Aici conexiunea dintre Om și Mesteacăn este vie, atunci când recoltăm Seva. Recoltarea în sine este un Ritual plin de Respect și Recunoștință pentru fiecare copac ce ne dăruiește din viața lui, este o Rugăciune plină de Onoare și Mulțumire pentru Darul Vieții. Într-un anume fel Străjerul Locului cere permisiunea fiecărui copac, înainte de a-i recolta Seva. Răspunsul, permisiunea îi este tradusă/reflectată prin senzațiile din corp.
Continue reading
Jocul în sine e o școală de… Creație. În jocul ăsta tu ești Creatorul, Creația și Jocul în Sine. După ce-ți amintești ce ești, poți să joci după regulile tale.
Continue reading
Așa a început 2026 pentru mine.
Am rămas singur în vârful unui deal înconjurat de păduri, la vreo mie de metri altitudine și a căzut cam un metru de zăpadă, acoperind totul. S-a lăsat tăcerea. Curentul electric s-a oprit, internetul s-a evaporat, viscolul a șters alb orice distorsiune. Lumea a dispărut și a rămas o alveolă aseptică în care fiecare gând reverberează nepotrivit, precum a vorbi la telefon într-o catedrală. Mi-am găsit lucruri de făcut în tăcere. Am săpat cărări în zăpadă, am hrănit păsărele cu tone de semințe de floarea soarelui, am ținut focul aprins în multe locuri iar cu dulăii m-am înțeles fără cuvinte.
2026 a început cu o pauză. Nu există întâmplări. Doar Creație. Această experiență de a fi, în corp, în lume, în zăpadă, în materie este o Creație. Și orice – dar absolut orice Creație care-și merită majuscula, începe cu o pauză, o resorbție, o adâncire. Mi-am amintit un moment din Școala Maestrului Interior XI de anul trecut, și pe mine însumi rostind aceste cuvinte: ”dacă nu există pauza, momentul de adâncire, de tăcere, atunci nu este o Creație, ci o prelungire a unor gânduri și stări anterioare, este o reinterpretare a trecutului. Creația se naște din tăcere, din nimic, este Intuiție și devine posibilă numai la capătul unei Inspirații.”
Și acum iată-mă în mijlocul zăpezii, la începutul unui an dedicat Creației, într-o pauză pe care nu am cerut-o, dar pe care am primit-o. Un moment de reflexie, de introspecție, de nemișcare din care ar trebui să se nască un gând nou, un gest nou, o cale nouă.
Iată ce am descoperit. În primul rând neliniștea minții mele ruptă de canalele sale obișnuite, orientată către exterior. Voiam vești despre intervenția americanilor în Venezuela și arestarea lui Maduro. Voiam să știu ce vor spune europenii despre mizeria asta care-l dezvăluie pe Trump identic cu Putin. Voiam să știu apoi ce se întâmplă în Ucraina, în Iran și în Gaza. Mi-am dat seama cât de multă Atenție, adică energie sacră creatoare se scurge în valuri către dimensiunea globală a scenei pe care se petrece experiența vieții mele. Dar mai mult decât atât: nu numai că Atenția mea este în afară de prea multe ori, dar procesul în care este implicată mintea mea este unul întemeiat pe judecată, pe polaritate, pe conflict.
O primă revelație: spectacolul lumii este polaritate și este o ispită pentru a continua la nesfârșit jocul exterior al judecăților și al conflictului. Trump este la fel cu Maduro, Netanyahu la fel cu Xi și cu Putin, lumea este la fel cum a fost întotdeauna, rezultanta lumilor noastre interioare conjugate. Privind în exterior la conflicte, injustiție și crize de toate felurile, devin orb față de conflictele lumii mele interioare, uit că marele spectacol al lumii este proiecție colectivă a… noastră, a mea…
Și mai mult decât atât, ocupat să-mi hrănesc mintea cu judecăți de valoare, nimic NOU nu poate să survină în experiența mea în mijlocul lumii, pentru că nu mai sunt conștient de pulsația principiului creator care-mi modelează fiecare gest și fiecare respirație. Într-o clipă, am înțeles că aceeași capcană este activă în orice clipă evaluez ceea ce fac ceilalți, ce spun, sau atunci când evaluez critic situații: în astfel de clipe nu creez nimic nou, ci prelungesc o lume veche, contribuind la validarea și supraviețuirea ei.
Este valabil în orice relație și situație din viața mea.
Nu realitatea pe care o percep este problematică, ci felul în care aleg să răspund oricărei realități. A privi constant scena vieții din perspectiva polarităților – bine-rău, corect-incorect, potrivit-nepotrivit- este o capcană pentru că în felul acesta nu mai sunt creatorul experienței, și folosesc energia creatoare a Atenției mele pentru a adăuga straturi de identitate situațiilor și evenimentelor așa cum sunt.
Bravo. Într-un fel știam aceste lucruri, dar dacă această pauză acoperită cu un metru de zăpadă și tăcere există, realitatea mă servește și îmi arată unul dintre punctele esențiale pentru mine și poate pentru mulți, față de acest an care se anunță extraordinar: pentru a crea cu adevărat, pentru a remodela experiența vieții în modurile pe care le doresc am nevoie de pauze, de refresh alb, de reconectare cu adâncimea ființei mele, și de… deconectare de la gândirea sistemic-critică asupra experienței.
Experiența vieții nu poate fi transformată dacă nu este privită din punctul zero, de echilibru, de tăcere, de nemișcare al Ființei. Pentru a putea expira un gest nou, o acțiune nouă, o idee nouă, pentru a aduce ceva nou într-o relație care contează pentru mine, sau în orice altă configurație de experiență ce face parte din viața mea, am nevoie de pauza de la capătul unei Inspirații. Altfel, nimic nou nu este posibil, voi străbate aceleași căi și mă voi rătăci în aceleași labirinturi.
În adâncul acestei introspecții sub zăpadă, am putut vedea cum perspectiva liniară asupra existenței, la baza căreia stă gândirea de tip vector/judecată, este în sine capcana, este o tendință, o obișnuință, un mod de a fi, o inerție… și, de fapt, oportunitatea unei resetări. Nici o Creație cu adevărat nouă nu este posibilă câtă vreme privim din aceeași perspectivă.
Am mers mai adânc: în esență, vechea perspectivă, inerțială, educată, consolidată de tot ceea ce am trăit vreodată, spune că experiența vieții se petrece într-un cadru obiectiv, separat, independent. Evenimentele lumii, dar și ale propriei vieți, urmează o cale predefinită și nu putem face nimic pentru a schimba Lumea sau chiar cadrul fix al propriei vieți. Este acest lucru adevărat? Sau mai degrabă inerția este interioară, de poziționare, de conservare a unor stări ?
Cum aș putea să modific starea mea interioară dacă energia sacră a Atenției este călătoare, lipită de evenimentele Lumii? Există un mod de a fi în Prezență în care modelarea interioară a stărilor alcătuite din gândire și emoție să fie posibilă și în același timp să rămân deschis percepțiilor care mă conectează cu evenimentele lumii? Cu alte cuvinte, întrebarea sună așa: cum pot eu să fiu bine într-o lume în care lucrurile nu sunt bine ? Cum pot eu să fiu liniștit, creativ, zâmbitor și în pace dacă ceilalți oameni care fac parte din viața mea sunt … așa și pe dincolo?
Aici zâmbesc. Căci critica asupra realității și evenimentelor și oamenilor este implicită.
Ceva nu este ok cu lumea în care mă aflu. Ceva nu este ok cu ceilalți, cu situațiile, cu lucrurile. Aceasta este critica, aceasta este polarizarea, aceasta este capcana. Acesta este doar un gând, o judecată asupra experienței de a fi și nu adevărul.
Nu evenimentele lumii și ale vieții generează starea mea lăuntrică, ci judecățile mele asupra lor.
Am folosit de nenumărate ori evenimentele lumii și ale propriei vieți pentru a perpetua diferite stări vechi, pentru a nu le mai pune sub semnul întrebării și astfel, am folosit lumea și contextul vieții mele ca pretexte pentru a rămâne cel din trecut.
Sunt sub un cireș bătrân, în zăpadă pănă la genunchi. Pun semințe de floarea soarelui într-un trunchi scobit, adăpostit de ninsoare, pentru o mie de vrăbii și alte zburătoare necunoscute. O ciripeală plină de bucurie în mijlocul ninsorii care nu se mai oprește. Nu-și fac nici o grijă pentru mâine. Nu zac apatice pe o creangă spunându-și că nu are rost. Nu au prognoze meteorologice, nu își fac calcule cum să le ajungă semințele pentru o săptămână, o lună, un an, nu le pasă că nu e curent, că nu e internet, nu le pasă că acțiunea americană în Venezuela schimbă echilibrul sferelor de influență într-o lume ce tinde să devină multipolară, nu-și fac probleme de identitate, nu se întreabă cine sunt eu și dacă merit aceste semințe pe care existența mi le dă ca pe un dar. Pentru ele experiența momentului este plină de bucurie, de abundență, de frumusețe implicită a zăpezii, o celebrare, dacă ar fi să mă iau după sarabanda zgomotoasă care însoțește momentul.
În fiecare moment, la fiecare respirație, mă pot scufunda eu însumi în experiența de a fi, de a simți, viața curge în mine ca un dar, aș putea-o primi în același fel plin de bucurie în care zburătoarele astea mici și mari primesc semințele. Sunt conștient și viu, deși nu-mi amintesc să fi cerut acest lucru nimănui, trebuie să fie un dar, ideile, percepțiile, aerul, frumusețea acestui paradis terestru, toate curg în mine, prin mine, în senzații, în privire, în mintea mea, în înțelegerea mea, într-un flux continuu, nesfârșit, așa cum a fost de fapt dintotdeauna și cum va fi mereu.
Îmi scot mănușile pentru a simți zăpada, răceala, îmi scot fesul din cap pentru a simți ninsoarea, aerul rece explodează în plămânii mei în această clipă de conștiență, lumina tăcută a înțelegerii străfulgeră în mintea mea tăcută și vastă, privesc în sus la marele cireș înfipt în norii de zăpadă și împodobit cu păsări și el este viu în miezul iernii, iar iarna este o binecuvântare, un cadou, o splendoare…
Acesta este răspunsul tăcut, această stare ce pare a fi rădăcina absolută a ființei, într-o clipă în care Lumea nu a dispărut, ci este aici, acum, curățată de (pre)judecată, de problematizare, pură, clară, perfectă, un cadou, un dar neasemuit care transformă totul fără să nege. Acesta este răspunsul pe care îl primesc prin păsări, prin dulăii noștri care se tăvălesc în zăpadă dar cel mai mult prin plasma arzătoare pe care o simt în piept, radiind, transformând ceața în aer solar …
De-aici, orice pas as face, orice clipire de ochi, orice gând care se naște, emoția pe care o simt este un act de Creație… Inima mea se varsă în fiecare mișcare, răsuflarea mea se unește cu ceața aurie, ninsoarea se face apă curată pe fața mea, palmele îmi ard în mijlocul frigului.
Două zile a durat această atmosferă. În acest răstimp, întreaga scenă a vieții mele și a lumii mele a fost iluminată de nenumărate ori în momente a căror claritate poate fi exprimată astfel: decorurile lumii se mișcă necontenit, situațiile apar și dispar, se transformă în moduri neașteptate, oamenii fac și spun chestii conduși de fluxurile interioare, configurațiile de experiență pe care le numesc realitate sunt alcătuite din plasma Inimii mele modelată prin cuvinte, gesturi și acțiuni. Dar EU sunt sursa acestei Luminozități ce devine gândire și înțelegere, și al acestei energii Sensibile care devine emoție, mișcare și gest.
Iar EU nu poate fi rostit în cuvinte, nu are nume, nu are consistență deși este implicit prezent în întreaga experiență de a fi, EU este un alt nume al miracolului că exist, că simt, că înțeleg, al miracolului că respir și că din mine se naște o Lume pe care o pot percepe…
Miracolul nu se lasă cu ușurință pus în cuvinte, ele par stângace și incomplete, ca niște vase care dau pe-afară atunci când încerc să exprim unele lucruri. Dar dacă ar fi să pun cât pot de scurt și de clar toate acestea în cuvinte, atunci ele ar fi așa: Eu Sunt Creație.
Om
Sub pojghița lucioasă a sărbătorilor de iarnă,
acolo unde luminițele cu led ale brazilor și vitrinelor nu pătrund, adică în profunzimea Inimii lui Om, se petrec furtuni psihice și emoționale, cutremure ale unor realități interioare care au ajuns atât de structurate și rigide, încât crapă în crize pe care psihologia le numește depresie. Statisticile lumii măsoară prăbușirile interioare ale lui Om cu un aer rece, cu o detașare științifică, un nou pachet de date ce urmează să fie analizat și care în cel mai bun caz va conduce la creșterea producției de antidepresive.
Dar pentru moment, nimeni nu-și permite să strice tradiția Crăciunului. Fiecare trebuie să cumpere, să dăruiască și să primească darurile, simboluri ale iubirii și ale generozității, ale bucuriei de a fi și de a trăi. O etapă se încheie și o alta reîncepe. Trebuie să fie o celebrare a bucuriei care a fost trăită împreună și o deschidere către un nou început. Om știe bine acest lucru și de aceea, odată cu sărbătoarea și cu cadourile, își promite că va schimba ceva și va începe ceva de mâine, de anul viitor. Jocul trebuie jucat, altfel mersul lumii se strică,
pojghița civilizației se rupe, dansul aparențelor se cutremură și riscă să iasă la suprafață tulburarea lumilor interioare ale lui Om. Depresia în timpul sărbătorilor de iarnă ar trebui interzisă prin lege. Și așa trăim într-o lume în care războiul, uciderea, injustiția, crizele de toate felurile, politice, economice și sociale ocupă întregul spațiu exterior. Măcar de sărbători să uităm toate acestea. Fisurile prin care lumea interioară a lui Om, tulbure, tensionată, iese la suprafață, trebuie astupate. E o chestiune de bun simț.
Așa ajunge Crăciunul și sărbătorile noului început să devină o pojghiță subțire între o lume interioară în care renașterea pare imposibilă și o lume exterioară care reflectă cu implacabilă răceală, căci este o oglindă, tulburarea Inimii lui Om. Și cu cât tulburarea este mai adâncă și mai structurată, cu atât lumea evenimentelor exterioare se zguduie din temelii, iar sărbătoarea este împodobită cu mai multă lumină artificială, cu mai multe cuvinte goale, cu mai multe gesturi golite de semnificație.
Celebrarea vieții, a bunătății primordiale a lui om, a bucuriei de a trăi, a frumuseții și a puterii creatoare care trăiește în Om, este înlocuită cu platitudinea istovitoare a acestui joc de aparențe. Imaginea mitică a nașterii lui Cristos, adică a lui Om în expresia sa conștientă, fiu al lui Dumnezeu și al Existenței, devine scenă de piață publică, făcută din carton, într-un târg de Crăciun. Ceea ce era menit să-i amintească lui Om Cine este El, devine încă un element al butaforiei, golit de orice semnificație.
O parte din noi vede această ruptură
între ceea ce pretindem și ceea ce trăim în interior. Iar ceea ce trăim în interior se reflectă cu precizie pe scena circulară a vieții și a lumii.
Încleștările interioare acumulate în timpurile din urmă și manifestate în relațiile și acțiunile noastre, ar putea să capete un punct final și să constituie cu adevărat un nou început. Am putea să ne naștem din nou, am putea să ne iertăm pe noi înșine și pe ceilalți, am putea să ștergem cu o singură mișcare în interiorul Inimii durere veche, alegeri vechi, convingeri vechi, judecăți de valoare și gesturi care au modelat experiența vieții noastre.
O reformă lăuntrică
ar genera o adevărată sărbătoare și sarabanda dezlănțuită a bucuriei, a eliberării din furcile caudine ale unei vechi identități. Am putea spulbera cu o singură răsuflare mecanisme de gândire și de emoție care ne înlănțuiesc pe dinăuntrul nostru, pur și simplu făcând din finalul unui timp, finalul unui mod de a fi. O renaștere care s-ar reflecta în renașterea lumii fiecăruia dintre noi.
Un zâmbet. Om nu mai crede în această renaștere, după cum nu crede nici în renașterea lumii sale. Nu poate accepta că Lumea este reflexia lumii sale interioare, alcătuite din gânduri, emoții și convingeri care-i modelează experiența de a fi. Nu crede că natura sa profundă este alcătuită din Sensibilitate și Luminozitate adică din Iubire și Lumină, căci se privește pe sine de la nivelul judecăților și al emoțiilor corozive care-i stăpânesc adâncimea.
În timpul acesta, ritmurile Existenței
se înalță și se coboară, ca un fel de Respirație Universală care mișcă toate planurile experienței de a fi, lumea interioară și cea exterioară deopotrivă. Universul și Lumea, timpul și spațiul, gândurile și emoțiile, atitudinile și conceptele pulsează, apar și dispar, oscilează necontenit, se reflectă în ritmurile relațiilor noastre și ale acțiunilor noastre. Infinita înțelepciune a Existenței îi oferă lui Om oportunitatea de a lăsa, de a ieși din cercurile dureroase ale propriei identități, de a alege gânduri noi și atitudini noi, ocazia de a se transforma și a celebra experiența.
Drama Lumii cu tot ce cuprinde ea, este o punere în scenă a dramei interioare a lui Om, și singurul mod în care Acesta se poate cunoaște pe Sine, prin propria sa experiență. Și în mijlocul acestei magnifice drame cosmice proiectată din Inima lui Om, acesta și-a lăsat semnele pentru a-și aminti. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și nașterea lui celebrată periodic este unul din marile Semne pe care Om și le-a lăsat pentru a-și aminti că este stăpânul absolut al propriei sale experiențe, pentru a-și aminti că Acela care se naște în mijlocul Lumii nu este altcineva decât Fiul lui Dumnezeu.
E despre noi înșine.
Noi suntem Acela care se naște în mijlocul Lumii, care se lasă crucificat în uitare pe crucea plată a dimensiunii orizontale, pentru ca într-o bună zi să descopere că Dumnezeu a fost dintotdeauna, este și va fi mereu în Inima sa, sursa întregii sale Experiențe de a fi.
Crăciunul și sărbătorile Nașterii
sunt, pur și simplu unul dintre momentele în care Existența ne deschide poarta asumării propriei noastre experiențe, ne cheamă înăuntru, în creuzetul alchimic al propriei noastre Inimi, în care este formată, la propriu, întreaga noastră realitate. Crăciunul nu este o zi cu roșu în calendar, ci un moment de reamintire a adevăratei noastre naturi. Este o deschidere către Conștiența profundă care iluminează Adevărul despre noi înșine și despre Lumea pe care o proiectăm necontenit, la fiecare răsuflare.
În termenii cei mai concreți, este reamintirea că gândurile și emoțiile noastre, structurate în convingeri despre noi înșine și despre existență, NU sunt Adevărul, deși le luăm drept adevăr. Este reamintirea că putem schimba în orice clipă ceea ce gândim, căci aceasta este natura gândirii, pulsatorie. Putem transforma în orice clipă alegem să o facem, natura corozivă a emoțiilor, dezvăluindu-ne nouă înșine Frumusețea, Puterea și Adevărul care curge în noi din Sursa interioară, necontenit.
Am putea să privim chiar acum la Marile Semne
pe care ni le-am lăsat pentru a ne putea aminti, ba chiar am putea lua în considerare aceste cuvinte și acest Crăciun pentru a ieși din jocul exterior al reflexiilor, al butaforiei, și a coborî o clipă în Centrul absolut al Ființei, în laboratorul alchimic al realității noastre interioare, într-un act de Conștiență și de curaj. Am putea chiar acum dacă am vrea, să aprindem Lumina în interiorul nostru, pentru a vedea străvechile noastre credințe despre noi înșine și despre realitate.
Am descoperi rapid că spațiul aparent întunecos al ”inconștientului” în care am îngropat concepte vechi solidificate în credințe, nu numai că poate fi iluminat prin Conștiență, dar așteaptă să fie iluminat și transformat. Aceste credințe care ne modelează din adâncuri experiența vieții nu sunt altceva decât gânduri, perspective dublate de lanțuri de emoție și întărite în timp de experiențe. Am luat aceste experiențe, de multe ori dureroase, drept dovezi că ceea ce credem despre noi înșine și despre viață este adevărul.
Aprinzând Lumina
am descoperi, chiar acum că am luat propriile noastre gânduri drept Adevăr, și în felul acesta am modelat noi înșine natura evenimentelor pe care le-am trăit. A aprinde lumina Conștienței în centrul lumii noastre interioare este a desființa toate perspectivele pe care le-am formulat despre noi înșine, toată mitologia neputinței și auto-victimizării, credințe modelate în timpurile inocentei și uneori dureroasei noastre copilării, credințe în judecată, vinovăție și ispășire, credințe despre o lume exterioară, străină, adversă, periculoasă, credințe despre non-valoare și despre nevoie, despre lipsă și injustiție…
Convingerile sunt gânduri/judecăți solidificate
în emoții trăite din nou și din nou, devenite piloni ai realității, axe de experiență în jurul cărora am construit relații complicate și dureroase, am construit apărări în fața unor primejdii închipuite, asigurări în fața unor catastrofe modelate prin propria noastră imaginație, in scenarii apocaliptice. În cele din urmă, împrejurul acestor gânduri/convingeri am construit o paradigmă, un mod de a privi lumea și pe noi înșine, un mod de a experimenta realitatea auto-generat… care acum poate fi, pur și simplu, dizolvat… așa cum a fost creat.
Cum ar arăta sărbătoarea nașterii Domnului dacă nașterea s-ar petrece cu adevărat, în interiorul plasmatic al Inimii lui Om?
Ne-am spus deja Adevărul,
în mod mai mult decât simbolic, prin cuvintele lui Cristos, care afirmă în drama exteriorizată numită Lume, că Mă voi naște în Inima TA. Nașterea Domnului se petrece în ”ieslea” 😊 interioară, în lumina sclipitoare a Conștienței, în care propriile gânduri și emoții care au definit o lume, se arată ca ceea ce sunt cu adevărat, creații, modelări ale puterii lui Om. Vechilor noastre credințe le-ar veni sfârșitul, pentru a lăsa loc unor noi moduri de a gândi despre noi înșine și despre lume. Domnul s-ar naște în noi înșine, am fi noi înșine, biruitori asupra umbrelor de gândire și emoție, recunoscând arderea naturală aflată în centrul Ființei noastre…
Aceasta ar fi împlinirea sărbătorii, întemeiată într-un nou Adevăr, reamintit.
Căci Adevărul despre noi înșine nu poate fi altfel, decât reamintit.
Depresia care însoțește sărbătorile lumii noastre vine din aceste străvechi convingeri despre noi înșine și despre natura existenței, dublate de efortul de a crea în exterior butaforia strălucitoare, convențională, socială, menită să acopere cu sclipici goliciunea întunecată a lumii interioare, structurată în judecăți și emoții încremenite de prea mult timp.
Cristos este Marele Semn
pe care ni l-am lăsat încrustat în lumea exterioară pentru a ne reaminti Adevărul despre propria noastră naștere, din nou și din nou, în miezul oricărei realități am crede că suntem. Ne vorbim nouă înșine, ne reamintim Cine și Ce Suntem. Nu ne învârtim în cercuri închise, repetitive, căci existența și toate realitățile se nasc în spirale din propria noastră Inimă, precum galaxiile din propriul lor centru de putere. În același fel, noi suntem galaxii de evenimente care se petrec în timp și spațiu. Împrăștiem împrejurul nostru gânduri și cuvinte și gesturi, le sudăm prin atitudine și emoții, le transformăm în gesturi, le turnăm în relațiile din viețile noastre și le structurăm în situații și configurații de experiență.
Dar Sursa sacră din care toate acestea se nasc, aflată în profunzimea Inimii lui Om, există în afara timpului și a spațiului. Plasma fundamentală din care se naște Lumea, prin fiecare din noi, această Luminozitate pe care o numim Conștiență și această Sensibilitate primordială ce se transformă apoi în emoție, relație și creație, este ceea numim Cristos. Este Acela care se naște ca Om, în trup din carne și sânge, dar care este menit să-și amintească Adevărul despre el însuși și despre natura experienței de a fi.
Crăciunul Marilor Semne este aici și acum,
chiar în clipa în care aceste cuvinte sclipesc în Minte și în Inimă. Ele poartă în ele impulsul natural care trăiește în fiecare din noi de a restaura Adevărul. Noi toți suntem Om și purtăm în noi întreaga Cunoaștere despre noi înșine. Cum ar putea fi altfel? Am amânat de prea multe ori întoarcerea către noi înșine. Am acoperit cu neîncredere această dimensiune-sursă a propriei noastre Ființe. Am crezut de prea multe ori că suntem doar gândire într-un corp apărut în existență printr-un accident al materiei și biologiei.
Dar Misterul din care se naște fiecare răsuflare, Luminozitatea din care răsucim fiecare gând, Sensibilitatea din care modelăm fiecare percepție, miracolul că suntem vii și Conștiința noastră care oglindește tot ceea ce există sunt aici și acum dintotdeauna și pentru totdeauna, afirmând acest Adevăr irefutabil (ah, ce-mi place acest cuvânt!) despre adevărata noastră natură: Om este Fiul lui Dumnezeu – Misterul.
Acest Crăciun al Marilor Semne este mai mult decât în Crăciun oarecare. Un mare ciclu al Existenței se încheie și un alt ciclu începe. Foarte mulți oameni întrupați pe această planetă care se rotește în Conștiința noastră, încep să-și amintească Adevărul. În vreme ce încă și mai mulți rămân agățați, cu un fel de disperare care crește pe măsură ce diferitele dimensiuni ale experienței de a fi devin tot mai tensionate, în vechile credințe și structuri de gândire/emoție.
Tensiunea vremurilor este reală.
Ea se manifestă în lumile noastre interioare, în relațiile noastre, în situațiile vieții personale, și devine foarte, foarte vizibilă în fenomenele Lumii: război, crize, frică. Și totuși, întreaga tensiune este încă odată experiență menită să declanșeze procesul interior al nașterii unei Umanități care-și recunoaște adevărata natură prin Conștiență. Unii dintre noi sunt pe cale de a face acest lucru, iar alții, desigur, pot rămâne ancorați în vechea paradigmă a separării, a neasumării experienței de a fi.
Într-un fel, în acest moment, Umanitatea se află într-un fel de sens giratoriu al propriei Conștiințe, care se pară traiectorii de evoluție și, mai ales de Creație. Căci Om este în esența sa un Creator de Existență, prin Miracolul care strălucește în Inima sa. Îl putem numi Dumnezeu, Sursa, Misterul, îl Putem numi Adevăr sau Iubire sau Frumusețe, Pace, Putere sau Viață, Bucurie, Bine sau, pur și simplu EU în natura ultimă a ceea ce suntem.
Fie ca acest Crăciun al Marilor Semne pe care ni le dăm noi înșine, să devină un moment al Nașterii în și din noi înșine, al recunoașterii și al Adevărului.
Avem TOTUL pentru că SUNTEM totul.
Singurul lucru care ne separă de această Conștiență este, simplu, ceea ce am crezut despre noi înșine. Iar acestea se schimbă Acum și Aici dacă decidem acest lucru.
Și dacă facem acest lucru, nu mai este nevoie să împodobim cu luminițe chinezești brazi tăiați din propriul nostru corp, căci devenim Copacul Vieții luminos prin el însuși, nu mai este nevoie să umplem sacii cu cadouri inutile menite să acopere relații lipsite de iubire și structurate în vechi judecăți, căci cadoul pe care-l facem Lumii și celorlalți sunt propria noastră radianță plină de bunătate, născută din Conștiența de Sine. Nu mai este nevoie să acoperim depresia cu aparențe sau medicamente, ea dispare spulberată de descoperirea că suntem deja, și am fost dintotdeauna Acela din care Lumea se naște. Și nu invers.
Om
Suntem una cu existența, dar am uitat cum să simțim acest lucru. A venit momentul să ne reamintim adevărul despre noi înșine și despre ceea ce suntem. Totul s-a copt pentru această transformare de conștiență, este momentul …
Continue reading
Adevărul despre mine însumi este dincolo de rol și dincolo de dramă.
Dacă sunt în mijlocul unei drame, atunci sunt doar un clovn și m-am rătăcit de ceea ce sunt cu adevărat.
Maestrul este antinomia ultimă a Clovnului, în același fel în care Conștiența este antinomia dramei.
Crăciun, interior
Nașterea Pruncului din Fecioară este nașterea conștientă a Cuvântului din Mintea tăcută și vastă. Acela care vine pentru mântuirea Lumii, se naște în noi înșine.
Crăciunul este reamintirea Adevărului despre cine suntem noi cu adevărat și pentru ce suntem noi aici.
Suntem mulți, dar există o singură Inimă, o singură Lumină, o singură Conștiență din care se naște Lumea, ca o uluitoare hologramă pe care o proiectăm împreună. Această Lumină, Conștiența, pe care o putem numi Christos, este modelată prin Minte în gânduri și vorbe nenumărate ce alcătuiesc suprafața opacă a Lumii. Este labirintul și rătăcirea incoerentă, platitudinea, mediocritatea și suferința care se scurg, ca un fluviu subteran în Conștiința noastră, creând contextul vieții noastre.
Povestea spune că o stea enormă traversează Cerul pentru a anunța nașterea Aceluia care mântuiește Lumea. Magii și Înțelepții urmează steaua pentru a găsi Pruncul născut din Fecioară și a i se închina.
Acest tablou pe care, un timp nedefinit, îl credem exterior, ca o poveste care se petrece undeva, cândva, într-o bună zi, la un Crăciun, îl descoperim a fi un tablou interior.
Steaua care traversează Cerul interior vestind nașterea Domnului este intuiția profundă a salvării din imperiul umbrelor, prin propria noastră Lumină. Fecioara eternă, mama sacră a Pruncului este propria noastră Minte, purificată de compulsie, de trecut, de identitate. Christos, Cuvântul conștient, se naște din Lumina propriei noastre Inimi și este întruparea Adevărului despre noi înșine, care vine să șteargă tot ceea ce noi am crezut că suntem, și să dezvăluie nu cine, ci mai degrabă CE suntem noi, dincolo de toate vălurile de obscuritate în care ne-am înfășurat.
Unicul fiu al lui Dumnezeu, Christos, Conștiența, Sinele absolut al Umanității, Lumina care strălucește în miriade de expresii întrupate ale lui Om… suntem noi.
Este adevărat, un timp indefinit de lung, noi folosim această Lumină creatoare pentru a crea… obscuritate. Nu știm ce suntem și folosim puterea Luminii din noi ca niște copii jucându-se în curtea din spate a Tatălui. El nu se supără. Unicul său Fiu, Lumina, strălucește în noi toți, iar noi o folosim așa cum ne pricepem. O Lumină enormă, creatoare de lumi, în mâinile sau mai bine zis în Mintea noastră… Lumea în care ne aflăm este creația noastră.
Crăciunul este amintirea sacră a faptului că în împărăția umbrelor, a obscurității, a identității generatoare de suferință și de rătăcire, există întotdeauna posibilitatea, la capătul unei inspirații, al unei zile, a unui an și uneori a unei vieți, de a ne reconecta cu Lumina din care ne-am născut, de a realiza că suntem în ultimă instanță, această Lumină, propria noastră Conștiență.
În starea de liniară a Conștiinței, de copii, Crăciunul și nașterea Domnului este o sărbătoare exterioară, a Lumii, menită să amintească un Adevăr interior, să ne întoarcă spre profunzime, spre Lumină, pentru a permite ca marele dar al lui Dumnezeu, chiar Fiul său, să se nască în noi pentru a conduce lumea interioară a gândurilor și aspectelor noastre, către Mântuire, adică spre acest Adevăr despre noi înșine.
O imensă neînțelegere face ca Pruncul, Cuvântul menit să mântuiască Lumea, să fie privit ca un personaj exterior, istoric, înafara noastră, la fel ca și sărbătoarea care îl celebrează.
Este aceeași neînțelegere care aplatizează totul, care îl transformă pe Christos și ne transformă pe toți în biete ființe umane țintuite în cuie pe crucea lumii și a corpului, aceeași orbire care ne face să credem că suntem doar forme într-o lume a formelor, o lume a separării și a individualității.
În Adevăr, sărbătoarea nașterii Domnului este menită reamintirii, în fiecare an, în fiecare zi, și la fiecare respirație poate, că în adâncurile noastre așteaptă, dintotdeauna Domnul să fie trezit și trăit.
A privi Mântuitorul ca pe un personaj exterior este la îndemână pentru că ne scutește de orice responsabilitate față de noi înșine și față de propria noastră creație, care este viața noastră.
A Îl privi ca pe Sinele nostru, baza absolută a existenței noastre în această lume și în toate lumile, este cu totul altceva, pentru că ne cheamă la căutare lăuntrică și în cele din urmă la abandonul identităților liniare din care ne-am făcut cuibul impregnat cu nefericire și cu luptă.
Steaua cea mare traversează acum cerul interior. Cele mai înțelepte aspecte ale noastre, cele mai conștiente, Magii și Înțelepții din noi o pot vedea și o pot urma pănă în locul în care Pruncul, gândul cel nou, cel conștient, cel născut din Puritate așteaptă să fie recunoscut. Locul în care așteaptă este Inima, sursa Luminii din noi, adică a Conștienței sau a Sinelui sau a lui Christos. Magii și Înțelepții reprezintă aspectele noastre intelectuale, cele care știu, cele care poartă în ele cunoașterea liniară a lumii. Închinarea Magilor este închinarea intelectului și a gândirii în fața Luminii Inimii, a lui Christos, Domnul din interiorul ființei noastre.
Pruncul, Cuvântul, Logos-ul, Lumina poate astfel să crească în noi astfel ca într-o bună zi să înviem și să putem spune: am fost crucificați pe crucea lumii și acum am înviat într-o nouă Conștiență, în Christos.
Pentru aceasta este Crăciunul.
Maestrul Interior nu este altcineva sau… altceva decât Christos. Căutarea măiestriei nu este altceva decât dezgroparea Luminii din noi, din spatele nenumăratelor straturi de gândire, identitate obscură în care ne-am rătăcit. Christos sau Sinele nu este altcineva decât noi înșine, eliberați de iluzia identității și a separării. Este unica noastră destinație și pentru trăirea acestui Adevăr suntem aici.
2024 se sfârșește tulbure… numai dacă privirea noastră se îndreaptă încă odată spre exterior. Din fericire, există steaua cea mare care traversează cerul, dinspre exterior către înlăuntru. A urma steaua este totuna cu a coborî mintea în Inimă. Închinarea Magilor este închinarea gândirii liniare în fața Inimii, adică a Luminii primordiale, a Conștienței din care se naște Christos.
Putem face acest gest împreună, căci nu există decât o singură stea, și o singură Inimă pentru noi toți, un singur Mântuitor, un singur loc în care El se poate naște și un singur moment: Acum.
Vă mulțumim tuturor celor aflați împreună cu noi în această uluitoare călătorie a regăsirii Maestrului Interior, pentru Calea parcursă împreună.
Christos este Maestrul din noi toți.
A&A
Fie ca pe mesele noastre luminoase, acum de sărbători, să nu proiectăm întunecimea prezentă în lume, în diferite forme, ci să lăsăm lumina inimilor să strălucească re amintindu-ne că ne avem unii pe alții.
Cineva drag mie, care de foarte mulți ani nu mai locuiește aici în România, mi-a spus zilele trecute: „Când mă gândesc acum, la „cei dragi de acasă” simt că îngheț, pare că nu mai pot simți căldura pe care o simțeam cândva. Parcă mi se strânge corpul … ”
L-am încurajat doar să se uite ce anume judecă și ce gânduri sunt prezente, când se gândește la cei de aici, de „acasă” (el se referea la România). Am făcut această „investigație” chiar atunci, împreună, în timp ce vorbeam. Nu vreau să intru acum în cele ce a înțeles, imediat, că-i sunt judecățile, care-i sunt gândurile și ce anume proiectează el când se gândește la „cei dragi de acasă” ci, mai degrabă, prin această scriere simt să împărtășesc cu tine faptul că vorbele lui m-au atins profund. Aceste vorbe: „pare că îngheț când mă gândesc la cei dragi de acasă” m-au făcut să mă gândesc și eu la ce înseamnă, acum, pentru mine „cei dragi …”. La rândul meu, am reflectat cu sinceritate și la ce este, de fapt, acest ACASĂ? Cine sunt, cu adevărat, „cei dragi”? Și să conștientizez că atunci când îi avem pe „cei dragi” cu siguranță îi avem și cei … „mai puțin dragi”. Nu-i așa? Ăștia-mi sunt „dragi”, ăștia nu. … Pentru tine, când te gândești acum la cei dragi de acasă… ce simți?
Acum – când toată lumea fierbe în aceste „alegeri”… acum când presa și social-media ne arată iar minciuna și manipularea, duse chiar la grotesc, ce alegi, AmmaRa, să le transmiți oamenilor?
M-am trezit cu această întrebare la început de decembrie. ?!? Habar nu am ce mesaj aș putea să transmit. Nu cred că asta îmi este misiunea. Să transmit mesaje. Poate, mai degrabă, doar o invitație. O invitație la a recunoaște că, în ciuda a tot și toate, în ciuda minciunii și a manipulării, în ciuda întunecimii prezentă acum în lume, în diferite forme…
… ne avem unii pe alții.
Asta, da, pot să transmit oamenilor. Invitația de a recunoaște că …
… Suntem în viață, oameni buni, și … ne avem unii pe alții.
Așa cum suntem, în diferențele noastre, ne putem privi în ochi, strălucindu-ne lumina sufletului și șoptindu-ne cu vocea inimii: ne avem unii pe alții.
Suntem împreună în această aventură numită viață și ne avem unii pe alții.
În dansul cosmic – viața noastră ce de toate zilele – de multe ori, uităm de acest mare dar, cum că ne avem unii pe alții și, mai degrabă, ne întoarcem rapid unii împotriva altora. E suficient ca unul din „cei dragi„ să aibă o părere diferită că brusc dispare de pe lista ce poartă numele „cei dragi de acasă”. Ne sunt dragi doar dacă văd lucrurile precum le vedem noi, doar dacă împărtășesc același valori. Doamne feri să nu fie de acord cu … alegerile pe care le facem noi căci le-am și șters eticheta „cei dragi de acasă”. Ce să mai simțim căldura de altădată, dacă nu văd lucrurile cum le vedem noi. Mai bine înghețul, între noi. …
Oameni buni, mesajul meu sau, mai degrabă invitația mea acum la fine de an este o reamintire:
NE AVEM UNII PE ALȚII. Și asta nu ne slăbește ci ne împuternicește.
Ne slăbește doar dacă continuăm să hrănim credința cum că suntem separați. Iar manipularea și minciuna, iată că sunt, din nou, arme folosite pentru a întări separarea. Ceea ce trăim acum, nu este nimic altceva decât o nouă oportunitate de a vedea, cu mai mare claritate, că puterea de a alege ne a aparține.
CE VREM MĂI OAMENI BUNI? Știm ce vrem să trăim? Tu, care citești acum, tu știi ce vrei?
Eu nu știu multe și nu mi-e jenă să recunosc asta. Nu pretind că știu. Ba, dimpotrivă, din ce în ce mai mult recunosc că … habar nu am cum stau, de fapt, lucrurile. Însă știu sigur că …
Împreună, ne împuternicim. Prin separare ne slăbim.
Forța lui împreună e iluzorie dacă o folosim invers, adică a ne împotrivi unii altora. Fie să ne aducem aminte că nu există ceilalți. SUNTEM UNA!
Poate că doar copiii ce caută de mâncare prin gunoaie ne pot hrăni propria noastră „foame” de tot felul … Foame pe care nu ne-o recunoaștem ne(re)cunoscută chiar de noi înșine.
Poate că doar copiii îngroziți sub ploaia de bombe și, în același timp, piloții înfricoșați ce cară bombele distrugătoare, pot să ne elibereze de propriile noastre frici. Însă, e nevoie să recunoaște că SUNTEM UNA CU EI.
Poate că doar cerșetorii ne pot restaura încrederea dacă am recunoaște demnitatea lor și dacă ne-am asuma responsabilitatea că noi înșine suntem cei care, de multe ori, cerșim călcându-ne în picioare propria demnitate.
Acesta este, de fapt, mesajul meu acum, în prag de Sărbători de iarnă:
Oameni buni, ne avem unii pe alții. Suntem una.
Fie să aprindem Lumina Maestrului Interior făcând loc la masa noastră luminoasă pentru întreaga umanitate, recunoscând că SUNTEM UNA.
Fie să cultivăm încrederea căci aici, acasă – în inima noastră, acum, în dansul și-n alchimia acestei vieți … ne avem unii pe alții. Și asta este un mare DAR pe care-l putem împărtăși, acum, de sărbători.
AmmaRa
# Detoxifierea corpului fizic nu înseamnă nimic fără cea emoțională și psihică. # Sursa ultimă a toxicității sunt propriile noastre gânduri. # Să nu judeci. Șarpele judecății îl primim în dar la naștere, iar lumea în care trăim îl hrănește. Ne judecăm pe noi înșine și tot ceea ce putem percepe. # Vinovăția născută din judecată este durere și frică.# Întreaga noastră viață se petrece între defensivă și ofensivă. # Corpul fizic este oglinda ultimă a gândurilor, atitudinilor și emoțiilor. # Ego și trecutul este gândire. # A schimba gândirea este a schimba identitatea. # Adevărata noastră valoare: Noi suntem Lumina.
Un bestiar este o antologie de fabule și povestiri medievale alegorice, despre animale mai mult sau mai puțin fantastice. Un sens și mai vechi al cuvântului bestiar este acela de luptător cu bestiile în arenă, un fel de gladiator care confruntă animale sângeroase, și uneori le ucide, dacă nu cumva este el cel ucis. Un al treilea sens al acestui cuvânt este acela de loc în care sunt închise bestiile.
Aici, bestiarul este o metaforă a lumii interioare a lui Om, care acoperă toate cele trei sensuri ale cuvântului.
Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine și despre existență, modelate de monologul nostru interior, sunt o antologie de fabule și povești în care ne luptăm cu animalele fantastice ale propriilor noastre gânduri și emoții.
Apoi, noi înșine suntem gladiatorul care intră în arenă pentru a confrunta sângeroasele animale fantastice, uneori adevărați monștri interiori, încercând să le ucidem, uneori fiind uciși.
Arena este propria noastră minte și inimă.
Și, în sfârșit, cel de-al treilea sens, lumea noastră interioară este de prea multe ori asemenea unei menajerii a animalelor de umbră și un teritoriu al confruntării cu ele.
Căutăm mântuirea, lumina, vindecarea, eliberarea de animalele de umbră care se nasc în dimensiunea psihică a ființei, zgârie și mușcă prin emoții violente și coboară în domeniile fizice și corporale pentru ca în cele din urmă să bântuie relațiile noastre cu ceilalți și cu lumea.
Nimeni nu ne poate oferi vindecarea și eliberarea completă, pănă când nu deslușim noi înșine sursa și devenim conștienți, iluminând astfel arena interioară și realizând ce suntem noi cu adevărat.
Corpul fizic se hrănește cu hrană fizică și contează enorm ce mâncăm, dar mintea noastră se hrănește cu gânduri din care se nasc emoții și atitudini, iar balaurii noștri interiori sunt alcătuiți din gândire și emoție, în vreme ce corpul fizic este cutia de rezonanță a acestor furtuni interioare.
Iar viața noastră – relații, acțiuni și situații sunt oglinzi ale acestei lumi interioare. E inutil să ”lupți” pentru a schimba relațiile și situațiile vieții în exterior, de vreme ce sursa lor este lăuntrică. Iar aceasta poate fi schimbată numai prin alegere și transformare la nivelul Minții și a Inimii.
Corporaliatea și starea de sănătate reflectă lumea interioară a gândurilor și emoțiilor. Intervențiile corporale și energetice, inclusiv dieta și orice alt tip de proceduri, sunt perfecte pentru nivelul lor de densitate, însă în absența intervenției lăuntrice la nivelul minții, al monologului interior și al atitudinii, fabulele și poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine vor continua să prelungească vechi realități corporale. Iar în exterior, vom continua să păstrăm identități vechi, și deci relații și situații repetitive.
Cuvintele acestea sunt pentru tine, cel care intuiește deja adevărul despre natura reală a ființei și a existenței și ești pregătit pentru a intra în arena lăuntrică, mentală și emoțională, asemeni unui gladiator al umbrei. Un gladiator conștient de adevărata natură a umbrei.
Umbra dispare atunci când aprindem Lumina conștienței.
Animalele de umbră au nevoie de obscuritate, adică de absența Conștienței, pentru a exista. Astfel, aceste cuvinte sunt o invitație nu atât la înțelegere mentală a adevărului despre umbră, ci la experiența aprinderii luminii interioare, adică de a deveni Conștiență.
Da, noi suntem în ultimă instanță Conștiență pură, adică Lumină.
Tot ceea putem percepe, gânduri, cuvinte, emoții, senzații, corporalitate, și Lumea, percepem în această Lumină. Lumea, ca și lumea interioară se petrece în noi înșine. Doar că am uitat acest lucru dacă l-am cunoscut vreodată.
Și ce facem noi cu această extraordinară Putere de a crea realități interioare care se vor reflecta în experiența propriilor noastre vieți?
Fabule, istorii și povești despre noi înșine
Împărtășim cu toți o singură rană primordială. Am văzut-o în sute de forme, dezvăluită în oamenii cu care lucrez. Stă ascunsă în spatele relațiilor noastre dureroase cu ceilalți și cu lumea, în spatele neputinței și al mediocrității, în spatele platitudinii și a conformismului, al bolilor de toate felurile și în spatele sclaviei în interiorul sistemelor acestei lumi.
Este generată de judecata pe care am fost educați de mici să o aplicăm necontenit, nouă înșine și întregii noastre realități. Ca orice judecată, ea stabilește o valoare, prin comparație. Inevitabil, în raport cu lumea exterioară, cu ceilalți, stabilim o valoare de sine. Lumea e mare, noi suntem mici. Este o judecată devalorizantă.
Nu suntem suficient de buni, nu valorăm destul, nu merităm destul, trebuie mereu să demonstrăm, să dăm ceva în loc pentru a fi iubiți și prețuiți, să ne sacrificăm, să salvăm, să muncim din greu pentru a merita ceea ce avem… O întreagă, uriașă paradigmă, adică mod de a privi lumea și lucrurile, se naște din această judecată primordială de sine ce generează devalorizare.
Vinovăția este prima, cea mai adâncă și cea mai joasă dimensiune a acestei răni. Vinovăția de a nu fi destul. Sentimentul că greșim ceva în raport cu exteriorul, cu ceilalți și cu lumea. Vinovăția stabilește un mod de a relaționa. Este o expresie a fricii și a separării și este o durere. Vinovăția și rușinea sunt cele mai profunde și mai corozive nuanțe ale acestei răni generate de judecata de sine.
Neputința, micimea, inadecvarea, neîncrederea, ne este predată în copilărie de părinții noștri. Face parte din educație. Suntem învățați să gândim prin comparație. Dar cel mai puternic mod de a preda auto-devalorizarea de către părinții noștri, nu este prin cuvintele pe care le spun, nu este o învățătură directă. Este chiar modul lor de a fi, filosofia lor de viață, impregnată cu temerile lor, cu concluziile lor despre realitate dar mai ales cu judecățile lor.
În mod ironic, părinții noștri, care ne învață cum să judecăm realitatea și pe noi înșine, devin primele victime ale micilor judecători în devenire care suntem, ca și copii. Ne judecăm părinții pe măsură ce ne simțim judecați, ne promitem să fim ”altfel decât ei” atunci când simțim durerea, fără să ne dăm seama că preluăm același sistem de evaluare a sinelui și a lumii.
Viața e grea, viața e o luptă, cei puternici iau totul, trebuie să faci totul, să te depășești pe tine, să fii prudent, să te aperi și uneori să ataci, viața nu e corectă, ești singur față în față cu o lume primejdioasă, viața e o vale a plângerii, a suferinței, trebuie să te pui la adăpost atât cât poți, să strângi, să ții, să te ferești, nu poți să ai încredere, ne naștem singuri și murim singuri…
Suntem imersați în aceste filosofii izvorâte ”din experiență”, ca și copii, scufundați în emoțiile, neîncrederea și frica, în vinovăția și auto-devalorizarea… altor copiii, care au moștenit la rândul lor amprenta de la părinții lor. Școala, societatea, lumea prin sistemele ei de educație a gândirii, confirmă această paradigmă. Astfel devenim una cu gândirea noastră critică.
Trebuie să fac mai mult, să știu mai mult, să merit mai mult, să am mai mult, să arăt mai mult, să mă apăr mai mult… Niciodată nu este destul pentru a compensa deficitul de valoare. Atâta vreme cât suntem una cu gândirea noastră critică, nimic nu va umple vreodată cu adevărat acest gol pe care-l împărtășim, uneori cu autoritate, alteori în mod plângăcios, cu copiii noștri.
Aceasta este lista incompletă a fabulelor, poveștilor pe care ni le spunem despre noi înșine, toate pornind de la tendința fundamentală a judecății.
Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine sunt umbră. Ele fac parte din bestiarium.
A aprinde lumina este împrăștia orice poveste întemeiată în judecată, de sine sau a lumii.
Poveștile sunt identitate, iar identitatea este poveste. Sunt decupaje ale Adevărului despre noi înșine, operate prin gândire/judecată.
Să nu judeci, căci nu știi ce faci. A-i judeca pe ceilalți și lumea, situațiile și lucrurile vine la pachet cu judecata de sine. Judecata este un mod de funcționare al minții, cel mai rudimentar, care implică poziționare față de orice și oricine și o ruptură implicită față de adevărata noastră natură.
Judecata ca mod de funcționare al minții și sentimentul separării se nasc împreună. Aceasta este rana primordială a lui Om, îndepărtarea de Adevăr și sursa tuturor … animalelor de umbră cu care ne confruntăm în interior și în viețile noastre.
Judecata este rudimentul Minții, expresia cea mai imatură a acesteia, implicând micime și separare. Adică sămânța absolută a durerii, a suferinței și, la nivel fizic, a bolii. Toate rolurile noastre psihologice își au originea în judecata unui copil care se simte minor în raport cu ceilalți și cu lumea cea mare. Este sursa întregii neîncrederi și rătăciri în dimensiunile exterioare ale existenței, ca și sursa tuturor relațiilor distrofice cu oamenii și cu realitatea.
Mecanismele de supraviețuire, așa cum le numim noi în Școala Maestrului Interior, sunt derivate în întregime din judecăți și ajung în cele din urmă structuri de personalitate. Credem că ”așa sunt eu” și nu e nimic de făcut. Sunt soluții de a merge mai departe în fața durerii, a singurătății, a neputinței, a inadecvării. Într-un cuvânt, a fricii generată de judecată.
Va să zică noi creăm în interiorul nostru aceste umbre, fără să ne dăm seama, apoi căutăm soluții în ceea ce pare ”exteriorul” nostru la o durere care-și are sursa înlăuntru.
Unii devenim defensivi, alții ofensivi. Unii vom lua asupra noastră toate păcatele lumii, alții vom avea mereu un deget acuzator îndreptat către exterior, ca răspuns la durere. Unii vom deveni mai degrabă salvatori ai celorlalți, alții mai degrabă abuzatori ai celorlalți. Oricare ar fi mecanismul de supraviețuire, el ascunde în spate aceeași rană, aceeași vinovăție și mai ales aceeași judecată de sine.
Victima este aceea care devine salvator, și tot victima este aceea care devine abuzator. Strategiile lor de supraviețuire par diferite, dar în esență sunt una. Salvatorul se salvează pe sine de la durere, căutând mereu pe alții mai îndurerați decât el, față de care să fie ”mai bine”. Abuzatorul își folosește durerea ca și justificare pentru atacurile sale împotriva celorlalți, pe care proiectează responsabilitatea propriei sale nefericiri.
Ceea ce unește salvatorul și abuzatorul este statusul de victimă în fața realității.
Nici unul nu realizează sursa durerii: judecata de sine. A ne învinovăți pe noi înșine (nu pot, nu știu, nu merit) sau pe ceilalți (nu pot să mă înțeleagă, nu merită atenția mea, sunt vinovați) pentru propria noastră durere este același lucru. Defensiv sau ofensiv, salvator sau agresor, introvertit sau extrovertit, mecanismul de supraviețuire are ca sursă aceeași rană a devalorizării de sine născută din judecată.
Ego este un lung șir de judecăți pe care ne scrijelim numele. Din ele derivă un nesfârșit lanț de concluzii și etichete despre sine, ceilalți și realitate, care confirmă ”valorile” moștenite. Vinovăția, a noastră sau a celorlalți, a lumii sau a lui Dumnezeu, pentru propria noastră durere, pentru sentimentul de lipsă, rămâne neatinsă.
Trăind mereu în trecut și în exterior, ego este înfricoșat și singur. Lumea este un loc periculos și de aceea el se teme de schimbări și de necunoscut. Se teme de ceilalți. Relațiile sale sunt prudente.
În expresia sa defensivă, el își îngroapă frica, frustrarea, inadecvarea, în adâncuri. Uneori acoperă sentimentul neputinței și al lipsei de valoare de sine cu butaforii intelectuale și aparența unei false superiorități. Alteori, în rolul său de salvator al celor mai suferinzi decât sine, se hrănește cu sentimentul unei false puteri, prin comparația cu aceștia.
În realitate, ego nu poate servi pe nimeni, decât pe sine, nu poate obloji nici o rană, a nimănui, căci el este acela care se simte rănit. Ultra-sensibil la orice critică, căci lipsa de stimă de stimă de sine și propria critică necontenită țin rana deschisă, el poate deveni foarte repede agresor, considerându-i pe ceilalți vinovați de propria durere. Tinde să se simtă vinovat pentru orice se petrece în realitatea lui. Dacă nu atacă, se închide și mai mult, ieșind din închidere doar sub pretextul că cineva care suferă are nevoie de ajutorul său.
În expresia sa ofensivă, ego își proiectează frica în ceilalți, pe care îi consideră vinovați pentru starea sa mizerabilă. Este un judecător neobosit al tuturor, un așa-zis perfecționist, un acuzator care pretinde de multe ori că încearcă să facă lumea mai bună.
Niciodată nu este destul. Goliciunea interioară, sentimentul lipsei, face ca această structură de gândire pe care o numim ”eu” sau ”ego” să fie mereu în căutarea a ceva. Nu poate recunoaște iubirea crezând că nu o merită, el sau ceilalți. Nu poate recunoaște valoarea, nici abundența, nici frumusețea, nici pacea, nu cunoaște încrederea, nu se poate exprima decât în termeni defensivi sau demonstrativi, este irascibil, egoist, apucător și mai ales însingurat. În spate este mereu aceeași rană întreținută de gândirea critică.
Falsitate. Are talentul de a construi și întreține aparențe, scenografii, butaforii menite să-l pună în valoare sau să mascheze ceea ce consideră a fi defecte.
Relații. Gândurile și emoțiile toxice fac ca acest personaj pe care într-un fel sau altul îl recunoaștem toți, să construiască relații care să-i confirme la nesfârșit propriile convingeri. Ceea ce el numește iubire, sunt relații în care el caută să compenseze propriul său deficit de valoare, de iubire de sine, de respect, de apreciere.
Este suficientă această descriere a bestiarului?
Adică a menajeriei de animale modelate din umbră, care locuiesc în psihicul lui Om generând la nesfârșit durere?
Sigur că da. Altfel tu nu ai citi aceste cuvinte și nu ai ști, chiar acum, că a venit pentru tine timpul eliberării. Arena interioară este pregătită pentru aprinderea Luminii. Adică pentru a deveni conștient de Adevărul despre tine însuți. Da, acel Adevăr care ne eliberează.
Rostit scurt, este adevărul nu despre CINE suntem noi, ci mai degrabă CE SUNTEM NOI.
Toate gândurile noastre se transformă în trăire, experiență și context al vieții noastre. Trăim ce gândim. Lumea se petrece în Mintea noastră – care da, este un spațiu comun. Gândurile au aspect personal, dar Mintea este colectivă. Eliberarea de bestiarium este eliberarea de compulsiile propriei gândiri judecătoare, este eliberarea de fabule și povești pe care ni le spunem despre noi înșine.
Eu însumi sunt gladiatorul sau eroul care coboară în arenă pentru a dizolva animalele de umbră. Nimeni nu poate face acest lucru în locul meu, pentru că nimeni decât eu însumi, prin propria mea gândire am modelat toată această lume din umbră. Arena nu este altceva decât Mintea mea și Inima mea.
Animalele de umbră sunt gânduri, iar gândurile sunt valuri în Minte. Emoția și stările interioare tulburi sunt gândire și judecată recurentă. Trecutul este gândire și există doar dacă ACUM este înviat prin gândire.
Și tot ACUM există posibilitatea de a aprinde lumina Conștienței în spațiul interior. Nimeni nu o poate face în locul tău. Este o întoarcere a Atenției în interior. Iar Atenția este Conștiență și este Lumină. Orice gând este o modelare a acestei Lumini fundamentale, orice percepție este posibilă doar pentru că se petrece în interiorul acestui câmp luminos. Întreaga realitate fenomenală – cea interioară și cea exterioară corpului fizic, se petrece în interiorul Conștiinței. Acesta este spațiul în care se petrece întregul spectacol al Vieții, iar noi suntem nici mai mult nici mai puțin decât Lumina însăși care face posibilă trăirea.
Dincolo de toate poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine acesta este Adevărul despre ceea ce suntem. Și aceasta este adevărata noastră valoare, pe care nu noi înșine ne-am dat-o, și nu este o valoare stabilită arbitrar prin comparație, prin judecată, ci o valoare absolută, asemenea Adevărului din care ne-am născut.
Poți numi acest Adevăr, Dumnezeu, iar plasma luminoasă din care modelăm realități în Mintea noastră, o poți numi Sinele, Maestrul Interior sau Cristos. Aceasta este adevărata noastră natură și este permanent prezentă în experiența de a fi. Nu are nevoie să fie găsită undeva, căci este chiar textura ultimă a ființei, Conștiența pură ce face posibilă orice experiență.
Vindecarea și Cunoașterea, singurele lucruri pe care le căutăm vreodată, se referă la ceea ce am lăsat pe dinafara noastră, restricționându-ne Ființa într-o identitate personală. Întregul Bestiarium, animalele de umbră ale stărilor noastre dificile, nenumăratele povești despre noi înșine și despre existență, au fost posibile pentru că noi înșine am suflat viață în ele și se pot sfârși ACUM.
Desigur, toate acestea ar fi doar o înșiruire de idei, dacă nu ar fi născute dintr-o experiență împărtășită cu foarte mulți oameni.
Vindecarea și Cunoașterea prin Conștiență, nu numai că sunt posibile, ci sunt Calea noastră, a tuturor.
Avem o singură destinație pentru că avem o singură adevărată identitate: Sinele, această Lumină a Inimii pe care noi o numim Maestrul Interior. Sau Cristos.
Timpul umbrei ia sfârșit aici, dacă alegi acest lucru. O singură Lumină dizolvă întregul bestiar al stărilor interioare întunecate, întregul spectru al tensiunii emoționale și fizice pe care îl numim durere și boală și deschide întreaga sferă de experiență pe care o numim Viață.
Relațiile și acțiunile noastre în această lume se nasc în spațiul interior. Dacă acesta este un bestiar, viața noastră este o luptă cu umbrele. Dacă este însă o catedrală, atunci lumina altarului, care este propria noastră Inimă, iluminează totul.
Cauți Vindecare și Cunoaștere. Este la o singură răsuflare, în momentul ACUM. Prezența Conștientă adică Lumina este marea poartă prin care trecem toți în cele din urmă pentru a ne regăsi adevărata natură. Aceasta este toată Vindecarea și toată Cunoașterea.
Post Scriptum la Bestiar. Aici este invitația la următoarea noastră Călătorie a Inimii.
Tema ei este dizolvarea umbrei psihice, emoționale și fizice prin aprinderea Luminii Conștienței, împreună. Întreaga paradă a animalelor de umbră schițată în această scriere, pe care le cunoști și le recunoști, se petrece pe un fond de Lumină, în același fel în care cuvintele scrijelite cu negru se petrec pe fondul alb al hârtiei. Invitația este de a descoperi împreună Lumina din spatele Bestiarului. Călătoria este vasăzică o detoxifiere de umbră, prin Lumină. Ești chemat, AICI.
Am ales să ilustrez această scriere cu pictura lui Hieronymus Bosch, un mare maestru care poate vedea prin Umbră, dincolo de ea, Lumina.
Întotdeauna putem resemnifica trecutul, dacă înțelegem că nu suntem rezultatul trecutului nostru. Însă, de ce ne este greu să renunțăm la trecut? Pentru că ne este foarte greu să renunțăm la ce credem că suntem. Ne-ar fi mai ușor, dacă am știi că … trecutul este doar un gând.
Medităm, participăm la tot felul de retreat-uri, la workshop-uri și seminarii, ne rugăm, ținem post, practicăm o grămadă de tehnici. Mulți dintre noi facem multe din toate acestea. Și asta e de bine căci e nevoie de cât mai mulți oameni conștienți, în lumea în care trăim.
Însă, oricât de multe cărți sfinte am citi și oricât de multe ar fi retreat-urile la care am participa, se pare că acestea nu garantează întruparea definitivă a conștienței. Foarte mulți dintre noi ne împotmolim în aceeași … hai să-i spun: „greșeală”. Adică, punem prea mult accentul pe „lucrul psihologic”, ne spunem: „mai am mult de lucru cu mine …”. Ne ținem focusul pe acest „lucru cu noi înșine”, „mult lucru” cu ceea ce considerăm a fi „probleme psihologice”.
„AmmaRa, știi de ce îmi place să vin la tine? Pentru că nu te-am auzit rostind, niciodată, cuvântul „traumă”. Și este atât de folosit peste tot în jurul meu.”- mi-a spus o femeie, de curând, într-o sesiune individuală.
Nu spun că nu este nevoie să „lucrăm” cu „problemele psihologice” ci doar că nu este nevoie să ne ținem focusul atât de mult doar pe acestea. A lucra, la nesfârșit, cu „traumele” nu ne face mai sfinți și nici nu înseamnă că doar așa putem merge pe o cale spirituală. Poate ne face doar mai dependenți de nevoia de vindecare. Sau, poate, doar mai pre-ocupați de ce credem (sau ni se spune) că nu este în regulă cu noi înșine.
Și nici nu înseamnă că, fiind pe o „cale spirituală” (atât de multe conotații sunt puse acum și pe această sintagmă …), nu mai trebuie să-ți arăți vulnerabilitatea. Adică, să porți o mască … de om spiritual … ce ascunde, de fapt, o nesiguranță adânc înrădăcinată.
Din ce în ce mai mulți oameni au tendința acum de a se duce în trecut, de a începe să excaveze adâncimile psihicului pentru a găsi cauzele fricilor, ale nesiguranței și a dorinței de a se închide în fața vieții, de a muri, chiar. Însă … trecutul este doar un gând.
Și chiar dacă această privire întoarsă în trecut, această săpătură în profunzimile psihicului, poate conduce la o mai bună înțelegere de sine, tot nu ne face mai puțin vulnerabili, mai autentici și mai prezenți în momentul acum. De cele mai multe ori, acest „lucru psihologic”, mai mult ne îndepărtează de la o autentică intimitate cu viața trăită în acum, făcându-ne mult mai preocupați de sine decât înainte de a fi început demersul „lucrului” psihologic.
Ah, iar am spus asta, înseamnă că el o să se supere și o să-mi spună că proiectez.
El este oglinda perfectă …
Aaa, dacă el mi-a răspuns așa, înseamnă că nu mă ascultă cu atenție.
Dacă am zis așa, nu înseamnă, oare, că am preluat asta de la mama?
De ce simt această emoție atât de puternică de-mi sugrumă gâtul?
Oare nu este din cauză că …?
Ah, sigur mi se trage de pe lanțul trans-generațional …
Am Karma proastă …
Nu trebuie să ne culpabilizăm pentru această tendință către pre-ocuparea de sine ci doar să recunoaștem că ea este, mai degrabă, un obicei care a crescut din a noastră cultură mult prea psihologizată. Sute, dacă nu chiar mii și mii de psihologi, care ne spun, în fel și fel de moduri, că suntem toți distruși de „copilăria traumatică” pe care am avut-o, că avem toți „răni lăuntrice”, „copii interior răniți”, „mecanisme de supraviețuire” ce ne conduc viața … și că trebuie, neapărat, să ne vindecăm de toate acestea pentru ca, abia apoi, să putem fi fericiți și împliniți.
Nu spun nici că nu ar fi nevoie de vindecare și nici nu sugerez că nu ne ajută „lucrul psihologic cu noi înșine”. Mă consider un psiholog foarte bun și un terapeut excepțional, fără pic de modestie. Însă, chiar nu mai cred că e nevoie să tot excavăm, la nesfârșit, în „traumele” copilăriei și să le mai și înflorim ori de câte ori vorbim despre ele. Deci, nu pretind că nu avem nevoie de vindecare. Nici vorbă. Avem nevoie. Însă, mai degrabă, prin ceea ce împărtășesc acum, în această scriere, atenționez să nu rămânem dependenți de a tot căuta vindecarea undeva în afara noastră. Să nu hrănim acest „mai am mult de lucru cu mine …”.
Da, mulți dintre noi avem răni emoționale profunde și lucrul psihologic este de un imens ajutor. Și chiar și cei dintre noi ce ne considerăm mai așezați, mai bine integrați, mai „normali la cap” (mă rog, între noi fie vorba, mai mult de iluzionăm crezând că suntem „normali la cap”) … am putea beneficia, uneori, de o mai mare conștientizare ce vine atunci când ne uităm, cu o atitudine deschisă, cu sinceritate și fără de judecată, la umbrele noastre, la nevrozele și psihozele noastre. Și nu este nicio rușine dacă am avea chiar curajul să întindem o mână și să cerem, pentru o vreme, sprijin, călăuzire.
Însă, ceea ce vreau eu să subliniez aici este faptul că, poate, ar fi mai înțelept să renunțăm la această compulsie sau dependență de „a lucra problemele psihologice” și mai degrabă să ne angajăm direct într-o practică a prezenței.
La noi, în Călătoria Inimii, mai ales în Școala Maestrului Interior, Practica Prezenței, este coloana vertebrală a tot ceea ce facem.
A FI ACUM AICI CU CEEA CE ESTE AȘA CUM ESTE, fără să mai interpretez tot ce a zis, a făcut, n-a zis, n-a făcut, am spus, n-am spus …), fără să (mă) judec, fără să mă închid și să-mi doresc să mor = cel mai mare DAR pe care ni-l putem face.
Pentru mine, adevărata „cale spirituală” este cea care ne conduce la transformare, la evoluție, nu la a tot excava trecutul și a-l tot recicla, ambalându-l în concepte psihologice sau chiar sfinte. Adevărata cale spirituală este către transformare și nu rămânerea într-o bălăcire, nesfârșită, în noroiul trecutului. Este despre a onora Viața și nu a chema moartea, ori de câte ori existența ne oferă ceva provocator.
Atunci când începem să practicăm, cu adevărat, Starea de Prezență, descoperim că avem acces (chiar și fără prea mult lucru psihologic) la acea parte din noi care este deja eliberată de limitările egotice și de toate traumele trecutului. Căci … trecutul este doar un gând … iar în momentul prezent, acum, ceea ce a fost, nu mai există decât dacă re-activăm, prin gândire.
Pentru mine asta este cea mai rapidă cale spirituală – Practica Prezenței. Pură Prezență. ACUM. A FI ÎN ACUM. Nu înseamnă că nu m-au durut (chiar foarte tare) multe din al meu trecut. Nu înseamnă că sunt de acord cu tot ce am trăit. Înseamnă doar că, acum, accept ce a fost, așa cum a fost, și cultiv cât pot de mult Starea de Prezență. În acest moment, ACUM, descopăr acea parte din mine care nu a fost niciodată traumatizat sau rănită, acea parte din mine care nu suferă și nu (mai) are nevoie de vindecare, acea parte din mine care este întreagă, completă.
Această parte din mine, în momentul ACUM, are acces la Adevăr și la Iubire, la Frumusețe și la Pace, la Vitalitate și Creativitate, la Abundența vieții și la Bucuria de a trăi. A trăi, a fi, acum, aici, în acest trup ce este, pentru această viață, vehicul, templu, catedrală. Și când trăiesc, deplin, Pura Prezență, descopăr pasiunea pentru viață, descopăr iubirea pentru acest trup, descopăr îndrăzneală ce dizolvă îndoiala de a mă rosti, așa cum sunt. Descopăr că A FI, în momentul ACUM, contează mai mult decât a mă tot pre-ocupa de ce și de unde și cum. A FI în ACUM dizolvă dependența de a înțelege, de a tot scormoni, de a tot învinovăți, de a tot interpreta, de a tot judeca. În ACUM … trecutul este doar un gând.
Când pășim în această Stare de Prezență, de cele mai multe ori, ne simțim imediat conectați Viața, cu inima vieții, ne simțim energizați de impulsul de a evolua (fără niciun lucru psihologic axat pe veșnice excavări …)
Prin Dansul Inimii – Prezență în Mișcare , intru cel mai rapid în Starea de Prezență. Nu doar eu ci toți cei care participă. Este, pe de o parte, un fel de odihnă în Starea de Prezență, prin Mișcare, prin Dansul Inimii, și pe de altă parte, o revitalizare a întregului organism. Dansul Inimii – Prezență în Mișcare, este o relaxare pe toate nivelurile ființei, o liniștire a haosului mental, o reîntoarcere la BUCURIA VIEȚII.
Într-un mod aproape miraculos, ceea ce descoperim prin Practica Prezenței (indiferent în ce formă turnăm această practică) este că, pur și simplu, ne trezim, brusc, din somnul inconștienței și începem să acționăm din acest adevăr lăuntric aflat dincolo de toate problemele psihologice. În Starea de Prezență, blocajele noastre, durerile, complexele, judecățile, rănile, nevrozele, psihozele – pe care până acum le credeam insolubile – par să se dizolve.
Nu, asta nu înseamnă că au dispărut pentru totdeauna. Ele pot fi reactivate oricând pășim din nou în perspectiva limitată, îngustă, a ego-ului. Și vom mai păși acolo, de o mie și una de ori. Și asta nu înseamnă nimic. Nu înseamnă că suntem proști sau nebuni sau că am făcut degeaba toate retreat-urile și formările. NU, nu înseamnă asta! Poate că înseamnă că doar ne dăm seama cât de dependenți suntem și de acest „înseamnă că …”
Pe calea spirituală (în orice formă ar fi aceasta), chiar dacă am făcut pași mari, nu este niciodată o idee prea bună să ne asumăm atitudinea: „gata, iată, am depășit, am „vindecat” orice ținea de al meu trecut. Nimic din al meu trecut nu mă mai poate atinge … Nimic din ce spune, face, nu spune/nu face ea/el nu mă mai poate atinge”. Fals! Ne semnăm singuri condamnarea la suferință dacă ne spunem asta. Mai degrabă, să abordăm atitudinea: asta nu înseamnă nimic (dacă a zis sau n-a zis, a făcut sau n-a făcut xyz) și să ne aducem aminte că: trecutul este doar un gând.
În loc să ne ascundem în spatele unor măști de ființe spirituale, mai degrabă fie să onorăm acest potențial uriaș pe care-l accesăm, acest sentiment profund în legătură cu: CE SUNT CU ADEVĂRAT, odată cu Practica Prezenței. Cu cât gustăm mai mult și cu mai multă poftă, cu mai multă devoțiune, din acest CE SUNT CU ADEVĂRAT, cu atât mai motivați suntem să nu mai alunecăm pe șleauri vechi de gândire și de comportament. Și chiar și dacă mai alunecăm, odată ce am simțit gustul a CE SUNT CU ADEVĂRAT, începem să ne smulgem de acolo mult mai rapid și să ne întoarcem în ACUM, fără a mai tot rumega, la nesfârșit, acest otrăvitor „înseamnă că … e degeaba, nu pot, nu sunt stare, mă detest pentru că iar am alunecat …
Pe măsură ce Practica Prezenței devine, cu adevărat, o practică zilnică, vechile noastre obiceiuri și „probleme psihologice” devin mai mici și ne interesează mult mai puțin să ne ținem focusul pe ele. Iar ele își pierd puterea asupra psihicului nostru căci descoperim, cu adevărat, MAGIA MOMENTULUI ACUM în care … trecutul este doar un gând.
Iar această „magie” este ceva greu de pus în cuvinte. Este de trăit. Atunci când ne aliniem cu Momentul ACUM, începem să descoperim adevăratul sens al eliberării din sufocanta încorsetare a ego.ului imatur. O libertate pentru care, de fapt, nu avem mult de lucru …
Poate începe chiar acum. Vrei să simți gustul acestei libertăți?
Du-ți chiar acum atenția în spațiul sacru al inimii, în adâncul pieptului, alege o atitudine deschisă, conectează-te cu respirația, o respirație atentă, conștientă, și recunoaște vibrația inconfundabilă a acestui adevăr:
trecutul meu e doar un gând… iar acum, acum, acum, e tot ce contează.
Nu mă mai pre-ocup de toate cele … aaaa… asta înseamnă că… aaaa… a spus, a făcut, n-a spus, n-a făcut … înseamnă că… aaaa… dacă mama nu mi-ar fi făcut x… dacă tata mi-ar fi zis… dacă …m-aș fi născut într-o altă familie…țară, cultură … înseamnă că aș fi fost…
RESPIR ÎN ACEST MOMENT ACUM.
Simte-ți inima și, respirând o respirație atentă, conștientă, emană recunoștință pentru acest prețios miracol numit VIAȚĂ! Sunt în viață, acum. Și acest moment, acum, e tot ce contează.
Fără pre-ocupări despre „probleme psihologice”. Când apar, doar lasă-le să curgă, fără a te mai pre-ocupa de ele. Doar lasă-le, fără a-ți mai ține atenția pe ele, încercând să le înțelegi, de unde vin, ce înseamnă, de ce și pentru ce … Când ele apar, doar respiră, o respirație conștientă și gustă textura momentului ACUM. Și du-ți atenția – această energie, sacră, creatoare – pe CE SUNT ȘI CE VREAU SĂ TRĂIESC ACUM.
Nu, nu este o șuntare spirituală. Nu, nu înseamnă că bagi sub preș nimic. Ci doar că te smulgi din dependența de a tot rumega și de excava și de înțelege. Iar acestea, fiecare în felul său și toate la un loc, te împiedică să intri total în ACUM.
În Starea de Prezență, în magia momentului ACUM, suntem fără pre-ocupări interminabile despre aceste probleme psihologice de care pare că toți am devenit dependenți.
Te invit să faci asta timp de o lună. Iată, de la această Lună Plină și până la următoarea Lună Plină, intru în Practica Prezenței. Adică, pentru început te invit la:
Renunț la pre-ocuparea și dependența de „mai am mult de lucru cu mine …”, îmi resorb atenția (împrăștiată în mize mici, neimportante pentru transformarea mea), o duc în spațiul sacru al inimii, de o mie de ori pe zi dacă e nevoie, și de aici, din miezul ființei mele, îmi îndrept atenția către ceva ce este acordat cu CE SUNT ACUM. Nu ce am fost sau am crezut că sunt sau că trebuie să fiu. Ci CE SUNT ACUM. Nu mă mai pre-ocup de „traume” și excavări în al meu trecut. Știu, acum, că … trecutul este doar un gând. Respir, din spațiul sacru al inimii mele, ACUM, și simt cum, în felul acesta, întreaga mea perspectivă asupra trecutului (oricât de dureros a fost) se schimbă. ACUM. Și, schimbându-mi privirea și perspectiva asupra „problemelor psihologice”, acestea se schimbă.
Te provoc să te arunci în această practică – Practica Prezenței. Îți garantez că merită, chiar dacă poate părea mai dificil la început. Însă, pe măsură ce practici cât mai multe momente de Prezență pe zi, descoperi că ai acces, mai repede decât ți-ai imaginat, la acea stare de A FI CE SUNT CU ADEVĂRAT. Prin practică, descoperi o profundă prezență și o claritate ce-ți arată că nu mai ai nevoie de dependența de „lucrul psihologic” ci, mai degrabă, o călăuzire către ACUM.
Și în magia momentului ACUM … trecutul este doar un gând.
AmmaRa
Abonează-te la newsletter și primești un cupon de reducere de 10% pentru prima ta comandă pe site-ul Călătoria Inimii
