Crăciunul Marilor Semne

Sub pojghița lucioasă a sărbătorilor de iarnă,

acolo unde luminițele cu led ale brazilor și vitrinelor nu pătrund, adică în profunzimea Inimii lui Om, se petrec furtuni psihice și emoționale, cutremure ale unor realități interioare care au ajuns atât de structurate și rigide, încât crapă în crize pe care psihologia le numește depresie. Statisticile lumii măsoară prăbușirile interioare ale lui Om cu un aer rece, cu o detașare științifică, un nou pachet de date ce urmează să fie analizat și care în cel mai bun caz va conduce la creșterea producției de antidepresive.

Dar pentru moment, nimeni nu-și permite să strice tradiția Crăciunului. Fiecare trebuie să cumpere, să dăruiască și să primească darurile, simboluri ale iubirii și ale generozității, ale bucuriei de a fi și de a trăi. O etapă se încheie și o alta reîncepe. Trebuie să fie o celebrare a bucuriei care a fost trăită împreună și o deschidere către un nou început. Om știe bine acest lucru și de aceea, odată cu sărbătoarea și cu cadourile, își promite că va schimba ceva și va începe ceva de mâine, de anul viitor. Jocul trebuie jucat, altfel mersul lumii se strică,

pojghița civilizației se rupe, dansul aparențelor se cutremură și riscă să iasă la suprafață tulburarea lumilor interioare ale lui Om. Depresia în timpul sărbătorilor de iarnă ar trebui interzisă prin lege. Și așa trăim într-o lume în care războiul, uciderea, injustiția, crizele de toate felurile, politice, economice și sociale ocupă întregul spațiu exterior. Măcar de sărbători să uităm toate acestea. Fisurile prin care lumea interioară a lui Om, tulbure, tensionată, iese la suprafață, trebuie astupate. E o chestiune de bun simț.

Așa ajunge Crăciunul și sărbătorile noului început să devină o pojghiță subțire între o lume interioară în care renașterea pare imposibilă și o lume exterioară care reflectă cu implacabilă răceală, căci este o oglindă, tulburarea Inimii lui Om. Și cu cât tulburarea este mai adâncă și mai structurată, cu atât lumea evenimentelor exterioare se zguduie din temelii, iar sărbătoarea este împodobită cu mai multă lumină artificială, cu mai multe cuvinte goale, cu mai multe gesturi golite de semnificație.

Celebrarea vieții, a bunătății primordiale a lui om, a bucuriei de a trăi, a frumuseții și a puterii creatoare care trăiește în Om, este înlocuită cu platitudinea istovitoare a acestui joc de aparențe. Imaginea mitică a nașterii lui Cristos, adică a lui Om în  expresia sa conștientă, fiu al lui Dumnezeu și al Existenței, devine scenă de piață publică, făcută din carton, într-un târg de Crăciun. Ceea ce era menit să-i amintească lui Om Cine este El, devine încă un element al butaforiei, golit de orice semnificație.

O parte din noi vede această ruptură

între ceea ce pretindem și ceea ce trăim în interior. Iar ceea ce trăim în interior se reflectă cu precizie pe scena circulară a vieții și a lumii.

Încleștările interioare acumulate în timpurile din urmă și manifestate în relațiile și acțiunile noastre, ar putea să capete un punct final și să constituie cu adevărat un nou început. Am putea să ne naștem din nou, am putea să ne iertăm pe noi înșine și pe ceilalți, am putea să ștergem cu o singură mișcare în interiorul Inimii durere veche, alegeri vechi, convingeri vechi, judecăți de valoare și gesturi care au modelat experiența vieții noastre.

O reformă lăuntrică

ar genera o adevărată sărbătoare și sarabanda dezlănțuită a bucuriei, a eliberării din furcile caudine ale unei vechi identități. Am putea spulbera cu o singură răsuflare mecanisme de gândire și de emoție care ne înlănțuiesc pe dinăuntrul nostru, pur și simplu făcând din finalul unui timp, finalul unui mod de a fi. O renaștere care s-ar reflecta în renașterea lumii fiecăruia dintre noi.

Un zâmbet. Om nu mai crede în această renaștere, după cum nu crede nici în renașterea lumii sale. Nu poate accepta că Lumea este reflexia lumii sale interioare, alcătuite din gânduri, emoții și convingeri care-i modelează experiența de a fi. Nu crede că natura sa profundă este alcătuită din Sensibilitate și Luminozitate adică din Iubire și Lumină, căci se privește pe sine de la nivelul judecăților și al emoțiilor corozive care-i stăpânesc adâncimea.

În timpul acesta, ritmurile Existenței

se înalță și se coboară, ca un fel de Respirație Universală care mișcă toate planurile experienței de a fi, lumea interioară și cea exterioară deopotrivă. Universul și Lumea, timpul și spațiul, gândurile și emoțiile, atitudinile și conceptele pulsează, apar și dispar, oscilează necontenit, se reflectă în ritmurile relațiilor noastre și ale acțiunilor noastre. Infinita înțelepciune a Existenței îi oferă lui Om oportunitatea de a lăsa, de a ieși din cercurile dureroase ale propriei identități, de a alege gânduri noi și atitudini noi, ocazia de a se transforma și a celebra experiența.

Drama Lumii cu tot ce cuprinde ea, este o punere în scenă a dramei interioare a lui Om, și singurul mod în care Acesta se poate cunoaște pe Sine, prin propria sa experiență. Și în mijlocul acestei magnifice drame cosmice proiectată din Inima lui Om, acesta și-a lăsat semnele pentru a-și aminti. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și nașterea lui celebrată periodic este unul din marile Semne pe care Om și le-a lăsat pentru a-și aminti că este stăpânul absolut al propriei sale experiențe, pentru a-și aminti că Acela care se naște în mijlocul Lumii nu este altcineva decât Fiul lui Dumnezeu.

E despre noi înșine.

Noi suntem Acela care se naște în mijlocul Lumii, care se lasă crucificat în uitare pe crucea plată a dimensiunii orizontale, pentru ca într-o bună zi să descopere că Dumnezeu a fost dintotdeauna, este și va fi mereu în Inima sa, sursa întregii sale Experiențe de a fi.

Crăciunul și sărbătorile Nașterii

sunt, pur și simplu unul dintre momentele în care Existența ne deschide poarta asumării propriei noastre experiențe, ne cheamă înăuntru, în creuzetul alchimic al propriei noastre Inimi, în care este formată, la propriu, întreaga noastră realitate. Crăciunul nu este o zi cu roșu în calendar, ci un moment de reamintire a adevăratei noastre naturi. Este o deschidere către Conștiența profundă care iluminează Adevărul despre noi înșine și despre Lumea pe care o proiectăm necontenit, la fiecare răsuflare.

În termenii cei mai concreți, este reamintirea că gândurile și emoțiile noastre, structurate în convingeri despre noi înșine și despre existență, NU sunt Adevărul, deși le luăm drept adevăr. Este reamintirea că putem schimba în orice clipă ceea ce gândim, căci aceasta este natura gândirii, pulsatorie. Putem transforma în orice clipă alegem să o facem, natura corozivă a emoțiilor, dezvăluindu-ne nouă înșine Frumusețea, Puterea și Adevărul care curge în noi din Sursa interioară, necontenit.

Am putea să privim chiar acum la Marile Semne

pe care ni le-am lăsat pentru a ne putea aminti, ba chiar am putea lua în considerare aceste cuvinte și acest Crăciun pentru a ieși din jocul exterior al reflexiilor, al butaforiei, și a coborî o clipă în Centrul absolut al Ființei, în laboratorul alchimic al realității noastre interioare, într-un act de Conștiență și de curaj. Am putea chiar acum dacă am vrea, să aprindem Lumina în interiorul nostru, pentru a vedea străvechile noastre credințe despre noi înșine și despre realitate.

Am descoperi rapid că spațiul aparent întunecos al ”inconștientului” în care am îngropat concepte vechi solidificate în credințe, nu numai că poate fi iluminat prin Conștiență, dar așteaptă să fie iluminat și transformat. Aceste credințe care ne modelează din adâncuri experiența vieții nu sunt altceva decât gânduri, perspective dublate de lanțuri de emoție și întărite în timp de experiențe. Am luat aceste experiențe, de multe ori dureroase, drept dovezi că ceea ce credem despre noi înșine și despre viață este adevărul.

Aprinzând Lumina

am descoperi, chiar acum că am luat propriile noastre gânduri drept Adevăr, și în felul acesta am modelat noi înșine natura evenimentelor pe care le-am trăit. A aprinde lumina Conștienței în centrul lumii noastre interioare este a desființa toate perspectivele pe care le-am formulat despre noi înșine, toată mitologia neputinței și auto-victimizării, credințe modelate în timpurile inocentei și uneori dureroasei noastre copilării, credințe în judecată, vinovăție și ispășire, credințe despre o lume exterioară, străină, adversă, periculoasă, credințe despre non-valoare și despre nevoie, despre lipsă și injustiție…

Convingerile sunt gânduri/judecăți solidificate

în emoții trăite din nou și din nou, devenite piloni ai realității, axe de experiență în jurul cărora am construit relații complicate și dureroase, am construit apărări în fața unor primejdii închipuite, asigurări în fața unor catastrofe modelate prin propria noastră imaginație, in scenarii apocaliptice. În  cele din urmă, împrejurul acestor gânduri/convingeri am construit o paradigmă, un mod de a privi lumea și pe noi înșine, un mod de a experimenta realitatea auto-generat… care acum poate fi, pur și simplu, dizolvat… așa cum a fost creat.

Cum ar arăta sărbătoarea nașterii Domnului dacă nașterea s-ar petrece cu adevărat, în interiorul plasmatic al Inimii lui Om?

Ne-am spus deja Adevărul,

în mod mai mult decât simbolic, prin cuvintele lui Cristos, care afirmă în drama exteriorizată numită Lume, că Mă voi naște în Inima TA. Nașterea Domnului se petrece în ”ieslea” 😊 interioară, în lumina sclipitoare a Conștienței, în care propriile gânduri și emoții care au definit o lume, se arată ca ceea ce sunt cu adevărat, creații, modelări ale puterii lui Om. Vechilor noastre credințe le-ar veni sfârșitul, pentru a lăsa loc unor noi moduri de a gândi despre noi înșine și despre lume. Domnul s-ar naște în noi înșine, am fi noi înșine, biruitori asupra umbrelor de gândire și emoție, recunoscând arderea naturală aflată în centrul Ființei noastre…

Aceasta ar fi împlinirea sărbătorii, întemeiată într-un nou Adevăr, reamintit.

Căci Adevărul despre noi înșine nu poate fi altfel, decât reamintit.

Depresia care însoțește sărbătorile lumii noastre vine din aceste străvechi convingeri despre noi înșine și despre natura existenței, dublate de efortul de a crea în exterior butaforia strălucitoare, convențională, socială, menită să acopere cu sclipici goliciunea întunecată a lumii interioare, structurată în judecăți și emoții încremenite de prea mult timp.

Cristos este Marele Semn

pe care ni l-am lăsat încrustat în lumea exterioară pentru a ne reaminti Adevărul despre propria noastră naștere, din nou și din nou, în miezul oricărei realități am crede că suntem. Ne vorbim nouă înșine, ne reamintim Cine și Ce Suntem. Nu ne învârtim în cercuri închise, repetitive, căci existența și toate realitățile se nasc în spirale din propria noastră Inimă, precum galaxiile din propriul lor centru de putere. În același fel, noi suntem galaxii de evenimente care se petrec în timp și spațiu. Împrăștiem împrejurul nostru gânduri și cuvinte și gesturi, le sudăm prin atitudine și emoții, le transformăm în gesturi, le turnăm în relațiile din viețile noastre și le structurăm în situații și configurații de experiență.

Dar Sursa sacră din care toate acestea se nasc, aflată în profunzimea Inimii lui Om, există în afara timpului și a spațiului. Plasma fundamentală din care se naște Lumea, prin fiecare din noi, această Luminozitate pe care o numim Conștiență și această Sensibilitate primordială ce se transformă apoi în emoție, relație și creație, este ceea numim Cristos. Este Acela care se naște ca Om, în trup din carne și sânge, dar care este menit să-și amintească Adevărul despre el însuși și despre natura experienței de a fi.

Crăciunul Marilor Semne este aici și acum,

chiar în clipa în care aceste cuvinte sclipesc în Minte și în Inimă. Ele poartă în ele impulsul natural care trăiește în fiecare din noi de a restaura Adevărul. Noi toți suntem Om și purtăm în noi întreaga Cunoaștere despre noi înșine. Cum ar putea fi altfel? Am amânat de prea multe ori întoarcerea către noi înșine. Am acoperit cu neîncredere această dimensiune-sursă a propriei noastre Ființe. Am crezut de prea multe ori că suntem doar gândire într-un corp apărut în existență printr-un accident al materiei și biologiei.

Dar Misterul din care se naște fiecare răsuflare, Luminozitatea din care răsucim fiecare gând, Sensibilitatea din care modelăm fiecare percepție, miracolul că suntem vii și Conștiința noastră care oglindește tot ceea ce există sunt aici și acum dintotdeauna și pentru totdeauna, afirmând acest Adevăr irefutabil (ah, ce-mi place acest cuvânt!) despre adevărata noastră natură: Om este Fiul lui Dumnezeu – Misterul.

Acest Crăciun al Marilor Semne este mai mult decât în Crăciun oarecare. Un mare ciclu al Existenței se încheie și un alt ciclu începe. Foarte mulți oameni întrupați pe această planetă care se rotește în Conștiința noastră, încep să-și amintească Adevărul. În vreme ce încă și mai mulți rămân agățați, cu un fel de disperare care crește pe măsură ce diferitele dimensiuni ale experienței de a fi devin tot mai tensionate, în vechile credințe și structuri de gândire/emoție.

Tensiunea vremurilor este reală.

Ea se manifestă în lumile noastre interioare, în relațiile noastre, în situațiile vieții personale, și devine foarte, foarte vizibilă în fenomenele Lumii: război, crize, frică. Și totuși, întreaga tensiune este încă odată experiență menită să declanșeze procesul interior al nașterii unei Umanități care-și recunoaște adevărata natură prin Conștiență. Unii dintre noi sunt pe cale de a face acest lucru, iar alții, desigur, pot rămâne ancorați în vechea paradigmă a separării, a neasumării experienței de a fi.

Într-un fel, în acest moment, Umanitatea se află într-un fel de sens giratoriu al propriei Conștiințe, care se pară traiectorii de evoluție și, mai ales de Creație. Căci Om este în esența sa un Creator de Existență, prin Miracolul care strălucește în Inima sa. Îl putem numi Dumnezeu, Sursa, Misterul, îl Putem numi Adevăr sau Iubire sau Frumusețe, Pace, Putere sau Viață, Bucurie, Bine sau, pur și simplu EU în natura ultimă a ceea ce suntem.

Fie ca acest Crăciun al Marilor Semne pe care ni le dăm noi înșine, să devină un moment al Nașterii în și din noi înșine, al recunoașterii și al Adevărului.

Avem TOTUL pentru că SUNTEM totul.

Singurul lucru care ne separă de această Conștiență este, simplu, ceea ce am crezut despre noi înșine. Iar acestea se schimbă Acum și Aici dacă decidem acest lucru.

Și dacă facem acest lucru, nu mai este nevoie să împodobim cu luminițe chinezești brazi tăiați din propriul nostru corp, căci devenim Copacul Vieții luminos prin el însuși, nu mai este nevoie să umplem sacii cu cadouri inutile menite să acopere relații lipsite de iubire și structurate în vechi judecăți, căci cadoul pe care-l facem Lumii și celorlalți sunt propria noastră radianță plină de bunătate, născută din Conștiența de Sine. Nu mai este nevoie să acoperim depresia cu aparențe sau medicamente, ea dispare spulberată de descoperirea că suntem deja, și am fost dintotdeauna Acela din care Lumea se naște. Și nu invers.

Om