Sunt conștient. Conștiența mea este capacitatea de a percepe orice obiect, formă, idee. În lipsa conștienței, lumea mea dispare în neant. Se stinge. Conștiența mea este lumina în care văd …totul. Toate lucrurile de care sunt conștient se petrec în Conștiința mea, vasăzică. Inclusiv corpul meu, senzațiile, emoțiile, gândurile, memoria. Sentimentul existenței se datorează conștienței mele.
Mai întâi sunt conștient și exist. De fapt, Conștiența și Existența, adică sentimentul de a fi, sunt un singur lucru. Dacă nu sunt conștient, nu exist, și nu exist decât când sunt conștient.
Ce sunt eu? În ultimă instanță, sunt Conștiență și Existență. Nenumăratele mele nume, corpul, mintea, senzațiile, răsuflarea, acțiunile și relațiile dintre ele, sunt particularizări ale acestui EU conștient și existent, care se află în spatele tuturor formelor de manifestare.
Eu sunt om, am un nume, o poveste, un număr de gânduri și dorințe din care se nasc relații și acțiuni… toate acestea sunt posibile pentru că exist și sunt conștient.
Nimic nu este ascuns, totul este aici, acum, gata dintotdeauna pentru a fi trăit. Așa începe Cartea Maestrului Interior. Cu afirmația că nu există nimic ocult și că Întregul, tot ceea ce există, este deschis Conștienței noastre. Cartea este călătoria interioară a Conștienței care privește pe rând în toate dimensiunile ființei și ale existenței, deschide toate ușile pentru a constata cu simplitate afirmația din prima pagină. Nimic nu este ascuns.
La fel este Școala Maestrului Interior. O explorare directă a fiecărei dimensiuni fenomenale a ființei și a existenței, în care Om descoperă că nu există nimic ascuns și totul este modelat din Lumina primordială, numinoasă, a propriei sale ființe. Existența este Conștiență modelată.
Maestrul este Omul care devine conștient de propria sa natură și astfel descoperă că Lumea pe care a crezut-o exterioară și obiectivă este o proiecție uluitoare a propriei sale Lumini. Voi sunteți Lumina Lumii, spune Matei Evanghelistul, iar Luca spune ”Împărăția lui Dumnezeu este în voi”. Lumina care face posibilă Lumea este chiar Conștiența în care Om vede toate lucrurile și din care modelează gândire, senzații, percepții, iar apoi relații, acțiuni…
Cu alte cuvinte, Existența se naște în Lumea interioară a lui Om. Fiul omului realizează trezindu-se că este totuna cu Fiul lui Dumnezeu, Cristos, sau Lumina, sau Conștiența pură care strălucește în Inimile tuturor. Mulți oameni, o singură Lumină, o singură Conștiență, un singur Fiu al lui Dumnezeu.
Acesta este Maestrul Interior. Este Conștiența trezită în miezul experienței umane, corporale, este realizarea interioară a Adevărului despre noi înșine și despre ceea ce numim realitate. Jocul existenței se petrece în propria noastră Conștiință și Conștiința suntem noi înșine. Implicațiile acestei revelații sunt enorme și schimbă complet răspunsurile pe care le dăm în viețile noastre, oricărui context.
Anul acesta, tema fundamentală a Școlii Maestrului Interior a fost ”Arta de a ne visa viața”. Visătorul nu este altcineva decât Maestrul Interior în aspectul său creator. Noi toți ne visăm viața și întreaga noastră realitate nu este altceva decât visul despre noi înșine. Lumea noastră interioară alcătuită din gânduri și credințe, emoții și senzații, dorințe și amintiri, este plasma din care modelăm întreaga proiecție. Doar că nu ne dăm seama de acest lucru… un timp.
Punctul de cotitură în viețile noastre este atunci când începem să ne punem întrebări despre noi înșine. În fața unor situații și relații și conjuncturi despre care începem să observăm că sunt repetitive, realizăm că ele reflectă ceva din noi înșine, din felul nostru de a gândi și de a fi. Este începutul unei investigații interioare la capătul căreia, inevitabil, descoperim că tot ceea ce am crezut despre identitatea noastră este o …eroare cognitivă.
Credem că suntem ”cineva”, o persoană, definibilă prin individualitate și prin separare, o particulă din miriade altele ale Întregului, dar pe măsură ce mergem mai adânc în cercetarea interioară, descoperim că tot ceea ce ne individualizează, începând cu corpul nostru și povestea noastră, cu modurile noastre de a gândi și de a fi, nu sunt nici pe departe personale ci fac parte din curgerea existenței, sunt fenomene și forme proiectate pe ecranul Conștiinței, de către Lumina interioară care izvorăște din Centrul absolut al ființei noastre.
Descoperim, cu alte cuvinte, că identitatea noastră este o creație, un modelaj al propriei noastre Lumini, iar Lumea în care ne aflăm este o oglindă sferică ce reflectă cu perfecțiune fiecare gând și fiecare val de realitate interioară. Ceilalți oameni, relațiile în care suntem implicați, situațiile și configurațiile vieții noastre nu numai că nu sunt o întâmplare, dar se remodelează necontenit în funcție de ceea ce suntem noi în interiorul nostru.
Cu această asumare lăuntrică a realității începe libertatea de a crea … lumea. Nu, nu suntem aici în această lume, pentru a suferi, ci pentru a descoperi ce suntem noi. Maestrul, Lumina, Conștiența, care este natura noastră ultimă, este substratul care a făcut posibilă dintotdeauna experiența noastră de a fi, doar că am modelat această experiență în moduri … din care iată, în cele din urmă, am învățat… ce suntem.
Nimic nu este ascuns. Doar am crezut că este, pentru că am crezut greșit ce suntem. Identitate înseamnă limitare și limitarea creează obscuritate. Lumina Conștienței răsare din Absolut, în fiecare dimineață a unei zile și la fel, a unei vieți, pănă când realizăm Adevărul despre noi înșine. Zile după zile și vieți după vieți jucăm jocul Conștiinței, imaginând nenumărate forme de limitare și durere, nenumărate forme de lipsă și obscuritate… pănă când începem să intuim Adevărul despre noi înșine și despre Existență.
Maestrul din noi înșine nu este o negare a vieții, nici a trupului și a formei, dimpotrivă, este acel Ceva conștient din care se naște întreaga sarabandă a gândirii și a formei, adică Creația. Diferența între a trăi Lumina din noi și rătăcirea pe tărâmul umbrei, este capacitatea de a modela experiența vieții. Nu vrem altceva decât bucuria, completitudinea, pacea, sentimentul întregirii. Obscuritatea incompletă din noi a căutat toate acestea într-un ”exterior” proiectat. Maestrul îl trăiește deja înăuntru, și fiecare acțiune, relație și creație a sa, este o exprimare a acestei bucurii de a fi.
A trăi la nivelul măiestriei, este a fi fericit și liber, generos și creator, este a privi realitatea fenomenală ca fiind interioară și parte din mine însumi, este a fi spontan și intuitiv, zâmbitor și deschis, este a trăi cu Mintea vastă și Inima profundă, este a iubi și a crea. Este destinația lăuntrică a fiecărui om, inevitabilă. Este chiar descoperirea că nimic, niciodată nu a fost ascuns, că Adevărul a fost întotdeauna prezent în noi înșine, fiecare respirație, fiecare gând și fiecare sentiment pe care l-am trăit vreodată a fost născut din acest Adevăr inexprimabil în cuvinte, al propriei noastre Inimi.
Inima … noastră. Multe corpuri, multe identități, multe povești similare, o singură Inimă, o singură Conștiență, un singur Maestru.
Pentru mulți, acestea sună ca o metaforă. Dar, dacă aceste cuvinte ajung la tine azi, este pentru că ești pregătit să deschizi această poartă interioară.
Suntem în 11.11. Unsprezece este cifra Maestrului Interior și de aceea azi este momentul potrivit pentru a auzi chemarea lăuntrică.
Ascultă-TE.
Conștiență, Lumină, Inimă, Maestru, Cristos, Sinele – toate acestea sunt nume ale unei singure dimensiuni care naște Lumea prin fiecare dintre noi, la fiecare răsuflare. Adevărul, Iubirea, Frumusețea, Pacea și Puterea creatoare, Viața și Creația se nasc din acest substrat fundamental al Ființei. Este ceea ce căutăm dintotdeauna și ceea ce, inevitabil iese la suprafață în fiecare dintre noi, căci este singurul lucru care există.
Timpul său este ACUM.
Agnis
Școala Maestrului Interior 11
Bestiar al umbrelor interioare
Auto Detox sau cum să aprindem lumina
# Detoxifierea corpului fizic nu înseamnă nimic fără cea emoțională și psihică. # Sursa ultimă a toxicității sunt propriile noastre gânduri. # Să nu judeci. Șarpele judecății îl primim în dar la naștere, iar lumea în care trăim îl hrănește. Ne judecăm pe noi înșine și tot ceea ce putem percepe. # Vinovăția născută din judecată este durere și frică.# Întreaga noastră viață se petrece între defensivă și ofensivă. # Corpul fizic este oglinda ultimă a gândurilor, atitudinilor și emoțiilor. # Ego și trecutul este gândire. # A schimba gândirea este a schimba identitatea. # Adevărata noastră valoare: Noi suntem Lumina.
Un bestiar este o antologie de fabule și povestiri medievale alegorice, despre animale mai mult sau mai puțin fantastice. Un sens și mai vechi al cuvântului bestiar este acela de luptător cu bestiile în arenă, un fel de gladiator care confruntă animale sângeroase, și uneori le ucide, dacă nu cumva este el cel ucis. Un al treilea sens al acestui cuvânt este acela de loc în care sunt închise bestiile.
Aici, bestiarul este o metaforă a lumii interioare a lui Om, care acoperă toate cele trei sensuri ale cuvântului.
Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine și despre existență, modelate de monologul nostru interior, sunt o antologie de fabule și povești în care ne luptăm cu animalele fantastice ale propriilor noastre gânduri și emoții.
Apoi, noi înșine suntem gladiatorul care intră în arenă pentru a confrunta sângeroasele animale fantastice, uneori adevărați monștri interiori, încercând să le ucidem, uneori fiind uciși.
Arena este propria noastră minte și inimă.
Și, în sfârșit, cel de-al treilea sens, lumea noastră interioară este de prea multe ori asemenea unei menajerii a animalelor de umbră și un teritoriu al confruntării cu ele.
Căutăm mântuirea, lumina, vindecarea, eliberarea de animalele de umbră care se nasc în dimensiunea psihică a ființei, zgârie și mușcă prin emoții violente și coboară în domeniile fizice și corporale pentru ca în cele din urmă să bântuie relațiile noastre cu ceilalți și cu lumea.
Nimeni nu ne poate oferi vindecarea și eliberarea completă, pănă când nu deslușim noi înșine sursa și devenim conștienți, iluminând astfel arena interioară și realizând ce suntem noi cu adevărat.
Corpul fizic se hrănește cu hrană fizică și contează enorm ce mâncăm, dar mintea noastră se hrănește cu gânduri din care se nasc emoții și atitudini, iar balaurii noștri interiori sunt alcătuiți din gândire și emoție, în vreme ce corpul fizic este cutia de rezonanță a acestor furtuni interioare.
Iar viața noastră – relații, acțiuni și situații sunt oglinzi ale acestei lumi interioare. E inutil să ”lupți” pentru a schimba relațiile și situațiile vieții în exterior, de vreme ce sursa lor este lăuntrică. Iar aceasta poate fi schimbată numai prin alegere și transformare la nivelul Minții și a Inimii.
Corporaliatea și starea de sănătate reflectă lumea interioară a gândurilor și emoțiilor. Intervențiile corporale și energetice, inclusiv dieta și orice alt tip de proceduri, sunt perfecte pentru nivelul lor de densitate, însă în absența intervenției lăuntrice la nivelul minții, al monologului interior și al atitudinii, fabulele și poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine vor continua să prelungească vechi realități corporale. Iar în exterior, vom continua să păstrăm identități vechi, și deci relații și situații repetitive.
Cuvintele acestea sunt pentru tine, cel care intuiește deja adevărul despre natura reală a ființei și a existenței și ești pregătit pentru a intra în arena lăuntrică, mentală și emoțională, asemeni unui gladiator al umbrei. Un gladiator conștient de adevărata natură a umbrei.
Umbra dispare atunci când aprindem Lumina conștienței.
Animalele de umbră au nevoie de obscuritate, adică de absența Conștienței, pentru a exista. Astfel, aceste cuvinte sunt o invitație nu atât la înțelegere mentală a adevărului despre umbră, ci la experiența aprinderii luminii interioare, adică de a deveni Conștiență.
Da, noi suntem în ultimă instanță Conștiență pură, adică Lumină.
Tot ceea putem percepe, gânduri, cuvinte, emoții, senzații, corporalitate, și Lumea, percepem în această Lumină. Lumea, ca și lumea interioară se petrece în noi înșine. Doar că am uitat acest lucru dacă l-am cunoscut vreodată.
Și ce facem noi cu această extraordinară Putere de a crea realități interioare care se vor reflecta în experiența propriilor noastre vieți?
Fabule, istorii și povești despre noi înșine
Împărtășim cu toți o singură rană primordială. Am văzut-o în sute de forme, dezvăluită în oamenii cu care lucrez. Stă ascunsă în spatele relațiilor noastre dureroase cu ceilalți și cu lumea, în spatele neputinței și al mediocrității, în spatele platitudinii și a conformismului, al bolilor de toate felurile și în spatele sclaviei în interiorul sistemelor acestei lumi.
Este generată de judecata pe care am fost educați de mici să o aplicăm necontenit, nouă înșine și întregii noastre realități. Ca orice judecată, ea stabilește o valoare, prin comparație. Inevitabil, în raport cu lumea exterioară, cu ceilalți, stabilim o valoare de sine. Lumea e mare, noi suntem mici. Este o judecată devalorizantă.
Nu suntem suficient de buni, nu valorăm destul, nu merităm destul, trebuie mereu să demonstrăm, să dăm ceva în loc pentru a fi iubiți și prețuiți, să ne sacrificăm, să salvăm, să muncim din greu pentru a merita ceea ce avem… O întreagă, uriașă paradigmă, adică mod de a privi lumea și lucrurile, se naște din această judecată primordială de sine ce generează devalorizare.
Vinovăția este prima, cea mai adâncă și cea mai joasă dimensiune a acestei răni. Vinovăția de a nu fi destul. Sentimentul că greșim ceva în raport cu exteriorul, cu ceilalți și cu lumea. Vinovăția stabilește un mod de a relaționa. Este o expresie a fricii și a separării și este o durere. Vinovăția și rușinea sunt cele mai profunde și mai corozive nuanțe ale acestei răni generate de judecata de sine.
Neputința, micimea, inadecvarea, neîncrederea, ne este predată în copilărie de părinții noștri. Face parte din educație. Suntem învățați să gândim prin comparație. Dar cel mai puternic mod de a preda auto-devalorizarea de către părinții noștri, nu este prin cuvintele pe care le spun, nu este o învățătură directă. Este chiar modul lor de a fi, filosofia lor de viață, impregnată cu temerile lor, cu concluziile lor despre realitate dar mai ales cu judecățile lor.
În mod ironic, părinții noștri, care ne învață cum să judecăm realitatea și pe noi înșine, devin primele victime ale micilor judecători în devenire care suntem, ca și copii. Ne judecăm părinții pe măsură ce ne simțim judecați, ne promitem să fim ”altfel decât ei” atunci când simțim durerea, fără să ne dăm seama că preluăm același sistem de evaluare a sinelui și a lumii.
Viața e grea, viața e o luptă, cei puternici iau totul, trebuie să faci totul, să te depășești pe tine, să fii prudent, să te aperi și uneori să ataci, viața nu e corectă, ești singur față în față cu o lume primejdioasă, viața e o vale a plângerii, a suferinței, trebuie să te pui la adăpost atât cât poți, să strângi, să ții, să te ferești, nu poți să ai încredere, ne naștem singuri și murim singuri…
Suntem imersați în aceste filosofii izvorâte ”din experiență”, ca și copii, scufundați în emoțiile, neîncrederea și frica, în vinovăția și auto-devalorizarea… altor copiii, care au moștenit la rândul lor amprenta de la părinții lor. Școala, societatea, lumea prin sistemele ei de educație a gândirii, confirmă această paradigmă. Astfel devenim una cu gândirea noastră critică.
Trebuie să fac mai mult, să știu mai mult, să merit mai mult, să am mai mult, să arăt mai mult, să mă apăr mai mult… Niciodată nu este destul pentru a compensa deficitul de valoare. Atâta vreme cât suntem una cu gândirea noastră critică, nimic nu va umple vreodată cu adevărat acest gol pe care-l împărtășim, uneori cu autoritate, alteori în mod plângăcios, cu copiii noștri.
Aceasta este lista incompletă a fabulelor, poveștilor pe care ni le spunem despre noi înșine, toate pornind de la tendința fundamentală a judecății.
Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine sunt umbră. Ele fac parte din bestiarium.
A aprinde lumina este împrăștia orice poveste întemeiată în judecată, de sine sau a lumii.
Poveștile sunt identitate, iar identitatea este poveste. Sunt decupaje ale Adevărului despre noi înșine, operate prin gândire/judecată.
Să nu judeci, căci nu știi ce faci. A-i judeca pe ceilalți și lumea, situațiile și lucrurile vine la pachet cu judecata de sine. Judecata este un mod de funcționare al minții, cel mai rudimentar, care implică poziționare față de orice și oricine și o ruptură implicită față de adevărata noastră natură.
Judecata ca mod de funcționare al minții și sentimentul separării se nasc împreună. Aceasta este rana primordială a lui Om, îndepărtarea de Adevăr și sursa tuturor … animalelor de umbră cu care ne confruntăm în interior și în viețile noastre.
Judecata este rudimentul Minții, expresia cea mai imatură a acesteia, implicând micime și separare. Adică sămânța absolută a durerii, a suferinței și, la nivel fizic, a bolii. Toate rolurile noastre psihologice își au originea în judecata unui copil care se simte minor în raport cu ceilalți și cu lumea cea mare. Este sursa întregii neîncrederi și rătăciri în dimensiunile exterioare ale existenței, ca și sursa tuturor relațiilor distrofice cu oamenii și cu realitatea.
Mecanismele de supraviețuire, așa cum le numim noi în Școala Maestrului Interior, sunt derivate în întregime din judecăți și ajung în cele din urmă structuri de personalitate. Credem că ”așa sunt eu” și nu e nimic de făcut. Sunt soluții de a merge mai departe în fața durerii, a singurătății, a neputinței, a inadecvării. Într-un cuvânt, a fricii generată de judecată.
Va să zică noi creăm în interiorul nostru aceste umbre, fără să ne dăm seama, apoi căutăm soluții în ceea ce pare ”exteriorul” nostru la o durere care-și are sursa înlăuntru.
Unii devenim defensivi, alții ofensivi. Unii vom lua asupra noastră toate păcatele lumii, alții vom avea mereu un deget acuzator îndreptat către exterior, ca răspuns la durere. Unii vom deveni mai degrabă salvatori ai celorlalți, alții mai degrabă abuzatori ai celorlalți. Oricare ar fi mecanismul de supraviețuire, el ascunde în spate aceeași rană, aceeași vinovăție și mai ales aceeași judecată de sine.
Victima este aceea care devine salvator, și tot victima este aceea care devine abuzator. Strategiile lor de supraviețuire par diferite, dar în esență sunt una. Salvatorul se salvează pe sine de la durere, căutând mereu pe alții mai îndurerați decât el, față de care să fie ”mai bine”. Abuzatorul își folosește durerea ca și justificare pentru atacurile sale împotriva celorlalți, pe care proiectează responsabilitatea propriei sale nefericiri.
Ceea ce unește salvatorul și abuzatorul este statusul de victimă în fața realității.
Nici unul nu realizează sursa durerii: judecata de sine. A ne învinovăți pe noi înșine (nu pot, nu știu, nu merit) sau pe ceilalți (nu pot să mă înțeleagă, nu merită atenția mea, sunt vinovați) pentru propria noastră durere este același lucru. Defensiv sau ofensiv, salvator sau agresor, introvertit sau extrovertit, mecanismul de supraviețuire are ca sursă aceeași rană a devalorizării de sine născută din judecată.
Ego este un lung șir de judecăți pe care ne scrijelim numele. Din ele derivă un nesfârșit lanț de concluzii și etichete despre sine, ceilalți și realitate, care confirmă ”valorile” moștenite. Vinovăția, a noastră sau a celorlalți, a lumii sau a lui Dumnezeu, pentru propria noastră durere, pentru sentimentul de lipsă, rămâne neatinsă.
Trăind mereu în trecut și în exterior, ego este înfricoșat și singur. Lumea este un loc periculos și de aceea el se teme de schimbări și de necunoscut. Se teme de ceilalți. Relațiile sale sunt prudente.
În expresia sa defensivă, el își îngroapă frica, frustrarea, inadecvarea, în adâncuri. Uneori acoperă sentimentul neputinței și al lipsei de valoare de sine cu butaforii intelectuale și aparența unei false superiorități. Alteori, în rolul său de salvator al celor mai suferinzi decât sine, se hrănește cu sentimentul unei false puteri, prin comparația cu aceștia.
În realitate, ego nu poate servi pe nimeni, decât pe sine, nu poate obloji nici o rană, a nimănui, căci el este acela care se simte rănit. Ultra-sensibil la orice critică, căci lipsa de stimă de stimă de sine și propria critică necontenită țin rana deschisă, el poate deveni foarte repede agresor, considerându-i pe ceilalți vinovați de propria durere. Tinde să se simtă vinovat pentru orice se petrece în realitatea lui. Dacă nu atacă, se închide și mai mult, ieșind din închidere doar sub pretextul că cineva care suferă are nevoie de ajutorul său.
În expresia sa ofensivă, ego își proiectează frica în ceilalți, pe care îi consideră vinovați pentru starea sa mizerabilă. Este un judecător neobosit al tuturor, un așa-zis perfecționist, un acuzator care pretinde de multe ori că încearcă să facă lumea mai bună.
Niciodată nu este destul. Goliciunea interioară, sentimentul lipsei, face ca această structură de gândire pe care o numim ”eu” sau ”ego” să fie mereu în căutarea a ceva. Nu poate recunoaște iubirea crezând că nu o merită, el sau ceilalți. Nu poate recunoaște valoarea, nici abundența, nici frumusețea, nici pacea, nu cunoaște încrederea, nu se poate exprima decât în termeni defensivi sau demonstrativi, este irascibil, egoist, apucător și mai ales însingurat. În spate este mereu aceeași rană întreținută de gândirea critică.
Falsitate. Are talentul de a construi și întreține aparențe, scenografii, butaforii menite să-l pună în valoare sau să mascheze ceea ce consideră a fi defecte.
Relații. Gândurile și emoțiile toxice fac ca acest personaj pe care într-un fel sau altul îl recunoaștem toți, să construiască relații care să-i confirme la nesfârșit propriile convingeri. Ceea ce el numește iubire, sunt relații în care el caută să compenseze propriul său deficit de valoare, de iubire de sine, de respect, de apreciere.
Este suficientă această descriere a bestiarului?
Adică a menajeriei de animale modelate din umbră, care locuiesc în psihicul lui Om generând la nesfârșit durere?
Sigur că da. Altfel tu nu ai citi aceste cuvinte și nu ai ști, chiar acum, că a venit pentru tine timpul eliberării. Arena interioară este pregătită pentru aprinderea Luminii. Adică pentru a deveni conștient de Adevărul despre tine însuți. Da, acel Adevăr care ne eliberează.
Rostit scurt, este adevărul nu despre CINE suntem noi, ci mai degrabă CE SUNTEM NOI.
Toate gândurile noastre se transformă în trăire, experiență și context al vieții noastre. Trăim ce gândim. Lumea se petrece în Mintea noastră – care da, este un spațiu comun. Gândurile au aspect personal, dar Mintea este colectivă. Eliberarea de bestiarium este eliberarea de compulsiile propriei gândiri judecătoare, este eliberarea de fabule și povești pe care ni le spunem despre noi înșine.
Eu însumi sunt gladiatorul sau eroul care coboară în arenă pentru a dizolva animalele de umbră. Nimeni nu poate face acest lucru în locul meu, pentru că nimeni decât eu însumi, prin propria mea gândire am modelat toată această lume din umbră. Arena nu este altceva decât Mintea mea și Inima mea.
Animalele de umbră sunt gânduri, iar gândurile sunt valuri în Minte. Emoția și stările interioare tulburi sunt gândire și judecată recurentă. Trecutul este gândire și există doar dacă ACUM este înviat prin gândire.
Și tot ACUM există posibilitatea de a aprinde lumina Conștienței în spațiul interior. Nimeni nu o poate face în locul tău. Este o întoarcere a Atenției în interior. Iar Atenția este Conștiență și este Lumină. Orice gând este o modelare a acestei Lumini fundamentale, orice percepție este posibilă doar pentru că se petrece în interiorul acestui câmp luminos. Întreaga realitate fenomenală – cea interioară și cea exterioară corpului fizic, se petrece în interiorul Conștiinței. Acesta este spațiul în care se petrece întregul spectacol al Vieții, iar noi suntem nici mai mult nici mai puțin decât Lumina însăși care face posibilă trăirea.
Dincolo de toate poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine acesta este Adevărul despre ceea ce suntem. Și aceasta este adevărata noastră valoare, pe care nu noi înșine ne-am dat-o, și nu este o valoare stabilită arbitrar prin comparație, prin judecată, ci o valoare absolută, asemenea Adevărului din care ne-am născut.
Poți numi acest Adevăr, Dumnezeu, iar plasma luminoasă din care modelăm realități în Mintea noastră, o poți numi Sinele, Maestrul Interior sau Cristos. Aceasta este adevărata noastră natură și este permanent prezentă în experiența de a fi. Nu are nevoie să fie găsită undeva, căci este chiar textura ultimă a ființei, Conștiența pură ce face posibilă orice experiență.
Vindecarea și Cunoașterea, singurele lucruri pe care le căutăm vreodată, se referă la ceea ce am lăsat pe dinafara noastră, restricționându-ne Ființa într-o identitate personală. Întregul Bestiarium, animalele de umbră ale stărilor noastre dificile, nenumăratele povești despre noi înșine și despre existență, au fost posibile pentru că noi înșine am suflat viață în ele și se pot sfârși ACUM.
Desigur, toate acestea ar fi doar o înșiruire de idei, dacă nu ar fi născute dintr-o experiență împărtășită cu foarte mulți oameni.
Vindecarea și Cunoașterea prin Conștiență, nu numai că sunt posibile, ci sunt Calea noastră, a tuturor.
Avem o singură destinație pentru că avem o singură adevărată identitate: Sinele, această Lumină a Inimii pe care noi o numim Maestrul Interior. Sau Cristos.
Timpul umbrei ia sfârșit aici, dacă alegi acest lucru. O singură Lumină dizolvă întregul bestiar al stărilor interioare întunecate, întregul spectru al tensiunii emoționale și fizice pe care îl numim durere și boală și deschide întreaga sferă de experiență pe care o numim Viață.
Relațiile și acțiunile noastre în această lume se nasc în spațiul interior. Dacă acesta este un bestiar, viața noastră este o luptă cu umbrele. Dacă este însă o catedrală, atunci lumina altarului, care este propria noastră Inimă, iluminează totul.
Cauți Vindecare și Cunoaștere. Este la o singură răsuflare, în momentul ACUM. Prezența Conștientă adică Lumina este marea poartă prin care trecem toți în cele din urmă pentru a ne regăsi adevărata natură. Aceasta este toată Vindecarea și toată Cunoașterea.
Post Scriptum la Bestiar. Aici este invitația la următoarea noastră Călătorie a Inimii.
Tema ei este dizolvarea umbrei psihice, emoționale și fizice prin aprinderea Luminii Conștienței, împreună. Întreaga paradă a animalelor de umbră schițată în această scriere, pe care le cunoști și le recunoști, se petrece pe un fond de Lumină, în același fel în care cuvintele scrijelite cu negru se petrec pe fondul alb al hârtiei. Invitația este de a descoperi împreună Lumina din spatele Bestiarului. Călătoria este vasăzică o detoxifiere de umbră, prin Lumină. Ești chemat, AICI.
Am ales să ilustrez această scriere cu pictura lui Hieronymus Bosch, un mare maestru care poate vedea prin Umbră, dincolo de ea, Lumina.
Details
Maestrul Interior: Arta modelării Realității
Întreaga noastră realitate se naște în interior. Magma fundamentală a existenței este gândul și stările noastre interioare. Arta de a modela experiența vieții se întemeiază în stăpânirea gândirii și a stărilor lăuntrice.
Continue readingArta de a visa realitatea
Puterea Creatoare ne aparține. A venit vremea să ne reamintim.
Continue readingTe doare mintea. Schimbă gândirea
Durerile de cap pot fi vindecate de la sursă.
Continue readingGravitație sau Iubire
Forțele care țin la un loc Creația poartă un nume: Iubire.
Continue readingUn DAR pentru Noi Înșine. De la Noi Toți
Agnis & AmmaRa, scrisoare către tine Om
Continue reading