Maestru sau Clovn

”Trăim în propria imaginație” William Blake

Într-una dintre marile noastre Călătorii ale Inimii, petrecută acum ani de zile în timp liniar, dar care-și are fundația în tărâmul interior, înafara timpului, ne-a fost dăruită o expresie concisă, menită să ne amintească Adevărul pe care l-am trăit despre noi înșine. Cu alte cuvinte, am trăit o experiență în care fiecare a plonjat în detaliile propriei sale vieți pentru a înțelege ceva despre sine, și ne-am întors în conștiența liniară cu această expresie a Adevărului, comună, valabilă pentru toți indiferent de detaliile poveștilor noastre, pe care am formulat-o așa:

No drama, no lipstick

Mai în glumă mai în serios, ne hotărâserăm atunci să ne facem chiar și niște tricouri cu această inscripție, menită să ne reamintească mereu esența acelei experiențe ce făcea parte din Școala Maestrului Interior. Era forma condensată a unei învățături despre noi înșine.

În esență, această învățătură spune așa:

dacă mă aflu în mijlocul unei drame, atunci cu siguranță cel care trăiește drama este un personaj cu care mă confund.

No drama, no lipstick – este o formă surâzătoare de a-mi reaminti necontenit că
ceea ce sunt cu adevărat, este dincolo de dramă.

Eu nu sunt personajul dramatic, ci sunt Acela care modelează toate personajele. Iar pentru a deveni un personaj în mijlocul unei drame, e nevoie de un ruj puternic cu care să-mi desenez expresia teatrală corespondentă, e nevoie de un fond de ten potrivit, care să dea culoare și formă feței mele, e nevoie de o perucă și de o expresie pentru ca personajul să poată prinde formă.

Personajul apare odată cu machiajul.
În absența rujului, a fardului de obraz, a perucii și a expresiei, personajul nu există, căci ceea ce sunt EU, este în ultimă instanță un Nimic Conștient, fără formă, un Zero al cărui atribut unic este Conștiența.

Atunci, să fie poate câțiva ani de la acea Călătorie a Inimii, am trăit adevărul simplu că întreaga realitate așa-zis obiectivă nu are de fapt nimic obiectiv în ea. Diferitele ”realități” fenomenale manifestate ca relații cu alți oameni sau cu situații, sunt de fapt modelări psihice, sunt gândire pură despre relații și situații, și această gândire creează experiența.

Această simplă observație implică enorme consecințe în ceea ce privește felul în care înțelegem experiența vieții și mai ales CE SUNTEM NOI.

Pe scurt, atunci când înțelegem că natura realității este psihică, iar gândurile noastre sunt în necontenită schimbare, dramele la care participăm își pierd puterea de seducție, iar personajele pe care le jucăm își revelează natura iluzorie.

Dacă mă aflu în mijlocul unei drame în viața mea, atunci personajul nu sunt ”eu însumi”, ci gândurile și emoțiile consecutive lor, un fel de construcție interioară, psiho-emoțională de care, dacă nu sunt conștient, va pune stăpânire pe moment pentru a-și justifica existența.

Personajul rujat, care plânge și se lamentează, care atacă și justifică, judecă și proiectează, care privește în termeni de merit și vinovăție, bine și rău, trecut și viitor, care poate vedea numai nivelul formal al relațiilor și situațiilor și întotdeauna ca fiind exterioare sieși, este EGO. Faimoasa fantomă interioară care ia tot felul de chipuri între auto-victimizare și agresiune, se transformă necontenit pentru că natura ei este gândul și emoția, iar aceste dimensiuni ale Ființei sunt instabile. Apar și dispar, se schimbă necontenit odată cu monologul interior, gânduri după gânduri, înlănțuite în mecanisme de emoție și reacție față ceilalți și față de orice situație.

No lipstick, no drama era atunci un memento sintetic, prin care ne reaminteam nouă înșine acest adevăr simplu:

Adevărul despre mine însumi este dincolo de rol și dincolo de dramă.
Dacă sunt în mijlocul unei drame, atunci sunt doar un clovn și m-am rătăcit de ceea ce sunt cu adevărat.

Fiecare lucru pe care îl gândesc și rostesc îngroașă machiajul, conturează personajul, amplifică drama. Fiecare deducție care se sprijină pe premisele personajului creează scena pe care se petrece drama. Fiecare concluzie despre ”mine” și despre ceilalți, despre situație și despre context, modelează un întreg univers fictiv de care clovnul are nevoie pentru spectacolul său.

Iar acum, februarie 2025, acest memento, No drama no lipstick,  devine mai actual ca niciodată, căci marea temă a anului este chiar trăirea Maestrului în viețile noastre.

Maestrul este antinomia ultimă a Clovnului, în același fel în care Conștiența este antinomia dramei.

Atributul fundamental al Maestrului este Conștiența de Sine, Conștiența lumii interioare, a Stărilor modelate din gândire și cuvinte, Atitudine și senzații, emoții și percepții. Stările lăuntrice sunt sursa absolută a evenimentelor, relațiilor și situațiilor ce par a fi exterioare, dar care sunt doar reflexii în oglinda numită Existență, a acestor Stări.

Modelând stările interioare, modelăm experiența vieții. Dar asta presupune capacitatea de a nu fi una cu stările, și de a le percepe ca fenomene în interiorul ființei, care pot fi modelate. Pot modela gândurile mele… Sau nu? Dacă da, atunci pot modela Atitudinea, emoția și personajul pe care-l joc în drama vieții.

Și dacă NU pot să fac acest lucru? Dacă NU pot să schimb gândurile și monologul interior, dacă nu pot să schimb Atitudinea și sunt prizonierul emoțiilor generate de propria mea gândire… atunci… de unde vin aceste gânduri/emoție/stări interioare?

Un răspuns rapid, potrivit acestei scurte dări de seamă despre momentul Acum, este acesta: stările interioare sunt inerțiale, sunt generate de conceptual și întemeiate pe experiență trecută și influențe de toate felurile. Au la bază modele de gândire și credințe, adică gândire structurată, care nu au fost puse niciodată sub semnul întrebării. Ele vin din trecut, din educație, din lumea exterioară, din filme și … social media, sunt curenți de gândire comună care străbat câmpul Minții, ca niște fluvii.

Credem că sunt personale, dar nu sunt. Credem că le-am ales, dar nu am făcut-o niciodată conștient. Credem că ne reprezintă, dar nu ne-au reprezentat niciodată.

Un milion de psihologi și terapeuți lucrează cu milioane de personaje rănite, ireale, modelate din gânduri cu care ne identificăm. Acestea devin Stări interioare și vor fi negreșit reflectate în oameni, relații și situații. Cel mai probabil ne vom lupta cu ele în exterior, încercând să le schimbăm, cu șanse inexistente, căci singura schimbare posibilă stă la nivelul cauzei și nu al efectului.

Mulți oameni realizează că nu sunt una cu gândurile lor, dar puțini reușesc să modeleze spațiul sacru al Minții.

Mintea este doar una pentru noi toți, nu există două minți, numai una. Doar gândirea creează iluzia personalității. Gândirea este mișcarea liniară a Conștienței în interiorul Minții. Ea poate fi modelată atunci când suntem conștienți de noi înșine, de lumea lăuntrică.

Starea de Conștiență de Sine ce permite modelarea Stărilor interioare și deci a lumii fenomenale exterioare corpului fizic, o numim Prezență.

Prezența este o stare de Conștiență orientată către interior, centrată, deschisă ca Atitudine, care permite modelarea fenomenelor din interiorul Minții pe care le numim curent ”gândire”. Fiecare gând are un ecou interior în dimensiunea senzorială. Ecourile senzoriale ale gândurilor le numim ”emoție”. Este ceea ce simțim atunci când gândim într-un fel sau altul despre ceva.

Capacitatea naturală de a simți a Ființei, de a rezona cu fenomenele care se petrec, este obturată de emoție, adică de ceea ce simțim ca rezultat al judecăților despre fenomene. De multe ori confundăm percepțiile noastre naturale cu emoțiile generate de gânduri. Astfel, nu trăim Realitatea, ci o realitate din multele posibile, filtrată prin poziționare.

Situațiile vieților noastre nu sunt ceea ce par a fi de la nivelul gândirii și al emoției, ci sunt reflexii profund subiective ale lumii noastre interioare. Ele nu sunt ”adevărul”, ci o versiune a realității creată de la nivelul unui personaj, o dramă care are în centrul său un ghem de prejudecăți educate.

Conștiența, această luciditate fără formă care suntem noi în cel mai profund strat al Ființei, acest sentiment de a fi, are nevoie de un strat zdravăn de ruj, de un nas roșu, de un fond de ten și de o perucă pentru a prinde formă în mijlocul dramei generată de gânduri/emoție.

Pentru a pune capăt unei… hemoragii interioare de gândire recurentă, care vine la pachet cu un set de emoții, cu un set de comportamente și moduri de a relaționa cu ceilalți și cu lumea, este nevoie absolut întotdeauna de o pauză. De un stop. Un stop de gândire, un stop al monologului interior auto-justificativ, un stop de situație, un stop de relație…

Absolut orice realitate, interioară și exterioară are nevoie de un stop pentru a fi schimbată prin Conștiență.

Este un fel de principiu al incertitudinii lui Heissenberg, aplicat nu la o particulă, ci la noi înșine. Ca să știu unde mă aflu și încotro vreau să merg, este nevoie să mă opresc mai întâi. Dacă nu mă opresc, nu știu unde mă aflu, căci sunt în mișcare, și nici nu-mi pot alege o nouă destinație.

La nivelul gândirii, al emoției și al stărilor lăuntrice, acest Stop, este starea de Prezență.

Cele mai importante atribute ale Prezenței sunt centrarea Atenției, conștiența respirației, Atitudinea deschisă și Mintea tăcută. Dintre acestea, starea tăcută a Minții permite modelarea unui nou curent de gândire, dacă acesta este necesar.

În starea de Prezență, toate dramele se diluează și se arată ca ceea ce sunt cu adevărat: forme iluzorii generate de gândirea recurentă, impregnate cu seturi fixe de emoție și atitudine, despre care am crezut că … ”așa sunt eu”.

Prezența tăcută este Conștiență de Sine și permite o descoperire extraordinară: EU, adevăratul EU, cel Conștient, nu sunt una cu fenomenele din interiorul Minții, nu sunt una cu emoțiile, care sunt fenomene în interiorul corpului vital, nu sunt una cu rolurile pe care le joc în dramele vieții. Toate acestea sunt obiecte ale Atenției mele, lucruri pe care le percep, și deci care se petrec în Mine, în Conștiința mea, dar EU, Conștiența, nu sunt una cu ele.

Abia această descoperire extraordinară, care survine ulterior unui Stop, deschide posibilitatea modelării unei noi realități fenomenale.

În mod sincronic, la acest început de an… fenomenal 🙂 a cărui temă este Măiestria de a trăi, Călătoria cea mai importantă este Alchimia Vieții, un program online în centrul căruia se află AmmaRa, despre transmutarea stărilor interioare și în consecință despre transmutarea realității vieții. A situațiilor. Da, aceasta este miza programului și nu, nu te poți înscrie acum pentru că este în plină derulare.

Dar poți să vezi dacă în viața ta se petrec aceleași fenomene și dacă concluziile acestei mici dări de seamă asupra momentului se potrivesc și cu tine.

Alchimia Vieții sau Arta Transmutării Stărilor lăuntrice, este perspectiva Hermetică asupra naturii ființei și a realității. Este Școala Maestrului Interior, aplicată concret la situații de orice fel. Întrupată, este posibilitatea vindecării, a cunoașterii și a transformării oricărei realități fenomenale, pornind de la transformarea lumii lăuntrice.

Dramele psiho-emoționale devenite situații în viețile noastre, sunt dinamice, pentru că gândurile și emoțiile nu sunt realități fixe, ci mișcătoare.

”Situațiile” se referă în esență la moduri de relaționare ale unui personaj creionat de propria gândire, cu ceilalți oameni sau cu alte structuri ale realității. Relația cu celălalt, cu lumea, cu banii, cu sistemele orizontale, toate în esență sunt relație și toate au ca personaj central o expresie de sine, un ego, care joacă un spectru relativ îngust de roluri, schimbând mereu aceleași măști.

Acest personaj, dat cu rujul părerilor despre orice, care se definește prin judecăți ”de bun simț” asupra realității, dansează întotdeauna între judecata de sine și de ceilalți, între merit și vinovăție, într-un joc complet iluzoriu, a cărui sursă este gândirea ”mea”.

Clovnul egotic trăiește ÎNTOTDEAUNA o dramă. Este în mijlocul unei telenovele. Întotdeauna el trăiește sfârșitul lumii, marile speranțe, pierderi dramatice, nedreptăți de roman, vinovății inimaginabile ale sale sau ale celorlalți… Gândurile pe care le cultivă, pe care le crede ale sale, articulează întotdeauna drame care ”i se întâmplă” clovnului. El este întotdeauna mai întâi o victimă a realității exterioare, o victimă a cuiva, a celorlalți, a destinului, a lui dumnezeu și a lumii, înainte de a deveni un opresor sau un salvator.

Astfel, clovnul dat cu ruj, poate fi recunoscut întotdeauna, prin faptul că el nu are nici o responsabilitate asupra evenimentelor din viața sa, el ”face ce poate”, răspunzând evenimentelor pe care le consideră în cel mai bun caz ”karma”. Este Victima arhetipală, care judecă și apoi se lamentează în fața ”răului și nedreptății”, pentru ca apoi să devină ”îndureratul răzbunător”, aducătorul dreptății, sau dimpotrivă, salvatorul proiectiv al tuturor îndureraților lumii.

Acest personaj, în care ne putem recunoaște absolut toți într-o măsură sau alta, devine o alegere, în măsura în care devenim conștienți de Sine.

Și … acesta este momentul februarie 2025. Un moment în Conștiință, căci există numai una, care se manifestă ca miriade de puncte, eu tu și noi, un moment în Conștiință în care avem oportunitatea unui Stop, a unei conștientizări a adevăratei noastre naturi, și a unei concluzii majore despre ceea ce suntem, noi înșine.

Noi nu suntem clovnii cu nasul roșu, prizonierii dramelor vieții. Nu suntem personajele și nici situațiile. Noi suntem Sursa, cauza primordială a tuturor realităților fenomenale. Acestea se nasc din gândire și sunt aduse la viață prin emoții, apoi trăite prin gesturi, relații și acțiuni, ca experiență de viață. Scena pe care se petrece spectacolul este propria noastră Conștiință.

Ceilalți, Lumea, lucrurile de care sunt conștient, există, pentru că EU EXIST și sunt conștient de ele.

Astfel, clovnul există întotdeauna într-o lume predefinită, exterioară și ale cărei drame par reale și obiective, în vreme ce Maestrul este tocmai spațiul sursă, interior, total subiectiv, din care se nasc prin Imaginația sacră toate gândurile/emoție ce vor deveni forme.

Maestrul există întotdeauna într-o Lume proaspătă și vie, care se naște la fiecare respirație, la fiecare gest născut din Prezență, reflectând lumea interioară, modelată conștient, a Acestuia.

Deși fuge de durere și caută la nesfârșit fericirea în lumea exterioară, Clovnul ESTE durere, pentru că nu își recunoaște propria natură. Este identitate, fiind incapabil să recunoască procesul interior prin care modelează fluviul existenței.

Întreaga vindecare și întreaga cunoaștere pe care Om o caută, este vindecarea de Clovn și cunoașterea de Sine. Destinația sa ultimă este Maestrul, adică Om care și-a recuperat Conștiența de Sine.

În fiecare din noi, Maestrul există în stare latentă. Jucăm într-o mie de drame, căutăm vindecarea și cunoașterea, trăim o mie de dureri și speranțe și experimentăm o mie de căi încercând să găsim eliberarea în afara noastră. Acest ”înafară” nu există. Nu există nimic exterior. Lumea se petrece în noi înșine, în propria noastră Conștiință, iar noi suntem …Conștiința.

Tot ceea ce numim ”realitate”, aflată în perpetuă mișcare, este un joc al Imaginației sacre prin care non-manifestul devine manifest. Nu trăim într-o lume obiectivă, ci în propria noastră Imaginație. Maestrul este Om, conștient de ceea CE ESTE EL. Adică de natura divină, numinoasă a ființei sale.

Telenovela este un joc interior. Miriade de versiuni ale Clovnului sunt, de fapt, o explorare a potențialelor infinite ce curg prin noi. Într-o bună zi, când ne săturăm de durere, când începem să ne punem întrebări despre noi înșine și despre natura a ceea ce numim ”realitate”, direcția căutărilor se inversează. Dinspre înafară către înăuntru. Acesta este momentul în care Adevărul despre noi înșine începe să apară în Conștiința noastră.

Clovnul pare întotdeauna personal. Ne credem o ființă individuală, independentă, separată de Existență. Numai că ceea ce ne separă este doar rujul, fardul și peruca și acestea sunt… gânduri. Gândesc că sunt într-un fel sau altul, cineva sau altcineva, și trăiesc experiența propriilor mele gânduri. Când rujul se șterge prin tăcere, fardul se spală prin Conștiență, și peruca se topește, ceea ce rămâne este Adevărul despre noi înșine.

Acest Adevăr, sau Maestrul nu este și nu poate fi personal.
Un singur Maestru se trezește în Inima tuturor.
Suntem Conștiență … sau Lumină.

Om





Crăciun, interior

Crăciun, interior

Nașterea Pruncului din Fecioară este nașterea conștientă a Cuvântului din Mintea tăcută și vastă. Acela care vine pentru mântuirea Lumii, se naște în noi înșine.
Crăciunul este reamintirea Adevărului despre cine suntem noi cu adevărat și pentru ce suntem noi aici.

Suntem mulți, dar există o singură Inimă, o singură Lumină, o singură Conștiență din care se naște Lumea, ca o uluitoare hologramă pe care o proiectăm împreună. Această Lumină, Conștiența, pe care o putem numi Christos, este modelată prin Minte în gânduri și vorbe nenumărate ce alcătuiesc suprafața opacă a Lumii. Este labirintul și rătăcirea incoerentă, platitudinea, mediocritatea și suferința care se scurg, ca un fluviu subteran în Conștiința noastră, creând contextul vieții noastre.

Povestea spune că o stea enormă traversează Cerul pentru a anunța nașterea Aceluia care mântuiește Lumea. Magii și Înțelepții urmează steaua pentru a găsi Pruncul născut din Fecioară și a i se închina.
Acest tablou pe care, un timp nedefinit, îl credem exterior, ca o poveste care se petrece undeva, cândva, într-o bună zi, la un Crăciun, îl descoperim a fi un tablou interior.

Steaua care traversează Cerul interior vestind nașterea Domnului este intuiția profundă a salvării din imperiul umbrelor, prin propria noastră Lumină. Fecioara eternă, mama sacră a Pruncului este propria noastră Minte, purificată de compulsie, de trecut, de identitate. Christos, Cuvântul conștient, se naște din Lumina propriei noastre Inimi și este întruparea Adevărului despre noi înșine, care vine să șteargă tot ceea ce noi am crezut că suntem, și să dezvăluie nu cine, ci mai degrabă CE suntem noi, dincolo de toate vălurile de obscuritate în care ne-am înfășurat.

Unicul fiu al lui Dumnezeu, Christos, Conștiența, Sinele absolut al Umanității, Lumina care strălucește în  miriade de expresii întrupate ale lui Om… suntem noi.

Este adevărat, un timp indefinit de lung, noi folosim această Lumină creatoare pentru a crea… obscuritate. Nu știm ce suntem și folosim puterea Luminii din noi ca niște copii jucându-se în curtea din spate a Tatălui. El nu se supără. Unicul său Fiu, Lumina, strălucește în noi toți, iar noi o folosim așa cum ne pricepem. O Lumină enormă, creatoare de lumi, în mâinile sau mai bine zis în Mintea noastră… Lumea în care ne aflăm este creația noastră.

Crăciunul este amintirea sacră a faptului că în împărăția umbrelor, a obscurității, a identității generatoare de suferință și de rătăcire, există întotdeauna posibilitatea, la capătul unei inspirații, al unei zile, a unui an și uneori a unei vieți, de a ne reconecta cu Lumina din care ne-am născut, de a realiza că suntem în ultimă instanță, această Lumină, propria noastră Conștiență.

În starea de liniară a Conștiinței, de copii, Crăciunul și nașterea Domnului este o sărbătoare exterioară, a Lumii, menită să amintească un Adevăr interior, să ne întoarcă spre profunzime, spre Lumină, pentru a permite ca marele dar al lui Dumnezeu, chiar Fiul său, să se nască în noi pentru a conduce lumea interioară a gândurilor și aspectelor noastre, către Mântuire, adică spre acest Adevăr despre noi înșine.

O imensă neînțelegere face ca Pruncul, Cuvântul menit să mântuiască Lumea, să fie privit ca un personaj exterior, istoric, înafara noastră, la fel ca și sărbătoarea care îl celebrează.
Este aceeași neînțelegere care aplatizează totul, care îl transformă pe Christos și ne transformă pe toți în biete ființe umane țintuite în cuie pe crucea lumii și a corpului, aceeași orbire care ne face să credem că suntem doar forme într-o lume a formelor, o lume a separării și a individualității.

În Adevăr, sărbătoarea nașterii Domnului este menită reamintirii, în fiecare an, în fiecare zi, și la fiecare respirație poate, că în adâncurile noastre așteaptă, dintotdeauna Domnul să fie trezit și trăit.

A privi Mântuitorul ca pe un personaj exterior este la îndemână pentru că ne scutește de orice responsabilitate față de noi înșine și față de propria noastră creație, care este viața noastră.
A Îl privi ca pe Sinele nostru, baza absolută a existenței noastre în această lume și în toate lumile, este cu totul altceva, pentru că ne cheamă la căutare lăuntrică și în cele din urmă la abandonul identităților liniare din care ne-am făcut cuibul impregnat cu nefericire și cu luptă.

Steaua cea mare traversează acum cerul interior. Cele mai înțelepte aspecte ale noastre, cele mai conștiente, Magii și Înțelepții din noi o pot vedea și o pot urma pănă în locul în care Pruncul, gândul cel nou, cel conștient, cel născut din Puritate așteaptă să fie recunoscut. Locul în care așteaptă este Inima, sursa Luminii din noi, adică a Conștienței sau a Sinelui sau a lui Christos. Magii și Înțelepții reprezintă aspectele noastre intelectuale, cele care știu, cele care poartă în ele cunoașterea liniară a lumii. Închinarea Magilor este închinarea intelectului și a gândirii în fața Luminii Inimii, a lui Christos, Domnul din interiorul ființei noastre.

Pruncul, Cuvântul, Logos-ul, Lumina poate astfel să crească în noi astfel ca într-o bună zi să înviem și să putem spune: am fost crucificați pe crucea lumii și acum am înviat într-o nouă Conștiență, în Christos.

Pentru aceasta este Crăciunul.

Maestrul Interior nu este altcineva sau… altceva decât Christos. Căutarea măiestriei nu este altceva decât dezgroparea Luminii din noi, din spatele nenumăratelor straturi de gândire, identitate obscură în care ne-am rătăcit. Christos sau Sinele nu este altcineva decât noi înșine, eliberați de iluzia identității și a separării. Este unica noastră destinație și pentru trăirea acestui Adevăr suntem aici.

2024 se sfârșește tulbure… numai dacă privirea noastră se îndreaptă încă odată spre exterior. Din fericire, există steaua cea mare care traversează cerul, dinspre exterior către înlăuntru. A urma steaua este totuna cu a coborî mintea în Inimă. Închinarea Magilor este închinarea gândirii liniare în fața Inimii, adică a Luminii primordiale, a Conștienței din care se naște Christos.

Putem face acest gest împreună, căci nu există decât o singură stea, și o singură Inimă pentru noi toți, un singur Mântuitor, un singur loc în care El se poate naște și un singur moment: Acum.

Vă mulțumim tuturor celor aflați împreună cu noi în această uluitoare călătorie a regăsirii Maestrului Interior, pentru Calea parcursă împreună.

Christos este Maestrul din noi toți.

A&A





 
 

Ne avem unii pe alții

Fie ca pe mesele noastre luminoase, acum de sărbători, să nu proiectăm întunecimea prezentă în lume, în diferite forme, ci să lăsăm lumina inimilor să strălucească re amintindu-ne că ne avem unii pe alții.

Cineva drag mie, care de foarte mulți ani nu mai locuiește aici în România, mi-a spus zilele trecute: „Când mă gândesc acum, la „cei dragi de acasă” simt că îngheț, pare că nu mai pot simți căldura pe care o simțeam cândva. Parcă mi se strânge corpul … ”

L-am încurajat doar să se uite ce anume judecă și ce gânduri sunt prezente, când se gândește la cei de aici, de „acasă” (el se referea la România). Am făcut această „investigație” chiar atunci, împreună, în timp ce vorbeam. Nu vreau să intru acum în cele ce a înțeles, imediat, că-i sunt judecățile, care-i sunt gândurile și ce anume proiectează el când se gândește la „cei dragi de acasă” ci, mai degrabă, prin această scriere simt să împărtășesc cu tine faptul că vorbele lui m-au atins profund. Aceste vorbe: „pare că îngheț când mă gândesc la cei dragi de acasă” m-au făcut să mă gândesc și eu la ce înseamnă, acum, pentru mine „cei dragi …”. La rândul meu, am reflectat cu sinceritate și la ce este, de fapt, acest ACASĂ? Cine sunt, cu adevărat, „cei dragi”? Și să conștientizez că atunci când  îi avem pe „cei dragi” cu siguranță îi avem și cei … „mai puțin dragi”. Nu-i așa? Ăștia-mi sunt „dragi”, ăștia nu. … Pentru tine, când te gândești acum la cei dragi de acasă… ce simți?

Acum – când toată lumea fierbe în aceste „alegeri”… acum când presa și social-media ne arată iar minciuna și manipularea, duse chiar la grotesc, ce alegi, AmmaRa, să le transmiți oamenilor?

M-am trezit cu această întrebare la început de decembrie.  ?!? Habar nu am ce mesaj aș putea să transmit. Nu cred că asta îmi este misiunea. Să transmit mesaje. Poate, mai degrabă, doar o invitație. O invitație la a recunoaște că, în ciuda a tot și toate, în ciuda minciunii și a manipulării, în ciuda întunecimii prezentă acum în lume, în diferite forme…

… ne avem unii pe alții.

Asta, da, pot să transmit oamenilor. Invitația de a recunoaște că …

… Suntem în viață, oameni buni,  și … ne avem unii pe alții.

Așa cum suntem, în diferențele noastre, ne putem privi în ochi, strălucindu-ne lumina sufletului și șoptindu-ne cu vocea inimii: ne avem unii pe alții.

Suntem împreună în această aventură numită viață și ne avem unii pe alții.

În dansul cosmic – viața noastră ce de toate zilele – de multe ori, uităm de acest mare dar, cum că ne avem unii pe alții și, mai degrabă, ne întoarcem rapid unii împotriva altora. E suficient ca unul din „cei dragi„ să aibă o părere diferită că brusc dispare de pe lista ce poartă numele „cei dragi de acasă”. Ne sunt dragi doar dacă văd lucrurile precum le vedem noi, doar dacă împărtășesc același valori. Doamne feri să nu fie de acord cu … alegerile pe care le facem noi căci le-am și șters eticheta „cei dragi de acasă”. Ce să mai simțim căldura de altădată, dacă nu văd lucrurile cum le vedem noi. Mai bine înghețul, între noi. …

Oameni buni, mesajul meu sau, mai degrabă invitația mea acum la fine de an este o reamintire:

NE AVEM UNII PE ALȚII. Și asta nu ne slăbește ci ne împuternicește.

Ne slăbește doar dacă continuăm să hrănim credința cum că suntem separați. Iar manipularea și minciuna, iată că sunt, din nou, arme folosite pentru a întări separarea. Ceea ce trăim acum, nu este nimic altceva decât o nouă oportunitate de a vedea, cu mai mare claritate, că puterea de a alege ne a aparține.

CE VREM MĂI OAMENI BUNI? Știm ce vrem să trăim? Tu, care citești acum, tu știi ce vrei?

Eu nu știu multe și nu mi-e jenă să recunosc asta. Nu pretind că știu. Ba, dimpotrivă, din ce în ce mai mult recunosc că … habar nu am cum stau, de fapt, lucrurile. Însă știu sigur că  …

Împreună, ne împuternicim. Prin separare ne slăbim.

Forța lui împreună e iluzorie dacă o folosim invers, adică a ne împotrivi unii altora. Fie să ne aducem aminte că nu există ceilalți. SUNTEM UNA!

Poate că doar copiii ce caută de mâncare prin gunoaie ne pot hrăni propria noastră „foame” de tot felul … Foame pe care nu ne-o recunoaștem ne(re)cunoscută chiar de noi înșine.

Poate că doar copiii îngroziți sub ploaia de bombe și, în același timp, piloții înfricoșați ce cară bombele distrugătoare, pot să ne elibereze de propriile noastre frici. Însă, e nevoie să recunoaște că SUNTEM UNA CU EI.

Poate că doar cerșetorii ne pot restaura încrederea dacă am recunoaște demnitatea lor și dacă ne-am asuma responsabilitatea că noi înșine suntem cei care, de multe ori, cerșim călcându-ne în picioare propria demnitate.

Acesta este, de fapt, mesajul meu acum, în prag de Sărbători de iarnă:  

Oameni buni, ne avem unii pe alții. Suntem una.

Fie să aprindem Lumina Maestrului Interior făcând loc la masa noastră luminoasă pentru întreaga umanitate, recunoscând că SUNTEM UNA.

Fie să cultivăm încrederea căci aici, acasă – în inima noastră, acum, în dansul și-n alchimia acestei vieți … ne avem unii pe alții. Și asta este un mare DAR pe care-l putem împărtăși, acum, de sărbători.

AmmaRa

Bestiar al umbrelor interioare

Auto Detox sau cum să aprindem lumina

# Detoxifierea corpului fizic nu înseamnă nimic fără cea emoțională și psihică. # Sursa ultimă a toxicității sunt propriile noastre gânduri. # Să nu judeci. Șarpele judecății îl primim în dar la naștere, iar lumea în care trăim îl hrănește. Ne judecăm pe noi înșine și tot ceea ce putem percepe. # Vinovăția născută din judecată este durere și frică.#  Întreaga noastră viață se petrece între defensivă și ofensivă. # Corpul fizic este oglinda ultimă a gândurilor, atitudinilor și emoțiilor. # Ego și trecutul este gândire. # A schimba gândirea este a schimba identitatea. # Adevărata noastră valoare: Noi suntem Lumina.

Un bestiar este o antologie de fabule și povestiri medievale alegorice, despre animale mai mult sau mai puțin fantastice. Un sens și mai vechi al cuvântului bestiar este acela de luptător cu bestiile în arenă, un fel de gladiator care confruntă animale sângeroase, și uneori le ucide, dacă nu cumva este el cel ucis. Un al treilea sens al acestui cuvânt este acela de loc în care sunt închise bestiile.

Aici, bestiarul este o metaforă a lumii interioare a lui Om, care acoperă toate cele trei sensuri ale cuvântului.
Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine și despre existență, modelate de monologul nostru interior, sunt o antologie de fabule și povești în care ne luptăm cu animalele fantastice ale propriilor noastre gânduri și emoții.
Apoi, noi înșine suntem gladiatorul care intră în arenă pentru a confrunta sângeroasele animale fantastice, uneori adevărați monștri interiori, încercând să le ucidem, uneori fiind uciși.
Arena este propria noastră minte și inimă.
Și, în sfârșit, cel de-al treilea sens, lumea noastră interioară este de prea multe ori asemenea unei menajerii a animalelor de umbră și un teritoriu al confruntării cu ele.

Căutăm mântuirea, lumina, vindecarea, eliberarea de animalele de umbră care se nasc în dimensiunea psihică a ființei, zgârie și mușcă prin emoții violente și coboară în domeniile fizice și corporale pentru ca în cele din urmă să bântuie relațiile noastre cu ceilalți și cu lumea.
Nimeni nu ne poate oferi vindecarea și eliberarea completă, pănă când nu deslușim noi înșine sursa și devenim conștienți, iluminând astfel arena interioară și realizând ce suntem noi cu adevărat.

Corpul fizic se hrănește cu hrană fizică și contează enorm ce mâncăm, dar mintea noastră se hrănește cu gânduri din care se nasc emoții și atitudini, iar balaurii noștri interiori sunt alcătuiți din gândire și emoție, în vreme ce corpul fizic este cutia de rezonanță a acestor furtuni interioare.
Iar viața noastră – relații, acțiuni și situații sunt oglinzi ale acestei lumi interioare. E inutil să ”lupți” pentru a schimba relațiile și situațiile vieții în exterior, de vreme ce sursa lor este lăuntrică. Iar aceasta poate fi schimbată numai prin alegere și transformare la nivelul Minții și a Inimii.

Corporaliatea și starea de sănătate reflectă lumea interioară a gândurilor și emoțiilor. Intervențiile corporale și energetice, inclusiv dieta și orice alt tip de proceduri, sunt perfecte pentru nivelul lor de densitate, însă în absența intervenției lăuntrice la nivelul minții, al monologului interior și al atitudinii, fabulele și poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine vor continua să prelungească vechi realități corporale. Iar în exterior, vom continua să păstrăm identități vechi, și deci relații și situații repetitive.  

Cuvintele acestea sunt pentru tine, cel care intuiește deja adevărul despre natura reală a ființei și a existenței și ești pregătit pentru a intra în arena lăuntrică, mentală și emoțională, asemeni unui gladiator al umbrei. Un gladiator conștient de adevărata natură a umbrei.

Umbra dispare atunci când aprindem Lumina conștienței.

Animalele de umbră au nevoie de obscuritate, adică de absența Conștienței, pentru a exista. Astfel, aceste cuvinte sunt o invitație nu atât la înțelegere mentală a adevărului despre umbră, ci la experiența aprinderii luminii interioare, adică de a deveni Conștiență.
Da, noi suntem în ultimă instanță Conștiență pură, adică Lumină.
Tot ceea putem percepe, gânduri, cuvinte, emoții, senzații, corporalitate, și Lumea, percepem în această Lumină. Lumea, ca și lumea interioară se petrece în noi înșine. Doar că am uitat acest lucru dacă l-am cunoscut vreodată.

Și ce facem noi cu această extraordinară Putere de a crea realități interioare care se vor reflecta în experiența propriilor noastre vieți?

Fabule, istorii și povești despre noi înșine

Împărtășim cu toți o singură rană primordială. Am văzut-o în sute de forme, dezvăluită în oamenii cu care lucrez. Stă ascunsă în spatele relațiilor noastre dureroase cu ceilalți și cu lumea, în spatele neputinței și al mediocrității, în spatele platitudinii și a conformismului, al bolilor de toate felurile și în spatele sclaviei în interiorul sistemelor acestei lumi.

Este generată de judecata pe care am fost educați de mici să o aplicăm necontenit, nouă înșine și întregii noastre realități. Ca orice judecată, ea stabilește o valoare, prin comparație. Inevitabil, în raport cu lumea exterioară, cu ceilalți, stabilim o valoare de sine. Lumea e mare, noi suntem mici. Este o judecată devalorizantă.

Nu suntem suficient de buni, nu valorăm destul, nu merităm destul, trebuie mereu să demonstrăm, să dăm ceva în loc pentru a fi iubiți și prețuiți, să ne sacrificăm, să salvăm, să muncim din greu pentru a merita ceea ce avem… O întreagă, uriașă paradigmă, adică mod de a privi lumea și lucrurile, se naște din această judecată primordială de sine ce generează devalorizare.

Vinovăția este prima, cea mai adâncă și cea mai joasă dimensiune a acestei răni. Vinovăția de a nu fi destul. Sentimentul că greșim ceva în raport cu exteriorul, cu ceilalți și cu lumea. Vinovăția stabilește un mod de a relaționa. Este o expresie a fricii și a separării și este o durere. Vinovăția și rușinea sunt cele mai profunde și mai corozive nuanțe ale acestei răni generate de judecata de sine.

Neputința, micimea, inadecvarea, neîncrederea, ne este predată în copilărie de părinții noștri. Face parte din educație. Suntem învățați să gândim prin comparație. Dar cel mai puternic mod de a preda auto-devalorizarea de către părinții noștri, nu este prin cuvintele pe care le spun, nu este o învățătură directă. Este chiar modul lor de a fi, filosofia lor de viață, impregnată cu temerile lor, cu concluziile lor despre realitate dar mai ales cu judecățile lor.

În mod ironic, părinții noștri, care ne învață cum să judecăm realitatea și pe noi înșine, devin primele victime ale micilor judecători în devenire care suntem, ca și copii. Ne judecăm părinții pe măsură ce ne simțim judecați, ne promitem să fim ”altfel decât ei” atunci când simțim durerea, fără să ne dăm seama că preluăm același sistem de evaluare a sinelui și a lumii.

Viața e grea, viața e o luptă, cei puternici iau totul, trebuie să faci totul, să te depășești pe tine, să fii prudent, să te aperi și uneori să ataci, viața nu e corectă, ești singur față în față cu o lume primejdioasă, viața e o vale a plângerii, a suferinței, trebuie să te pui la adăpost atât cât poți, să strângi, să ții, să te ferești, nu poți să ai încredere, ne naștem singuri și murim singuri…

Suntem imersați în aceste filosofii izvorâte ”din experiență”, ca și copii, scufundați în emoțiile, neîncrederea și frica, în vinovăția și auto-devalorizarea… altor copiii, care au moștenit la rândul lor amprenta de la părinții lor. Școala, societatea, lumea prin sistemele ei de educație a gândirii, confirmă această paradigmă. Astfel devenim una cu gândirea noastră critică.

Trebuie să fac mai mult, să știu mai mult, să merit mai mult, să am mai mult, să arăt mai mult, să mă apăr mai mult… Niciodată nu este destul pentru a compensa deficitul de valoare. Atâta vreme cât suntem una cu gândirea noastră critică, nimic nu va umple vreodată cu adevărat acest gol pe care-l împărtășim, uneori cu autoritate, alteori în mod plângăcios, cu copiii noștri.

Aceasta este lista incompletă a fabulelor, poveștilor pe care ni le spunem despre noi înșine, toate pornind de la tendința fundamentală a judecății.

Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine sunt umbră. Ele fac parte din bestiarium.
A aprinde lumina este împrăștia orice poveste întemeiată în judecată, de sine sau a lumii.
Poveștile sunt identitate, iar identitatea este poveste. Sunt decupaje ale Adevărului despre noi înșine, operate prin gândire/judecată.

Să nu judeci, căci nu știi ce faci. A-i judeca pe ceilalți și lumea, situațiile și lucrurile vine la pachet cu judecata de sine. Judecata este un mod de funcționare al minții, cel mai rudimentar, care implică  poziționare față de orice și oricine și o ruptură implicită față de adevărata noastră natură.

Judecata ca mod de funcționare al minții și sentimentul separării se nasc împreună. Aceasta este rana primordială a lui Om, îndepărtarea de Adevăr și sursa tuturor … animalelor de umbră cu care ne confruntăm în interior și în viețile noastre.

Judecata este rudimentul Minții, expresia cea mai imatură a acesteia, implicând micime și separare. Adică sămânța absolută a durerii, a suferinței și, la nivel fizic, a bolii. Toate rolurile noastre psihologice își au originea în judecata unui copil care se simte minor în raport cu ceilalți și cu lumea cea mare. Este sursa întregii neîncrederi și rătăciri în dimensiunile exterioare ale existenței, ca și sursa tuturor relațiilor distrofice cu oamenii și cu realitatea.

Mecanismele de supraviețuire, așa cum le numim noi în Școala Maestrului Interior, sunt derivate în întregime din judecăți și ajung în cele din urmă structuri de personalitate. Credem că ”așa sunt eu” și nu e nimic de făcut. Sunt soluții de a merge mai departe în fața durerii, a singurătății, a neputinței, a inadecvării. Într-un cuvânt, a fricii generată de judecată.
Va să zică noi creăm în interiorul nostru aceste umbre, fără să ne dăm seama, apoi căutăm soluții în ceea ce pare ”exteriorul” nostru la o durere care-și are sursa înlăuntru.

Unii devenim defensivi, alții ofensivi. Unii vom lua asupra noastră toate păcatele lumii, alții vom avea mereu un deget acuzator îndreptat către exterior, ca răspuns la durere. Unii vom deveni mai degrabă salvatori ai celorlalți, alții mai degrabă abuzatori ai celorlalți. Oricare ar fi mecanismul de supraviețuire, el ascunde în spate aceeași rană, aceeași vinovăție și mai ales aceeași judecată de sine.

Victima este aceea care devine salvator, și tot victima este aceea care devine abuzator. Strategiile lor de supraviețuire par diferite, dar în esență sunt una. Salvatorul se salvează pe sine de la durere, căutând mereu pe alții mai îndurerați decât el, față de care să fie ”mai bine”. Abuzatorul își folosește durerea ca și justificare pentru atacurile sale împotriva celorlalți, pe care proiectează responsabilitatea propriei sale nefericiri.
Ceea ce unește salvatorul și abuzatorul este statusul de victimă în fața realității.

Nici unul nu realizează sursa durerii: judecata de sine. A ne învinovăți pe noi înșine (nu pot, nu știu, nu merit) sau pe ceilalți (nu pot să mă înțeleagă, nu merită atenția mea, sunt vinovați) pentru propria noastră durere este același lucru. Defensiv sau ofensiv, salvator sau agresor, introvertit sau extrovertit, mecanismul de supraviețuire are ca sursă aceeași rană a devalorizării de sine născută din judecată.

Ego este un lung șir de judecăți pe care ne scrijelim numele. Din ele derivă un nesfârșit lanț de concluzii și etichete despre sine, ceilalți și realitate, care confirmă ”valorile” moștenite. Vinovăția, a noastră sau a celorlalți, a lumii sau a lui Dumnezeu, pentru propria noastră durere, pentru sentimentul de lipsă, rămâne neatinsă.

Trăind mereu în trecut și în exterior, ego este înfricoșat și singur. Lumea este un loc periculos și de aceea el se teme de schimbări și de necunoscut. Se teme de ceilalți. Relațiile sale sunt prudente.

În expresia sa defensivă, el își îngroapă frica, frustrarea, inadecvarea, în adâncuri. Uneori acoperă sentimentul neputinței și al lipsei de valoare de sine cu butaforii intelectuale și aparența unei false superiorități. Alteori, în rolul său de salvator al celor mai suferinzi decât sine, se hrănește cu sentimentul unei false puteri, prin comparația cu aceștia.

În realitate, ego nu poate servi pe nimeni, decât pe sine, nu poate obloji nici o rană, a nimănui, căci el este acela care se simte rănit. Ultra-sensibil la orice critică, căci lipsa de stimă de stimă de sine și propria critică necontenită țin rana deschisă, el poate deveni foarte repede agresor, considerându-i pe ceilalți vinovați de propria durere. Tinde să se simtă vinovat pentru orice se petrece în realitatea lui. Dacă nu atacă, se închide și mai mult, ieșind din închidere doar sub pretextul că cineva care suferă are nevoie de ajutorul său.

În expresia sa ofensivă, ego își proiectează frica în ceilalți, pe care îi consideră vinovați pentru starea sa mizerabilă. Este un judecător neobosit al tuturor, un așa-zis perfecționist, un acuzator care pretinde de multe ori că încearcă să facă lumea mai bună.

Niciodată nu este destul. Goliciunea interioară, sentimentul lipsei, face ca această structură de gândire pe care o numim ”eu” sau ”ego” să fie mereu în căutarea a ceva. Nu poate recunoaște iubirea crezând că nu o merită, el sau ceilalți. Nu poate recunoaște valoarea, nici abundența, nici frumusețea, nici pacea, nu cunoaște încrederea, nu se poate exprima decât în termeni defensivi sau demonstrativi, este irascibil, egoist, apucător și mai ales însingurat. În spate este mereu aceeași rană întreținută de gândirea critică.

Falsitate. Are talentul de a construi și întreține aparențe, scenografii, butaforii menite să-l pună în valoare sau să mascheze ceea ce consideră a fi defecte.

Relații. Gândurile și emoțiile toxice fac ca acest personaj pe care într-un fel sau altul îl recunoaștem toți, să construiască relații care să-i confirme la nesfârșit propriile convingeri. Ceea ce el numește iubire, sunt relații în care el caută să compenseze propriul său deficit de valoare, de iubire de sine, de respect, de apreciere.

Este suficientă această descriere a bestiarului?
Adică a menajeriei de animale modelate din umbră, care locuiesc  în psihicul lui Om generând la nesfârșit durere?
Sigur că da. Altfel tu nu ai citi aceste cuvinte și nu ai ști, chiar acum, că a venit pentru tine timpul eliberării. Arena interioară este pregătită pentru aprinderea Luminii. Adică pentru a deveni conștient de Adevărul despre tine însuți. Da, acel Adevăr care ne eliberează.
Rostit scurt, este adevărul nu despre CINE suntem noi, ci mai degrabă CE SUNTEM NOI.

Toate gândurile noastre se transformă în trăire, experiență și context al vieții noastre. Trăim ce gândim. Lumea se petrece în Mintea noastră – care da, este un spațiu comun. Gândurile au aspect personal, dar Mintea este colectivă. Eliberarea de  bestiarium este eliberarea de compulsiile propriei gândiri judecătoare, este eliberarea de fabule și povești pe care ni le spunem despre noi înșine.

Eu însumi sunt gladiatorul sau eroul care coboară în arenă pentru a dizolva animalele de umbră. Nimeni nu poate face acest lucru în locul meu, pentru că nimeni decât eu însumi, prin propria mea gândire am modelat toată această lume din umbră. Arena nu este altceva decât Mintea mea și Inima mea.

Animalele de umbră sunt gânduri, iar gândurile sunt valuri în Minte. Emoția și stările interioare tulburi sunt gândire și judecată recurentă. Trecutul este gândire și există doar dacă ACUM este înviat prin gândire.

Și tot ACUM există posibilitatea de a aprinde lumina Conștienței în spațiul interior. Nimeni nu o poate face în locul tău. Este o întoarcere a Atenției în interior. Iar Atenția este Conștiență și este Lumină. Orice gând este o modelare a acestei Lumini fundamentale, orice percepție este posibilă doar pentru că se petrece în interiorul acestui câmp luminos. Întreaga realitate fenomenală – cea interioară și cea exterioară corpului fizic, se petrece în interiorul Conștiinței. Acesta este spațiul în care se petrece întregul spectacol al Vieții, iar noi suntem nici mai mult nici mai puțin decât Lumina însăși care face posibilă trăirea.

Dincolo de toate poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine acesta este Adevărul despre ceea ce suntem. Și aceasta este adevărata noastră valoare, pe care nu noi înșine ne-am dat-o, și nu este o valoare stabilită arbitrar prin comparație, prin judecată, ci o valoare absolută, asemenea Adevărului din care ne-am născut.

Poți numi acest Adevăr, Dumnezeu, iar plasma luminoasă din care modelăm realități în Mintea noastră, o poți numi Sinele, Maestrul Interior sau Cristos. Aceasta este adevărata noastră natură și este permanent prezentă în experiența de a fi. Nu are nevoie să fie găsită undeva, căci este chiar textura ultimă a ființei, Conștiența pură ce face posibilă orice experiență.

Vindecarea și Cunoașterea, singurele lucruri pe care le căutăm vreodată, se referă la ceea ce am lăsat pe dinafara noastră, restricționându-ne Ființa într-o identitate personală. Întregul Bestiarium, animalele de umbră ale stărilor noastre dificile, nenumăratele povești despre noi înșine și despre existență, au fost posibile pentru că noi înșine am suflat viață în ele și se pot sfârși ACUM.

Desigur, toate acestea ar fi doar o înșiruire de idei, dacă nu ar fi născute dintr-o experiență împărtășită cu foarte mulți oameni.
Vindecarea și Cunoașterea prin Conștiență, nu numai că sunt posibile, ci sunt Calea noastră, a tuturor.

Avem o singură destinație pentru că avem o singură adevărată identitate: Sinele, această Lumină a Inimii pe care noi o numim Maestrul Interior. Sau Cristos.

Timpul umbrei ia sfârșit aici, dacă alegi acest lucru. O singură Lumină dizolvă întregul bestiar al stărilor interioare întunecate, întregul spectru al tensiunii emoționale și fizice pe care îl numim durere și boală și deschide întreaga sferă de experiență pe care o numim Viață.
Relațiile și acțiunile noastre în această lume se nasc în spațiul interior. Dacă acesta este un bestiar, viața noastră este o luptă cu umbrele. Dacă este însă o catedrală, atunci lumina altarului, care este propria noastră Inimă, iluminează totul.

Cauți Vindecare și Cunoaștere. Este la o singură răsuflare, în momentul ACUM. Prezența Conștientă adică Lumina este marea poartă prin care trecem toți în cele din urmă pentru a ne regăsi adevărata natură. Aceasta este toată Vindecarea și toată Cunoașterea.

Post Scriptum la Bestiar. Aici este invitația la următoarea noastră Călătorie a Inimii.

Tema ei este dizolvarea umbrei psihice, emoționale și fizice prin aprinderea Luminii Conștienței, împreună. Întreaga paradă a animalelor de umbră schițată în această scriere, pe care le cunoști și le recunoști, se petrece pe un fond de Lumină, în același fel în care cuvintele scrijelite cu negru se petrec pe fondul alb al hârtiei. Invitația este de a descoperi împreună Lumina din spatele Bestiarului. Călătoria este vasăzică o detoxifiere de umbră, prin Lumină. Ești chemat, AICI.

Am ales să ilustrez această scriere cu pictura lui Hieronymus Bosch, un mare maestru care poate vedea prin Umbră, dincolo de ea, Lumina. 

Details

Trecutul este doar un gând

Întotdeauna putem resemnifica trecutul, dacă înțelegem că nu suntem rezultatul trecutului nostru. Însă, de ce ne este greu să renunțăm la trecut? Pentru că ne este foarte greu să renunțăm la ce credem că suntem. Ne-ar fi mai ușor, dacă am știi că … trecutul este doar un gând.

Medităm, participăm la tot felul de retreat-uri, la workshop-uri și seminarii, ne rugăm, ținem post, practicăm o grămadă de tehnici. Mulți dintre noi facem multe din toate acestea. Și asta e de bine căci e nevoie de cât mai mulți oameni conștienți, în lumea în care trăim.

Însă, oricât de multe cărți sfinte am citi și oricât de multe ar fi retreat-urile la care am participa, se pare că acestea nu garantează întruparea definitivă a conștienței. Foarte mulți dintre noi ne împotmolim în aceeași … hai să-i spun: „greșeală”. Adică, punem prea mult accentul pe „lucrul psihologic”, ne spunem: „mai am mult de lucru cu mine …”. Ne ținem focusul pe acest „lucru cu noi înșine”, „mult lucru” cu ceea ce considerăm a fi „probleme psihologice”.

„AmmaRa, știi de ce îmi place să vin la tine? Pentru că nu te-am auzit rostind, niciodată, cuvântul „traumă”. Și este atât de folosit peste tot în jurul meu.”- mi-a spus o femeie, de curând, într-o sesiune individuală.

Nu spun că nu este nevoie să „lucrăm” cu „problemele psihologice” ci doar că nu este nevoie să ne ținem focusul atât de mult doar pe acestea. A lucra, la nesfârșit, cu „traumele” nu ne face mai sfinți și nici nu înseamnă că doar așa putem merge pe o cale spirituală. Poate ne face doar mai dependenți de nevoia de vindecare. Sau, poate, doar mai pre-ocupați de ce credem (sau ni se spune) că nu este în regulă cu noi înșine.

Și nici nu înseamnă că, fiind pe o „cale spirituală” (atât de multe conotații sunt puse acum și pe această sintagmă …), nu mai trebuie să-ți arăți vulnerabilitatea. Adică, să porți o mască … de om spiritual … ce ascunde, de fapt, o nesiguranță adânc înrădăcinată.

Din ce în ce mai mulți oameni au tendința acum de a se duce în trecut, de a începe să excaveze adâncimile psihicului pentru a găsi cauzele fricilor, ale nesiguranței și a dorinței de a se închide în fața vieții, de a muri, chiar. Însă … trecutul este doar un gând.

Și chiar dacă această privire întoarsă în trecut, această săpătură în profunzimile psihicului, poate conduce la o mai bună înțelegere de sine, tot nu ne face mai puțin vulnerabili, mai autentici și mai prezenți în momentul acum. De cele mai multe ori, acest „lucru psihologic”, mai mult ne îndepărtează de la o autentică intimitate cu viața trăită în acum, făcându-ne mult mai preocupați de sine decât înainte de a fi început demersul „lucrului” psihologic.

Ah, iar am spus asta, înseamnă că el o să se supere și o să-mi spună că proiectez.
El este oglinda perfectă …
Aaa, dacă el mi-a răspuns așa, înseamnă că nu mă ascultă cu atenție.
Dacă am zis așa, nu înseamnă, oare, că am preluat asta de la mama?
De ce simt această emoție atât de puternică de-mi sugrumă gâtul?
Oare nu este din cauză că …?
Ah, sigur mi se trage de pe lanțul trans-generațional …
Am Karma proastă …

Nu trebuie să ne culpabilizăm pentru această tendință către pre-ocuparea de sine ci doar să recunoaștem că ea este, mai degrabă, un obicei care a crescut din a noastră cultură mult prea psihologizată. Sute, dacă nu chiar mii și mii de psihologi, care ne spun, în fel și fel de moduri, că suntem toți distruși de „copilăria traumatică” pe care am avut-o, că avem toți „răni lăuntrice”, „copii interior răniți”, „mecanisme de supraviețuire” ce ne conduc viața … și că trebuie, neapărat, să ne vindecăm de toate acestea pentru ca, abia apoi, să putem fi fericiți și împliniți.

Nu spun nici că nu ar fi nevoie de vindecare și nici nu sugerez că nu ne ajută „lucrul psihologic cu noi înșine”. Mă consider un psiholog foarte bun și un terapeut excepțional, fără pic de modestie. Însă, chiar nu mai cred că e nevoie să tot excavăm, la nesfârșit, în „traumele” copilăriei și să le mai și înflorim ori de câte ori vorbim despre ele. Deci, nu pretind că nu avem nevoie de vindecare. Nici vorbă. Avem nevoie. Însă, mai degrabă, prin ceea ce împărtășesc acum, în această scriere, atenționez să nu rămânem dependenți de a tot căuta vindecarea undeva în afara noastră. Să nu hrănim acest „mai am mult de lucru cu mine …”.

Da, mulți dintre noi avem răni emoționale profunde și lucrul psihologic este de un imens ajutor. Și chiar și cei dintre noi ce ne considerăm mai așezați, mai bine integrați, mai „normali la cap” (mă rog, între noi fie vorba, mai mult de iluzionăm crezând că suntem „normali la cap”) … am putea beneficia, uneori, de o mai mare conștientizare ce vine atunci când ne uităm, cu o atitudine deschisă, cu sinceritate și fără de judecată, la umbrele noastre, la nevrozele și psihozele noastre. Și nu este nicio rușine dacă am avea chiar curajul să întindem o mână și să cerem, pentru o vreme, sprijin, călăuzire.

Însă, ceea ce vreau eu să subliniez aici este faptul că, poate, ar fi mai înțelept să renunțăm la această compulsie sau dependență de „a lucra problemele psihologice” și mai degrabă să ne angajăm direct într-o practică a prezenței.

La noi, în Călătoria Inimii, mai ales în Școala Maestrului Interior, Practica Prezenței, este coloana vertebrală a tot ceea ce facem.

A FI ACUM AICI CU CEEA CE ESTE AȘA CUM ESTE, fără să mai interpretez tot ce a zis, a făcut, n-a zis, n-a făcut, am spus, n-am spus …), fără să (mă) judec, fără să mă închid și să-mi doresc să mor = cel mai mare DAR pe care ni-l putem face.

Pentru mine, adevărata „cale spirituală” este cea care ne conduce la transformare, la evoluție,  nu la a tot excava trecutul și a-l tot recicla, ambalându-l în concepte psihologice sau chiar sfinte. Adevărata cale spirituală este către transformare și nu rămânerea într-o bălăcire, nesfârșită, în noroiul trecutului. Este despre a onora Viața și nu a chema moartea, ori de câte ori existența ne oferă ceva provocator.

Atunci când începem să practicăm, cu adevărat, Starea de Prezență, descoperim că avem acces (chiar și fără prea mult lucru psihologic) la acea parte din noi care este deja eliberată de limitările egotice și de toate traumele trecutului. Căci … trecutul este doar un gând  … iar în momentul prezent, acum, ceea ce a fost, nu mai există decât dacă re-activăm, prin gândire.

Pentru mine asta este cea mai rapidă cale spirituală – Practica Prezenței. Pură Prezență. ACUM. A FI ÎN ACUM. Nu înseamnă că nu m-au durut (chiar foarte tare) multe din al meu trecut. Nu înseamnă că sunt de acord cu tot ce am trăit. Înseamnă doar că, acum, accept ce a fost, așa cum a fost, și cultiv cât pot de mult Starea de Prezență. În acest moment, ACUM, descopăr acea parte din mine care nu a fost niciodată traumatizat sau rănită, acea parte din mine care nu suferă și nu (mai) are nevoie de vindecare, acea parte din mine care este întreagă, completă.

Această parte din mine, în momentul ACUM, are acces la Adevăr și la Iubire, la Frumusețe și la Pace, la Vitalitate și Creativitate, la Abundența vieții și la Bucuria de a trăi. A trăi, a fi, acum, aici, în acest trup ce este, pentru această viață, vehicul, templu, catedrală. Și când trăiesc, deplin, Pura Prezență, descopăr pasiunea pentru viață, descopăr iubirea pentru acest trup, descopăr îndrăzneală ce dizolvă îndoiala de a mă rosti, așa cum sunt. Descopăr că A FI, în momentul ACUM, contează mai mult decât a mă tot pre-ocupa de ce și de unde și cum. A FI în ACUM dizolvă dependența de a înțelege, de a tot scormoni, de a tot învinovăți, de a tot interpreta, de a tot judeca. În ACUM … trecutul este doar un gând.

Când pășim în această Stare de Prezență, de cele mai multe ori, ne simțim imediat conectați Viața, cu inima vieții, ne simțim energizați de impulsul de a evolua (fără niciun lucru psihologic axat pe veșnice excavări …)

Prin Dansul Inimii – Prezență în Mișcare , intru cel mai rapid în Starea de Prezență. Nu doar eu ci toți cei care participă. Este, pe de o parte, un fel de odihnă în Starea de Prezență, prin Mișcare, prin Dansul Inimii, și pe de altă parte, o revitalizare a întregului organism. Dansul Inimii – Prezență în Mișcare, este o relaxare pe toate nivelurile ființei, o liniștire a haosului mental, o reîntoarcere la BUCURIA VIEȚII.

Într-un mod aproape miraculos, ceea ce descoperim prin Practica Prezenței (indiferent în ce formă turnăm această practică) este că, pur și simplu, ne trezim, brusc, din somnul inconștienței și începem să acționăm din acest adevăr lăuntric aflat dincolo de toate problemele psihologice. În Starea de Prezență, blocajele noastre, durerile, complexele, judecățile, rănile, nevrozele, psihozele –  pe care până acum le credeam insolubile – par să se dizolve.

Nu, asta nu înseamnă că au dispărut pentru totdeauna. Ele pot fi reactivate oricând pășim din nou în perspectiva limitată, îngustă, a ego-ului. Și vom mai păși acolo, de o mie și una de ori. Și asta nu înseamnă nimic. Nu înseamnă că suntem proști sau nebuni sau că am făcut degeaba toate retreat-urile și formările. NU, nu înseamnă asta! Poate că înseamnă că doar ne dăm seama cât de dependenți suntem și de acest „înseamnă că …”

Pe calea spirituală (în orice formă ar fi aceasta), chiar dacă am făcut pași mari, nu este niciodată o idee prea bună să ne asumăm atitudinea: „gata, iată, am depășit, am „vindecat” orice ținea de al meu trecut. Nimic din al meu trecut nu mă mai poate atinge … Nimic din ce spune, face, nu spune/nu face ea/el nu mă mai poate atinge”. Fals! Ne semnăm singuri condamnarea la suferință dacă ne spunem asta. Mai degrabă, să abordăm atitudinea: asta nu înseamnă nimic (dacă a zis sau n-a zis, a făcut sau n-a făcut xyz) și să ne aducem aminte că: trecutul este doar un gând.

În loc să ne ascundem în spatele unor măști de ființe spirituale, mai degrabă fie să onorăm acest potențial uriaș pe care-l accesăm, acest sentiment profund în legătură cu: CE SUNT CU ADEVĂRAT, odată cu Practica Prezenței. Cu cât gustăm mai mult și cu mai multă poftă, cu mai multă devoțiune, din acest CE SUNT CU ADEVĂRAT, cu atât mai motivați suntem să nu mai alunecăm pe șleauri vechi de gândire și de comportament. Și chiar și dacă mai alunecăm, odată ce am simțit gustul a CE SUNT CU ADEVĂRAT, începem să ne smulgem de acolo mult mai rapid și să ne întoarcem în ACUM, fără a mai tot rumega, la nesfârșit, acest otrăvitor „înseamnă că … e degeaba, nu pot, nu sunt stare, mă detest pentru că iar am alunecat …

Pe măsură ce Practica Prezenței devine, cu adevărat, o practică zilnică, vechile noastre obiceiuri și „probleme psihologice” devin mai mici și ne interesează mult mai puțin să ne ținem focusul pe ele. Iar ele își pierd puterea asupra psihicului nostru căci descoperim, cu adevărat, MAGIA MOMENTULUI ACUM în care … trecutul este doar un gând.

Iar această „magie” este ceva greu de pus în cuvinte. Este de trăit. Atunci când ne aliniem cu Momentul ACUM, începem să descoperim adevăratul sens al eliberării din sufocanta încorsetare a ego.ului imatur. O libertate pentru care, de fapt, nu avem mult de lucru …

Poate începe chiar acum. Vrei să simți gustul acestei libertăți?

Du-ți chiar acum atenția în spațiul sacru al inimii, în adâncul pieptului, alege o atitudine deschisă, conectează-te cu respirația, o respirație atentă, conștientă, și recunoaște vibrația inconfundabilă a acestui adevăr:

trecutul meu e doar un gând… iar acum, acum, acum, e tot ce contează.

Nu mă mai pre-ocup de toate cele … aaaa… asta înseamnă că… aaaa… a spus, a făcut, n-a spus, n-a făcut … înseamnă că… aaaa… dacă mama nu mi-ar fi făcut x… dacă tata mi-ar fi zis… dacă …m-aș fi născut într-o altă familie…țară, cultură … înseamnă că aș fi fost…

RESPIR ÎN ACEST MOMENT ACUM.

Simte-ți inima și, respirând o respirație atentă, conștientă, emană recunoștință pentru acest prețios miracol numit VIAȚĂ! Sunt în viață, acum. Și acest moment, acum, e tot ce contează.

Fără pre-ocupări despre „probleme psihologice”. Când apar, doar lasă-le să curgă, fără a te mai pre-ocupa de ele. Doar lasă-le, fără a-ți mai ține atenția pe ele, încercând să le înțelegi, de unde vin, ce înseamnă, de ce și pentru ce … Când ele apar, doar respiră, o respirație conștientă și gustă textura momentului ACUM. Și du-ți atenția – această energie, sacră, creatoare – pe CE SUNT ȘI CE VREAU SĂ TRĂIESC ACUM.

Nu, nu este o șuntare spirituală. Nu, nu înseamnă că bagi sub preș nimic. Ci doar că te smulgi din dependența de a tot rumega și de excava și de înțelege. Iar acestea, fiecare în felul său și toate la un loc, te împiedică să intri total în ACUM.

În Starea de Prezență, în magia momentului ACUM, suntem fără pre-ocupări interminabile despre aceste probleme psihologice de care pare că toți am devenit dependenți.

Te invit să faci asta timp de o lună. Iată, de la această Lună Plină și până la următoarea Lună Plină, intru în Practica Prezenței. Adică, pentru început te invit la:

Renunț la  pre-ocuparea și dependența de „mai am mult de lucru cu mine …”, îmi resorb atenția (împrăștiată în mize mici, neimportante pentru transformarea mea), o duc în spațiul sacru al inimii, de o mie de ori pe zi dacă e nevoie, și de aici, din miezul ființei mele, îmi îndrept atenția către ceva ce este acordat cu CE SUNT ACUM. Nu ce am fost sau am crezut că sunt sau că trebuie să fiu. Ci CE SUNT ACUM. Nu mă mai pre-ocup de „traume” și excavări în al meu trecut. Știu, acum, că … trecutul este doar un gând. Respir, din spațiul sacru al inimii mele, ACUM, și simt cum, în felul acesta, întreaga mea perspectivă asupra trecutului (oricât de dureros a fost) se schimbă. ACUM. Și, schimbându-mi privirea și perspectiva asupra „problemelor psihologice”,  acestea se schimbă.

Te provoc să te arunci în această practică – Practica Prezenței. Îți garantez că merită, chiar dacă poate părea mai dificil la început. Însă, pe măsură ce practici cât mai multe momente de Prezență pe zi, descoperi că ai acces, mai repede decât ți-ai imaginat, la acea stare de A FI CE SUNT CU ADEVĂRAT. Prin practică, descoperi o profundă prezență și o claritate ce-ți arată că nu mai ai nevoie de dependența de „lucrul psihologic” ci, mai degrabă, o călăuzire către ACUM.

Și în magia momentului ACUM … trecutul este doar un gând.
AmmaRa

Elixirul Vieții – Comoara acestui sezon

Seva de Mesteacăn, atât de lăudată în țările din Nordul Europei, precum o soluție magică la multe (de la afecțiuni de stomac, insuficiență renală, până la tinerețe veșnică), este recunoscută și în țări precum China și Japonia pentru puterile sale vindecătoare.

De-a lungul anilor, aici, cu toți acești Mesteceni, am ajuns să simt că nu sunt doar vorbe ci chiar așa și este. Seva de Mesteacăn este un elixir magic. Există un mare adevăr în ceea ce privește proprietățile vindecătoare pe care aceasta le deține.

Pot vorbi doar din propria experiență. Seva conține foarte puțină zaharoză și este extrem de bogată în minerale și vitamine. De multe ori, după efort fizic foarte mare, folosesc Seva de Mesteacăn pentru a-mi restaura energia. Mestecenii ce îmbrățișează Colina Lunii, aici, sus, la Centrul Călătoria Inimii, consumă un aer curat și o apă pură de izvoare de munte. De aceea, Seva lor este cu atât mai pură și mai plină de proprietăți binefăcătoare.

O folosim, cu mare respect și profundă recunoștință, doar pentru consumul personal și o împărtășim cu cei ce vin aici la noi la Centru. O mare parte din Seva Vieții – acest Elixir al Mestecenilor – este pentru DETOX Retreat. Un Retreat pe care îl ținem doar o singură dată pe an. Exact acum când Mestecenii ne oferă, cu generozitate, a lor sevă. Iar noi o colectăm, cu grijă și respect, fără a-i afecta.

Sunt țări în nordul Europei care folosesc Seva de Mesteacăn pentru produse de înfrumusețare. Căci aceasta este extrem de benefică pentru toate tipurile de piele dar mai ales pentru tenul matur. Seva de Mesteacăn redă elasticitate pielii îmbătrânite, și o înmoaie. Conținând foarte multă Vitamina C, s-a constatat că Seva de Mesteacăn grăbește procesul de reînnoire a celulelor, ajutând pielea să renască. De asemenea, lucrează precum un anti-inflamator, ajutând la reducerea iritațiilor și a erupțiilor de pe piele. Poate că nu degeaba i se mai spune și Elixirul Vieții.

Comoara acestui sezon

Această sevă vine la pachet cu multe beneficii însă, a o colecta, nu este un lucru ușor. Mai ales dacă vrem să protejăm copacii. În multe țări, este o industrie de sezon, colectarea sevei. Mai mult sau mai puțin, aceasta se poate colecta doar timp de 4 săptămâni pe an. De când se topește zăpada și până când copacii încep să-și folosească seva ca hrană pentru coroana lor. Seva este în rădăcinile copacilor, în timpul iernii, iar când aceasta este reintrodusă în trunchiurile lor aduce cu ea toată hrana pe care a absorbit-o din pământ.

O colectăm manual, cu mult respect pentru fiecare copac. Și în fiecare an rugăm alți copaci să ne ofere seva lor. I-am urmărit cu mare atenție, pe toți cei care ne-au dăruit seva lor, pentru a vedea dacă, în timp, au suferit cumva. Și suntem foarte bucuroși să vedem că niciunul nu a suferit ci toți sunt regenerați și foarte sănătoși.

Recunoștință, vouă, dragi Mesteceni!

Dacă vrei să te bucuri de acest Elixir al Vieții, aici, sus, pe Colina Lunii, te așteptăm la DETOX Retreat unde mai avem 3 locuri. Te primim, cu mare drag, să-i simți, să-i îmbrățișezi, să le mulțumești chiar tu acestor Mesteceni pentru comoara pe care o împărtășesc cu noi.

Recunoștință.

AmmaRa

Bunătatea și Blândețea

Bunătatea și Blândețea

În urmă cu 4 ani, toți eram convinși că trăim acum unul dintre cele mai tulburătoare momente ale umanității. O criză fără precedent. Atunci o puneam pe seama așa zisului virus care ne-a pus față în față cu o frică fundamentală – cea a morții. Ne-am temut pentru noi, pentru cei dragi, pentru viitor. Apoi, ne-am dat seama că nu despre virus este vorba …

Iată-ne, în „viitor”, patru ani mai târziu. Ce am schimbat în acești patru ani? Ce am învățat? Cât din tot ce am învățat am și aplicat în viețile noastre?

Poate că una din cele mai mari lecții pe care mulți am învățat-o, în ultimii ani, este aceea că tot ce avem de vindecat este credința cum c-am fi separați. Frica, victimizarea, creează separare. De aceea, s-a apăsat la maxim pe pedala fricii.

Și, de fapt, frica este mereu amplificată la cote de tsunami prin mass media, prin rețelele de socializare. Iar noi ne izolăm, ne separăm, atunci când simțim frică, când ne victimizăm. Și nu mă refer doar că stăm închiși în case ci, mai mult, că stăm închiși în ideile noastre, în atitudini și poziționări vechi, în credințe limitative și-n judecăți aspre și dure.

Familii, prieteni, colegi, lumea întreagă s-a împărțit, foarte repede, între PRO și CONTRA, pe durata PLANdemiei. EU am dreptate. Ba NU!  EU am dreptate. Te-ai injectat? Nu te-ai injectat? Ba e bine. Ba nu e bine. De fapt, atunci când dialogul e mort, mai există doar o luptă aprigă între două părți inflexibile. În aceasta luptă, în care cuvintele devin gloanțe iar armura este indiferența față de ceilalți, îmi apăr „ideile mele” și le atac pe „ale tale”. Lupta amplifică durerea și frica. Unul devine agresorul, celălalt victima. Ca apoi, repede, să apară și salvatorul. Numai că acesta din urmă nu mai știe pe cine să salveze căci victima s-a transformat, rapid, în călău. Agresorul și-a pus masca victimei. Hei, eu pe cine mai salvez că acum mă enervez și devin din salvator cel mai aprig opresor. (nu mi-a ieșit altă rimă…)

La noi, aici peste dealuri și coline, a tot nins în ultima vreme. Coli albe, peste coli albe. Dumnezeu a scris Cartea Sfântă cu toate aceste coli albe.

Respiră și imaginează-te, chiar acum, în fața unei coli albe. Ai la dispoziție toate culorile cu care să-ți pictezi renașterea. Ce culori ai alege? Nu te grăbi. Privește coala albă. Ce ai pune pe ea?

Atunci când privesc o coală albă – pe caiet, pe șevalet, pe ecranul de la laptop – eu îmi readuc aminte de bunătatea inimii mele. Nu m-a speriat niciodată o coala albă.  Ci, mai degrabă, m-a înmuiat, mi-a deschis inima, mi-a reamintit de bunătate și de blândețe, de tăcere și de ascultare, de bucuria unui nou început.

O renaștere este, pentru mine, o coală albă.

Cred că acum, cu tot ce am trăit și trăim în viețile noastre, este mai puțin important cine are dreptate și cine nu. Nu contează să avem dreptate. Contează cum ne privim unii pe alții. Contează cum ne ascultăm unii pe alții. Contează cum ne susținem unii pe alții.

Cu adevărat, am sentimentul că tot ce contează acum este să fim buni și blânzi cu noi înșine și cu ceilalți, cu natura, cu animalele. Oricare ar fi ideile noastre, oricât de diferite ar fi perspectivele noastre, putem găsi în noi bunătatea inimii și puterea de a renaște o privire bună și îngăduitoare.

Bunătatea și blândețea ne înmoaie inima, ne hrănesc sufletul și creează punți acolo unde punțile au luat foc. Uită-te cu sinceritate în viața ta, în relațiile tale, în creațiile tale, recunoscând – fără frică, fără auto-învinovățire, fără judecată – ce punți au luat foc sau cărora le-ai pus chiar tu o dinamită în acești ultimi 4 ani.

Bunătate și blândețea ne ajută să fim împreuna când tuturor ne este greu.

Blândețea și bunătatea alină suferința, restaurează încrederea și deschiderea către noi posibilități.

Blândețea și bunătatea nu mă costa altceva decât o alegere, mi-a spus, zilele trecute, o adolescentă pe care o însoțesc în parcursul ei de creștere și evoluție.

Pe tine ce te-ar costa să fii în mai multă bunătate și blândețe?

În fiecare dimineață, în practica mea matinală, eu am grijă să aleg a-mi îmbrățișa, cu bunătate și blândețe, emoțiile ce vor să vină peste zi. De orice natură ar fi ele, îmi readuc aminte – uneori mai repede, alteori mai poticnit – că emoțiile sunt mari maeștri. Vin mereu să mă învețe ceva, dacă mă opresc puțin și respir conștient ascultându-le. Renasc ceva, de fiecare dată, din emoțiile cărora le dau spațiu, fără a mă identifica cu ele.

Renaștere – cu fiecare emoție pe care o învălui în bunătate și blândețe.

Nu ne-am mai întors la așa zisa „normalitate”, după și mai așa zisa pandemie. Unii, însă, nu sunt de acord cu asta căci au intrat în aceeași rutină predictibilă, zi de zi, aceleași gânduri, aceleași credințe vechi și limitative, aceleași frici, aceeași separare. Iată, normalitatea multor oameni.

Oportunitatea de transformare a fost, însă, recunoscută și onorată de mulți. Alții, pur și simplu, nu au putut să vadă și să simtă că această criză a fost și este o uriașă criză de transformare. Nimic de judecat. Fiecare este și face atât cât poate.

Pentru a schimba la nivel macro, avem responsabilitatea, fiecare, să schimbăm, mai întâi, la nivel individual. Lăuntric, mai întâi. Poate, pornind de la mai multă bunătate și blândețe cu noi înșine. Ne judecăm atât de aspru, ne învinovățim cu atâta ușurință și proiectăm toate astea în afara noastră, judecându-i pe ceilalți și învinovățindu-i. Uităm că ceea ce trăim în jurul nostru pornește de la starea noastră lăuntrică.

Nu lupta ne salvează. Iar a suspenda lupta nu înseamnă să renunț la ceea ce cred. Dar nici să consider că ceea ce cred este adevărul suprem. E dreptul sacru al fiecărui om să aleagă ce vrea și să creadă în ce și cine vrea. 

Eu te invit acum să lași deoparte sabia argumentelor și să retrăim, ÎMPREUNĂ, blândețea și bunătatea. Să ni le reamintim și să curgem pe această coală alba ce se așterne chiar acum. Respiră lent, coborându-ți atenția în spațiul sacru al inimii tale. Și doar rămâi, câteva clipe, în ascultarea respirației și în vibrația inimii. Acolo este Pacea. Acolo este BUNĂTATEA. Acolo, în inima ta, este BLÂNDEȚEA.

Oriunde ai fi, oricine ai crede că ești, oricare ți-au fost poziționările până acum, am încredere că poți găsi în tine puterea de a te renaște întru bunătate și blândețe.

Data viitoare, când simți că ai pus mâna pe sabie, oprește-te puțin înainte de a o scoate din teacă. Respiră, câteva respirații lente, ascultându-ți emoțiile fără să le dai crezare… doar ascultă-le… Suspendă, temporar (că doar nu-mi permit să-ți zic s-o suspenzi chiar de tot 😊) lupta, și dă-ți voie să simți în a ta inimă Bunătate, Blândețe, lăsându-le să-ți umple corpul și apoi să curgă către cei din jurul tău. Și către cel/cea cu care erai pe punctul de a te duela.

Renaște-te întru a ta Putere Feminină creatoare de bunătate și blândețe, fie că ești femeie sau bărbat, readucându-ți aminte că tu ești sursa realității ce trăiești.

Unii au senzația că s-au întors la „normalitate”. Alții simt și onorează uriașa criză de transformare. Nimic din ce am știu sau am crezut că suntem, nu mai este la fel, pentru foarte mulți dintre noi. Am ales, unii mai conștient alții mai forțați de cele ce au trăit, să nu ne mai întoarcem la „normalitate” ci să schimbăm modul vechi de gândire, atitudinea de „ba nu e adevărat! Eu am dreptate”, poziționările rigide.

În spatele oricărei păreri, PRO sau CONTRA, este aceeași frică, de moarte, de boală, și aceeași întrebare –  cum să fac să trăiesc, sa fie bine.

Data viitoare când te surprinzi fiind PRO sau CONTRA, oprește-te o clipă, reamintește-ți cum se simte Bunătatea și Blândețea, coborându-ți atenția în inima ta. Și vezi ce se schimbă în tine și în jurul tău când ești în bunătate și blândețe.

Nu de lupte avem nevoie acum ci de vindecare prin iubire.

Și dacă-ți place cum se simte când practici blândețea și bunătatea, continuă. Fă-o tot mai des. Iluminează-ți Viața cu vibrația bunătății și a blândeții.

Renaște-te întru a ta blândețe și bunătate, onorându-ți dimensiunea feminină, de ești femeie sau bărbat.