Știrile Călătoria Inimii – ediție specială

*O percheziție în Catedrală *Punctul de Putere – un examen practic pentru profesori *Putem modela experiența Vieții? *Credințe vechi ies spre vindecare în situații *Arest și Revelație *O călătorie interioară în arestul poliției *Integritatea există! *Ultima redută: rușinea și vinovăția *Pentru ce suntem noi aici, în această lume, în această viață, în acest context? Pentru CE?

Aici Horia Francisc Țurcanu, profesor de Conștiență și meta-fizică aplicată al Școlii Maestrului Interior. Azi sunt pe postul de prezentator de știri, cu o oarecare întârziere, căci evenimentele sunt atât de intense încât am uitat de … newsletter.

Iată știrile: pe data de 16 octombrie, în mijlocul retreat-ului Catedrala care se desfășura pe Colină, vreo 20 de polițiști înarmați au descins cu eficiență în sala de lucru, ne-au anunțat că au un mandat de percheziție și caută droguri de mare risc. Presupunerea era că retreat-ul Catedrala, de Practica Prezenței și Respirație Holotropică este un pretext pentru traficul și consumul de droguri și au venit pregătiți pentru un flagrant.

Percheziția

Au găsit 11 participanți cuminți, tocmai ieșiți dintr-un profund moment de Prezență, plus noi doi, A&A. Eram la flipchart cu un marker în mână vorbind despre tema acestei Călătorii: Punctul de Putere. În esență, Punctul de Putere este Centrul, Inima, fără de care Catedrala conștiinței nu poate fi deschisă. Ideea centrală era că experiența vieții fiecăruia dintre noi este modelată în Lumea Interioară, alcătuită din credințe și definiții despre noi înșine și despre tot, din gânduri și emoții și atitudini. Iar lumea exterioară este o proiecție a Lumii Interioare.

Prezența și Punctul de Putere din centrul său deschide o enormă posibilitate: aceea de a modela experiența vieții așa cum dorim. Vieți întregi ne străduim să ne formăm pe noi înșine astfel încât să corespundem cerințelor exterioare. Asta produce durere, însingurare, ruptură, neîncredere în noi înșine, devalorizare. Iar în exterior, oglindite în acțiunile și relațiile noastre, produce situații și relații dureroase. Retreat-ul Catedrala – Punctul de Putere avea ca obiectiv recuperarea acestei puteri interioare, a încrederii în noi înșine și remodelarea întregii experiențe a vieții pornind de la Starea de Prezență.

Bun. Polițiștii nu au găsit nimic suspect în sala de lucru și au purces la explorarea casei, a anexelor, mașinilor tuturor etc. În dulapurile cu ceaiuri ale casei noastre au găsit niște frunze străvechi de coca, un praf de cactus la fel de vechi din care se face ceai, și, cel mai grav, într-o anexă folosită pentru dormit uneori de către cei din comunitatea noastră, o sticlă cu ceea ce-și doreau cel mai mult să găsească: ayahuasca, ceaiul sacru dar interzis de lege, care urma să demonstreze acuzații foarte grave.

Acuzațiile în esență erau punerea la dispoziția participanților la retreat-urile noastre de astfel de substanțe interzise. Pe la orele 1.30 dimineața am semnat un proces verbal și ei au plecat. A doua zi toți cei 11 participanți la Catedrala- Punctul de Putere au fost la poliție și au dat declarații despre ce și cum. Apoi s-au întors și am continuat retreat-ul. Un singur om a plecat.

Restul călătoriei a fost uriaș. Pentru noi toți a fost oportunitatea de a explora felul în care gestionăm emoțiile corozive generate de evenimentele din propriile noastre vieți prin Prezență, de a practica direct echilibrul în Punctul de Putere și regenerarea de stare interioară. Pentru toți au ieșit la suprafață împrejurări trăite care au lăsat urme și frica de autoritate și sisteme. În cele din urmă am transformat împreună întreaga poveste dintr-o ”criză” într-o oportunitate de vindecare interioară care a venit la pachet cu ”tehnologia interioară” aplicabilă în astfel de momente de tulburare.

Una peste alta, această ediție a Catedralei a fost cea mai puternică și palpitantă desfășurată vreodată.

Punctul de Putere

Putem să rămânem în echilibru, în centru atunci când evenimentele lumii exterioare se precipită amenințător? Putem să ne modelăm gândurile și emoțiile atunci când exteriorul năvălește cu bocancii în Catedrală? Și în cele din urmă, întrebarea ultimă: ce putere are cu adevărat Lumea Interioară față în față cu mecanismele, forțele, sistemele exterioare ale acestei lumi?

Și dacă această lume este o proiecție, un câmp de interferență al Lumilor noastre Interioare, în ce măsură putem, remodelând vechile noastre semnificații, credințe și definiții ACUM, să schimbăm nu lumea în sine, ci experiența aflată în derulare a acestei lumi?

Toată acestă experiență cu uluitoarele sale concluzii le voi desfășura într-un articol pe larg, aproape gata. Dar acesta este un buletin de știri, așa că rămânem în forma scurtă a acestei dări de seamă, care cuprinde nu numai evenimentele din lumea formelor, ci și corespondențele lor în lumea noastră interioară, profund tulburată de tot ceea ce am trăit, dar foarte semnificativ pentru noi.

În esență, detaliile acestei istorii par să urmeze cu precizie exact teoria meta-fizică a Școlii, montată în cea mai dificilă situație imaginabilă, cu îndemnul ”hai să vedem dacă meta-fizica funcționează, să vedem cum veți ieși cu fața curată din această situație imposibilă”.

Credințe vechi ies spre vindecare

Ceea ce am descoperit împreună cu oamenii care au participat la Catedrala și apoi noi singuri, A&A, au fost pe scurt străvechi credințe adânc îngropate, referitoare la lumea exterioară ca fiind opresivă, nesigură, primejdioasă, discreționară, o lume străină, separată și dură, în care ni se poate întâmpla orice. Credințe despre sistemele de putere și de autoritate ale lumii ca fiind abuzive și injuste. Au ieșit la suprafață frică și furie și neputință… pentru a fi conștientizată și vindecată.

Cum am putea conștientiza și vindeca astfel de credințe, dintre care unele aparțin părinților și bunicilor noștri, altfel decât printr-o situație, confruntându-ne cu ele din … Punctul de Putere, din Prezență, din Conștiență… Aceste credințe, personale și colective plutesc sub pragul conștienței liniare, în profunzime, și modelează experiența vieții fără să ne dăm seama. Cea mai perversă consecință este că luăm propriile noastre credințe și definiții drept adevăr. A deveni conștienți de propriile noastre credințe și definiții este neprețuit, iar a le schimba conștient echivalează cu remodela, cu adevărat întregul context al vieții noastre, care este proiectat necontenit și decodat prin intermediul acestora.
Într-un fel, e drept, de data aceasta dramatic, avem șansa de a vedea și de a decide altfel.

Momente traumatice uitate, vechi de zeci de ani au izbucnit pentru noi în perioada imediat următoare. Prezența a făcut posibilă înțelegerea naturii acestor evenimente și mai ales o nouă semnificație dată aceste împrejurări: vindecare și cunoaștere.de sine. Extragerea din adâncurile conștiinței noastre a unor conținuturi despre care nu mai știam că există și care, de fapt ne modelau viața. Am înțeles că aceasta este menirea situațiilor dificile din viețile noastre, pe care le creăm din spații adânci: aceea de a aduce la suprafață experiențe, credințe și definiții despre noi înșine și despre realitate, care au nevoie să fie schimbate pentru a merge mai departe.

Mi-am amintit momente îngropate de pe la 9-10 ani, când am stat pe holurile securității din Ploiești, așteptând-o pe mama care era anchetată pentru un presupus avort și frica, precum o apă în care mă sufocam, că ea nu va mai veni și că i se putea întâmpla orice. Elena-AmmaRa a retrăit momente din anii 90 când puștoaică fiind a fost chemată timp de un an la securitate, amenințată și șantajată pentru că voia să plece în Canada la logodnicul ei, considerat trădător de țară. Și momente apoi, cu o altă poliție, de această dată canadiană, în care un polițist în care avusese încredere a depus la proces mărturie de partea agresorului ei. Dezamăgire, sentimentul injustiției față de care nu poți face nimic, în care dreptatea este un concept futil și în care ne prăbușim în neputință și deznădejde. Frica față de sisteme de neînțeles, labirintice, guvernate de obscuritate și predispuse la abuz…

Toate acestea și multe altele de același fel au ieșit la suprafață în răstimpul care a urmat. Am înțeles, mereu împreună, că toate acestea ies, cu adevărat prin situație, și într-un fel datorită situației, pentru ca o nouă identitate să se poată naște, una curățată de aceste credințe sudate prin experiență veche care avea nevoie de conștientizare și vindecare.

Mai departe, știri la nivelul faptelor și formelor. Cam o săptămână mai târziu, sau poate vreo 10 zile, nu știu, timpul a fost foarte distorsionat, am fost chemați în biroul procurorului. O femeie cu voce foarte blândă, cu un ton liniștitor. Noi eram plini de speranța că totul se va clarifica, că va deveni imediat evident că nu suntem traficanți de droguri. N-a fost chiar așa. A devenit evidentă gravitatea lucrurilor de care suntem acuzați. Și apoi ne-a trimis direct la arest, ca să nu pară că ”ne favorizează” față de alți … infractori.

Arest și Revelație

Probabil vom scrie o carte despre această probă practică extremă a Școlii Maestrului Interior. Am coborât în beciurile nu numai ale poliției, ci ale existenței însăși. Un loc potrivit pentru a proba puterea Prezenței în condiții extreme. Nu putem transcende o lume până când nu trăim aspectele ei cele mai dense, cele mai teribile, materializarea celor mai profunde frici ale noastre, ale părinților noștri, expresia celor mai adânci și ascunse conținuturi ale propriei noastre conștiințe.

Elena- AmmaRa a ”nimerit” într-o celulă cu două puștoaice de etnie… minore, care erau acolo pentru tâlhărie una și cealaltă pentru furturi ca parte a unei organizații. Gălăgia infernală, limbajul, televizorul cu manele la maximum o noapte întreagă, fumul de țigară au creat decorul, iar fricile, incertitudinea față de ce se poate întâmpla, tensiunea interioară a momentului… ce context poate fi mai dificil pentru a păstra echilibrul, Prezența, identitatea? Noaptea s-a transformat în cea mai abruptă probă de încredere, de centrare și echilibru. A reușit.

Subsemnatul HFT am fost singur în celulă cea mai mare parte a nopții. Am putut să rămân centrat și să deschid porțile Conștiinței. A fost o noapte de revelație, de înțelegere, de claritate care au generat încredere. Am trăit cu o intensitate enormă felul în care orice gând colateral produce un ecou emoțional și corporal și am putut deschide din Prezență Punctul de Putere. Noaptea s-a transformat într-una de școală interioară în care cele mai adânci straturi psihice care au participat la această experiență au devenit evidente. Mi-am văzut și auzit părinții care nu mai sunt în această lume, susținându-mă și iubindu-mă așa cum nu am simțit niciodată atunci când eram copil. Am înțeles felul în care traume trans-generaționale legate de pierderi imense se scurg generații după generații formând realități trăite.

Am înțeles cum acestea au creat credințe, o paradigmă apriori pe care am crezut-o adevăr și care a modelat de pildă ani întregi de jurnalism, în care reportajele și documentarele mele se roteau mereu împrejurul unor teme ca abuzurile fostei securități, abuzurile psihiatriei împotriva unor dizidenți, corupția sistemică din structurile sociale și politice. Eram un puști obsedat de nedreptate și de poveștile oamenilor obișnuiți striviți de sisteme.

Cartea despre această noapte în arestul poliției din Deva merită scrisă, căci nu este doar despre o întâmplare în lumea fizică a formelor, cu despre natura psihismului, despre felul în care noi toți, deși suntem creatorii experiențelor noastre, udăm cu apele sacre ale credinței care face parte din natura noastră profundă, idei, concepte și frici care apoi devin parte din identitatea noastră fără ca noi să ne dăm seama.

Și, mai mult, devin împrejurări ale vieții noastre cărora nu le înțelegem sursa, căci căutăm legături cauzale în același plan cu evenimentele și nimeni și nimic nu ne învață să privim în interior. Pentru a găsi și a schimba adevăratele cauze care generează împrejurările vieților noastre este nevoie să privim în alt plan decât cel al faptelor.
Iar acesta este planul interior al semnificațiilor, credințelor și definițiilor noastre despre noi înșine și despre existență.

Judecătorul

Voi reveni despre toate acestea mai pe larg, dar acum suntem la știri.
Pe scurt, a doua zi, ne-au scos din arest cu cătușe la mâini, ne-au urcat într-o dubă fără să avem voie să ne vedem, ne-au dus la judecătorul de drepturi și libertăți. Iar acest judecător a fost dovada că toate credințele noastre despre sisteme… au fost greșită. A pus să ni se scoată cătușele, a ascultat acuzațiile procurorului, apoi cuvântul avocatului nostru și chiar… al nostru și a decis că suntem liberi să plecăm acasă.
Probele în sprijinul acuzațiilor de trafic de droguri și al punerii la dispoziția altora… nu erau.

Apoi parchetul a făcut contestație. Eram considerați un risc pentru societate. Și apoi alți doi judecători, femei, au ascultat totul și au confirmat încă odată că suntem liberi și că parchetul trebuie să-și continue cercetările cu noi … în lume.

Așa s-au prăbușit credințele noastre într-un sistem corupt și abuziv și care este capabil de orice.

Dacă un singur judecător în tot sistemul, ce să mai spun de trei unul după altul, pot să VADĂ dincolo de imaginea însăilată de acuzatori, atunci afirmația că sistemul este incorect și opresiv nu este adevărată. Străvechea credință născută din experiențele părinților, ale lumii, ale altora, în alte timpuri, și din care am modelat această împrejurare traumatizantă, dar și revelatoare, nu este adevărată.

A fost o dimineață binecuvântată aceea care a urmat nopții din arestul poliției.

Pentru noi a fost o lecție fundamentală despre capacitatea de a rămâne în Prezență, de a nu aluneca în frică, în scenarii, de a nu deveni personaje în filmul evenimentelor, de a rămâne noi înșine și în cele din urmă de a modela conștient o Stare aleasă, care a condus experiența către revelația numită aici Judecătorul, și la desființarea unor credințe adânci, ascunse, fundamentale.

Ultima redută: rușinea și vinovăția

Bun. Am tendința să uit că azi, aici sunt doar știri. Să revenim.

Procuratura a făcut public pe siteul lor acuzațiile, cu suficiente detalii pentru ca presa să identifice cu ușurință identitatea noastră, cu tot cu o descriere cinematografică a întregului spectacol al percheziției, omițând ceea ce nu se potrivea, de pildă declarațiile tuturor participanților care infirmau supozițiile, sau faptul că frunzele și ierburile au fost găsite în altă parte decât locul desfășurării retreat-ului. De-asemeni au trecut cu vederea faptul că judecătorul a respins acuzațiile și detaliul semnificativ că participanții au rămas la retreat mai departe, în ciuda acestui intermezzo înfricoșător al intervenției poliției.

Desigur presa a înhățat imediat întreaga poveste și astfel am devenit, eu și Elena-AmmaRa, din centrul discret al unei școli de explorare interioară și metafizică aplicată în viața de fiecare zi, în personaje de film, investigate pentru trafic de droguri, de către o direcție de combatere a crimei organizate și terorismului. Spectacol.

Am ajuns la televizor, de partea cealaltă a ecranului. Dezamăgirea, dezgustul, frica, rușinea, sentimentul nedreptății au izbucnit. Jurnaliștii nu au mai așteptat să vadă ce spune judecătorul, nici argumentele lui pentru decizie, ci au digerat carnea caldă încă, oferită de parchet frumos aranjată pe farfurie. Adică doar acuzațiile.

Apoi dintr-o dată mi-am dat seama că și acest lucru face parte din marea lecție practică despre felul în care credințe vechi modelează experiența vieții. Eu însumi am fost mult timp jurnalist de presă scrisă și televiziune. Atunci când am părăsit presa aproape că-mi era rușine să spun că sunt jurnalist. Printre altele, nu m-am mai uitat niciodată la televizor. Am înțeles acum că această credință și definițiile în care am turnat ideea de presă, dar mai ales atitudinea mea față de presa din care am făcut parte, ies la suprafață. Din nou pentru a fi schimbate.

Nici Elenei Francisc nu-i era străină presa. A fost redactor șef la Cosmopolitan România vreo 7 ani înainte să lanseze editura Elena Francisc, care avea să devină mai târziu Cărțile Maestrului Interior.

Am înțeles că încă ne defineam într-un fel sau altul prin trecutul nostru și asta într-un trebuia să se prăbușească, pentru ca o nouă identitate să se poată naște. Dar nu era doar atât, ci mult mai mult. E vorba de imaginea noastră publică, de ”20 de ani în care…” puncte puncte. Cu alte cuvinte noi înșine în lumea noastră interioară eram încă dependenți de această imagine exterioară care reprezenta trecutul. Și această imagine s-a prăbușit sub noroiul cu care am fost vopsiți.

Judecata publică, justiția la televizor, faptele prezentate tendențios și fără replică, toate acestea apasă pe străvechile pedale ale rușinii și ale vinovăției, ale oprobriului public. Este instrumentul de forță prin care lumea exterioară a sistemelor strivește lumea lăuntrică în menghina neîncrederii de sine, a îndoielii, a judecății de sine. Sunt instrumentele educative prin care suntem învățați că valoarea noastră este definită de ceea ce cred ceilalți despre noi, și nu de ceea ce suntem cu adevărat în interiorul nostru.

Suntem educați de copii să ne privim pe noi înșine prin comparație, iar lucrul cu rușinea și vinovăția exhibate public au fost mereu instrumentul preferat al instituțiilor didactice, dar al celor de forță și de propagandă ale tuturor sistemelor. Atât de impregnată în noi este această construire a valorii de sine în oglinzile exterioare, încât există oameni care intră în depresie pentru că nu au primit destulke like-uri pe social media.
Frica față de oglindirea venită din exterior devine limitare de sine, neîncredere, conformism, platitudine. Mai mult, imaginea proiectată în exterior, devine mai importantă decât ceea ce suntem în interior. Aparențele mai importante decât adevărul.

Frica de a nu fi expuși rușinii publice devine instrument de transformat oile negre în oi albe și disciplinate, dar suferinde.

Pentru noi, această probă a terfelirii cu noroi a propriei imagini a fost ultima piesă de domino în demolarea acestei dependențe de imagine a unei identități, și a prima a unei renașteri.

Tema fundamentală a ultimei perioade, derivată din Școala XII este exact aceasta: dilema între a fi în această lume ceea ce simțim că suntem, a urma calea intuiției, a imaginației, a creativității interioare, a asculta vocea șoptită a maestrului din noi înșine pe de-o parte, și pe de-altă parte a ne conforma așteptărilor, cerințelor lumii exterioare a formelor și sistemelor.

Această dilemă dureroasă ne face să rămânem în relații toxice, în situații, job-uri și contexte care nu ni se mai potrivesc, și generează o neputință, o nesiguranță în noi înșine, un fel de supunere care afirmă ”așa e viața, nu pot face nimic”. Credem că suntem supuși trecutului nostru, destinului, stelelor, karmei, supuși lumii, celorlalți, unui dumnezeu aflat departe, în cer, care ne-a părăsit singuri aici, într-o creație obiectivată și crudă. Este o religie a neputinței și a fricii care ignoră complet natura divină a ființei, miracolul a tot ceea ce suntem, validitatea eternă a vieții care curge în noi și care este, cu adevărat un dar și o creație.

Ce poate fi mai îndepărtat decât a fi eu însumi, într-o lume pe care o investesc, prin proiecție, cu propria mea putere?

Cândva afirmam că rușinea și vinovăția sunt emoțiile corozive cele mai apropiate de moarte, de depresie, de dispariție, cu cea mai joasă și primejdioasă energie. Iar acum… am fi putut să ne prăbușim în adâncurile vieții în fața exhibării publice a unor acuzații de o extremă gravitate. Nu am făcut-o.

În cele din urmă a fost o eliberare. Desigur, cei care nu știau nimic despre noi au validat cartoanele întunecate cu care ne-au fost acoperite chipurile publice. Dar la fel ca în cazul judecătorului și, de fapt al judecătorilor noștri care au spulberat o credință, și acum s-a petrecut la fel. Foarte mulți oameni care ne cunosc , care știu ceea ce facem și suntem ne-au scris să ne susțină. Și asta a schimbat din nou multe din ceea ce credeam, mai ales eu: că nu va mai rămâne nimeni în preajma noastră, indiferent cât de multă experiență și revelație s-a scurs între noi. Cine naiba vrea să fie asociat cu așa ceva, mi-am spus într-unul din multele momente de îndoială.

Încă o lecție despre natura de Școală și Creație a propriei noastre vieți, prin experiență directă.

Integritate

M-am înșelat. Există integritate printre oameni, există recunoștință pentru ceea ce au trăit împreună cu noi, există recunoaștere a unei valori implicite a Școlii. Se numește a ”Maestrului Interior” pentru că fiecare pas, fiecare 1×1, fiecare retreat, fiecare meditație pe care am făcut-o au fost dedicate puterii aflate în fiecare din noi, recunoașterii a ceea ce este fiecare în adâncul său. Au fost întotdeauna demersuri de împuternicire în lumea interioară a fiecăruia. Există oameni care vin de ani de zile la Școala maestrului Interior, care și-au schimbat viețile, relațiile, de cuplu, cu copiii lor, care și-au transformat lumea interioară și odată cu ea întreaga experiență a vieții. Și nu au uitat.

Iar acum s-au îndreptat către noi cu susținere și cu recunoștință.
Și asta a schimbat totul pentru noi.

Am înțeles că divergența despre care am vorbit atât de mult în ultimul timp, în Călătoriile noastre, în articole, în meditații, această transformare de vibrație care are anvergura și profunzimea întregii planete, ne atinge pe fiecare din noi. Inclusiv pe noi înșine. Și că această aventură curăță ceva ce avea nevoie să fie curățat, la nivel personal și colectiv. Frica de autoritate, de sistem, de mecanismul imens al acestei lumi care pare strivitor, au în spatele lor, în ultimă instanță, credința profundă, de paradigmă, că această lume este separată de noi, obiectivă.

Lumea noastră a părut că se prăbușește complet. Dar, în mod paradoxal, în mijlocul spaimei, Prezența a scos la iveală lucruri din noi înșine pe care o mie de ani de terapie liniară nu le-ar fi putut scoate. Criza este o transformare. De identitate și de lume. Și nu s-a terminat încă.

Suntem liberi, dar urmărirea penală continuă și procesul interior este plin de tulburare.
Dar suntem aici.
Aceste cuvinte sunt sfârșitul tăcerii care s-a născut din zguduirea acestei experiențe.

Calendarul evenimentelor se va umple curând cu evenimentele anului viitor, articolele, meditațiile și comunicările noastre revin la normal. Toate acestea devin material didactic al Școlii Maestrului Interior, metafizică experiențială, probă a întregii cunoașteri care a curs prin noi timp de ani și care acum este probată prin cele mai dure împrejurări pe care le-am trăit.

Vom fi în stare să rămânem în picioare în mijlocul acestei furtuni existențiale care pune la încercare tot ceea ce noi suntem și facem? Este credința noastră în suficient de puternică în ceea ce predăm, că lumea interioară este aceea din care se naște experiența și aceasta poate fi modelată prin Prezență?

Întregul sistem de cunoaștere al Școlii Maestrului Interior a fost născut din experiență directă a dimensiunilor propriei noastre conștiințe și a fost forjat împreună cu foarte mulți oameni în viața de fiecare zi, în chestiuni de relații și sănătate, de business și de împlinire personală în nenumărate domenii. Vom reuși să aplicăm noi înșine această cunoaștere și această tehnologie interioară astfel încât să nu rătăcim Calea?

Noi toți suntem aici, în această lume pentru un singur lucru: a învăța despre adevărata noastră natură, despre ceea CE suntem noi și CE este această realitate, și, doi, pentru a crea, pentru a ne exprima pe noi înșine în infinitele moduri ale Vieții. Această lume este o Școală și o Creație. Suntem aici pentru a fi, tot mai mult Noi Înșine. Asta învățăm în această Școală numită Viață.

Suntem în mijlocul unui fel de examen… pentru profesori ai Școlii Maestrului Interior, un examen prin experiența directă a confruntării cu propriile noastre credințe întemeiate pe frică și manifestate ca și context. Vom reuși să modelăm această experiență astfel încât să rămânem noi înșine?

Iar am uitat că sunt aici pentru o dare de seamă a evenimentelor și nu mai mult.
Dar voi reveni.

În numele meu și al Elenei Francisc Turcanu, AmmaRa, vă mulțumesc tuturor celor care ne susțineți prin Prezență. Este neprețuită.

Om