Cheile lui Don Hortez

Un cataclism al înnoirii: moartea.
Stop! Pentru Adevăr, Libertate și Dorință.
Singurul lucru pentru care suntem aici, în această lume:
A Fi… Noi Înșine.

Există momente când toată perorația incontinentă a gândirii se topește în tăcerea Ființei.
Un astfel de moment tocmai s-a petrecut și într-un fel, nimic din tot ce poate fi spus acum, nu ar fi putut fi spus înainte.
Aceste cuvinte pe care le citești nu sunt născute din perorație, ci din Tăcere.
Este Cuvânt, nu vorbe.

Ceea ce s-a petrecut aici, în Conștiința Călătoriei Inimii este un cutremur, un cataclism care a demolat construcții vechi, mentale, emoționale, relaționale. Un cataclism care permite acum înălțarea unei noi realități.
Aici realitate are sensul de Experiență. Permite Experiența unei noi dimensiuni a realității.

Cataclismul desemnează un eveniment petrecut în viața noastră: moartea fizică a unuia dintre noi. Trăsnitoare, neașteptată, năucitoare. Apoi valuri enorme de durere pe care am modelat-o fiecare cum a putut. Uneori a luat forma hohotelor de plâns incontrolabil, alteori a mâniei, pentru ca apoi să se transforme în tristețe de nerostit.

În cele din urmă această trăire a dezvăluit dimensiunea de transformare și creație a cataclismului numit moarte fizică. A fost la propriu demolarea unei lumi conceptuale întemeiate în trecut, pentru a face loc unei lumi noi în spațiul purificat prin durere.

Durerea este purificare prin ardere. Arde gândire, credințe, concepte, arde platitudine și convenție și obișnuință. În cele din urmă este dezvăluirea Inimii goale, pure, neacoperite cu vălurile prudente ale identității liniare. Durerea de o asemenea magnitudine scoate la suprafață natura profundă, de Sensibilitate a Ființei.

Ceea ce rămâne atunci când arderea este completă, este Iubirea.

Ard structuri de identitate, definiții despre noi înșine și despre celălalt, despre lume și viață, ard structuri de emoție pe care le-am înfășurat în noi înșine poate o mie de vieți, ard modele de experiență care nu mai folosesc la nimic, arde platitudinea uscată care a confiscat nu numai relația cu un om, ci relația noastră cu Existența.
Durerea este topirea acestor structuri lăuntrice.

Despărțirea în plan fizic de un om pe care-l iubim poate fi atât de dureroasă, încât carbonizează ceea ce… am crezut că suntem. Iar ceea ce rămâne este Sensibilitate pură, Iubire, Plasma, Inima…

Probabil, citind aceste cuvinte ești nerăbdător să afli cine… ce… cum…

Ajungem imediat și acolo, dar mai întâi ne uităm unde evităm să privim de-obicei. În profunzimea pe care un astfel de eveniment cataclismic o dezvăluie. Profunzimea Inimii, sursa a tot ce există în Experiența vieții.

Dacă nu negăm durerea, dacă nu o șlefuim cu vorbe goale, dacă o trăim pănă la capăt, durerea își dezvăluie scopul și natura existenței sale. Dumnezeu nu a greșit lăsând durerea să existe în această lume și în altele. Durerea este un instrument sacru al Ființei, prin care atașamentul și iluzia sunt desființate. Un instrument al Adevărului arzător din adâncurile noastre.

Durerea strigă fără cuvinte: stop. Oprește-te și privește, simte ceea ce ești cu adevărat, dincolo de pojghițele de convenție cu care ai acoperit natura profundă a ființei tale.

Abia când un om iubit dispare din plan fizic descoperim felul în care am turnat relația cu el în forme fixe și superficiale, deși Iubirea a existat dintotdeauna. Apoi această dezvăluire precum pulberea de foc, dacă-i permitem, naște întrebări despre toate relațiile noastre, despre Adevărul nostru interior, despre natura a ceea ce suntem și ce este această Lume, dezvăluie pentru ce suntem aici și cum facem în zilele noastre obișnuite să uităm. Să îmbrăcăm Adevărul inefabil și arzător al Inimii în hainele din zale de fier ale lui ego, ajungând să credem că suntem altceva decât suntem cu adevărat.

Astfel, cataclismul unei despărțiri – insist, o despărțire în plan fizic – poate deveni pentru unii dintre noi care au destul curaj și destulă chemare lăuntrică, o renaștere în toate privințele. Într-un mod sacru și minunat, moartea devine viață. Dar mai întâi este nevoie de acel stop, pentru a trăi durerea pănă la ultima picătură. Orice încercare de a o bloca sau o masca, orice încercare de a ”merge mai departe” fără a privi în miezul dureros al Ființei, de a ne preface că avem treabă, este eludare a aurului ascuns în adâncuri și o reîngropare a lui sub straturi de conveniență.

Mulți cred că moartea fizică nu este sfârșitul, ci un fel de naștere în altă dimensiune, dar puțini pot vedea că acest lucru este valabil nu doar pentru acela care pleacă de-aici, ci și pentru aceia care rămân. Iar cei care rămân, dacă nu pot vedea aspectul de renaștere pentru ei înșiși, atunci nu pot valida nici renașterea celui resorbit din această lume. Se vor îndoi.

Și cu cât mai multă îndoială, mânie, durere, cu atât mai puțină trăire a uriașei transformări interioare pe care moartea unui om iubit o poate aduce. Într-un sens, dacă încercăm să rămânem aceiași care am fost, atunci moartea aceea a fost inutilă. Iar dacă putem să ardem pănă la capăt, atunci durerea se revelează a fi purificare.

Ceea ce rămâne este Iubirea ascunsă în spatele durerii.

Atunci când simțim Iubirea, durerea și-a împlinit menirea purificatoare. Arderea se diminuează. Iar ceea ce descoperim este uluitor: relația este vie! El, cel resorbit din această dimensiune este Viu. Trăiește, răspunde, uneori jucăuș alteori ironic, așa cum a fost dintotdeauna. Și acesta este marele dar al durerii și al transformării pe care o numim moarte, dar care este viață… deasemeni.

Este o resetare a Adevărului și a ceea ce credem că suntem, noi și Existența. Moartea aduce în atenție ceea ce am evitat să privim, să chestionăm, despre noi înșine, despre relațiile cele mai importante. Moartea zguduie din temelii fundația de gândire a experienței vieții noastre, logica fără inimă a ”priorităților”, dezvăluie zădărnicia și caracterul iluzoriu al criteriilor care ne guvernează viața.

Destul cu acestea, pentru acum. Voi reveni, căci ramificațiile acestei schimbări de Semnificație a vieții și a morții sunt enorme și ne privesc pe noi toți.

Omul iubit care a dispărut din plan fizic se numește Hortensiu Athanasie. Don Hortez ca nume scurt pe care îl poartă în Călătoria Inimii. Acest ”Don” a reprezentat mereu o onorare a fineții sale, a nobleței de caracter și de suflet. Atributele sale fundamentale sunt creativitatea fulminantă. Este un vizionar, un mistic și un fel special de poet care operează în această lume la nivelul imaginii.

Personalitatea lui este întrețesută delicat în toate expresiile exterioare ale Călătoriei Inimii, în structura și imageria siteului, în evenimentele pe care le creăm, în ideile și filosofia Maestrului Interior din al cărui filon face parte dintotdeauna. El și cei mai apropiați oameni fac parte din Cercul Interior al Școlii Maestrului Interior, din aceia care din toate puterile încearcă să trăiască pe măsura acestui ideal uman: Maestrul care trăiește în noi toți și așteaptă să fie trăit și manifestat.

Dispariția lui din planul fizic este, cu adevărat un stop, o pauză menită re-semnificării întregii noastre Creații. Acesta este motivul pentru care comunicarea noastră prin newslettere și alte mijloace a fost un timp suspendată. El era în centrul acestora.

Iar acum suntem din nou … aici. Un nou timp se naște din sursa acestui moment.

Don Hortez avea 28 de ani liniari. Foarte tânăr în plan fizic. Dar Inima lui cuprinde o adâncime rară a Adevărului. În câțiva ani a învățat și a manifestat cât alții în 100 de vieți. Însă cel mai important lucru aici, pe care vreau doar să-l pomenesc fără a-l dezvălui complet este acesta: dispariția sa din planul fizic s-a petrecut pe un fond al vieții sale care poate fi exprimat în 3 cuvinte cruciale:
Adevăr, Libertate și Dorință.
El este acela care a formulat această chintesență a temelor fundamentale din viața sa.

Sincronic, aceste cuvinte care sunt cruciale și pentru tine și pentru noi toți, căci reprezintă exprimări arhetipale ale provocărilor pe care le parcurgem toți în viețile noastre, sunt chei absolute pentru această a XII-a ediție a Școlii Maestrului Interior. Tema fundamentală este natura creatoare profundă a Ființei, în fiecare din noi, și felul în care ne putem împlini vocația și menirea în această lume.

Ei bine, aceste 3 cuvinte cheie afirmate de Don Hortez pentru propria sa viață și experiență, corespund pănă la identitate cu marile chei valide pentru întreaga Umanitate a acestui moment. Adevăr, Libertate și Dorință. Toate conjugate din perspectiva Lumii Interioare din care se naște întreaga noastră experiență a lumii exterioare.

Desigur, nu este nici o întâmplare, ci o pură sincronicitate, care afirmă simplu: toate lucrurile sunt la locul lor, toate au sens, e nevoie doar să ne oprim, să privim dintr-o Atitudine nouă și să re-Semnificăm propria noastră experiență de viață, acum.

Moartea lui Don Hortez este un strigăt într-o Catedrală, care este propria noastră Conștiință, colectivă: hei, oameni buni, Stop! Înapoi în Centru, în Prezență! Privește din nou! Ce înseamnă pentru tine această lume și această viață? Cine și ce crezi că ești? Privește din nou, din nou…

Și toate acestea nu sunt doar pentru noi, ci și pentru tine, dacă citești aceste cuvinte.

Probabil că îți stă pe limbă întrebarea și ce s-a întâmplat cu Hortez?
Cum s-a întâmplat este așa: un accident foarte violent.
Dar ce anume s-a întâmplat, adică straturile profunde și vaste din care s-a născut această descărcare de energie, este legat de meta-fizica adâncă a Conștiinței noastre, a multora dintre noi și a Umanității. Ca să înțelegi ce vreau să spun aici, ia în considerare că noi toți, absolut toți, uităm de prea multe ori să ne oprim, uităm de prea multe ori să privim altfel decât din judecată și prejudecată și ne întrebăm prea rar sau deloc pentru ce sunt aici? Cine și ce sunt eu cu adevărat?

Aceste întrebări ar schimba rapid semnificația Experienței noastre de A Fi.
Războaiele mentale și emoționale dintre noi s-ar topi mai repede, relațiile noastre cu oamenii pe care-i iubim ar fi nepoluate de oxizii gândirii critice, viețile noastre ar fi dedicate mai degrabă Creației care ne reprezintă, împlinirii în această lume a ceea ce suntem și mai puțin demonstrației și platitudinii și servituții.

Iar lumea în care trăim nu ar fi cutremurată de războaie violente în care se revarsă frica, frustrarea, lăcomia, rătăcirea nesfârșită a gândirii și dezlipirea de Sine.

Iar calea către toate acestea?
Simplu, ar spune Don Hortez:

Adevărul interior mai întâi.
Fii tu însuți, înainte de toate. Nu încerca să te mulezi pe cerințele lumii. Nu vei ajunge niciodată la capăt. Doar vei ignora propria ta menire în această lume. Adevărul nu rănește niciodată pe nimeni. Doar falsitatea se simte rănită atunci când cineva își afirmă Adevărul.

Libertate interioară, în al doilea rând.
Nimeni nu-ți poate da libertatea pentru că nimeni nu ți-a luat-o.
Ești liber să fii tu însuți întotdeauna și negreșit.
Libertatea este o chestiune de conștiență. Ești conștient că ești liber, sau nu.

Dorința Inimii în al treilea rând
Prețuiește-ți dorințele Inimii, căci ele te conduc către ceea ce ești menit să creezi și să fii în această lume. Fără Dorință nu există Creație. Dorința Inimii este sacră.
Ceea ce se opune Dorinței Inimii este întotdeauna un rol, o mască, persona despre care vorbește Jung. Conveniența, compromisul, falsitatea, acestea sunt opușii Dorinței.

Acesta este Cuvântul născut din Tăcere, pe care-l pun aici, în numele lui Don Hortez.
Cât despre Adevărul interior, Libertate și Dorință ca și chei ale transformării întregii vieți, acest Cuvânt este doar începutul.

Agnis
în numele nostru,
A & A