Dumnezeu ascultă

De câte ori, de-a lungul copilăriei și-apoi în tinerețe, nu am crezut și eu că Dumnezeu este … ceva, undeva departe … distant și judecător? De foarte multe ori. Mi se părea nedrept, incorect, să ne tot „pedepsească” și credeam că refuză să ne audă. Darămite să ne mai și asculte. Până când, într-o bună zi, la scurt timp după ce mama mea a murit, aflându-mă pe un vârf de munte, într-o ceremonie sacră cu plante de leac, am înțeles că nu este deloc așa. Am înțeles și am simțit că, de fapt, Dumnezeu ascultă. Întotdeauna EL ascultă. Și nu este deloc „undeva, departe” ci mereu aici și acum, prezent în toți și toate.

Cei mai mulți oameni, din cei care cred în Dumnezeu, încă mai consideră că EL este ceva ce ne trimite accidente, boli, morți imprevizibile sau, în cel mai bun caz, niște coincidențe. Mulți ÎL văd ca pe ceva separat de ei înșiși. De aceea, ei continuă să vorbească cu Dumnezeu ca și când ar fi ceva în afară lor:

Te rog, Doamne, am nevoie de xyz
Te rog, dă-mi ce am nevoie și promit să mă schimb
Te rog, ia-mi poverile ca apoi să pot să trăiesc și eu fericirea.

Însă, Dumnezeu nu ascultă la cuvinte. EL nu a ascultat niciodată de cuvinte, ci ascultă la ceva mult mai adânc decât limbajul. Ascultă la starea ta, la cum te simți, ce crezi că ești.

Ce este omul in inima lui aceea este el.

Conștiința omului comunică înainte de limbaj. Șoimul nu vorbește în cuvinte ci prin zbor, privire pătrunzătoare și strigăt. Plantele nu vorbesc în cuvinte ci comunică prin tot tămăduiri. Muntele nu vorbește în cuvinte, dar prezența lui comunică direct măreția. Norii nu vorbesc în cuvinte ci prin curgerea lor necontenită. Marea nu are vorbe, ci valuri, adâncime și mister. Chiar dacă nu prin cuvinte, toate acestea se exprimă foarte clar. Iar noi înțelegem și simțim dacă, și doar dacă, ne oferim momente de STOP, de privire, de ascultare.

Cum să vorbesc cu Dumnezeu?

Ce înseamnă această întrebare? Înseamnă, de fapt:

Cum să-mi aliniez starea lăuntrică cu realitatea pe care vreau s-o trăiesc?

Că îți dai seama sau nu, deja vorbești cu Dumnezeu (sau, numește-l Univers dacă ai o problemă cu acest cuvânt „Dumnezeu”), în mod constant, nu prin propoziții ci prin atenție. Atenția este rugăciune, atenția este energie, atenția este marea și invizibila monedă de schimb a Existenței.
Unde este Atenția mea, acolo este Prezența mea, acolo este energia mea.

Din punct de vedere psihologic, devii locuit de ceea ce în mod constant are atenția ta. Doi oameni pot fi în aceeași situație (să zicem, o situație dureroasă) și trăiesc realități diferite. Unul dintre ei observă trădare peste tot, celălalt – chiar dacă-l doare – observă comuniune și frumusețe. Unul se consumă cu judecăți și proiecții, cu frică și vinovăție. Celălalt se minunează și se deschide în fața oportunității pe care lecția dureroasă i-o aduce.

Situația dureroasă nu s-a schimbat. E aceeași. Ceea ce s-a schimbat sunt lentilele prin care Conștiința a organizat experiența. Realitatea nu este ceea ce ți se întâmplă. Realitatea este ceea ce alegi să vezi. Adevărul este că de multe ori decupezi doar ceea ce îi servește rolului care vrea să-și confirme ceea ce crede.

Asta este ceva foarte important să înțelegem. Mulți oameni își imaginează că sunt victime ale experienței când, de fapt, adevărul este că experiența este în mod constant filtrată prin lentilele nivelului de conștiență în care se află omul în acel moment.  

Te invit la un exercițiu de imaginație. Imaginează-te chiar acum într-o sala de teatru, întunecată. Oriunde se îndreaptă lumina reflectorului, aflat în centrul scenei, piesa de teatru începe să joace. Cum dispare lumina reflectorului, actorii dispar.

Așa facem noi cu atenția noastră. Ceea ce are atenția ta, este luminat. Iar conștiența ta funcționează la fel. Gândurile apar în mod constant, milioane de gânduri la întâmplare, haotice chiar, reciclate la nesfârșit, condiționate. Însă, gândurile în sine nu au putere, sau prea puțină, ceea ce le dă putere este identificarea ta cu ele, faptul că le crezi a fi adevărate.
În momentul în care te agăți emoțional de un gând, respiri viață în el, îl hrănești, îl animi. Gândul devine realitate și apoi te miri de ce unele frici te urmăresc ani la rândul. Te urmăresc aceleași frici pentru că, fără să vrei, le-ai hrănit. Te-ai rugat la anxietate cu devoțiune, ai hrănit resentimentul ca pe un foc sacru, ai repetat povesti atât de mult încât mintea a început să confunde repetiția cu adevărul.

Iar Dumnezeu (dacă-l putem numi așa) pur și simplu reflectă înapoi ceea ce credem a fi adevărat. Nu ca pedeapsă. Ca rezonanță. Dumnezeu (sau Universul dacă te simți bine să-i spui așa) se comportă mai mult ca un ecou decât ca un judecător. Nu stă pe un tron și decide cine merită și cine nu ci, pur și simplu, oglindește înapoi vibrația pe care o emanăm. Asta e cam greu de acceptat pentru ego-ul infantil. Ego ar vrea ca realitatea să se manifeste într-un anumit fel și ritm și o anumită formă. Însă conștiința ta participă. Ești implicat în a da formă realității în fiecare moment prin atenția ta care decupează din existență ceea ce… alegi.

Atașamentul – o fixare inconștientă

În budism se spune că „atașamentul este rădăcina suferinței”. Și mulți au confundat această zicere semnificând-o în felul acesta: să nu posezi nimic, să renunți la tot ce este material, să-ți suprimi dorințele și să devii anesteziat emoțional.

Însă, nu la asta se referă zicerea: „atașamentul este rădăcina suferinței”. Ci se referă la faptul că „atașamentul” înseamnă o fixare inconștientă pe anumite gânduri, proiecții, stări, emoții. Adică a-i permite minții să devină posedată de o anumită situație, vorbă, privire sau de absența privirii, gestului sau emoției. De îndată ce mintea este posedată, nu mai observi gândurile, ci te supui lor. Gândurile nu mai sunt doar gânduri, ci devin ”adevăr” și tu devii hipnotizat de propria ta atenție.  

Iar lumea „modernă” este foarte bună la a ne răpi atenția. Întreaga industrie de consum este în competiție pentru a ne capta atenția. Noi, de bună voie și nesiliți de nimeni, o lăsăm să fie furată. Social media, de asemenea, ne confiscă cea mai prețioasă energie creatoare. Pardon, noi o investim acolo, în comparații, în vânătoarea de  like.uri. Peste tot, știrile monetizează frica și oamenii devin captivi în îngrijorări și-n temeri nefondate, în cicluri ale comparației, iar comparația ne fură puterea creatoare.

Mulți oameni devin prizonierii gălăgiei și zgomotului necontenit, captivi în anxietate, fără să-și dea seama că fiecare moment ce are atenția lor este un fel de relaționare energetică. Ca un contract. Semnăm singuri contracte prin care agreăm să ne pierdem energia creatoare. Sau s-o investim în mize mici și nesemnificative pentru menirea sufletului nostru.

Fiecare reacție a ta, la ce a zis sau nu a zis x sau y, spune: „da, vreau mai mult”. De aceea, toate lucrurile la care reacționezi tind apoi să persiste, psihologic, în realitatea ta. Și asta nu pentru că Dumnezeu (Universul) te pedepsește, ci pentru că a ta conștiință mărește ceea ce în mod constat îți tot repeți.

Odată ce îți dai seama de asta, de îndată ce începi să-ți observi gândurile și începi să înțelegi că așa funcționează Universul (Dumnezeu 😊) descoperi ceva șocant: descoperi că atenția în sine este creatoare. Da, atenția este creatoare. Și nu creatoare în sensul copilăresc că imediat poți crea cine știe ce castele și cine știe ce bani în cont … așa …din nimic. Nu este despre niciun hocus-pocus.

Atenția este creatoare

în sensul că atenția creează percepție și percepția modelează emoția, iar emoția modelează comportamentul și comportamentul modelează destinul. Așa că Dumnezeu, dragul de EL sau EA … (căci există culturi pentru care Dumnezeu este o EA) da, ascultă. Dumnezeu ascultă în mod constant. Numai că nu ascultă la performanța cuvintelor, la exprimările perfecte și corecte pe care le folosești, ci ascultă la ceea ce întrupezi și la ceea ce emani și la ceea ce îți repeți, mai ales ce repeți cu încărcătură emoțională.

Dumnezeu ascultă la ceea ce, în mod secret – în adâncul tău – continui să crezi că este adevărat. Cei mai mulți oameni nu examinează niciodată ceea ce emană, ceea ce cred în inima lor și ce iau drept adevăr. Mulți oameni merg prin viață întrupând inconștient frica, în timp rostesc că vor pacea. Mulți oameni întrupează sărăcia, în timp ce rostesc că vor abundența. Mulți oameni continuă să întrupeze  lipsa stimei de sine, în timp ce rostesc că vor iubirea. Mulți oameni își hrănesc credința în neputință, în timp ce rostesc că sunt făuritori de vise.

Aici este contradicția: Dumnezeu răspunde, DA, dar nu măștilor, ci vibrației adevărului interior prezente sub aceste măști.

Adevărata întrebare devine acum:

dacă realitatea ne oglindește conștiință atunci ce spune, de fapt, conștiința ta?

Întrebări complementare:

Ce direcționează conștiința?
Ce determină dacă energia ta curge către frică sau frumusețe sau disperare sau iubire?

Iar răspunsul este incredibil de simplu: ATENȚIA.
Atenția este cea mai puțin înțeleasă forță din viața omului. Pentru că oamenii cred că este ceva pasiv. Însă, atenția nu este deloc pasivă. Atenția este participare. Întotdeauna, creezi o anumită relație cu absolut orice primește atenția ta în mod constant.

Te invit, chiar acum, să reflectezi o clipă.
 
Creez o relație cu orice (sau oricine) primește atenția mea.

Unde este atenția mea, acolo este energia mea creatoare.

Cei mai mulți oameni își imaginează că doar observă viața:  Sunt doar îngrijorată. Doar mă gândesc la aceste probleme. Doar reacționez la ceea ce se întâmplă. Nu își dau seamă că în clipa în care descriu ceea ce doar observă, de fapt, ei creează realitate. Însă, conștiința nu face aceste diferențe. Nu zice „aaa, e doar o observație, nu este ceea ce cred cu adevărat.”

Conștiența e modelată de ceea ce îți repeți

A continua să te focusezi pe ceva, să-ți menții atenția pe ceva, înseamnă a continua să hrănești acel ceva din punct de vedere psihologic. Atenția este hrană. La fel cum Soarele hrănește o plantă, conștiența hrănește realitatea mentală. De aceea, frica crește, devine și mai puternică cu cât este mai mult examinată, în mod obsesiv, cu cât are mai mult din atenția ta.

De multe ori, oamenii cred că dacă-și analizează anxietatea, suficient de mult timp, până la urmă o vor dizolva. Însă, ceea ce se petrece de fapt este chiar opusul. Devin hipnotizați de anxietate. De aceea, tradițiile spirituale străvechi puneau un accent enorm pe a fi conștienți. Este valabil și acum, acest adevăr. De fapt, doar asta avem de „făcut”. Să fim conștienți. Conștienți de ceea ce gândim și, mai ales, de ceea ce ajungem să credem că este adevărat. Conștienți de gândurile pe care le transformăm în „adevăr”, uitând că un gând e doar un gând. Nu este adevărul!

Pentru fiecare dintre noi, conștiința este modelată de ceea ce, în mod repetat, ea îmbrățișează. Adică, ce crede că este adevărat. Acolo unde merge atenția ta, sufletul tău o urmează. În viața (așa zis modernă) pe care o trăim, asta devine ceva chiar periculos. Pentru că civilizația noastră este bazată pe o economie care, precum am scris mai sus, ne fură atenția. Toți (industria, medicina, social media…) vor atenția noastră. Iar noi le-o dăm atât de ușor. Oriunde te uiți, cineva îți cere ceva: Observă-mă, de mine ai nevoie. Ai grijă și ferește-te de asta! Sigur asta ți-o dorești căci fără ea nu poți trăi și nici nu poți fi acceptat de către ceilalți dacă n-o ai.

Comparație. Reacție. Cei mai mulți oameni nu își dau seama cât de profund este programată lumea lor lăuntrică de repetițiile inconștiente. Ne trezim și … bum, imediat la telefoane, la știrile alarmante, la câte like-uri am primit. Absorbim frică, furie, ne comparăm cu oameni pe care nici măcar nu îi știm, ne umplem sistemul nervos cu gălăgie, cu zgomot, cu comparații, cu îngrijorări și apoi ne întrebăm de ce pacea nu ne este accesibilă.

Conștiența noastră s-a fragmentat în mii de voci care întră în competiție una cu alta, chiar de la prima oră a dimineții. Mintea (subconștientă, mai ales) absoarbe foarte mult. Ia forma oricărui mediu în care rămâne imersată. Dacă punem un om într-un mediu în care este, în mod constant, numai frică, inevitabil starea de frică devine ceva normal pentru acel om. Dacă punem oamenii într-o permanentă stare de comparație atunci insuficiența (credința că nu sunt suficient de...) devine identitatea lor.

Atenția este selectivă

Cel mai terifiant lucru este că cele mai mari condiționări nu se întâmplă în mod conștient ci apar într-un mod ritmic, prin repetiție, prin susținere emoțională, prin obiceiuri susținute, prin atenție menținută pe anumite credințe limitative. De aceea, toată viața poate fi organizată în jurul unor presupuneri, unor deduceri, unor judecăți, pe care oamenii nu le aleg în mod deliberat.

Dacă cineva își tot repetă: nimeni nu mă iubește, nimeni nu mă ascultă, nici măcar Dumnezeu nu mă ascultă …,  începe să scaneze realitatea pentru evidență, pentru a-și dovedi că așa este. Începe să găsească confirmări care să-i valideze ceea ce tot își repetă. Și, pentru că atenția este selectivă, mintea începe să filtreze în acord cu ceea ce crede. Iată cum, dintr-o dată, orice gest (oricât de bine intenționat ar fi), orice cuvânt, orice mesaj, este interpretat. Totul devine o dovadă că … nimeni nu mă iubește… sau X nu vrea să se uite la mine, mă evită. Și asta se petrece nu pentru că realitatea, în mod „obiectiv”, confirmă credința ci pentru că atenția editează experiența.

Atenția ta editează în acord cu ceea ce crezi deja ca fiind adevărat. Întotdeauna vezi realitatea printr-un filtru. Întotdeauna! Și ego.ul, cu disperare, vrea să creadă că lentila lui, filtrul său, este realitatea, este adevărul. Dar nu este. Este doar o interpretarea deghizată ca adevăr. Asta nu înseamnă că trebuie să negi durerea pe care o simți la un moment dat sau să pretinzi că nu te doare, forțându-te să mergi repede înainte, fără să stai puțin cu ceea ce simți. Dacă faci asta, nu faci decât să creezi o altă formă de inconștiență. Adevărul este mai subtil decât atât. Și aceasta rezidă în puterea de a recunoaște cum conștiența în sine are propria sa direcție. Adică, din nou, pe ce îmi țin atenția aia trăiesc căci aia cred și aia continuu să hrănesc și să cresc.

Ego: un proces de fixație mentală

Putem recunoaște anumite stări nocive dar asta nu înseamnă că trebuie să rămânem dependenți de ele. Mulți oameni rămân dependenți de stări toxice, de anumite emoții corozive, fără să-și dea seama. Repetă, la nesfârșit, umilințe vechi, dureri vechi, încrâncenări vechi, demonstrații vechi, trădări vechi, mereu și mereu și mereu… ca și cum mintea scarpină la nesfârșit o rană veche, rupându-i coaja și nelăsând-o să se vindece.

Inevitabil, personalitatea se formează în jurul acelei răni.
Eu sunt cea pe care nu o vede nimeni. Eu sunt cea pe care nimeni nu o ascultă. Eu sunt cea care este vinovată de tot și de toate. E vina mea, mereu. Eu sunt cea care nu are noroc… Identitatea se cristalizează în jurul atenției. Iată și paradoxul foarte straniu: cu cât mai multă atenție îi dai suferinței creată de ego, cu atât mai solid devine acesta. Pentru că ego în sine este un proces de fixație mentală. O poveste repetată, o poveste în buclă.

De aceea, tăcerea poate să ne sperie. Pe mulți oameni tăcerea, liniștea, îi sperie. Nu pot rămâne în tăcere căci se întâlnesc cu mașinăria propriei lor minți. Și în loc să observe cu calm, ce se petrece la nivel de gândire, cei mai mulți oameni imediat se duc către ceva care să-i distragă. Gălăgie, social media, conversații goale, distracție, interpretări … orice numai să evite întâlnirea cu conștiința însăși, cu emoțiile, cu lumea lăuntrică.

Dacă rămâi în tăcere și nemișcare suficient de mult timp (și prin asta nu mă refer la ore întregi ci, uneori, e nevoie doar de câteva minute de profundă tăcere și nemișcare), observi că ale tale gânduri nu sunt adevărul, că ele nu te pot comanda, ghidona, ele doar apar și dispar. Unele sunt de-a dreptul ridicole iar altele înălțătoare, unele sunt luminoase iar altele sunt întunecate, dar niciunul din aceste gânduri nu deține autoritate asupra ta.

Gandurile capătă putere doar când le dai atenția ta, doar când atenția ta se agață, cu disperare sau obtuzitate, de ele. A conștientiza acest lucru, îți schimbă întreaga viață. Căci, odată ce înțelegi asta, începi să prețuiești atenția.

Atenția este o alegere. O alegere sacră

În fiecare moment poți alege ce fel de realitate devine vie, din punct de vedere psihologic, înlăuntrul tine. Votezi pentru lumi lăuntrice cu mult înainte ca ele să se manifeste în exteriorul tău. Poate că de aceea mulți învățători spirituali au vorbit despre conștiență cu reverență, pentru că atenția nu este despre concentrare (mă concentrez pe ceva, sunt cu atenția pe ceva) atenția este creație în progres.

Ce îți repeți, mai ales ce repeți cu încărcătură emoțională, devine ceva ce crezi. Devine adevărul tău. Și ceea ce crezi modelează comportamentul tău. Iar comportamentul tău devine, încet dar sigur, destinul tău. Așa că, dacă înțelegi că Dumnezeu, întotdeauna, îți dă înapoi propria ta stare lăuntrică, atunci calitatea atenției tale contează enorm. Nu doar din când în când ci în fiecare moment, căci Dumnezeu (sau Universul) nu doar aude declarațiile tale mărețe, pe care le faci din când în când, ci aude obiceiurile tale, aude emoțiile pe care ți le tot repeți, aude asumările ascunse sub personalitatea ta, aude tot ceea ce tu presupui c-ar fi adevărat.

Dacă înțelegi asta, cu adevărat, poți atunci să te întrebi:

dacă atenția mea îmi modelează realitatea atunci de ce trăiesc ca și când împlinirea există doar undeva în viitor?

De ce avem acest obicei de a ne amâna viața? De ce ne amânăm bunătatea? De ce ne amânăm bucuria? De ce ne amânăm pacea? De ce ne amânăm iubirea? De ce ne amânăm creația?  

Poate că facem asta pentru că mintea gânditoare mai întotdeauna evadează din momentul prezent. Nu poate sta în Prezență. Nu poate rămâne în recunoștință pentru momentul acum. Trăiește în amintire, în trecut, în regrete sau în așteptări, prea rar aici, prea rar acum. Este ceva ce Dumnezeu nu este capabil să recunoască. Timpul liniar.

Da, avem ceasuri. Da, „mâine” există într-un sens practic. Da, totuși, „ieri” s-a petrecut. Și chiar dacă știm, într-un fel sau altul, că trecutul și viitorul sunt doar niște construcții ale minții care se desfășoară în momentul acum, pare că tot nu reușim să rămânem în momentul prezent. Pare că tot alunecăm în a crede că „împlinirea există doar undeva în viitor… când voi fi suficient de … când voi avea x-y-z…”  

Nu putem experimenta niciodată pe ieri. Experimentăm o amintire a trecutului în acest moment acum. Nu putem experimenta viitorul. Experimentăm o imaginație a viitorului în acum. Totul vine prin această poartă pe care o numim: Prezență. Momentul prezent. Și asta este ceva important când ne uităm la felul în care conștiința comunică cu realitatea. Cei mai mulți oameni, fără să știe și fără să vrea, vorbesc cu Dumnezeu prin absență. Adică, își spun: voi fi fericită, într-o bună zi, când tu Doamne îmi vei da … , mă vei auzi …, mă vei salva …

Dar toate acestea nu fac decât să reveleze o declarație ascunsă. Și anume, faptul că acum nu sunt fericită, acum nu sunt suficient de …, că acum nu am x-y-z …,  că acum nu sunt împlinită…

Și conștiința răspunde, întotdeauna, în acord cu ce crezi că ești acum. A vrea poate fi o stare foarte dezamăgitoare, pentru că ego își imaginează că dorința în mod automat aduce împlinire, dar de cele mai multe ori dorința mai mult perpetuează separarea. Mintea devine obsedată cu a vrea, a dori, și vânează acea dorință în exterior, pentru că, în mod inconștient, s-a identificat ca fiind incompletă. De aceea, viața devine precum un orizont pe care nu-l atingi niciodată. Și asta creează o mare tensiune.

Omul aleargă la nesfârșit către fericire, undeva în afara sa, tot judecându-l pe Dumnezeu că nu-l aude, iar fericirea fuge și mai departe, nu pentru că universul este rău sau pentru că Dumnezeu îl pedepsește ci pentru că a sa conștiență tot repetă cum că nu are.  

Asta nu înseamnă că trebuie să abandonăm ceea ce preferăm, ceea ce dorim. Nu! Și nici nu înseamnă să ne așezăm, în nemișcare, sub un copac și să rămânem acolo, la nesfârșit. Nu! Asta este o altă neînțelegere pe care oamenii o au despre spiritualitate. Problema nu este dorința în sine. Ci dependența psihologică de o împlinire undeva în viitor și în afara noastră. Credința falsă că salvarea, mântuirea, există undeva în afara noastră, că viața începe undeva mai târziu, când vom avea x-y-x, când vom fi suficient de… când vom face…  când, în sfârșit, Dumnezeu ne va auzi ruga.

Dumnezeu ascultă. Întotdeauna EL ascultă. Și nu este deloc „undeva, departe” ci mereu aici și acum, prezent în toți și toate. Însă, Dumnezeu te întreabă acum: „Cine crezi tu că SUNT EU?”

AmmaRa

P.S. Fie să renunți la vechile tale convingeri și condiționări referitoare la un Dumnezeu separat de tine, care nu te ascultă niciodată ci doar te pedepsește, dându-ți voie să descoperi că Dumnezeu este chiar conștiența că EȘTI.