Mă simt coborâtă în psihicul colectiv, pe tărâmuri pe care, în trecut, mi-a fost de multe ori teamă să pășesc. Profunzimea lor părea înfricoșătoare. Nu de întunericul lor m-am temut, ci de o anumită vibrație pe care nu știu nici acum să o pun în cuvinte. Însă, acum, nu mai simt teamă. În această „pauză” pe care mi-am oferit-o, mă deschid, ascult, primesc, simt și schimb percepția. E tot ce pot face. Căci, la fel ca și tine, și eu am nevoie să vindec răni și dureri. Și profit de această Lună Plină vindecătoare pentru că energia ei ne revelează tuturor ceea ce avem nevoie să vindecăm. Ne arată ceea ce ne ține încă în vechi frici, împiedicându-ne să strălucim.
Este un moment prielnic cu un potențial uriaș de vindecare,
pe măsură ce ne întoarcem, fiecare în felul său, atenția înlăuntru, în ascultare, și ne dăm voie să privim – fără teamă – acele spații din noi în care am depozitat multă durere.
Însă vindecarea nu este posibilă fără conștiență, fără deschidere, fără decizia de a schimba felul în care percepem durerile, rănile.
Avem acum oportunitatea de a ne deschide inimile și percepția.
Te invit s-o facem împreună. E mai ușor, împreună. Provocarea de a ne deschide și de a percepe realitatea într-un mod nou, nu este doar la nivel individual, ci și colectiv. Și te invit să simți în tine rana separării. Pe toți ne doare această separare. Închiderea față de lume și, mai ales, față de Sursa care suntem, conduce la separare, la ruptură. Și asta doare căci, în separare fiind, alunecăm în control, în a pune etichete, în a judeca, în a critica. În adâncul nostru toți vrem pace și liniște și unitate și iubire și armonie. Și, în ciuda a ceea ce vrem, cumva, tot în conflicte și în lupte și în credințe limitative ne complacem.
Te invit să arunci o privire în viața ta acum și să-ți pui aceste întrebări:
Mă exprim, cu ușurință, din adevărul meu?
Acționez în acord cu acesta, respectând, în același timp, și integrând adevărul celorlalți din jurul meu?
Habar nu am cum este la tine, dar la mine, sinceră să fiu, este cam dificil uneori. Mai ales când vine vorba de subiecte precum sistemul medical, sistemul de educație de la noi din țară, poluarea și distrugerea pădurilor… Și totuși, oricât de dificil îmi este de cele mai multe ori, sunt conștientă că doar schimbarea perspectivei mă poate ajuta să îmbrățișez tot ceea ce este. Așa cum este.
Sunt conștientă însă că, în ciuda a tot ceea ce se petrece acum în lume – evenimente la care și eu am contribuit, am nevoie să-mi păstrez încrederea că putem crea o altă realitate în care să ne trăim viața. Da, am auzit aceste vorbe de atâtea ori încât parcă nici nu le mai dăm crezare și, totuși, acesta este adevărul: Pacea pe care o vreau în lume, trebuie s-o creez în mine mai întâi. Liniștea, la fel. Comunicarea, de asemenea, să capete o altă vibrație. Încrederea e cheia!
Mă așez în această ascultare pe care mi-am oferit-o și pornesc cu pași mărunți pe puntea către Sursa care sunt. Mă pornesc către o înțelegere tăcută din care să-mi nasc noile creații. O parte din mine se răzvrătește, strigând cum că ea vrea acțiune. Acum! Vrea luptă împotriva sistemelor cu care nu sunt de acord. Și o altă parte din mine vrea, pur și simplu, să renunțe la tot: „mai bine mor, căci e degeaba. Nimic nu se schimbă în lumea asta”. Ce fac? Ce parte din mine ascult? Toate au dreptate și al lor adevăr. Aleg să tac. Să respir profund. Să mă așez în liniște și-n ascultare. Doar așa pot vindeca răni profunde. Ale mele, ale părinților mei, ale străbunilor mei. Ale lumii. Ascult. Primesc. Accept și apoi privesc cu alți ochi și cu o vibrație mai răbdătoare, mai liniștită, totul. A fost cum a fost pentru că așa trebuia să fie.
Dar acum? Acum?
Acum pe ce vreau, cu adevărat, să-mi pun atenția? Pe ce aleg să-mi păstrez focusul? Ce vreau să trăiesc de acum înainte? Multe ar fi, chiar acum, de cârpit. Și, dacă aș face asta, m-aș simți activă. Iată, fac ceva! Cârpesc! Înnădesc! Înnod ce a fost rupt! Și poate chiar reușesc să le pun la loc. Și nici nu mai contează că este mai mult o risipă enormă de energie dacă dau curs dorinței de a face, rapid, ceva. Da, multe ar fi acum de cârpit! Și? Și? Chiar vreau cârpeală? Renunț la cârpeli și-mi întorc atenția pe ce vreau, pe termen lung, să creez, să manifest, să exprim, să trăiesc.
Dar tu – respiră chiar acum profund și simte –, tu ce vrei cu adevărat să creezi, să exprimi, să manifești, să trăiești? Ce vrei? Dacă ai ales să citești această filă din al meu jurnal, intră total în jocul meu și pune-ți întrebările, cu sinceritate, și-apoi ascultă-te!
Respiră și dă-ți voie să te asculți cu atenție.
Ascult și eu, la rândul meu, și simt cum valul uriaș de frică, de furie, de violență, de mizerie, de durere, crește în lume. Și, conectată fiind cu acesta, recunosc adevărul: toate fac parte din viață. Tot ce pot face este să aleg cum percep toate acestea.
Ascult și simt și primesc noile potențiale de vindecare. Ele sunt prezente. Dincolo de orice furie și violență, de frică și durere, există și încredere, și optimism, și putere de a percepe altfel lucrurile. Există și curajul de a deschide inima și de a curăța filtrul prin care privim realitatea. Există și recunoașterea conexiunilor dintre noi, în spatele zidurilor separării. Există și putere creatoare și strălucire.
Mă așez și mă ascult, ascultându-te și pe tine. Fă la fel, te invit acum. Hai să privim, cu ochi blânzi, la tot ce am considerat până acum ca fiind dureros, tot ce ne-a rănit, și să îndrăznim să vedem și ce ne-a adus bun. Căci ceva bun, cu siguranță, ne-a adus. Hai să jucăm acest joc, acum, la Lună Plină, vrei? Curățăm privirea! Schimbăm percepția! Reformulăm! Rescriem povestea legată de rănile noastre, de durerile noastre. Cum aș reformula eu propria mea poveste legată de durerile și rănile pe care le-am avut? Mă așez, în spațiul sacru al inimii mele, ascult și…renunț la vechea poveste. Dar tu, TU, cum ți-ai reformula propria ta poveste? Tu la ce ai da drumul acum pentru a putea, apoi, să-ți arăți strălucirea în lume?
Haide să respirăm profund, împreună:
Inspir întreaga mea realitate, așa cum este ea. Și expir tot ce simt că încă mă doare, mă ține în non-exprimare, în separare. Las. Doar las. Și iar inspir profund întreaga realitate. Și, apoi, doar las. Las. Dau drumul.
Doar așa pot vindeca, acum, la această Lună Plină.
Continuu să rămân în ascultare, în liniște, în deschidere, pentru a primi darurile pe care Existența mi le ofereră acum. Respir, o respirație lungă și profundă, precum un râu ce curge-n mine și irigă pământul – trupul. Răni ce țin de feminitate, de trup, de sexualitate, de fertilitate, de iubire, au fost trezite și auzite și integrate în ultimii ani. Și vindecate, pe măsură ce am pășit către întregirea mea, către întruparea puterii feminine. Prin Practica Puterii Feminine, mi-am revelat mie însămi răni ancestrale legate de feminitate. Și, în același timp, am însoțit sute de femei să-și recunoască și să-și integreze puterea feminină. Celebrând-o!
În ascultare atentă rămân acum și în tăcere, adânc în fertilul întuneric din care-mi nasc noile creații. Căci știu ce vreau să fiu și cum vreau să trăiesc.
Și continuu a mă deschide în fața unei mult mai largi perspective asupra procesului transformator în care suntem toți. Fiecare are ritmul său și nivelul de conștiență din care acționează – cu încredere sau nu acționează – complăcându-se în zona de confort.
Respir. Ascult. Mă simt și mă las prinsă în dansul meu lăuntric între moarte și renaștere.
Moarte și Renaștere este tema acestei luni.
Și renunț să mai cred că nu pot face nimic, că nu pot schimba eu sistemele lumii. Da, într-un fel nu pot și, totuși, pot! Căci schimbarea mea, schimbă realitatea în care-mi trăiesc viața și schimbă dinamica relațiilor mele și schimbă vibrația pe care o eman în lume.
Straturi, straturi, straturi, acum la această Lună Plină, tot felul de straturi, putem conștientiza. Multe am tot dat jos, de-a lungul vremii, din aceste straturi. Toți. Fiecare în felul său. Multe am refăcut, din nou și din nou, prin alunecarea în aceleași tipare de gândire și de comportament, în aceleași frici și griji și îndoieli și închideri și justificări și scuze.
Uităm, uităm, uităm, de atâtea ori uităm că dincolo de toate aceste straturi, lumina și strălucirea inimilor noastre, este vie și dornică să se arate lumii. Și, totuși, aceasta este adevărul. Lumina inimilor noastre, e vie și abia așteaptă să strălucească în lume. Acum, la Lună Plină, ne aducem aminte.
Cu această lumină și strălucire interioară, specifică inimii tale, te invit să te conectezi în următoarele zile.
În ciuda provocărilor, de orice natură ar fi ele și de orice intensitate, oferă-ți momente de pauză, de stop, de respirație profundă, de ascultare, conștientizând focul lăuntric din inima ta.
Eu asta am ales să fac, în aceste zile de dinaintea Lunii Pline. Să fiu atentă la atitudinea cu care-mi gestionez emoțiile și să-mi curăț tot ce-mi ține îmbâcsit filtrul prin care îmi văd propria strălucire, pe care, apoi să o las a emana în lumea în care trăiesc. Chiar de îmi vine, de multe ori, să fug cât mai departe și să mă ascund cât mai în adâncuri de tot și toate. Tentația de a fugi, de a mă ascunde, de a renunța, încă mai apare, și poate va fi mereu. Când o simt însă, îmi readuc aminte că ceea ce contează este atitudinea pe care o aleg în fața tentațiilor, emoțiile, obiceiurilor vechi.
Oprește-te, preț de câteva respirații ample, de cât mai multe ori de-a lungul zilei, în următoarele zile cu Lună Plină. Și adu-ți aminte să-ți asculți inima și să-i simți strălucirea. Privește Luna Plină, îți va readuce aminte, dacă ție îți este greu să-ți amintești, că doar tu îți poți emana propria luminozitate în lumea în care trăiești. Nimeni altcineva nu o poate face pentru tine. Doar tu poți curăța ceea ce te face să te simț separat, separată. Filtrul prin care te privești și vezi lumea tu ți l-ai încărcat. În aceste zile cu Lună Plină primim o energie precum o rază de lumină ce vine să ne arate ceea ce încă ne mai apasă, ne mai îngreunează, tot ceea ce ne ține în vechi tipare, în umbră, în non-strălucire.
Eu cred în semnăturile cosmice pe care chiar noi ni le-am lăsat cândva pentru ca, într-o bună zi, precum aceasta, să ne reamintim. Să ne reamintim nu doar că putem ci și că avem susținere mereu. Iar în aceste zile suntem încurajați să ne conectăm cu tot ceea ce ne aduce bucurie, cu tot ceea ce ne entuziasmează, ne deschide inimile. Suntem încurajați – în aceste zile cu Lună Plină – să ne simțim focul interior, Soarele lăuntric.
Strălucirea ta doar tu ți-o poți arăta.
Re-amintindu-mi, îți re-amintesc și ție că: Viața este ACUM!
Că Viața este despre experiență, despre Prezență, despre a curge cu tot ce vine, fără a ne mai tot împotrivi și a ne convinge că „avem dreptate”, despre a zâmbi mai mult (poți zâmbi chiar acum când citești aceste cuvinte?).
Viața este despre a trăi cât mai mult în prezență, cu toate cele, și nicidecum nu este despre control.
Ce simți că te bucură cel mai mult? Răspunde-ți sincer însă fără să adaugi… „da, dar cine are timp pentru asta?” Doar conectează-te cu ceea ce te bucură. Ce simți că îți aprinde scânteia interioară? Ce îți ridică Soarele Interior pe bolta dinlăuntrul tău? Atenție! Fără: „da’, dar….” Ci doar readu-ți aminte de ce te bucură, ce dă sens vieții tale, ce aprinde zvâcul tău creator, scânteia inimii tale.
În aceste zile cu Lună Plină mai este și despre curățenie în tot ceea ce ne ține departe de starea de prezență, departe de liniștea pe care ne-o dorim și de sentimentul de a fi în pace cu viața pe care o trăim. Tu știi ce te ține departe de toate acestea. Tu știi și de ce te tot complaci în același comportament privându-te de bucurie, uitând că starea de prezență creează miracole, refuzând să ai încredere că în tine este și liniște.
Mai ții minte că a te asculta este o cheie fundamentală în a crea liniștea?
Ascultă-te! Chiar și doar câteva minute pe zi. Întoarce atenția înlăuntru și ascultă-te, respirând.
În aceste zile cu Lună Plină vei simți – dacă îți dai voie – zvâcul creator născându-se în tine.
Ai curajul și manifestă-l, Exprimă-te. Vei simți motivație, elan, zvâc. Vei simți dorința de a te arunca, total, în proiecte începute și tot amânate, sau vei începe proiecte noi. Și, cu siguranță, vei putea închide ce este de închis. Ai curajul și pune punct!
Profită la maxim și inspiră, din energia prezentă în aceste zile, curajul de care ai nevoie pentru a da la o parte frici vechi care te-au tot ținut pe loc, care te-au împiedicat să strălucești, să te exprimi. Nici nu mai contează de ce te-ai tot agățat de aceste frici, de ce ai tot evitat să te uiți la unele lucruri din viața ta, la unele aspecte din relațiile tale, de ce ai neglijat unele dureri – corpul ți-a vorbit, chiar a urlat – explodând în diferite forme și moduri și simptome. Profită la maxim, în aceste zile cu Lună Plină, și oferă-ți spațiu pentru a simți cu energia prezentă te susține să te eliberezi de toate acestea.
Adu-ți aminte că Luna Plină este precum un portal prin care poți elibera tot cea ce nu-ți mai servește. Adu-ți aminte să te oprești, să-ți oferi pauza de care ai nevoie. Am tot scris și nu voi obosi s-o fac, să îți reamintesc despre: Pauză. Stop. Ascultare Atentă.
Energia prezentă în aceste zile te poate ajuta să scoată din corpul tău, din mintea ta, din inima ta, din viața ta, tot ce nu îți mai folosește, tot ce te împiedică în al tău proces de vindecare, de transformare, de evoluție. Însă TU trebuie să acționezi! Luna Plină, energia prezentă, n-o vor face în locul tău! TU trebuie să te oprești puțin, să îți creezi timp și spațiu pentru tine, să te asculți, să privești înlăuntrul tău și apoi să lași tot ce-i de lăsat. Dacă simți că ai nevoie de susținere, în acest proces de curățare, de lăsare, scrie-mi! Sau, pur și simplu, hai să ne conectăm la Lună Plină. Pentru vindecare și curățare și eliberare. Pentru strălucire și elan creator.
Vom mai pica, vom mai aluneca, vom mai uita, căci toate fac parte din dansul vieții. Ne readucem aminte însă, mereu și mereu, tot mai rapid. Așa cum ne readucem aminte acum că mereu la Lună Plină adunăm roadele ultimelor luni. Iar această Lună Plină, acum, ne dă boost.ul de care avem nevoie pentru a crede în noi înșine, în puterea noastră de creatori. Toți avem nevoie, din când în când, de un boost de încredere.
Vrei un boost?
Dacă DA atunci nu aștepta însă ca Luna Plină să vină și să te injecteze cu acest boost!
Acționează! Ieși din băltire! Iești din tiparele vechi! Smulge-te! Scutură-te!
Mișcă-te! Mișcarea înseamnă Viață! Și deschide-te în fața Existenței primind tot ce are să-ți ofere.
Curgi cu Viața, de vrei să trăiești cât mai mult în prezență!
Cu strălucirea inimii mele deschisă și cu iubire în loc de emoții distrugătoare, îndrăznesc să suflu în focul tău lăuntric și să-ți onorez Soarele Interior.
Păstrez vie încrederea în puterea mea de a visa și de a transforma în exterior ceea ce visez înlăuntrul meu.
Și fie să te molipsesc cu virusul pe care-l am și care se numește…
„A început cu multă tandrețe și atracție și dorință de a fi împreună, ca și alte relații în trecut. Cum de se face că, și această relație, pare că se termină tot cu gesturi agresive și vorbe aproape teroriste?” – întrebare pusă ieri, într-o ședință individuală de Atingere Terapeutică Integrală. Un bărbat, aflat pe muchia ascuțită a relației sale de cuplu, îmi punea această întrebare. Avea lacrimi în ochi dar se abținea. Că…deh… bărbații nu plâng.
Vrei să se termine – l-am întrebat – sau vrei să poți lucra, împreună cu partenera ta, cu toate aceste obstacole ce au apărut în relația voastră? Sunt normale, în fiecare relație de cuplu, de iubire, obstacolele pe care le descrii și acestea întotdeauna interferează cu acea curgere naturală a iubirii.
Ea nu vrea. Ea nu poate. Ea este închisă. Ea refuză… s-a grăbit el să-mi răspundă. Ea. Ea. Ea. Și, cu siguranță, dacă ar fi fost „ea” în fața mea, ar fi răspuns: El nu vrea. El nu poate. El este închis. El refuză. El. El. El.
E nevoie ca amândoi să își dorească să renunțe la luptele ego-ului imatur și limitat și îngust.
E nevoie ca amândoi să accepte a lăsa la o parte amprenta familială și comportamentele ce țin de bagajul cultural care le saboteze potențialul unei conexiuni mai profunde unul cu celălalt.
Limitările unui ego încă neajuns la maturitate ne sugrumă tuturor conexiunile profunde cu ființa iubită. Vrem conexiune, căci este o nevoie fundamentală a ființei, și, totuși, fără să vrem de cele mai multe ori, ne închidem. Când suntem în deschidere, în respect, în totală încredere, în compasiune unii cu ceilalți, putem spune că suntem în iubire. Când îl putem asculta, cu atenție, pe celălalt, îi oferim un mare dar. Și, astfel, ne satisfacem nevoia fundamentală de a dezvolta relații.
Toți căutăm conexiune. Încă de mici, de copii fiind. Dar pentru că nu ne simțim văzuți, auziți, respectați, prețuiți… ajungem să ne producem o mare rană ce ne obligă, apoi, să ne închidem. Și învățăm să adoptăm, mai degrabă o atitudine închisă, decât una deschisă care conduce la trăirea și simțirea iubirii. Ne închidem față de cei din jurul nostru dar și față de bogăția lăuntrică din lăuntrul ființei noastre. Și apoi vrem ca celălalt să se deschidă și să simtă care ne sunt nevoile. Și să ni le și satisfacă. Căci… doar ne iubește, nu-i așa? Vrem ca celălalt să comunice. Vrem ca celălalt să se schimbe. Vrem ca situația dificilă din relația de cuplu să se schimbe de la sine în timp ce noi continuăm să fim închiși. În neîncredere. În respingere.
Nu ne-a învățat nimeni că adevărata conexiune este cea cu noi înșine, mai întâi de toate, cu natura noastră esențială, cu tot ceea ce este dincolo de măștile pe care le-am tot purtat. Abia când pășim într-o călătorie sinceră a inimii noastre putem vorbi despre o adevărată conexiune. Doar după ce învățăm să ne ascultăm și să ne raportăm mai profund la ceea ce simțim, la ceea ce experimentăm, la ceea ce trăim, putem crea o sinceră conexiune cu celălalt.
Provocarea de a crea o conexiune sinceră, autentică, cu o altă persoană ne obligă, în mod inevitabil, să devenim mai conștienți, să ne investigăm cu sinceritate, să ne autoexaminăm mai în profunzime, să conștientizăm felul în care ne trăim viața. O conexiune sinceră ne provoacă să fim autentici. Și să scoatem la suprafață potențialul nelimitat. Să împărtășim gama vastă de bogății lăuntrice. În conexiunile autentice, falsul sine – construit pentru a ne apăra de durere – dispare. Acel cocon al confortului, unde ne simțim (aparent) în siguranță, dispare… atunci când creăm conexiuni profunde, sincere, autentice.
Există diferite hărți pe teritoriul relațiilor de cuplu.
Însă, pe care să o respectăm? Nu ne învață nimeni cum să navigăm, chiar și cu harta în mână. Până unde sunt limitele mele și unde începe teritoriul celuilalt?
Uneori ne este greu să facem diferența între iubirea absolută, adică necondiționată, și cea relativă, adică condiționată.
Toți vrem să fim iubiți necondiționat. Am auzit, de atâtea ori această sintagmă: „iubire necondiționată”. Poate chiar și înțelegem, și simțim, ce înseamnă. Dar, oare, suntem în stare, la rândul nostru, să iubim necondiționat? Putem oare să iubim precum iubește Soarele vărsându-și lumina și căldura pe toată lumea? Soarele ne iubește, fie că suntem deschiși sau închiși.
Chiar și într-o zi înnorată, soarele tot strălucește. Nu face alegeri. El tot strălucește, indiferent dacă noi îl percepem sau nu. Am tot auzit că adevărata noastră natură este iubirea. Până însă nu am simțit și trăit eu însămi, cu adevărat, această stare, mi-a fost greu să cred. Dacă ne folosim de aceste cuvinte precum niște cuvinte spirituale și atât, fără să ne dăm voie să ne simțim, cu adevărat, profunzimea naturii noastre, nu ne vom putea simți esența – iubirea. Starea naturală a ființei, esența – iubirea, este o stare ce trebuie trăită pentru a putea fi recunoscută. Și asta se poate face doar printr-o atitudine deschisă.
Nu ne vom putea simți căldura și bunătatea, rămânând închiși, neîncrezători. Inima noastră este precum un transformator al întregii ființe. Dacă învățăm să primim în inimă, tot ceea ce vine către noi, putem simți cum în vasul alchimic al inimii, totul se poate transforma și, de acolo, să ne curgem iubirea în lume.
Doar că ne obturăm singuri, fără să vrem, canalul către inimă. Și, în mod inevitabil, experimentăm iubirea prin propriile noastre filtre. Încărcate. Îmbâcsite, uneori. Filtrele noastre devin precum norii grei și denși într-o zi întunecată, apăsătoare, înnorată. Iubirea condiționată, relativă, este precum lumina soarelui filtrată – soarele începe să iasă, atunci când noi simțim atracție, când o altă persoană ne face pe plac, e de acord cu părerile noastre, cu credințele noastre. Și aceeași iubire dispare, în spatele norilor, imediat ce aceeași persoană nu mai este de acord cu noi și nu ne mai face pe plac. Așa că, iubirea relativă nu este ceva stabil și pe care să ne putem baza. Este precum vântul. Sau este ca și o zi parțial înnorată.
Ce reprezintă norii? De unde vin aceștia? „Norii sunt o metaforă pentru personalitatea condiționată, pentru acumularea de frici, de dureri, de mecanisme de apărare, de suferințe care, pur și simplu, ascund soarele… sau diminuează prezența iubirii în viețile noastre.” (John Welwood – Călătoria Inimii). Norii sunt precum o iubire obscură dar și precum funcțiile iubirii de sine. În sensul că furia, competiția, gelozia, răutatea, nesiguranța, frica, abandonul, sunt toate reacții împotriva faptului că nu ne simțim suficient de iubiți. Dacă nu ne-am simțit pe deplin iubiți, cărăm această experiență în corpurile noastre. Amprenta acestei răni este gravată adânc în trupul nostru. Nu avem, pe deplin, încredere în iubire. Ne închidem în fața iubirii.
Toți suntem afectați de rana umană universală.
Aceea de a nu ne simți iubiți, mai ales a nu ne simți iubiți pentru cine suntem. Majoritatea dintre noi a avut în viața sa, chiar și doar preț de o clipă, acces la iubirea necondiționată… Prezența celeilalte persoane este magie pură. Norii se dau la o parte… soarele strălucește… păsărelele ciripesc… Dar sentimentul de profundă deschidere și de acceptare… nu continuă într-un mod constant și într-o formă consistentă și pe care să ne bazăm… pentru că toți avem personalități condiționate și emoții puternice care se pun de-a curmezișul. Abia aici este unde adevărata relație de iubire începe. Abia aici călătoria inimii începe. Atunci când acceptăm să învățăm cum putem lucra, împreună, în cuplu, cu tot ceea ce ne activăm unul altuia.
Care sunt proprii tăi nori care se pun pe cerul relației tale de cuplu, de iubire?
Ai vrea să-i poți identifica, deschizându-ți, astfel, inima în fața iubirii și intrând în călătoria inimii tale?
Poate că nu ți-a spus nimeni până acum că ești mult mai mult decât emoțiile tale, decât personalitatea condiționată și învăluită de norii grei cu care te-ai și obișnuit. Însă, da, natura ta adevărată este mult mai largă și mai capabilă să alunge orice nor, oricât de gri și ne greu ar fi acesta. Pe muchia ascuțită a relației de cuplu, ajungem toți. Fie părăsim relația, și ne trezim că o recreăm cu o altă persoană. Ajungem, curând, la aceleași emoții, aceleași comportamente, aceleași tipare de gândire. Aceleași dezamăgiri. Aceeași închidere. Fie putem binecuvânta oportunitatea uriașă pe care ne-o aduc provocările dintr-o relație de iubire. Oportunitatea de a ne dezvolta personal, oportunitatea de a ne transforma. De a crește împreună și de a renunța să mai proiectăm pe celălalt dezamăgiri trecute, răni vechi, suferințe trăite în alte relații.
Neîncrederea în femei se transformă în… ea nu vrea, ea nu poate, ea este închisă, nu mă pot baza pe ea. Și, de asemenea, neîncrederea în bărbați, se transformă în el nu mă aude, el nu mă vede, nu mă pot baza niciodată pe el. Iar dacă el sau ea ne spune într-un anumit moment „nu” cât de rapid ne închidem și emitem gândul că ne respinge, că nu ne iubește? Dacă m-ar fi iubit ar fi spus DA acum. Nici el/ea nu mă iubește. Doar pretinde. Povești, povești, povești, pe care ni le tot repetăm și care țin de răni vechi. Ei bine, lasă, că va vrea și el/ea să-i spun da. Am să-i arăt eu. Voi răspunde cu aceeași monedă. Voi spune și eu „nu”. Și, iată, prelungim jocul unei lupte inutile, pretinzând că ne iubim și mirându-ne cum tandrețea începutului se transformă rapid în agresivitatea și teroarea sfârșitului. Uităm că jucăm rolul de catalizatori unii pentru ceilalți în relațiile de cuplu și, mai degrabă, vrem să renunțăm în loc să profităm de oportunitatea pe care ne-o aduce relația de iubire.
Putem ajunge să trăim iubirea conștientă doar după ce toți norii grei se vor fi scuturat. Norii grei ce apar în relația de iubire par a fi amenințători și tindem să fugim din calea lor. Dar ei sunt cei care dau drumul rănilor vechi să fie vindecate căci iubirea este cea mai potentă forță de vindecare ce există pe acest pământ.
Nici un terapeut, Maestru, Guru, sau mai știu eu ce alt „specialist”, nu poate scoate la suprafață ceea ce puterea iubirii poate face. Răni adânci pot fi aduse la suprafață și îmbrățișate de iubire, de alegem să ne vindecăm și să trăim o altă formă de relație de cuplu. Pentru a iubi pe deplin, avem responsabilitatea să ne arătăm așa cum suntem. Cu toate rănile, emoțiile, vulnerabilitățile, fricile și îndoielile. Da, ne sperie să facem asta. Și oscilăm. Reacționăm la propria noastră deschidere. Fugim înapoi la închidere. Și proiectăm. Ea nu poate. Ea este închisă. Ea mă respinge. Sau… El nu poate. El este închis. El mă respinge.
Cât de mult vrei să rămâi în coșmarul trecutului? Sau
îți poți asuma un „risc” mai mare în a te deschide în fața iubirii și a porni în călătoria inimii tale?
Căci, cu siguranță, ai trăit experiența (chiar și doar pentru o clipă) de fi ținut/ă în brațele iubirii.
Odată îmbrățișată relația de cuplu, de iubire, ca și o călătorie transformatoare, acceptând să învățăm de la emoțiile noastre și de la tiparele vechi de gândire și comportament, totul devine posibil.
Vrei să termini această relație – l-am întrebat – sau vrei să poți lucra, împreună cu partenera ta, cu toate aceste obstacole pe care mi le descrii acum, recunoscând și acceptând că relația voastră devine o călătorie a descoperirii de sine? A îmbunătății relația cu partenera ta te obligă, în primul rând, să îmbunătățești relația cu tine însuți. A continua această călătorie a inimii tale, în care să-ți dai voie să simți curgerea iubirii – întotdeauna, prezentă -, este o imensă oportunitate pe care ți-o oferi tu însuți.
Vreau să continuu – mi-a răspuns – dar nu știu ce hartă să folosesc.
I-am oferit o hartă și i-am promis că-l ajut să o citească și să-i însoțesc pe amândoi, readucându-i aminte, însă, că harta nu este același lucru cu teritoriul!
Relația de iubire este cel mai important spațiu de vindecare, cunoaștere și transformare interioară, cea mai înaltă formă de spiritualitate trăită.
Nu știu cum este la tine, în aceste zile, dar la mine este cu schimbări majore. Tranziții. Pare că mă mut cu totul dintr-un loc într-altul, deși sunt tot aici. Mai aici și mai acum ca niciodată. Mai deschisă și mai prezentă decât am fost vreodată. Mai în curgere și transparență decât mi-am putut închipui că pot fi.
O cale eliberatoare ce ne luminează Viața
Cum te simți tu? Dacă te simți blocat, blocată, te încurajez să te deschizi (oricât de greu și de dureros ar putea părea) în fața undei uriașe de schimbare. Profită, la maxim, de această vibrație. O vibrație a vindecării și a transformării. La mine a fost cu tema emoțiilor și a schimbării de atitudine în fața emoțiilor. Am creat zilele trecute meditația De la Emoție la Iubire . Meditație pe care cu drag o împărtășesc cu tine acum. O meditație care te ajută să conștientizezi că suntem toți îmbăiați într-un câmp de rezonanță în care emoțiile tale sunt și ale mele. Că fricile mele sunt și ale tale. La fel și amânările și grijile, îndoielile și oscilațiile, tânjirile și durerile. Și că, de fapt, toți tânjim după iubire, încredere, liniște, pace, compasiune.
Și tot legat de tema emoțiilor, în aceste zile, la mine a mai fost cu vindecarea unei răni și a unui sentiment de vinovăție legat de moartea mamei mele. Credeam că am depășit de mult acel moment dureros însă, zilele trecute, am conștientizat că încă mai zăcea în mine sentimentul de vinovăție cum că n-am putut să o salvez.
Nu știu cum este la tine, zilele astea, dar la mine pare că sunt într-o continuă tranziție de la copilărie, la tânăra femeie care am fost, de la profunzimile subconștientului ce scuipă reacții inconștiente, la momente miraculoase de prezență. Prezență în care simt cum aceste reacții inconștiente au săpat șleauri uriașe înlăuntrul meu. Cam așa este la mine acum.
Navighez, pe corabia cosmică ce și-a deschis larg pânzele, bucurându-mă de călătorie. O călătorie a expansiunii. Mi-e clar că nu mai vreau să privesc în spate însă asta nu înseamnă că șterg, că neg sau că uit tot ce-am trăit. Nici vorbă. Este doar recunoștință și iubire și prețuire, compasiune și liniște, pentru întregul trecut, pentru relațiile care au fost, pentru trăirile ce am împărtășit, pentru dureri și lacrimi, pentru îmbrățișări și priviri de dincolo de măști, pentru vindecarea împreună. Mă simt binecuvântată pentru c-am putut trăi toate aceste lecții care m-au forțat să mă aliniez cu procesul macro, colectiv, al transformării prin care trece acum umanitatea.
Chiar ieri am luat decizia de a sparge o bulă care mă împiedica să văd imaginea mai largă, care mă ținea în corpuscul, împiedicându-mă să văd și să simt unda largă. A sparge acea bulă a fost un gest, pentru mine, de maturizare și de asumarea propriei valori. Cumva, am simțit că am ieșit din ceva „călduț și obișnuit” în care mă țineam singură. Mă tot convingeam că e misiunea mea să arăt potențialul nelimitat existent în acea „bulă”, uitând de marea sferă a umanității și de procesul colectiv. Am spart „bula” rostindu-i:
Adevărul este unul molipsitor dar trebuie să fii deschisă pentru a ajunge la el. Trebuie să ai încredere. Neîncrederea este ca un vaccin: te protejează! Rațiunea, la fel, te protejează. Controlul, la fel, te protejează! Rezistența, cârcoteala, scenarita, la fel, toate te protejează. Și, protejată fiind, nu vei ajunge niciodată nicăieri. Protejată doar vei putea să mori. Gustul libertății îl poți simți când vei avea încredere, totală, în Marea Sursă și când vei ajunge să simți că SURSA ești chiar tu! Deschizându-te! Altfel… anii trec. Neîncrederea rămâne. Și, în felul acesta, tu doar îți îngroși pereții și devii mai separată de restul lumii, dându-ți dreptate. Știi, dragă bulă, sunt eu însămi aproape o vehementă în a semna orice petiție contra vaccinurilor, refuzându-le total și având încredere în înțelepciunea corpului. Din ce în ce mai mulți sunt cei care semnează aceste petiții. Și, totuși, vaccinul neîncrederii pare că îl păstrăm bine ca pe ceva prețios.
Hei, oameni buni, să nu credeți că m-am bidigănit și că vorbesc acum cu toate bulele. Doar cu unele, parol! Cele pe care le credeam speciale și intime și în care mă ascundeam eu însămi. Vă rog, fiți îngăduitori cu mine. Ce, voi nu vorbiți, măcar din când în când cu câte o bulă sau un bulă? Recunoștință, bulei în care m-am tot ascuns și în care am investit energie, pasiune, iubire, timp, viață. Toate acestea acum vor curge în lumea largă. Așa că, păzea! Te vor păli rapid căci sunt din abundență. Și energia creativă și pasiunea și iubirea și viața-mi plină de zvâc și de nebunie.
Habar nu am cum voi păstra focusul pe viziunea largă și cum voi susține deschiderea dar, sinceră să fiu, nu îmi pasă prea mult de acest nenorocit de „cum” în care m-am împiedicat de atâtea ori. Mi-am dat seama, zilele trecute, că este mai important pentru mine momentul. Adică în loc de a mă focusa pe cum, mai degrabă să fiu atentă la când. Când simt că alunec în închidere, când ceva sau cineva mă atinge într-un punct sensibil, când încep să cred că nu pot și că nu merit, când îmi zic că nu am chef, când vocea nedreptățitului zbiară. Apăi chiar atunci – când…, când… – să-mi readuc aminte de viziunea largă, de procesul colectiv, de a mea deschidere către întreaga lume.
Acest „când” este esențial.
Mult mai important acum, pentru mine, căci atunci când acționez, conștient, la momentul potrivit, apare magia că știu și cum. Asta am trăit, în aceste zile, și asta împărtășesc acum cu tine, simțind că acum este momentul potrivit. Este atât de ușor să fim „corecți și buni și blânzi și în controlul propriilor emoții” când cei din jurul nostru sunt „corecți și buni și blânzi și în controlul propriilor emoții”. Wow. Cât de ușor este atunci. Braaaavo. Iată-ne pe toți cât de corecți și buni și blânzi și în controlul propriilor emoții suntem. Mai bifăm o bilă albă. Ne mai crește karma bună. Braaaavo nouă. Dar și Karma asta bună are și ea bile albe limitate. Era să scriu bule.
Avem, dragii mei, nevoie să fim conștienți că putem alege a fi corecți și buni și blânzi, și că putem avea o altă atitudine în fața emoțiilor noastre chiar și când cei din jurul nostru nu sunt la fel. Asta nu înseamnă „să întorc și obrazul celălalt” sau să mă complac în relații toxice. Pentru mine înseamnă să continuu a emana iubire și recunoștință chiar dacă aleg să merg mai departe, privind doar înainte, și chiar dacă decid să sparg bula.
Cam așa se manifestă la mine, în aceste zile, energia tranziției de care scriu unii astrologi. Nu m-am uitat pe harta mea astro să văd ce și cum apare acest tranzit. Eu m-am rezumat la propria-mi astrologie intuitivă, lăuntrică, simțind importanța momentului. Când devine acum mai important decât cum. Wow, ce eliberare!
Iluzie temporară, ajunsesem să trăiesc în… bula mea. Acest moment, acum, când am avut curajul să o sparg, m-a ajutat să pot vedea dincolo de această iluzie. Adevăratele oportunități, din care pot crește și învăța lecțiile în acord cu cea care simt că sunt acum, sunt pretutindeni în afara bulei. Deschidere.
Mi-am oferit un mare dar, în aceste ultime zile de ascultare lăuntrică, de curățare, de eliberare.
Capacitatea de a putea vedea departe și de a mă motiva să investesc în mine însămi, recunoscând oportunitățile ca fiind ceea ce sunt. Mare fu și provocarea, în zilele ce au trecut. Tentația de a mă închide față de ceilalți și în fața propriilor mele emoții. Am ales, mai degrabă, atitudinea de la Emoție la Iubire. Păstrând deschiderea, am putut simți puterea ce rezidă în felul în care aleg eu să mă poziționez în fața emoțiilor. Puterea de a alege atitudinea pe care, cu adevărat, o vreau, este o putere creatoare. Conștientizând că a închide o parte din mine nu înseamnă a-mi controla emoțiile și focul lăuntric. Ba dimpotrivă. A rămâne în deschidere și în încredere. A continua să fiu un canal deschis către lumea largă.
Acum, la finalul acestei scurte împărtășiri, pentru care îți mulțumesc că m-ai primit și m-ai ascultat și m-ai simțit, citind aceste rânduri, te invit să respiri, câteva respirații ample, și dă-ți voie să simți alegerea mea acum:
Eu, Elena Francisc-Țurcanu (AmmaRa) aleg să mă deschid și mai mult lumii,
simțind și împărtășind iubirea, hrănind încrederea și compasiunea, cultivând liniștea și pacea.
Vreau să cred că te alături și că, în felul tău, te deschizi pentru a simți și împărtăși iubirea. Pe care, apoi, împreună să avem curajul să o emanăm în lumea în care trăim și care este atât de tensionată, atât de plină de traume și de durere, încât ni se pare aproape imposibil să mai avem încredere cum că am putea schimba ceva.
Da, pare imposibil – însă, dacă nu acum, atunci CÂND?
Încă o dată, mulțumesc că m-ai primit, citind și simțind nu doar cuvintele ce-am împărtășit cu tine acum ci și starea euforică cu care m-a contagiat o zmucită de femeie aseară. Mulțumesc zmucito! Să te țină euforia și fie să-i contagiezi și pe alții.
Cu recunoștință pentru acest spațiu în care-mi pot da voie să fiu eu însămi, așa cum sunt, și să te primesc, așa cum ești, te invit să dai share la a mea împărtășire și să îți oferi în dar meditația .
Ne întâlnim între noi în corpuri fizice, ne recunoaștem după chipuri și după aparența fizică, ne dăm mâinile sau ne îmbrățișăm, după cum e cazul, dar ne ferim să ne simțim cu adevărat între noi. Nu este adevărat că nu putem să facem asta. Putem să o facem dacă vrem. Dar a trecut atât de multă vreme de când ne-am permis să simțim în interiorul corpului întâlnirea cu celălalt, încât pare că nici nu mai știm cum să redeschidem porțile. Am stat prea mult timp încremeniți, zăvorâți în spatele carapacei de protecție, încât dacă am deschide acum, nici n-am ști ce să facem cu asta.
Ce să simt din întâlnirea cu celălalt? Este la fel de rătăcit în gândire ca și mine, îmi povestește situații pe care le cunosc deja, se plânge de lucruri pe care le știu pe de rost, nici măcar nu pot să ascult până la capăt. Îmi ajung problemele mele, nu am nevoie de ale altora. Și, în plus, a deschide înseamnă implicit posibilitatea de a fi rănit. Posibilitatea durerii mă face să rămân ferecat, în numele experienței mele din trecut, în care fiecare deschidere naivă a însemnat o sângerare.
Recunoști peisajul? Atitudinea prezentă chiar și în cele mai apropiate relații? Această atitudine care limitează percepția, adică senzațiile din corp, de frica durerii?
Cum ajungem să purtăm măști impenetrabile în spatele cărora să ascundem nemulțumirea, frustrarea, furia, rușinea, vinovăția și tristețea, chiar și față de oamenii cărora le spunem – sau obișnuiam să o facem – că îi iubim? Cum ajungem să transformăm chiar și cele mai mari iubiri în relații uscate, plate, în care ne sudăm pe noi înșine în cadre fixe, în mecanisme de funcționare, ca niște păpuși mecanice care reacționează la situații precum o aplicație de telefon mobil? Această tocire a sensibilității, a atenției, a simțirii este un fenomen generalizat care transformă lumea noastră în labirint, într-un teatru grotesc uneori, al măștilor de complezență. Ne prefacem că nu vedem nimic la ceilalți, ca să putem crede că nici ei nu văd falsitatea, ascunderea, zidurile, măștile, neîncrederea. (…)
Energia vitală este ca o apă pe care o modelăm în interiorul nostru. Apa ia orice formă, indiferent de vasul în care o punem. Această apă interioară nu este o metaforă, ci o realitate pe care o folosim permanent pentru a crea diferite atitudini, pentru a zâmbi sau a ne încrunta, pentru a părea mai mari decât suntem sau dimpotrivă mai mici, pentru a realiza măștile menite să arate celorlalți chipul potrivit. Potrivit pentru ce? Știi bine pentru ce. Pentru a obține într-un fel sau altul energia sacră a Atenției celuilalt, sau dimpotrivă, pentru a evita orice alt contact înafara celui mental. Schimb de idei. Ne păstrăm la distanță, nu e nevoie să ne simțim, e suficient să relatăm unele lucruri, asta ne scutește de nesuferitul fenomen numit rezonanță, sau empatie, sau compasiune. Frica sau durerea oamenilor activează propria noastră frică și durere și noi nu vrem asta. Vrem să fim amorțiți. Am muncit mult pentru a nu mai simți nimic, pentru a fi la adăpost. Asta nu înseamnă însă că nu putem să vorbim despre compasiune sau că nu putem să o mimăm.
Nu ne dăm seama că protejându-ne, închizându-ne, fiind prudenți, ne-mai-primind nimic din exterior, ne limităm în același timp propria noastră exprimare. Orice suprafață de separare funcționează în ambele direcții. Bula de realitate pe care o creăm, odată transformată într-un ou de cristal, este adevărat, ne protejează de durere. Nu mai simțim nimic. Dar în același timp ne obligă la recluziune. Suntem mai în siguranță, dar suntem mai singuri, și percepem din ce în ce mai puțin din realitatea vieții. În compensare, gândim din ce în ce mai mult despre ceilalți – nu spun că îi judecăm, ci doar că gândim mai mult despre ei, în loc să-i simțim.
Am aruncat o privire în treacăt, asupra unei perioade din copilărie și poate din adolescență, în care am început să învățăm nu numai cum să ne ferim de durere, să ne protejăm în spatele măștilor, dar și ce fel de măști este potrivit să creăm pentru a obține ceea ce orice ființă umană are nevoie: conexiunea cu ceilalți, prin care curge energia Atenției. Unii au devenit slujitorii celorlalți, alții joacă rolul de stăpâni care acceptă cu condescendență darurile de Prezență, unii joacă rolul neajutoratului, alții al salvatorului care se abandonează pe sine pentru ceilalți. Unii joacă rolul atotștiutorului și povățuitorului, dând sfaturile pe care el însuși ar trebui să le urmeze. Celălalt face pe ascultătorul și astfel se hrănește cu Atenția naivului povățuitor, în vreme ce pe dinlăuntrul său nu are răbdare să se asculte nici măcar pe sine, nicicum pe altul. Eroi salvatori și victime manipulatoare, stăpâni și sclavi, sacrificați pe crucea lumii și profitori, abuzatori și abuzați, acesta este spectacolul identităților prin care noi creăm realitatea labirintului.
Nu e nimic rău în asta, dimpotrivă, este un act de creație, chiar dacă inconștientă, care, într-o bună zi ne va conduce către un adevăr mai larg. Singurul neajuns este durerea inerentă a acestui joc.
Suntem ființe creatoare de realitate, indiferent că ne dăm seama de asta sau nu.
Realitatea curge din noi la fiecare respirație și fiecare gest. Măștile, rolurile și durerea sunt creația noastră, sunt forma în care turnăm energia sacră a ființei noastre. Am putea s-o turnăm mai mult în creații extraordinare, în relații pline de iubire, în proiecte pline de succes, în acțiuni strălucitoare și aducătoare de mulțumire, dar asta ar însemna să deturnăm energia Atenției din modurile vechi de funcționare și să-i dăm forme noi. Și asta este foarte greu. A ieși din tipare, din obișnuință, din imaginea lui așa sunt eu. (…)
Există nenumărate momente în trecutul nostru în care ne-am simțit răniți, abandonați, nevăzuți, ignorați, nedreptățiți, agresați, tocmai de aceia de la care așteptam totul. Poate părinții noștri atunci când eram mici, poate altcineva ca adolescenți. Acestea sunt aspecte ale ființei noastre, încremenite în timp. Sunt personaje interioare a căror energie nu este altceva decât energia noastră vitală, încremenită într-o secvență de viață. Suntem noi înșine în diferite variante ca timp, spațiu și experiență. Aceste personaje interioare, pentru a merge mai departe, au găsit soluții de supraviețuire, adică diferite atitudini, măști, moduri de a fi, ca răspuns la o realitate percepută ca ostilă. Ele creează seturi de atitudini de răspuns în fața experienței vieții, modele de reacție pe care le considerăm ale noastre, adică le introducem în construcția numită identitate. Experiența aspectelor noastre interioare, structurează concluzii asupra realității, etichete despre realitate, pe care le considerăm definitive. Așa este realitatea vieții.
Aceste concluzii, multe dintre ele trase la vârste foarte imature, sunt concluziile despre viață ale unor copii răniți. Ele implică emoții puternice, frică, furie, neputință, rușine, vinovăție, tristețe, dezamăgire, care vor deveni mecanisme emoționale pentru mai târziu. În orice situație de criză, similară cu aceea în care aspectul interior este încremenit în timp, va anclanșa modelul emoțional corespondent, vechile concluzii despre realitate ale acestuia și vechea atitudine de răspuns în fața vieții. Vom folosi soluțiile de supraviețuire ale acestor aspecte interioare, rănite, și măștile și atitudinile pe care le-am creat atunci, ca moduri de a exista mai târziu. Acestea sunt rolurile noastre de mai târziu.
Le folosim atât de mult încât uităm cu desăvârșire că au fost soluții de supraviețuire ale unor aspecte imature, fragile, vulnerabile, care se considerau lipsite de orice putere în fața realității. Ajungem să folosim aceleași vechi răspunsuri de atitudine, gândire, emoție și relație în situații care nu mai au nici o legătură cu acele momente. Între timp, am sudat deja o personalitate, un ego, despre care credem că ne reprezintă, structurat pe trecut. Nu ne dăm seama că făcând acest lucru, prelungim trecutul și creăm un viitor care nu face decât să repete acel trecut. Experiența vieții pare să confirme la nesfârșit atitudinile noastre, să ne confirme convingerile, să ne alimenteze concluziile despre viață și modelele emoționale. Relațiile noastre par să se repete la nesfârșit, în variante similare. Uneori ieșim dintr-o relație și creăm alta, dar povestea se repetă, ca trasă la șapirograf. Credem că avem ghinion, că așa e viața dar, de fapt, viața nu face decât să ne oglindească vechile noastre atitudini, vechile soluții de supraviețuire, vechile frici și închideri.
Nu, viața nu confirmă nimic, decât oglindește ca situații ce par exterioare, configurațiile noastre interioare, convingerile, atitudinile, tot ceea ce modelăm înlăuntrul nostru în mod inconștient.
Respiră adânc și privește cumva în spatele tău, în trecut și vezi dacă recunoști ceva din toate acestea. Este un mecanism universal. Îl repetăm toți, de nenumărate ori, până când începem să ne punem întrebările potrivite.
Ce fel de atitudini crezi că poate crea o personalitate imatură, infantilă, vulnerabilă, în fața unor situații dureroase? Ce-ar putea crea fetița sau băiețelul din tine, în interior, în fața unei situații în care nevoia sa de prezență, de atenție, de conexiune, de iubire, nu este împlinită? Ce ai creat tu însuți ca atitudine?
Nu sunt prea multe variante de răspuns. În primul rând ai creat închidere la nivelul percepției, al simțirii, pentru ca să nu te mai doară. E un răspuns natural. Cunoști foarte bine acea anestezie, acea dedublare care apare în momentele de mare tensiune, în care pare că nu tu ești cel sau cea implicată în situație, ci e ca și cum ai fi într-un film. Mulți copii fac asta în situații de criză. Se separă de situația dureroasă, apoi o îngroapă și o uită. E foarte probabil ca nici tu să nu fii străin sau străină de această tehnologie interioară de protecție în fața durerii. Apoi ai inventat modurile potrivite de a obține ceea ce doreai.
Dacă ești mai degrabă un izvor puternic de realitate, de energie vitală, de gest, poate că ai ales ca personaj principal pe care să-l joci în viața ta salvatorul, cel care se descurcă, cel care face rost, are, și îi ajută și pe ceilalți, uneori lăsându-se pe sine la o parte. De multe ori salvatorul devine un tiran care crede că știe mai bine ce au nevoie ceilalți, și care le cere, în schimbul ajutorului de orice fel, recunoștință, loialitate, atenție, prezență. Devine tiran dacă nu le primește. De asemeni, salvatorul poate să aibă nuanța unui personaj performant, de provider de , orice, pentru oricine, de perfecționist. Căderile sale îl fac să se considere… victimă uneori, atunci când i se pare că nu primește respectul și recunoștința cuvenită, sau când victimele pe care le ajută el îi refuză ajutorul. Salvatorului îi este greu să primească, deși a primi este un semn de deschidere. El pare deschis, dar nu este. Consideră a primi o umilință și un semn de slăbiciune. El urăște slăbiciunea și, de fapt, își disprețuiește victimele dependente de el.
Pentru salvator, totul poate să fi început cândva, într-un moment în care el a avut o nevoie imensă de ceva, de cineva, sau de ceva de la cineva. Acesta este aspectul rănit. Concluzia sa despre realitate a fost probabil: oamenii, femeile sau bărbații, sunt răi, ei nu pot să-mi dea ceea ce eu am nevoie. Nu pot avea încredere.Trebuie să mă descurc singur și doar singur. Ba mai mult, să-i ajut pe cei care au nevoie, ca să nu sufere ca mine. Trebuie să fiu puternic, competitiv pentru ca această situație să nu se mai repete niciodată.Trebuie să câștig atenția, iubirea, prețuirea celorlalți, servindu-i, chiar dacă ei sunt niște neputincioși. Aceasta este soluția de supraviețuire care va articula mai târziu întreaga sa realitate, relațiile sale, job-ul său, modul să de a fi în această lume, alegerile sale. Va fi uitat de mult că este o creație născută din durere și lipsă, la o vârstă imatură. Se va însura, sau mărita, dacă este o femeie, confundând ajutorarea cu iubirea, o relație de iubire cu un schimb de atenție. Inutil de spus aici care este finalul acestei povești. Îl cunoști deja.
De-asemeni cunoști cu certitudine și perspectiva cealaltă. În care aspectul rănit trage concluzii diferite despre realitate, într-o situație similară. Aceeași lipsă de prezență, aceeași durere, concluzii diferite, soluții de supraviețuire diferite. Ce spui despre această concluzie: oamenii sunt indiferenți, reci, absenți, uneori cruzi, insensibili la durerea și nevoile altora. Singura soluție este să le atrag atenția, exagerând suferința mea, până când mă văd, până când mă bagă în seamă, până când obțin ceea ce doresc să obțin, atenția lor, iubirea, mângâierea, o privire, un gest, un ban, o situație, ceva ce am nevoie. A mers odată, va merge mereu. Concluziile conțin și soluțiile de supraviețuire. Aceeași situație care a născut un salvator, acum naște o victimă.
Ei se vor înțelege de minune, se vor căuta, vor crea o realitate tranzacțională, cum ar spune un psiholog, în care își vor juca rolurile vieții lor. Cel mai probabil este ca victima să ajungă să-și joace metoda în orice situație și acesta să devină modul ei de a trăi, mereu în preajma unui salvator. În adâncurile ei, victima nu se crede deloc slabă, ci foarte inteligentă și capabilă, și, în cazurile cele mai adânci ale identificării, îl disprețuiește pe salvator, pentru că poate fi manipulat și folosit, cu toată mândria lui de salvator. Victima trăiește într-o psihologie a lipsei și a dependenței, mereu în exterior, la fel ca și salvatorul care are mereu nevoie de o victimă pentru fi întreg. Ei sunt ca sacul și peticul.
Filmul vieții lor este semnificativ pentru construcția de realitate numită ego. Fiecare ego este identitate construită mai mult sau mai puțin în acest fel. Ego și rolul său central, sunt o creație de realitate în care investim o imensă cantitate de energie vitală. De fapt, investim tot ce avem. Pe măsură ce crește, mănâncă din ce în ce mai multă energie, suprafețele de separare au nevoie, pe măsură ce se osifică, de tot mai mult din energia sursei. Suprafețele de separare devin din ce în ce mai rigide, măștile pe care le purtăm în diferite situații, din ce în ce mai asemănătoare. În esență, rolul central, așa cum îl numim noi în Școala Maestrului Interior, este modul în care am ales cândva să funcționăm, un fel de hard core al construcției numite ego, care se manifestă în toate aspectele vieții noastre.
Există elemente comune de atitudine și de gândire între felul în care suntem în cuplu, felul în care suntem la job sau creăm afaceri, în care relaționăm cu oamenii, și felul în care conducem mașina, de pildă. Rolul central este o configurație lăuntrică de atitudine, mecanisme de gândire care generează mereu același set de emoții și, în cele din urmă, amprentează corpul nostru, se transferă în felul în care ne mișcăm și în starea de sănătate. El se naște din concluziile fundamentale pe care le-am tras cândva despre viață, oameni și reprezintă cu precizie soluțiile noastre de supraviețuire.
Acest nivel, al energiei vitale pe care o turnăm în relații, acțiuni, gesturi și din care ne creăm măștile, este același care ne permite să simțim în corp, la nivel fizic, realitatea. Este un extraordinar mediu de rezonanță, mai subtil decât cel al materiei, care se transformă necontenit în ecouri ale realității, ale situațiilor, sub formă de senzații în corp. În esență, acest mediu de rezonanță poate deveni pentru tine un instrument uluitor de rafinat pe măsură ce îl folosești. Dar primul pas este deschiderea acestui câmp printr-o nouă atitudine.
Construcția egotică este, întotdeauna, închisă, prudentă, judecătoare, în defensivă sau în atac, iar energia sacră a ființei este investită în suprafața de separare, în ziduri. Este suspicioasă și neîncrezătoare, orientată mereu către exterior, pe ceilalți, în încercarea necontenită de a controla realitatea, pentru a obține ceea ce crede că nu are. De aceea, ego nu simte realitatea, ci mai degrabă o gândește. Gândirea necontenită este coloana vertebrală a ego-ului.
A nu simți a fost cândva o alegere pe care, inevitabil, noi toți am luat-o în urma durerii.
O alegere fortuită, pentru că de-obicei luăm, facem acest lucru la vârste mici, când lumea noastră este complet dependentă de cei din jurul nostru. Nu mai ești cel sau cea care ai fost atunci, nu mai ești fetița sau băiețelul neajutorat, dar ai continuat să consolidezi un mod de a fi, de a crea realitatea vieții tale, pe aceleași baze. A simți realitatea este un mod cu mult mai complex de a ne raporta la realitatea vieții, și este atributul maturității psihologice, emoționale, mentale și relaționale, care permite ieșirea din labirint, dizolvarea lui.
A simți, ca mod de a ne raporta la realitate, se petrece în ecuația confort/disconfort. Îți amintești? Dualitatea fundamentală a acestui nivel este plăcere/durere. Confort/disconfort. Este un mod foarte direct, foarte esențial de a percepe diferite situații. Pur și simplu, ceva din ființa noastră rezonează în diferite situații cu realitatea exterioară corpului, și asta se transferă în senzații la nivel corporal. Dacă suntem deschiși și energia vitală lăuntrică este liberă, curgătoare, ne-turnată în separare și tensiune, percepem în nenumărate moduri ecourile diferitelor configurații de realitate din care facem parte. A face alegeri pe baza a ceea ce simțim este o chestiune de deschidere și de încredere în propriile noastre senzații interioare.
Am auzit de nenumărate ori această frază: nu pot să simt, nu simt nimic din realitate.
Este semnul identificării totale cu structura egotică, cu gândirea, este expresia totală a separării consolidate temeinic. Natura noastră profundă este simțitoare, perceptivă. Cum spuneam la un moment dat, a simți nu este un har sau un dar, nu este doar atributul unora, ci face parte din natura profundă a ceea ce suntem. A simți deschide un nou mod de a crea realitate în această dimensiune și este o transformare fundamentală, interioară a întregii noastre vieți.
Doar frica de a simți din nou durerea, ne împiedică să simțim.
Pentru un copil este normală. Pentru timpul maturității devine un handicap. Da, înțelegi bine, structura egotică se maturizează și se transformă necontenit, este o creație care la început este inconștientă, este o reacție la situațiile vieții, dar pe măsură ce tot mai multă experiență de viață este trăită, concluziile despre realitate, relații și despre existență se modifică. Tot mai multă încredere avem în propriile noastre puteri, tot mai aproape de centrul fundamental al ființei noastre este atenția noastră. Un ego matur, pregătit pentru transcendență, are atenția mai degrabă în interior, decât pe ceilalți, este conștient că este un centru de realitate și că alegerile, acțiunile și poziționările sale determină calitatea experienței sale de viață. Cu alte cuvinte, un ego matur psihologic își asumă responsabilitatea pentru propria sa experiență. Nu este cazul construcției de realitate primare, pentru care optăm la nivelul aspectelor noastre rănite, al rolurilor vechi, care sunt aspecte infantile, dependente.
Respiră adânc, lent, dă din nou profunzime respirației tale și reconectează-te cu senzațiile din burtă, din pântecul tău, creează din nou acolo un centru de atenție. Conștientizează forma interioară a corpului fizic și creează atitudinea deschisă, ca un mic experiment, în vreme ce noi continuăm să explorăm acest spațiu al energiilor vitale. În vreme ce cuvintele se nasc în fața ta, în vreme ce respiri adânc și lași senzațiile din corp să existe, fără să închizi ochii vreun moment, deschide-te în spatele tău, către cel sau cea care ai fost, către nenumăratele tale aspecte interioare pe care le-ai creat, și care ești chiar tu, în diferite momente. Tot ceea ce ai trăit este în tine, chiar acum, în sfera ta de Conștiență. Poți revela orice moment, orice situație, cu toate configurațiile sale de gândire, emoție, atitudine.
Privește din perspectiva relațiilor tale, în trecut, fără să intri în detalii. Vezi dacă poți desluși concluziile tale despre realitate și despre oameni, pe care le-ai tras cândva. Vezi în ce măsură aceste concluzii au fost influențate de mediul tău familial, cultural, social, din care provii. Privește la mecanismele de supraviețuire care te-au ajutat să mergi mai departe, în ciuda durerii inerente a unor momente. Privește la ceea ce ai creat mai târziu, și la felul în care ai construit suprafețe de separare și relații, privește la măștile pe care le-ai adoptat și conștientizează felul în care uneori uiți că sunt doar niște măști. Când ai ajuns să crezi că așa sunt eu? Când ai uitat că, de fapt, tu ești sursa, marele actor care joacă în toate rolurile vieții tale? Privește în perspectivă, înapoi, la acest proces interior în care, fără să-ți dai seama, ai devenit una cu masca ta, cu soluția de supraviețuire a copilului din tine, cu amprenta părinților tăi, uitând natura ta profundă de creator.
Ai putea simți nevoia să investighezi mai mult această dimensiune a ființei tale care ține de nivelul relațiilor și al investițiilor de energie vitală. Dacă uneori te simți obosit sau obosită de viață, dacă percepi uneori platitudine și non-sens, dacă relațiile tale ți se par uneori artificiale și pline de falsitate, dacă te întrebi uneori la ce bun toate astea și care este sensul vieții tale, dincolo de rolurile pe care le joci, atunci ești pregătit sau pregătită să te deschizi în fața unui adevăr mai larg. Dă-ți timp pentru această investigație interioară pe care o poți face ca pe o meditație.
Și acum privește, tot în spatele tău la cine ești tu în relația ta de cuplu, de iubire, aruncă o privire la conexiunea profundă între alegerile inconștiente făcute cândva de copilul care ai fost, la concluziile sale despre viață și oameni, la soluțiile sale de supraviețuire, și la felul în care toate acestea sunt reprezentate în relația ta de iubire. Respiră adânc și veghează la senzațiile din corp, fără să blochezi nimic, fără să te temi de nimic.
Cât de vie este relația ta de cuplu?
Cât de mult s-a uzat, cât de mult a devenit un joc al măștilor și al rolurilor? Cât de plată a devenit în timp? Sau, dacă nu ești într-o relație de cuplu acum, ce legătură este între rolul tău central, între principalele tale atitudini, și această absență? De multe ori, jocul pe care l-am descris mai sus, sacul și peticul, salvatorul și victima și nenumărate variante ale acestora, intră în jocul tranzacțional cu atenția, cu prezența, rolurile complementare iau locul adevăratei iubiri și sunt confundate cu iubirea. Fiecare oferă celuilalt ceea ce are nevoie, cel puțin pentru un timp. Apoi intervin copiii, ratele la bancă, și platitudinea repetitivă, uitarea… Până când se nasc întrebările. Ai propriile tale întrebări despre asta. Poți vedea conexiunile între toate acestea și propria ta viață? Poți vedea felul în care energia ta vitală este blocată în modele de experiență din care pare uneori imposibil de ieșit?
Relația de cuplu este cea mai desăvârșită reprezentare a relației noastre cu lumea, cu această dimensiune a existenței, încarnată. Reprezintă cu desăvârșire paradigma, prisma prin care privim experiența umană, felul nostru de a fi în această lume. Este reprezentarea în experiență umană a basoreliefului nostru interior și a rolului central din care am făcut alegeri.
Respiră adânc. Nu folosește la nimic acum să reiei vechile texte și justificări, să renaști vechile scuze, vechile acuzații lansate de jur împrejurul tău.
Nu există ghinion, nu există noroc, nu există întâmplare, nu există nimic altceva decât creație, pe toate nivelurile ființei, experiențele vieților noastre sunt creații, relațiile noastre sunt creații.
Pentru a putea schimba ceva cu adevărat în viața ta este nevoie de această alegere, de a privi totul ca pe propria ta creație, de a privi contextul ca pe o oglindire a spațiului lăuntric. Iar relația de cuplu, de iubire, este chintesența, este adevărul despre felul în care, fiecare din noi, se poziționează în fața vieții și a întregii realități.
Este reprezentarea fidelă a nevoii fundamentale de conexiune și a modurilor în care ai ales, conștient sau nu, să o obții. Relația de cuplu este expresia concisă a modului nostru fundamental de a relaționa. Este oglinda în care putem vedea cel mai clar poziționările, granițele, suprafețele de separare, rolurile, structura emoțională și de gândire, valorile și credințele noastre, întreaga construcție întemeiată pe dualitate, pe oscilație, tendințele noastre contradictorii…
Poți vedea totul. Respiră. Care sunt senzațiile din corpul tău acum? Simți că ai început să te închizi, sau ai rămas în deschidere, centrare și curgere? Simți confort, sau mai degrabă disconfort, atunci când te conectezi cu această temă esențială a experienței tale de viață? Poate că a venit timpul să aduci în Conștiență unele aspecte despre care știi, simți în adâncul tău că au nevoie de schimbare. Nu este vorba despre celălalt, așa cum ai crezut mereu, aceasta este perspectiva proiectivă a copilului care nu poate să-și asume responsabilitatea pentru propria sa viață, care crede că totul depinde de ceva sau cineva din exteriorul său. Nu poți schimba nimic despre care crezi că nu depinde de tine. Poate că abia acum a venit momentul maturizării interioare.
Nu este despre a schimba ceva acum, în această clipă. Acum este doar despre a privi în interior și în spate, despre a simți, despre a te deschide puțin în fața acestei perspective:
Eu sunt cel sau cea care a creat totul.A simți deschide posibilitatea unui nou mod a mă raporta la realitatea propriei mele creații.
Ce simți deci, în corp, ca senzații, când te deschizi față de acest subiect enorm de important în viața ta, relația de cuplu? Confort, curgere, deschidere, plăcere? Sau mai degrabă tensiune, închidere, crispare, disconfort? Cum se simte în burta ta, în pântecul tău, indiferent dacă ești femeie sau bărbat? Detensionează în mod deliberat, lasă moale. Poate fi dificil uneori. Gheața nu se topește ușor. Apele noastre interioare, ținute timp îndelungat la temperatura gheții pot avea nevoie de timp și de acțiune voluntară, de un efort de atenție și de determinarea de a face acest lucru. Uneori, ghețurile sunt atât de vechi încât s-au transferat în câmpul densității fizice, în corp, sub forma unor structuri de energie pe care medicina liniară le decodează prin prisma unui diagnostic, chisturi, tumori, încremeniri ale fluxurilor vitale. Există femei care nu mai au ciclu la 30 de ani și bărbați care nu mai au nimic, înafara furiei, închistării și blocajului, care se manifestă inclusiv corporal.
Plăcere sau durere? Curgere sau blocaj? În ce ai transformat energia creatoare a Atenției tale?
Dacă deslușești platitudine, uzură, mască, rol, conveniență în relația ta de cuplu, atunci acestea toate sunt atribute și creații ale propriului tău rol central, ale structurii de ego care le generează. Sunt atât de obișnuite încât foarte mulți oameni cred că așa e viața, că asta este iubirea, că acesta este singurul adevăr posibil, că așa este experiența umană și nu pot face nimic pentru a schimba. Ei privesc împrejurul lor și văd pretutindeni același joc, același compromis, aceeași poveste, privesc înapoi și văd același lucru în istoriile părinților lor. Pretutindeni, măști în spatele cărora, tulbure, se află doar dezamăgirea.
Dar, dacă ești aici, acum, ținând în fața ochilor tăi această Carte, atunci tu nu ți-ai pierdut încă instinctul vital, încrederea și intuiția profundă asupra adevăratei naturi a realității. Poți primi aceste cuvinte, ca pe propriile tale cuvinte:
Iubirea există!
În spatele platitudinii, a măștilor, a rolurilor pe care le jucăm există o conexiune profundă, a ființei, care ne unește pe toți. Relația de cuplu are profunzimea și amplitudinea adevărului pe care îl percepem despre noi înșine. Ceea ce suntem, în orice moment, se reflectă în relația de cuplu și astfel, o iubire conștientă între doi oameni este cel mai profund mediu de transformare, cel mai provocator, dar și cel în care se petrec cele mai extraordinare miracole.
Întreaga noastră experiență de viață poate fi definită sub aspectul relației și al creației. Ne creăm pe noi înșine necontenit, în relații, cu cei pe care îi iubim, cu oamenii, cu animalele, cu plantele, cu situațiile, cu lumea și cu tot ceea ce există. Totul este relație, totul este creație.
Relația presupune o identitate care se aflăîn conexiune cu altă identitate și se naște din separare. Ea evolueazăîn grade de conexiune tot mai profundă, tot mai deschisă, care face identitățile să devină mai transparente. Spațiul comun, colectiv al unei relații deschise este deja o creație și este expresia unei noi Conștiențe și a unei noi identități. Evoluăm prin relație, de la separare, prin conexiune sau iubire, către unificare, de la durere către bucuria de a trăi, de la structură la fluiditatea naturală a ființei.
Privește un moment, din Centrul ființei tale, de jur împrejur, la viața ta, ca la o sferă de experiență și de relație și de creație. În cercul cel mai apropiat, relațiile tale fundamentale, soțul, iubita, copiii, părinții. Apoi prieteni, colegi, parteneri de afaceri, cunoscuți și cercuri din ce în ce mai largi. Și acum privește întreaga dimensiune orizontală a existenței, cu nenumărate centre de realitate, oameni, și miriade de relații de tot felul, nenumărate moduri în care ne oglindim, ne recunoaștem, ne manifestăm.
Respiră adânc și constată, simplu, cum această dimensiune a energiei vitale pe care o turnăm în relații, creează întreaga noastră lume, impregnează toată realitatea materială, a formelor, și o determină.
Modulăm energia care curge din pântecul nostru, creăm suprafețe de separare, structuri numite ego, roluri și măști, din spatele cărora relaționăm cu ceilalți, mai mult sau mai puțin deschis, mai mult sau mai puțin conștient, și relațiile dintre noi sunt structura întregii noastre realități.
Ceea ce ne considerăm la un moment dat determină toate relațiile pe care le creăm împrejurul nostru.Această lume materială cu toate formele, cu toate sistemele ei de putere, sociale, culturale, economice este expresia modului în care ne turnăm energia vitală în forme. Și sunt o permanentă creație.
Relația și creația sunt atribute fundamentale ale acestui spațiu interior pe care îl vom numi eu, atunci când îi dăm deja o formă.
Realitatea consensuală se naște din noi toți, prin această necontenită creație în care ne turnăm energia vitală. Relațiile nu se văd, dar se simt, iar realitatea fizică, deși se vede, este rezultatul configurațiilor unei realități mai fine, care se naște din noi, în fiecare moment, pe care o modulăm, închis sau deschis, în nenumărate moduri. Simte chiar acum acest izvor de energie din pântecul tău și dă-ți voie să simți balonul rafinat de realitate pe care îl creezi necontenit.
Relație cu trecutul tău, cu aspectele mai vechi ale ființei tale. Relație cu cei din preajma ta, oameni, situații, configurații de realitate. Relație cu pământul și cu cerul, cu materia și cu spiritul. Relație cu existența. Oriunde ai privi, în orice direcție din sfera ta de realitate, de experiență umană, felul în care modulezi această energie vitală determină întreaga experiență. Chiar și imaginea ta despre sine, în orice moment, este energie vitală structurată.
A crede că ești într-un fel sau altul este o capcană, pentru că prelungește în viitorul tău, încă ne-creat, trecutul, creat deja. E momentul pentru această nouă perspectivă. Oricum ai fost, orice ai creat până acum, poate fi schimbat în orice moment și odată cu identitatea se schimbă întreaga experiență a vieții.
A trăi identificat cu vechile aspecte și roluri este a trăi în trecut și a prelungi modele vechi de experiență de viață. Este a păstra o viziune limitată, îngustă, imatură despre realitate și a o manifesta într-o experiență de viață lipsită de profunzime și de anvergură, și a ignora un Adevăr mai larg. Limitează capacitatea de a percepe realitatea și de a crea, la credințele vechi. Prelungește paradigma separării și menține experiența umană în modele de gândire, emoționale și relaționale dureroase. Acest al doilea nivel al ființei încarnate și modul în care alegem să creăm realitatea lui determină felul în care ne raportăm la lumea exterioară, în care relaționăm cu tot ceea ce există și astfel definește identitatea pe care ne-o asumăm. Transcenderea identității și vindecarea interioară începe cu a simți ca mod de a ne raporta la experiența vieții și cu deschidere ca atitudine pe care o generăm interior.
Lumea mea s-a oprit puțin în aceste câteva zile și, cumva, o briza cosmică aștepta ca eu să respir din nou și să mă las scuturată de energia vieții. Asta aleg să o fac acum, să respir, scuturându-mi corpul de tot ceea ce am conștientizat că mă împiedică încă să eman în lume adevărata mea strălucire și să-mi trăiesc viața din plin.
Tributară fiind, la rându-mi, unor vechi obiceiuri și credințe, ajunsesem ca în marea majoritate a dimineților să-mi ignor practica matinală – care-mi aducea atâta bucurie – și să mă pierd, mai degrabă, în meandrele minții încercând să controlez și să prezic, ceea ce urma să „se întâmple”. Alunecată în griji și în „cum să fac” am ignorat chiar și propria-mi consacrarea – Conștiența. Am ignorat că a face se naște din a fi. Am picat în vechea credință cum c-aș putea prezice și controla.
În diverse cărți de psihologie introductivă există definiția următoare: „psihologia este știința care prezice și controlează comportamentul uman”.
Ce iluzie, să credem că putem prezice și controla!
Toți cultivăm cu încăpățânare credința că putem fi în control, însă paradoxul zilelor noastre este că cu cât încercăm mai tare să ne controlăm, să-i controlăm pe ceilalți sau să controlăm mediul înconjurător, cu atât totul pare a scăpa de sub control. Cu cât alimentăm iluzia de fi în control, cu atât mai mult căutăm să ne oferim momente izolate de abandon, de pierderea controlului. Experiențe de genul acesta pot deveni cu foarte mare ușurință apoi, dependențe, atașamente. Prin sex, droguri, alcool, mulți găsesc curajul de a își pierde controlul. Zilele trecute am lucrat în terapie un tânăr rătăcit total în droguri și alcool plângându-se de impotență și de faptul că nu se mai simte în control. Că își dorește să fie din nou „în control” cu viața lui. În cazul lui acest „în control” are sens, pierdut fiind într-o rătăcire.
Nu este nevoie să ajungem la astfel de comportamente toxice dacă în schimb, am cultiva în mod conștient și regulat experiențe sănătoase de abandon și chiar de pierderea controlului. Experiențe pe care le-am putea transforma cu mare ușurință în practici zilnice care ne aducă mai multă forță vitală și mai multă poftă de viață. Însă, pentru a le accepta și valida contribuția importantă pe care o au asupra dezvoltării vieții noastre într-un mod sănătos astfel de experiențe de abandon, e nevoie să nu ne mai temem de ele, să nu le mai evităm. Să renunțăm la a ne mai teme de impulsurile naturale al corpului și de a face ceea ce pare pentru mintea noastră și pentru medicina liniară a fi ceva ieșit de sub control.
Există tot felul de experiențe sănătoase în care ne putem abandona, în care putem învăța să renunțăm la control. Și fiecare poate alege ceea ce rezonează cel mai bine cu sine și cu momentul actual al vieții sale.
Practicile mele în care reușesc să renunț la control sunt cele pe care le împărtășesc cu voi toți în Călătoria Inimii:
Dansul Inimii și Meditația activă sau Body-Shaking (mă) conduc la a da drumul, la a lăsa controlul, la a gusta abandonul și Respirația Holotropică–poartă fabuloasă către stările de conștiință extinsă. Stări ce au un potențial vindecător uriaș dar pentru a-l simți e nevoie, de asemenea, să lăsăm controlul minții.
Există o forță vitală universală pe care o accesăm atunci când ne scuturăm corpul. Unii o numesc Chi, alții Kundalini, alții Prana. Până la urmă chiar nu contează ce nume dăm acestei forțe vitale. Ne împiedicăm de prea multe ori în tot felul de denumiri, simboluri, idei spirituale și pierdem de fapt esența.
Putem argumenta la nesfârșit dacă există sau nu o forță vitală universală. Dar pentru mine este evident, practicând de atâția ani, că există o formă de energie care îmi aprinde corpul, îl trezește la viață, atunci când practic Meditația activă body-shaking. Și că, de fiecare dată, la sfârșitul unei astfel de sesiuni de scuturare trăiesc momente extatice care îmi reînnoiesc și îmi transformă viața. De fiecare dată este altfel, deși practic Shaking-ul de ani de zile. Fiecare scuturare mă învață ceva mai mult despre vitalitatea mea, despre sănătatea mea, despre misterul acestei energii care curge prin mine când mă abandonez total.
Această „medicină” (cum o numesc unele culturi băștinașe) –body-shaking– are puterea de a ne scutura corpul. Dar și visele. Ne trezește corpul forțându-l să scoată la suprafața înțelepciunea sa, sănătatea radiantă și pofta de viață. Unele culturi Africane spun că Shaking-ul este cea mai veche formă de îngrijire a corpului. Cea mai veche „medicină”. Iată, pentru noi cei cultivați care aparținem lumii moderne, pare să devină cea mai nouă „medicină”. Asta, dacă alegem să ne vindecăm și să ne transformăm.
Știm fără nicio îndoială că relaxarea și odihna, meditația statică, ne ajută să ne vindecăm. Dar mai puțin acceptăm ca practici valoroase în procesul de vindecare dansul, mișcarea, scuturarea corpului.
Cea mai puternică formă de vindecare se produce când ambele sunt prezente: mișcarea și relaxarea, scuturarea și meditația în liniște, în tăcere.
Când acestea sunt împletite, una născându-se din cealaltă și doar în relație cu cealaltă, când ne scuturăm la cea mai înaltă și extatică expresie a noastră și apoi intrăm în cea mai profundă stare de așezare și ascultare setăm scena pentru o realiniere puternică și o evoluție a întregului nostru corp. Acesta este, de altfel, tiparul pe care se bazează medicina holistică.
Indiferent ce se petrece în viața noastră, suișuri, coborâșuri, toate pot fi puse laolaltă într-o mare scuturare permițând procesului existențial, cu efecte catalizatoare, să-și facă treaba și să le amestece, să le scuture și să ne conducă spre un abandon care naște apoi vitalitatea de care ne-am rupt.
Ne-am născut pentru a ne mișca, a ne scutura și pentru a fi vitali. Așa cum ne-am născut pentru a avea și momente de liniște și tăcere, de așezare și nemișcare. Să le aducem împreună!
Profesorul, Coach-ul, Maestrul, Guru, Ghidul pe care îl tot cauți este înțelepciunea corpului tău când se scutură și se abandonează total. Întreabă-ți corpul și te va ghida. Mișcă-ți corpul și te va vindeca. Ascultă-ți corpul și te va învăța.
DA, iată, o primă Eclipsă de Lună – la prima Lună Plină, din noul an, noua decadă – ce vine cu energia care ne poate aduce: fie eliberare din îngustimi în care ne-am încorsetat, fie o și mai mare închidere, separare, rezistență în fața schimbării. Fie puterea de a vedea altfel lucrurile, oamenii, relațiile, creațiile, fie alunecarea în vechea tentație de a ne da dreptate și de a găsi veșnicele scuze și justificări.
Energia Eclipsei poate fi foarte puternică și poate stârni emoții profunde care ne vin mănușă în a ne justifica vechile poziționări. Poate că e nevoie să fim puțin mai atenți cum ne folosim de emoțiile noastre. Poate că e nevoie, în loc să ne lăsăm pradă emoțiilor, mai degrabă să ne punem întrebarea: Este oare adevărat? Adică, poate că e nevoie să ne gândim sau să ne imaginăm cum ne-am simți dacă am alege să renunțăm la nevoia de dreptate, să renunțăm la principii vechi și în total dezacord cu ceea ce suntem acum. Să ne imaginăm cum ar fi dacă am alege să vedem situația, relația, creația, dintr-un alt unghi, cu o altă lumină, cu alți ochi, privind printr-un filtru mai curat.
Pare că avem, în fața noastră, o Eclipsă a extremelor.
Fie ne eliberăm, având încredere în puterea noastră de creatori și pășind cu mult curaj prin toate fricile și condiționările vechi, fie ne încorsetăm și mai mult, ne separăm, ne dăm dreptate – justificându-ne alegerile de a rămâne în tipare vechi și în relații călduțe care ne susțin băltirea și frica de schimbare.
Suntem îmbăiați toți, în aceste zile, într-o energie pe care o putem folosi fie pentru a ne elibera de propria noastră închisoare (emoțională, mentală, spirituală, familială), fie pentru a suda și mai mult ușa închisorii. Putem face asta, cu o asemenea ușurință (căci suntem experți deja), doar spunându-ne în continuare: „nu am cu cine”, „e degeaba”, „nimic nu se schimbă niciodată”, „viața este doar o luptă și un mare chin, mai bine mor”, „nu pot”, „nu merit”, „nu sunt suficient de puternică să…”, „ce mai am eu de spus când au spus deja alții…”… Și, iată cum, sudăm și mai mult ușa închisorii în care ne-am închis noi singuri.
Energia prezentă ne permite să ne amintim că experiența personală nu este niciodată doar personală. Condiția – pentru a ne aduce aminte de acest adevăr – este să vrem să ne schimbăm. Cu adevărat, să vrem a face asta.
Experiența noastră personală este, întotdeauna, și colectivă și trans generațională. Și transpersonală. Suntem toți îmbăiați într-un câmp energetic în care fiecare își aduce contribuția. Mai conștient sau mai puțin conștient, toți contribuim, mereu și mereu, cu fiecare vorbă și cu fiecare gest, la hrănirea potențialului uriaș disponibil fiecăruia. Din nou, însă, condiția este să vrem să ne schimbăm. Să vrem a ne depăși micul, îngustul „eu”, „al meu”, „perspectiva mea”, „opinia mea”, „adevărul meu”, „dreptatea mea”. Să ne deschidem în fața unei perspective mai largi în care să ne dăm voie a vedea cu alți ochi, cu o altă privire, lucrurile, oamenii, alegerile și emoțiile lor.
A pune o altă lumină asupra situațiilor, circumstanțelor, tensiunilor, crizelor, poate conduce la vindecare sau rezoluție, la finalitate sau integrare.
Suntem conștienți, eu și Agnis, în urma multor experiențe și a multor ani de lucru intens cu oamenii, că toți putem avea „puncte moarte” în raza viziunii. Că viziunea, de multe ori, nu este clară. Și că avem nevoie toți, mereu și mereu, să privim dincolo de ceea ce credem că știm. Pentru noi, în Consacrarea pe care ne-am asumat-o, este nevoie să avem în atenție că există, întotdeauna, aceste aspecte nevăzute pe care însă, cu atenție și prin prezență, cu fermitate uneori dar cu iubire de fiecare dată, cu recunoștință și încredere, le aducem la suprafață. Intenția noastră este, de fiecare dată, aceea de a aduce vindecare, transformare, întregire, bucurie, creativitate, împreună, iubire.
Însă nu putem și nici nu vrem a face asta cu forța. Fiecare din cei cu care lucrăm, până la urmă, este responsabil să își schimbe propriile perspective, învechite și îmbâcsite în tipare de gândire compulsivă, în dependențe, în credințe preluate de la alții. Noi le oferim uneltele – simple și extrem de utile – dar fiecare le folosește, sau nu, în funcție de alegerile și deciziile pe care le ia.
Împărtășesc acum cu tine, așa cum o fac de multe ori, aducându-ți în lumina conștienței, că nu este o Lună Plină obișnuită aceasta, ci una ce vine și cu o Eclipsă de Lună.
Am simțit doar să-ți reamintesc că Eclipsele Lunare, care pică la Lună Plină, au o energie foarte potentă. Am încredere că ne putem folosi cu înțelepciune de această energie. Iar alegerile și gesturile pe care le facem acum, la această Lună Plină, deciziile pe care le luăm – să fim conștienți – au puterea de a ne conduce către claritatea viziunii, către transformarea la care am tot visat.
Eclipsele Lunare aduc cu sine portaluri de energie accelerată care ne ajută să schimbăm și să mișcăm lucrurile din loc. Să curgem. Să creăm. Ne mai aduc, de asemenea, finaluri, încheieri, rezoluții și puterea de a da drumul la acele lucruri sau relații de care ne-am tot agățat dar care nu ne mai servesc. Ba dimpotrivă, mai degrabă ne împiedică procesul de transformare și de evoluție.
Eclipsele Lunare pot fi chiar provocatoare, de cele mai multe ori, când ele curăță o anumită cale pe care nu ne simțeam pregătiți s-o pornim. Eclipsele Lunare, de asemenea, accelerează călătoria sufletului nostru eliberând ceva din viața noastră sau iluminând adevăruri de care avem nevoie pentru a putea merge mai departe.
S-ar putea ca la această Eclipsă de Lună, la Lună Plină, să ne simțim foarte emoționali și extra sensibili sau chiar irascibili. Fie să ne ajutăm de emoții pentru a schimba perspectiva și nicidecum pentru a ne încorseta mai mult și mai adânc în vechile tipare.
Cum Luna Plină pică în semnul Racului – care guvernează inima – s-ar putea să ne simțim limitele și lanțurile și zidurile pe care ni le-am pus în jurul inimii crăpând și inima deschizându-se. Asta ne poate aduce, pe de o parte, frumusețe și pe de alta durere. Fie să ne ascultăm durerile și, învățând din ele, să ledizolvăm cu iubire și compasiune.
Deschide-ți inima puțin mai mult, la această Lună Plină cu Eclipsă Lunară.
Depășește-ți propriile-ți limitări.
Lărgește-ți centrul inimii. Simte-ți spațiul inimii ca fiind centrul ființei tale. Sursa.
De multe ori, avem nevoie să acționăm, la Lună Plină.
De data asta însă, la această Lună Plină cu Eclipsă Lunară, fie să avem curajul de a rămâne în liniște și așezare,
în ascultareși deschidere, în încredere că putem primi ceea ce are Universul să ne ofere.
Fie să ne dăm voie să fim ghidați, călăuziți, punându-ne încrederea în Univers și în ceea ce vine către noi ca făcând parte din calea sufletului și destinului nostru. Păstrând însă vie încrederea în noi înșine și în puterea noastră de co-creatori, împreună cu marea Sursă. Această Eclipsă este foarte conectată cu cea Solară pe care am trăit-o de Crăciun la ultima Lună Nouă din anul ce am încheiat, din decada ce-a trecut. Mai ții minte ce ai ales, în urmă cu două săptămâni, la Lună Nouă?
Mulți din cei cu care lucrez în sesiunile individuale de terapie și de Life Coach sau Relational Coach* , îmi împărtășesc în aceste zile că se simt prinși în dinamica veche a familiei. Cum este la tine, vis-a-vis acest subiect: dinamica familiei? Te invit să te așezi în ascultare atentă, în aceste zile cu Lună Plină și Eclipsă Lunară, reflectând asupra a ceea ce înseamnă, acum, pentru tine „familie” sau relații apropiate.
Și dacă ești, cât de cât ca și mine, s-ar putea să simți și tu nevoia, în aceste zile, să stai mai mult cu tine însuți, cu tine însăți. S-ar putea să simți nevoia să înveți a fi mai apropiat de tine însuți, de tine însăți. Setându-ți, cu blândețe fermă, limite mai clare față de cei dragi, dai dovadă de iubire de sine, de grijă față de tine, și nicidecum de egoism. Contează însă felul în care alegi să-ți setezi și să-ți rostești limitele.
Te invit să ai mare grijă și atenție, în aceste zile, la modul în care comunici cu ceilalți și cum abordezi orice conversație mai tensionată ce poate apărea. Căci Luna Plină vine și cu tensiuni. Nu este însă obligatoriu să le trăim ca în trecut. Așa este, adevărul ne eliberează! Dar cum unele adevăruri sunt chiar dureroase la început fie să avem grijă cum ne rostim. Până la urmă însă orice nou adevăr, descoperit sau revelat, ne aduce mereu mult mai multă claritate. Ne lărgește și ne rafinează Viziunea.
În Parcursul de Dezvoltare Personală, Spirituală, Integrală – Școala Maestrului Interior – îi ghidăm pe participanți în a se exprima, din adevăr și autenticitate.
Îi călăuzim către a-și deschide inimile și a se conecta cu emoțiile și, împreună, învățăm a ne simți acasă cu noi înșine. Și despre asta este și acum, în aceste zile cu Lună Plină. Învățăm toți, și fiecare în felul său unic, să fim, să ne simțim ACASĂ cu noi înșine.
În ciuda oricăror tensiuni, stârnite de vechile dinamici trăite în familie, ne putem oferi momente de liniște și ascultare, de tăcere și introspecție. S-ar putea să simțim nevoia să ne rostim adevărul sau să descoperim că un adevăr este adus la suprafață, parcă special pentru noi, prin rostirea făcută de altcineva, și că acesta ne schimbă calea și chiar direcția vieții. Nu sunt doar cuvinte aruncate acum. Am trăit asta și cu adevărat este posibil. Un adevăr adus la suprafață are puterea de a schimba traiectoria vieții.
Toți suntem călăuziți la această Eclipsă Lunară către a ne elibera, a da drumul la lucruri și relații ce nu ne mai servesc. Și făcând asta ne putem accelera mișcarea înainte pe calea sufletului nostru. Suntem pregătiți să facem asta. DA! Suntem!
Elena Francisc Țurcanu
AmmaRa
* Pentru terapii individuale sau sesiuni de Life & Relational Coach, îmi puteți scrie pe adresa: dana.lar@calatoriainimii.ro
Nu știu cum a fost la tine luna trecută, ultima din an și din magnifica decadă ce am încheiat, dar la mine a fost cu o mare curățare și o imensă eliberare pentru care nu pot fi decât recunoscătoare. Am sentimentul, convingerea chiar, că în această lună – prima din an și din noua decadă – mulți dintre noi vom fi martorii dizolvării unor „structuri” vechi și unor relații pe care ne-am bazat în trecut. Inclusă fiind și dizolvarea relației vechi cu noi înșine. Indiferent cum a fost ultima perioadă pentru tine, adu-ți aminte acum: grija față de tine, doar tu ți-o poți dărui.
Fie să rămânem pro activi, în deschidere și îngăduință, în ascultare și încredere, în loc să reacționăm. Și fie să ne păstrăm focusul, cultivând atenția și prezența, pe ceea ce ne dorim și nu pe ceea ce nu mai vrem. Atenția pe alegerile noi, pe relațiile noi, pe creațiile noi, și nu pe ceea ce a fost, de ce a fost și cum a fost. Totul a fost, așa cum a fost, doar pentru a ne servi în procesul de creștere, de vindecare, de transformare, de evoluție. Fie să emanăm recunoștință căci doar așa ne putem Renaște. Altfel, nu vom face decât să recreăm, la nesfârșit vechiul.
Cum ar fi dacă ne-am onora – cu mai multă lejeritate, bucurie și încredere – intențiile, alegerile, deciziile? Având însă curajul să fim în curgere și flexibilitate și să ne oferim, zilnic, momente de ascultare lăuntrică. Ascultare atentă cu ajutorul căreia să pășim în spațiul necunoscut din care putem, cu adevărat, Renaște.
La asta te invit în această lună de ianuarie, prima din an și din noua decada. La a-ți onora intențiile, alegerile și deciziile, cu mai multă bucurie și încredere, cu mai multă lejeritate și flexibilitate. La Ascultare Atentă cu ajutorul căreia te poți Renaște.
Tu, cu tine
Ai grijă de tine. Ai grijă de tine. Ai grijă de tine. De câte ori am auzit aceste vorbe și le-am luat, cu adevărat, în considerare simțind că ne vorbim noi înșine prin vocea celui care le-a rostit? Ai grijă de tine! Dacă acesta ar fi mesajul acestei luni? Un mesaj nu subtil ci chiar unul direct. Ai grijă de tine! Nimeni n-o va face în locul tău. Tot ce ai neglijat în ceea ce te privește, are acum nevoie de atenția ta. Onorează-ți intențiile și alegerile.
Tot ce ai amânat – pentru că, bineînțeles, grija de alții a avut prioritate -, are acum nevoie de atenția ta.
Sau poate că doar ai opus rezistență în fața schimbării, găsind strategii ingenioase, spirituale chiar, pentru a rămâne în băltire și în roluri vechi. Poate că ai creat noi prietenii cu oameni care să-ți susțină vechile roluri și identitatea la care nu vrei să renunți, în loc să te inspire către a-ți trăi potențialul maxim.
Indiferent ce și cum ai fost și ai făcut în ultima perioadă, această lună ianuarie, acum, prima din noua decadă în care am intrat, este o mare oportunitate să te întorci la tine cu sinceritate, cu bunătate, cu încredere. Deschizându-te față de tine, oferă-ți grija de care simți că ai nevoie la nivel fizic, mintal, emoțional. Creează-ți un plan pe care să-l numești: grijă fața de mine.
Reevaluează-ți prioritățile, oferindu-ți timp în liniște și solitudine pentru a vedea înlăuntrul tău care-ți sunt dorințele cele mai arzătoare și adevăratele nevoi, și ce alegeri poți face acum. Iar dacă sunt acțiuni pe care le simți a fi copleșitoare, începe încet. Fă pași mici. Ascultându-te cu atenție, rămâi cu focusul pe ceea ce îți dorești cu adevărat să creezi în viața ta și, mai ales, să fii.
O lună, prima din această decadă, pe care o poți deja simți ca fiind una ce aduce transformare. Ține doar de tine să o trăiești ca atare. Prin practică și disciplină, prin atenție și încredere, prin deschidere și recunoștință. Iar dacă nu poți singur, singură, cere susținere, cere conținere de la oameni cu care simți că rezonezi acum. Nu suntem niciodată singuri, chiar dacă, de multe ori, ne încăpățânăm să credem asta.
Reevaluează-ți limitele și setează-ți altele noi în acord cu ceea ce ești acum. Acesta este un alt aspect al uriașului potențial transformator cu care a început luna ianuarie. Și asta face parte, de asemenea, din a avea grijă de tine. A te pune pe primul loc nu înseamnă nicidecum egoism. Ba dimpotrivă. Înseamnă a putea dărui apoi din sursa care ești și pe care înveți a o recunoaște. Dacă nu îți oferi acum grija și atenția și încrederea și bunătatea și deschiderea și sinceritatea și frumusețea și iubirea și compasiunea de care ai nevoie, atunci când?
Relații
A avea grijă de tine înseamnă și a evalua relațiile în care ești. Care sunt cele sănătoase pentru tine și în care relații e nevoie să faci schimbări? Poate că ai tot spus „da” când, de fapt, voiai să spui „nu”. Poate că ai oferit mai mult decât era nevoie, alunecând în cine știe ce roluri vechi mult prea bine cunoscute. Poate că ai făcut compromisuri a căror energie o resimți acum la nivel fizic. Poate că ți-ai asumat ceea ce nu ținea de tine. A avea grijă de tine înseamnă a privi la toate astea și a-ți răspunde cu sinceritate la întrebarea dacă ai sau nu ceva de curățat la nivel de relații.
Iar dacă ai fost în închidere, în zgârcenie față de tine, în „nu pot”, în „nu merit”, în „nu sunt suficient de…”, poate că a venit momentul să te deschizi și să primești. Poate că a venit momentul să accepți susținere, iubire, conținere, ajutor. Căci dacă chiar îți dorești relații mai bune în viața ta atunci ai nevoie, cu adevărat, să te deschizi. Totul este posibil dacă îți păstrezi atenția pe a crea și a dezvolta relații care sunt, cu adevărat, acordate cu tine în ceea ce privește iubirea, parteneriatul, compatibilitatea, rezonanța.
Sănătatea și corpul tău
A avea grijă de tine începe prin a avea grijă de sănătatea ta, de corpul tău. Această dimensiune a vieții noastre este cea în care naștem cele mai mari judecăți de sine pentru că aici alunecăm cel mai mult în a nu ne respecta alegerile (sănătoase) pe care le facem. Ne promitem multe, în ceea ce privește corpul nostru (sport, mișcare, dietă, hrană sănătoasă, disciplină), și de cele mai multe ori nu ne ținem de promisiuni. Asta ne aruncă în judecată de sine, în autocritică (aspră, bineînțeles) și în neîncredere cum că putem. Și iată cum ne întoarcem la vechile obiceiuri și la rutina predictibilă.
Ne întoarcem la ceea ce cunoaștem, fentând, din nou, schimbarea, transformarea. Ne întoarcem către oameni care să ne confirme că este ok această neputință în fața schimbării. Poate că a venit momentul ca atunci când alunecăm, în loc să ne judecăm, mai degrabă să reajustăm planul inițial pe care ni l-am făcut și să continuăm. În loc să ne întoarcem către persoane care știm, din start, că ne vor ține în vechile comportamente și tipare de gândire nesănătoase, să avem – mai degrabă – curajul de a ne rosti față de persoane care știm că ne provoacă (oricât de dureroase ar fi, uneori, provocările) să ne manifestăm adevăratul potențial.
Avem toți anumite credințe, în ceea ce privește sănătatea și corpul fizic, de care ne agățăm pentru că nu știm altceva. Poate că a venit momentul să îndrăznim să lucrăm cu câmpul cuantic, cu acel spațiu „necunoscut” în care putem îndrăzni să creăm orice. Cum ar fi? DA, cum ar fi să ne trezim zâmbind în fiecare dimineață? Cum ar fi să credem că avem, întotdeauna, energia necesară pentru a crea orice dorim? Cum ar fi să ne dăm voie să simțim că suntem sănătoși, că corpul nostru este în forma și condiția fizică optimă, că suntem deschiși pentru a primi – cu recunoștință – tot ceea ce Existența ne servește? Cum ar fi?
Nu sunt doar cuvinte aruncate aiurea acestea. Chiar este posibil. Contează însă practica, disciplina, determinarea. Poate că a venit momentul să avem o altă atitudine în fața credințelor noastre. Mai degrabă „o să văd atunci când am să cred” decât „am să cred atunci când am s-o văd”.
Împământează-te, luna aceasta, în propria-ți putere de a te Renaște, aducându-ți aminte că totul în Univers începe cu energie pe care nu o vezi și care curge, mereu și mereu, în corpul tău. Tot ceea ce ai amânat în ultima perioadă, din punct de vedere al sănătății tale, are nevoie acum de atenția ta.
Ascultă-ți corpul! Oprește-te și ascultă-ți corpul. Și cere ajutorul, cere conținere, cere însoțire. Adu-ți aminte că nu suntem niciodată singuri.
Ce înseamnă pentru tine a avea grijă de tine? Adu claritate, față de tine, în privința asta. Întreabă-te: Ce înseamnă să am grijă de mine? Dacă nu am grijă acum, atunci când?
O lună perfectă pentru a finaliza ce este de finalizat în proiectele tale, amânate poate mult prea mult, și de a închide ce mai este de închis în relațiile cu care nu mai rezonezi. Fie renaști entuziasmul și zvâcul creator pentru proiectele și creațiile tale, fie le pui cruce. Folosește-te de energia inspiratoare prezentă în această lună și îndrăznește să schimbi tot ce este de schimbat în proiectele tale și mai ales în relațiile tale, de prietenie, de business. Ai curajul, de asemenea, să te smulgi din zona de confort și să acționezi în direcția noilor creații la care visezi. Energia restructurării este și ea prezentă luna aceasta.
Restructurează, Resetează, Renaște(te), evaluându-ți resursele. Și nu mă refer (doar) la finanțele tale. Resursele tale rezidă în ideile tale, în talentele tale, în parteneriate, în oameni care văd în tine potențialul tău infinit și care te susțin în a ți-l manifesta.
Fie să conștientizezi, și noi toți de altfel, că această restructurare, resetare, Renaștere personală contribuie la procesul macro de Renaștere în care se află acum umanitatea. Fie să conștientizăm cât mai mulți că a avea grijă de noi înșine înseamnă a avea grijă și de relațiile noastre, de creațiile noastre, de lumea în care trăim, de Mama Pământ.
Cu recunoștință pentru al tău curaj de a te Renaște, îți urez Iubire, Bucurie, Frumusețe și Adevăr acum, la început de nouă decadă!
Am trăit de foarte, foarte multe ori momentele cosmice ale deschiderii, împreună cu oamenii pe care i-am însoțit, personal sau în marile cercuri ale regăsirii de sine pe care le numim Călătoria Inimii. Am fost centrul și martorul revelației, a unor transformări uluitoare, ale conexiunilor magice care se stabilesc între inimile oamenilor, martorul Adevărului despre noi înșine, care izbucnește copleșitor, martorul Iubirii, al Frumuseții și al Armoniei care sunt atribute fundamentale ale umanității sacre ce trăiește în noi toți.
Mi-am spus de nenumărate ori că oamenii care trăiesc această frumusețe nu o vor uita niciodată, nu o vor putea îngropa și nu se vor putea întoarce în labirinturile fricii, ale răcelii și ale platitudinii, nu vor mai merge niciodată pe cărările mediocrității și ale compromisului, ci vor rămâne în picioare, transformându-și viețile, relațiile și lumea în care trăim cu toți.
De o mie de ori am văzut curgând pe obraji lacrimile recunoașterii Adevărului despre noi înșine, ochii iluminați de cutremurarea Ființei, am simțit vindecarea uriașă care se naște din deschidere și din încredere, din regăsirea conexiunii cu ceilalți, cu cerul și cu pământul, cu divinitatea omniprezentă pe care o respirăm, o privim și o atingem. Am văzut frumusețea izbucnind din interiorul inimilor și rețelele vieții arzând strălucitor între noi, am văzut fețele transfigurate în fața dezvăluirii adevăratei naturi a realității, a măreției și a splendorii a ceea ce suntem cu toți.
Și de o mie de ori am văzut cum aceiași oameni se întorc apoi în cochiliile lor închise, în cazematele înghețate ale gândirii, în moduri de a exista rudimentare și plate, în dimensiunea convențională și dureroasă a labirintului, în care inimile sunt închise, privirile tăioase, măștile tot mai groase ascunzând o durere tot mai mare.
Am văzut cum minunăția durează doar trei zile,
cum vechile roluri și moduri de a trăi ocupă din nou spațiul deschis al inimii, am văzut cum lacrimile recunoașterii îngheață și cum, aceiași oameni care au trăit Revelația despre ei înșiși, despre ceea ce sunt în adâncurilor lor, renunță la ea, înfricoșați, se prăbușesc din nou în genunchi, reluându-și locurile în șirurile lungi de sclavi ai sistemelor de control ale acestei lumi, sub puterea obișnuințelor, a presiunii infernale a dimensiunii orizontale a existenței. Am văzut cum umanitatea divină și splendidă dispare, corodată de spaima ieșirii din rând.
M-am întrebat de multe ori ce ne face să ne întoarcem din nou și din nou în micile noastre infernuri, deși am trăit Adevărul, Iubirea, Frumusețea și măreția ființei umane. De ce este atât de greu să păstrăm această perspectivă eliberatoare, această verticalitate deschisă, această conexiune profundă între noi, care ar schimba nu numai felul în care ne trăim viețile, noi și ai noștri, dar ar schimba lumea în care trăim.
De ce ne întoarcem în labirint, în singurătate, în durere, după ce am trăit divinitatea interioară, după ce am băut din cupa Adevărului și a Iubirii? Ce ne face să punem pe noi din nou armurile de oțel ale unor identități care au devenit prea strâmte, ce ne face să punem mâna din nou pe săbiile atacului și ale apărării, ce ne face să rostim la nesfârșit cuvintele care ne conduc către moarte, după ce am gustat din apele Vieții?
De ce renunțăm la frumusețe și la măreția propriei ființe, întorcându-ne la compromis, la micime, la prudență, la zgârcenie și la frică, deși înțelegem perfect că asta ne ucide? De ce abdicăm de la splendoare, prăbușindu-ne din nou în mediocritate, de ce continuăm să ne repetăm poveștile mizerabile despre noi înșine, deși am trăit înălțimea amețitoare a ceea ce suntem cu adevărat?
Am găsit multe răspunsuri în timp, și am creat mereu abordări noi, menite să ne ajute pe toți să păstrăm conexiunea cu Adevărul, Iubirea, Frumusețea și Libertatea interioară și să le păstrăm în viețile noastre, ducând Cunoașterea în familii, la job-urile noastre, în lume…
Dar acum am înțeles o nuanță importantă pe care se întemeiază puterea Labirintului.
Credința noastră căsuntem, în ultimă instanță, singuri.
Trebuie să credem că suntem singuri, că nu putem face nimic în fața valurilor de inconștiență și nebunie ale acestei lumi. Trebuie să credem că suntem neputincioși, izolați, neînțeleși, că orice schimbare este imposibilă, că lumea este așa cum este, o mașinărie uriașă care are regulile ei, iar noi suntem singuri față în față cu această mașinărie.
Aceasta este strategia Labirintului de a strivi Revelația trăită, de a anihila minunăția. Pare că toată lumea e oarbă și trăiește în același fel, pare că nimeni nu are curajul să se ridice în picioare, că obiceiurile sociale de masă sunt atotputernice, că toți oamenii trăiesc supuși modurilor vechi de a trăi, cutumelor, iar mecanismele sociale pulverizează Adevărul, Frumusețea, Iubirea și Libertatea pe care le-am trăit. Pare că trebuie să închidem Revelația înapoi în cutie, căci altfel nu am putea trăi în această lume.
Această psihologie a singurătății, a izolării, a fricii de a fi altfel, este instrumentul de putere al platitudinii. A crede că suntem singuri.
Privim împrejur și vedem doar oameni închiși în alveolele lor, preocupați să păstreze aparențele, ascunzând aceeași nefericire, cu aceiași poleială, mergând în fiecare zi pe cărările tot mai adânci ale obișnuinței, dependenți de exterior, ocupați cu alergarea către finalul previzibil, lipsiți de idealuri și de valori, crezând că viața e doar o luptă pentru supraviețuire. Și mai vedem că aceleași structuri sunt acolo dintotdeauna, organizând marșul către neant și lipsă de sens, atotputernice și de neclintit și atunci ne spunem că e inutil, că nu putem face nimic, că suntem singuri și poate ar fi mai bine să ne vedem de culoarul din labirint repartizat nouă, până la capăt, căci așa e viața.
E un fals!
Suntem mulți!
Suntem mulți aceia care simțim, care înțelegem, care vedem, care intuim Adevărul, care percepem că umanitatea este într-un punct de cotitură fundamentală. Suntem mulți aceia care vor și pot să trăiască în alte sisteme de valori, întemeiate în deschidere, în conexiune, în natura profundă a ființei noastre, în Adevărul a ceea ce suntem. Suntem mulți aceia care înțeleg că această deschidere este marea Cale. Trăim timpuri în care avem mijloacele, tehnologia interioară și exterioară care ne permite să schimbăm totul în viețile noastre, avem energia, cunoașterea, avem tot ceea ne trebuie pentru a spulbera labirintul începând cu propria noastră viață!
E suficient să privim împrejur în alt fel, să ne re-cunoaștem, să comunicăm, să constatăm cu simplitate că putem să trăim la înălțimea visului nostru despre noi înșine și despre umanitate. E suficient să ne privim, pentru a descoperi că nu suntem singuri, dimpotrivă, suntem mulți cei care au trăit deja Adevărul despre ceea ce suntem și care vor să trăiască altfel.
Această pulverizare, această singurătate, această credință că e fiecare pentru el, că nu putem fi împreună, că suntem condamnați la platitudine și la a sta disciplinați în rând – aceasta este cea mai mare armă a Labirintului, și se poate sfârși acum, dacă alegem acest lucru. Nu e nevoie să plecăm nicăieri din viețile noastre pentru a trăi pe măsura frumuseții și adevărului nostru interior. E nevoie doar să fim împreună, e nevoie doar cultivăm Încrederea în noi înșine și în cei asemenea nouă, e nevoie să exprimăm ceea ce suntem în mod liber, aici, acum, în mijlocul lumii. Vom avea surpriza de a descoperi că suntem mulți!
În toate cotloanele Labirintului, tăcuți, sunt oameni care au început să fie conștienți, să-și dorească altceva, care au început să-și dea seama că realitatea se naște în fiecare din noi în interiorul său, din modurile noastre de a gândi și din atitudinile noastre. Ei nu așteaptă decât un singur lucru: să vadă că mai sunt și alții. Nu au curajul încă să se ridice singuri.
Dar… suntem mulți!
Nu mai este nevoie să plecăm în munți și în singurătate pentru a trăi Revelația, pentru a trăi Adevărul și Frumusețea și Iubirea, nu e nevoie să ieșim din sisteme, nu e nevoie să fim out of the grid. Dimpotrivă, e nevoie să fim în interiorul tuturor rețelelor și să schimbăm din interior totul. Un timp foarte îndelungat, această credință că trebuie să fim înafara lumii pentru a trăi Adevărul, a fost poate validă. Dar nu și acum. Lumea este reflexia propriilor noastre gânduri, emoții, atitudini și alegeri. Iar lumea noastră interioară se schimbă. Acum avem totul în mână, moduri simple și clare de a o administra, putem în sfârșit să alegem ceea ce gândim despre noi înșine și existență, avem mijloacele de a anihila marele dușman interior al fricii, avem cunoașterea asupra felului în care putem construi relații noi cu noi înșine și cu lumea exterioară.
Și suntem mulți aceia care vor și pot să trăiască altfel fără să plece nicăieri!
Cunosc oameni care o fac deja, care au ieșit din izolare și neîncredere, care-și transformă viața acasă, în firmele lor, în afacerile lor. Sunt medici, profesori, educatori, antreprenori care clădesc deja o lume nouă începând cu propriile lor vieți, fără să plece nicăieri. Acest împreună există deja. De-acum important este să privim împrejur, să ne re-cunoaștem, să ieșim din cochilie, din izolare, din singurătate, din neîncredere. Maestrul Interior, universal, renaște deja în tot mai multe inimi. Îi vei recunoaște pe cei asemenea ție după zâmbet. Vei ști că simt, ca și tine, caută, ca și tine, că sunt vii, ca și tine, că nu au abandonat.
A simți este ceea ce ne diferențiază, a percepe, a ne conecta cu realitatea în mod diferit, a fi conștienți, a fi deschiși, a rosti ceea suntem, ceea ce gândim, ceea ce dorim, a urma calea interioară a adevărului, a iubirii și a frumuseții!
Acest verb, A SIMȚI, este cheia.
Suntem mulți cei care simțim, deja!
Labirintul nu simte nimic, este impersonal, este alcătuit din entități pulverizate care se mișcă după reguli, din oameni care gândesc și vorbesc la fel, care trăiesc în locurile comune, de bun simț, ce permit labirintului controlul prin frică. Ei sunt necontenit în exterior, crezând că acolo sunt toate bunătățile lumii, iar acesta este instrumentul prin care Labirintul supraviețuiește. A fi cu Atenția în afară este tot una cu a fi părăsit spațiul interior din care se naște realitatea, a fi copleșiți de grijă, frică, îngrijorare, a nu realiza că noi suntem, de fapt creatorii acestei lumi. Frica de a fi noi înșine, neîncrederea în ceea ce simțim este modul în care labirintul ne stăpânește.
Culoarele Labirintului sunt pline de oase de ros pentru gândirea noastră liniară, amplasate strategic, astfel încât să fim ocupați tot timpul. Trebuie să fim ocupați, să nu avem timp pentru a sta în interior și a descoperi marele adevăr!
Antidotul este pur și simplu a fi atenți în interior, a ne asculta, curajul de a recunoaște, a rosti ceea ce simțim, ceea ce percepem despre noi înșine și despre lumea în care trăim, de a fi împreună, de a ne aduna cu cei asemenea nouă. Vom descoperi că suntem mai mulți decât am crezut. Suntem mulți cei care simțim!
Lumea labirintului este construită de aceia care nu simt, sau care se tem să simtă.
Tu, cel care citește aceste cuvinte, tu SIMȚI.
O lume în care oamenii simt, se simt între ei, în care oamenii sunt conectați, sunt conștienți de rețelele vieții care ne unifică în orice moment, o lume în care împreună este mai puternic decât ego nu numai că este posibilă acum, dar este inevitabilă. Este singura cale, oricât de mult am amâna alegerea de a o trăi.
Doar ego este singur. Doar ego nu simte nimic altceva decât emoțiile distructive generate de propria sa gândire. Doar ego este veșnic în a face. Doar ego este pulverizat la nesfârșit în mii de direcții, neavând centru și nici percepție. Doar ego este absorbit în roluri dureroase, oscilând la nesfârșit între luptă și apărare, înfricoșat și lacom, încercând la nesfârșit să astupe golul interior cu lucruri, distrugând totul împrejur, secătuind totul în separarea sa față de ceilalți și de Întreg. Doar ego se refugiază sub măști tot mai groase, la adăpostul cărora naște o nesfârșită critică de sine și a lumii, născută din frică.
Dar tu simți deja!
Ai deschis deja porțile inimii. Trebuie să știi că suntem mulți asemenea ție și că este momentul să fim împreună. Este o revoluție, dar nu una cu armele în mâini. Ar însemna încă odată să încercăm să schimbăm în exterior ceea ce nu am putut schimba în interior. Este o revoluție lăuntrică și a felului în care trăim, ne exprimăm și relaționăm unii cu ceilalți. O revoluție a percepției, a simțirii, a felului în care ne raportăm la existență. Este despre cum ne privim, cum mâncăm, cum ne mișcăm, cum gândim, este o revoluție de perspectivă care va schimba în cele din urmă tot ceea ne înconjoară, pe măsura noastră.
Noi toți suntem noduri fundamentale de realitate în marea rețea a Vieții, fiecare om este o sursă de realitate care respiră, primește și dăruiește necontenit și toate structurile acestei lumi se hrănesc din aceste surse. Tu însuți ești o sursă de realitate necontenită. Nu ai cum să fii altfel, căci aceasta este natura ta, iar puterile lumii știu acest lucru. Dacă nu te-ai teme, dacă ai avea încredere în tine și în ceea ce simți, ai putea să refuzi să mai hrănești cu energia inimii tale sisteme care nu te mai reprezintă. Și asta nu trebuie să se întâmple. Trebuie să te îndoiești, să te temi, să fii în rând, să alimentezi în continuare labirintul! Dacă devii conștient, dacă ai timp să privești în interior s-ar putea să descoperi adevărul.
Ei bine, Adevărul este aici, este trăit, este validat de mulți asemenea ție.
Nu cei dimprejurul nostru sunt responsabili pentru lumea noastră interioară, pentru gândurile și emoțiile noastre, pentru atitudinile și pentru felul în care alegem să răspundem realității în orice moment, ci noi înșine. Nu guvernele, politica, băncile, armatele sau tehnologia sunt responsabile pentru că suntem prizonieri în labirint, ci neîncrederea noastră în ceea ce simțim, în ceea ce suntem, în revelațiile și frumusețea pe care o percepem, dar pe care nu o validăm. Nu tehnologia este responsabilă pentru pulverizarea noastră mentală, pentru recăderea în obiceiuri vechi și moduri vechi de a răspunde realității. Toate aceste sisteme sunt oglinzile lumii noastre interioare, ale relațiilor dintre noi pe care a venit timpul să le re-creăm.
A re-crea felul în care relaționăm este despre deschidere inimii, despre exprimare, despre împreună, despre a nu ne mai crede singuri. Când revoluția lumii interioare prin conștiență și prin deschidere se întâmplă, relațiile noastre cu noi înșine și cu ceilalți se transformă, iar sistemele exterioare se schimbă la rândul lor.
Avem tot ce ne trebuie pentru a pune în operă această transformare, pentru a nu ne mai întoarce în labirint. Iar începutul este această recunoaștere: suntem mulți, și împreună suntem cu mult mai mult decât o sumă de individualități! Suntem una!
Călătoria Inimii este călătoria transformării prin conștiență a propriei ființe. Toți suntem în această călătorie sacră. Am traversat multe praguri ale identității noastre, fiecare în propria sa poveste. Acum este un prag uriaș, care constă în transformarea colectivă a ceea ce numim ego, și de redescoperire a adevăratei noastre naturi. Totul este copt, aici și în lume, pentru această transformare. Crizele de toate felurile, personale și colective, sunt expresia acestui moment, în care putem alege altfel. Să mergem pe vechile căi, sau să avem curajul de a urma ceea ce simțim în adâncul nostru.
Totul începe în interior, iar instrumentele transformării interioare sunt aici, simple, puternice, clare, curățate de orice ideologie sau dogmă, experențiale, repetabile de o mie de ori în orice împrejurare a vieții. Ele sunt tot mai puternice pe măsură ce tot mai mulți oameni le folosesc. Conștiința este una. Eliberează-ți puterea interioară care se întemeiază pe uniunea cu tot ceea ce există. Ești una cu acest Întreg, cu Umanitatea cosmică, universală, și ai posibilitatea de a folosi toată această putere interioară pentru a transforma totul în viața ta, și împreună, lumea.
Tu știi și simți deja aceste lucruri în tine, și mulți alții o fac. Dar ne-exprimate, aceste percepții conduc din nou la conflict interior și la trăirea vechii neputințe, a resemnării și a singurătății închise.
Eliberează-te.
Fă un pas către ceilalți, către noi, către cei care am ales să manifestăm ceea ce suntem în interiorul nostru și în viețile noastre. Ieși din cochilie, explorează, trăiește Adevărul, Iubirea, Frumusețea și Libertatea, manifestă-le în cele mai obișnuite momente ale vieții tale și transformă-le astfel în momente magistrale. Creează conexiune cu cei asemenea ție și asta te va ține în picioare în fața îndoielii și a presiunii dimensiunii liniare a existenței. Sprijină-te pe cei asemenea ție. Intră în Cerc și rostește adevărul pe care îl trăiești. Nu abdica de la ceea ce simți, de la visul tău despre tine însuți. Împărtășește pentru a fi mai puternic.
Folosește rețelele acestei lumi pentru a emana un adevăr nou, pentru a rămâne conectat cu ceilalți asemenea ție, pentru a redescoperi și reconfirma acest adevăr, pentru a crea structuri noi de realitate în viața ta și în această lume.
Îmi vie să strig: hey, oameni buni, știu, simt că sunteți acolo, undeva, în cotloanele labirintului, neîncrezători, știu că simțiți ceea ce simt și eu, ceea ce simțim deja mulți, a venit vremea să ne recunoaștem ca noduri creatoare de realitate în rețeaua vieții, să ne asumăm ceea ce suntem.
Acesta este un call to action.
Adică ce să facem? parcă vă aud.
Practică Prezența în fiecare zi, amintește-ți ceea ce cunoști deja, și dacă nu-ți amintești, vino să înveți din nou mijloacele simple ale Adevărului, Iubirii, Frumuseții și Libertății interioare, aplică-le, trăiește pe măsura ta, cu curaj, rămâi în conexiune cei care simt la fel ca tine. Fă alegeri pe măsura viselor tale despre tine însuți și nu abdica de la încredere.
Suntem mulți deja! Acum e nevoie să fim Împreună!
Fie ca 2020 să fie momentul astral al acestui mulți, împreună!
Amen,
Agnis
P.S. Rămâi aproape. Urmărește Călătoria Inimii. Vei găsi toate instrumentele de care ai nevoie, plus comunitatea. 2020 să fie!
Am dovedit ceea ce aveam de dovedit, până când am înțeles că a dovedi este neîncredere în sine. Am dovedit părinților mei, oamenilor din preajma mea, lumii și universului, iubitei mele și vieții, până când, în sfârșit, am înțeles. Acum îmi vine să râd. De o mie de ori am vrut să fiu Cineva și am fost. Asta pentru că credeam că cine sunt este insignifiant.
Ca și tine am crezut că trebuie să fiu Cineva. Și am făcut-o!
Până la urmă, după ce am dovedit de nenumărate ori, am avut revelația că pot fi oricine. Că identitatea mea este o creație și că în adâncul ei este ceva mai mare decât orice personaj aș fi creat. A fost momentul unei mari eliberări și a unei mari înfricoșări. M-am eliberat de nevoia de a fi cineva anume, și m-am înfricoșat că acest creator uriaș de personalitate din interiorul meu, marele regizor jucăuș și uneori cinic, este de fapt un nimic, un fel de mr. Nobody, un neant capabil să ia orice formă, dar care în sine este vacuum.
Mereu de la capăt, ne naștem din nou și din nou
Râsul și plânsul s-au dovedit a fi un singur lucru, neantul și toate formele care se nășteau din el, lumina și întunericul, femininul și masculinul, spiritul și materia, trecutul și viitorul. Trec aici peste șocul ontologic generat de această descoperire, cu un surâs, dar asta nu înseamnă că am scăpat în acele momente/timpuri de crispare. Nu a fost ușor să-mi dau seama că sunt nimic, dar m-am simțit recompensat prin faptul că puteam deveni oricine, adică totul. Mintea mea rațională a fost singura care a avut de suferit și a pierdut locul unu de instanță a instanțelor.
Apoi am descoperit avantajele acestui status qvo. Bucuria de a trăi.
Nu a fost o bucurie permanentă, nici totală, ci cu suișuri și coborâșuri, crize și momente de bliss, prăbușiri și revelații minunate, o aventură extraordinară pe care n-aș schimba-o pentru nimic, deși mi-a adus și momente de întunecată suferință.
Poate și tu crezi că trebuie să fii cineva și asta îți ocupă tot timpul.
Poate și pentru tine este sfârșitul unui an și sfârșitul unor cicluri uriașe de experiență de viață, fie că îți dai seama de asta sau o simți în mod nedeslușit. Trăim împreună un moment magistral, în care putem transforma magnific felul în care trăim, înțelegem, iubim și creăm realitatea vieții noastre.
Iubirea și neantul
Eu pot să-mi dau seama de asta pentru că am avut noroc și m-am îndrăgostit, acum foarte mult timp și foarte multe vieți, în mod iremediabil, de o versiune feminină a propriei mele ființe. Și asta m-a ajutat – după ce m-a înspăimântat. Ca să fiu mai clar, iubirea pentru o femeie, m-a ajutat să văd că toate formele de identitate pe care le-am creat, toate dovedirile mele, se nasc dintr-un spațiu mai profund, în care nu există nici un fel de identitate. Asta pare o chestie spirituală, dar în fapt a fost o experiență foarte concretă. Am simțit că o iubesc atât de mult, încât nimic din ceea ce eu încercam să creez ca dovadă pentru diferite lucruri, nu mai contează. Conexiunea pe care o simțeam este dincolo de identitatea liniară, în miezul profund al ființei mele. Care este neant, nimic. Dar conștient! Wow!
Un neant conștient!
Ce descoperire enormă a fost pentru mine! Ce eliberare! Și ce zbucium, în același timp!
Părea că toate problemele mele se sfârșiseră, doar pentru a face loc uneia insolubile. Nu trebuia să mai fac nimic anume, doar să păstrez această deschidere care anihila orice identitate, pentru a trăi ceea ce eu numeam Iubirea. Dar nevoia de a fi cineva și de a numi acest ceva eu însumi, era la fel de mare.
Așa am descoperit Pulsația.
Asemenea respirației. Neantul, nimicul, zero, respiră. Expirația neantului o poți vedea și simți în toate formele. Tot ceea ce există și poți percepe sunt forme născute din această expirație a lui zero. Asemenea iubirii între doi oameni, atunci când nimic nu mai contează, decât acea emisie din ființa profundă către celălalt, emisia lui zero, expirația care creează toate realitățile, este un act de iubire profundă. Din neantul care conține toate posibilitățile formei, prea-plin, curge înafara lui, pe expirație, universul și tot ceea ce există.
Inspirația este secvența complementară a iubirii. Nu putem să expirăm fără să inspirăm apoi și să primim. Existența este Pulsație între a dărui și a primi, între a expira și a inspira, între a crea și a percepe. Este relație între câmpul tuturor posibilităților sau zero, sau Creator, și tot ceea ce există, Creație. Existența este Iubirea care dansează între nimic și totul.
Ceea ce am descoperit îndrăgostindu-mă, este că atunci când mă consider ceva, o identitate, o expirație, Iubirea mă împinge într-o căutare care sfârșește prin a descoperirea că sunt nimic, zero. Iar atunci când mă consider nimic, zero, absolut, Iubirea, natura mea profundă, mă împinge către a exprima acest lucru printr-o creație sau identitate.
Nevoia uriașă de a mă deschide și a o iubi pe Ea, este nevoia creaturii de a redeveni zero prin complementul său, chiar dacă asta conduce la disoluția identității.
Iar nevoia de a fi eu însumi, adică de a crea o identitate, de a fi cineva, este nevoia lui zero de a se manifesta, de a naște, de a curge.
Existența este Pulsație, noi suntem pulsație, noi suntem Existența.
Și am mai descoperit cum adică iubirea dintre doi oameni eliberează, iluminează, vindecă și conține în ea întregul univers. În acest sens, între iubirea umană și Iubirea cea Mare, diferența este doar de profunzime și anvergură. De Conștiență adică. Dar este același dans, aceeași respirație ca între între zero și unu, între neant și manifest, între nimic și totul.
Sună ca o metaforă. Dar este o realitate foarte… concretă!
Creăm mii de relații, pentru că sunt mii de forme în care zero și unu se caută în noi, și prin noi.
Toate sunt forme de iubire, de conexiune. Întreaga existență este relație și creație, în nenumărate forme.
De aceea, doar în relație putem descoperi adevărul pe care-l căutăm. Doar împreună există posibilitatea de a trăi completitudinea, din care derivă frumusețea, armonia, libertatea. Niciodată singuri. Doar ego este singur. Este doar cineva. Ceea ce eu voiam să devin.
Relație și Creație
Această sintagmă este o deslușire a termenului Iubire.
Nu există iubire fără relație, și orice relație este o creație.
Noi suntem, în același timp zero și unu. Descoperim acest profund adevăr metafizic doar iubind, doar deschizându-ne până la limita anihilării. Și aceasta este scăparea din închisoarea lui ego. Termenul de iluminare îl îmbrățișez cu hohote de râs. Iluminarea lui zero nu este altceva decât descoperirea că unu face parte din el. Iar a lui unu, că adevărata sa natură este zero sau nimicul .
Suntem în corp, aici, acum, cineva, și căutăm ceva nedeslușit care se află în noi înșine și pretutindeni. Când găsim ce căutăm, ceea ce suntem este anihilat complet. Și apare o nouă căutare, aceea de a redeveni… cineva. În felul acesta creăm întreaga realitate, respirând, dansând, relaționând.
Știința denumește acum acest zero, câmp cuantic, câmp al tuturor posibilităților.
Păi – poate te întrebi, și ce legătură au toate astea cu … mine!?
Păi… să-ți spun. Poate că tu, ca și mine cel care am fost, te afli într-o căutare spirituală, într-o căutare a vindecării, a iubirii, a adevărului, a cunoașterii… Poate că și tu, la fel ca și mine cel care am fost, cauți în afara ta răspunsuri la întrebările tale fundamentale. Ca și mine, le vei găsi, după o anumită cantitate de experiență de viață.
Sau poate că rezonezi cu ceva din toate acestea și poți face o scurtătură. Ce-ar fi?
Îndrăgostește- te!
Aceasta este scurtătura, singura posibilă. Cazi în iubire! Îndrăgostește-te de viață, de lume, de lucruri, de culori, de oameni, ah, da, îndrăgostește-te de oameni, măcar de unul singur, de o femeie sau un bărbat îndrăgostește-te atât de tare, încât să nu mai conteze nimic altceva decât fluxul acela care se naște din profunzimea inefabilă a ființei tale. Acea profunzime este zero ! Îndrăgostește-te atât de tare, încât să nu mai conteze deloc cine ești, ce gândești, poveștile pe care le spui despre tine să dispară în fața acestei iubiri, să nu mai conteze cum se vede din afara ta…
Dacă poți face asta cu un om, atunci o poți face cu întreaga existență. Fă-o măcar o singură clipă, și asta va schimba totul. Aceasta este Revelația, trăirea în care zero și unu devin o singură ființă, eu și celălalt, eu și întreaga creație, eu și tot ceea ce există, acesta este momentul în care lumea interioară se dizolvă în tot ceea am considerat vreodată exterior.
A te îndrăgosti nu este a iubi un om pentru ceva ce el este, ci pentru tot ceea ce este. Este dincolo de rolurile pe care le jucăm unii față de ceilalți, dincolo de măști, de fapte, de păreri sau de corp, dincolo de cuvinte, talente și aptitudini, dincolo de toate formele. Este sentimentul indicibil că ești una cu celălalt. Este recunoașterea lui zero de către zero, este o recunoaștere de sine în celălalt care traversează toate formele până în inima absolută a ființei.
Nu este a o iubi pe mama copiilor tăi, ci a recunoaște natura comună, sursa existenței în ea și în tine.
E un moment bun pentru asta, pentru această scurtătură, dacă o poți face.
Momentul
Să explic. Voiam să scriu aici despre acest moment de timp liniar – finalul lui 2020, și despre oportunitățile extraordinare ale acestuia. Acum putem schimba prin gesturi mici, dar semnificative, realități uriașe pe care le-am creat în trecut. Este un moment cosmic și un moment de conștiință în care putem produce transformări enorme în inimile și în viețile noastre.
Dar am ajuns să scriu despre mine însumi și despre iubire pentru că toate aceste transformări implică renunțarea la ceva ce noi am crezut că suntem: gânduri, concluzii despre noi înșine și despre realitate, poziționări, măști și roluri – toate forme ale lui cineva. Dând la o parte printr-un act conștient aceste forme ale identității, în spatele lor este zero iar rezultatul este re-cunoașterea. Iubirea care izbucnește din străfundurile ființei, din spatele formelor personalității liniare, atunci când putem să le dăm la o parte.
Acest lucru se petrece … natural atunci când ne îndrăgostim.
Se sfârșește acum, nu doar un an liniar, ci o uriașă experiență de viață. Se sfârșesc cicluri personale, trans-generaționale, arhetipale și universale. Straturi de experiență umană greu de definit în termeni liniari. Orice alegere fundamentală acum, poate schimba ceva în substraturile adânci ale ființei.
Ai putea acum face alegeri care să transforme într-un interval foarte rapid chestiuni, relații, împrejurări, modele de experiență umană care se manifestă în ființa ta dintotdeauna. Și înainte, în familia ta și în arborele trans-generațional care în cele din urmă se termină în Umanitate ca întreg. Da, poți face asta. Este un moment în care Existența, sau Dumnezeu, sau cum vrei tu să numești aceste dimensiuni mai mari decât structura noastră egotică, concurează pentru un mare salt de conștiență. Ceva s-a copt. Este un prag.
Poți face aceste alegeri dacă ești suficient de conștient pentru a percepe aceste cicluri repetitive ale vieții tale. Cicluri de gândire, de emoție, de atitudine, cicluri relaționale și cicluri foarte largi, în care repeți modele de experiență ale părinților tăi și ale străbunilor. Altele și mai largi, ale umanității universale…
Dar, dacă nu ai conștiența acestor cicluri, percepția lor, atunci poți apela la marea, extraordinara scurtătură despre care vorbesc aici: îndrăgostește-te!
Fă-o nebunește, fără să păstrezi nici o rezervă, nici o prudență, nici un plan b, nimic în mânecă, nici o asigurare, treci peste orice frică de a fi rănit sau rănită, de a pierde ceva, sau de a nu fi împărtășită iubirea ta. Deschide larg porțile inimii tale, rupe zăvoarele cu care sunt legate formele de identitate care alcătuiesc acel cineva, eliberează acel flux interior al ființei care este însetat de întregire, de recunoaștere, de comuniune, de relație, de împreună, pentru că natura sa profundă este identică cu a celuilalt.
Îndrăgostește-te din nou de cel sau cea pe care crezi că o cunoști, dă la o parte straturile moarte care au crescut între voi. Sau fă loc în viața ta cuiva pe care să-l poți simți cu cea mai mare prospețime. Eu nu spun aici de cine anume să te îndrăgostești, ci spun doar despre enorma forță revelatoare, vindecătoare, transformatoare a actului în sine.
2020 are încă potențiale enorme. Dar a aduce în manifestare aceste potențiale în viețile noastre nu este posibil decât eliberându-ne acum, ieșind din buclele vechi de experiență, fie printr-un act conștient, fie printr-un act enorm de curaj al deschiderii inimii, un act de Relație și Creație, cum n-a mai fost altul.
Poate ți se pare din nou o metaforă. Nu este. E un adevăr simplu, și în același timp cel mai profund din câte există. Îndrăgostește-te. Pentru că asta înseamnă a renunța la orice ai vrea să fii, la orice demonstrație, revanșă, la orice căutare sau vindecare. Și descoperirea magnifică a adevărului despre sine, existență, celălalt. Este hohotul de râs, iluminarea, și începutul unei noi vieți. Sau mai bine zis a unui nou mod de a trăi. Liber, bucuros, entuziast, îndrăgostit, creator. Dezlănțuit, puternic, înalt și profund în același timp. Este a fi tu însuți în vreme ce știi că ești nimic, și împreună cu celălalt, total.
Asta înseamnă că poți juca orice rol cu perfecțiune, că poți fi oricine fără să cazi în capcana identității, că poți iubi fără limite, pentru că Iubirea este tot ceea ce există.
Magia ultimă
Privesc înapoi la nenumărate momente și faceri, ale acestui an, ale acestei vieți, ale acestor vieți. Miriade de momente în care am creat gândire, emoție și gest, acțiune și facere, relație și cuvânt. Fiecare dintre ele este un moment de Viață, de pulsație între totul și nimic. Multe momente în care am trăit revelația și am împărtășit-o cu ceilalți. Multe momente în care am jucat rolul învățătorului, al centrului, al celui care face conexiuni, rolul vindecătorului și al oglinzii, rolul călăuzei… Dar și momente în care m-am lăsat absorbit de valurile străvechi ale identității, însoțite de durere, frică, furie și renunțare. Pulsație. Minunăție și înălțare, dar și prăbușire. Sunt conștient. Rolurile pe care am ales deliberat să le joc au fost conștiente. Cele în care m-am prăbușit în momentele de identificare, sunt acelea în care puterea trecutului a fost mai mare decât conștiența mea.
Dar puse la un loc, consacrarea mea – care este o alegere, a fost urmată.
A trăi personal toate lucrurile despre care vorbesc în articole, programe online și retreat-uri, a practica eu însumi fiecare lucru despre care îi învăț pe ceilalți, a practica Prezența, Iubirea, Adevărul, Frumusețea și Libertatea care alcătuiesc marea cale a Maestrului Interior, toate acestea au fost împlinite.
Nimic nu ar fi fost însă posibil pentru mine dacă nu ar fi existat acel moment etern, înafara timpului liniar, de re-cunoaștere, de iubire, de îndrăgostire între mine și Ea. Un moment etern, la care mă întorc de o mie de ori, cu care mă reconectez și care mă ajută să transcend vălurile iluziei atunci când uit. Mult timp am crezut că Iubirea ni se întâmplă, că este un dar pe care-l primim sau nu. Credeam asta pentru că nu-l trăisem încă. Acum, după o imensă experiență cu propria mea inimă și cu Inima eternă, pot să spun aici că Iubirea este o alegere, un act de curaj, o nebunie pe care trebuie să o comitem dacă vrem să o trăim.
Iubirea este antonimul fricii după cum deschiderea este antonimul închiderii.
Uit de o mie de ori, și de o mie de ori îmi amintesc, iar curajul de care am nevoie pentru a mă întoarce la Iubire este tot mai mic. Calea e tot mai largă, la fel ca și Adevărul, Frumusețea și Armonia din viața mea, și de aceea, spațiul de experiență a Inimii care emană împrejurul nostru, al meu și al iubitei mele AmmaRa, este tot mai clar, mai puternic și mai viu, forța sa transformatoare este tot mai puternică.
Cei care aleg calea Conștienței în viețile lor sunt tot mai mulți și ei transformă tot mai mult din realitatea acestei lumi, începând cu relațiile lor cele mai apropiate și cu viețile lor. Tot mai mulți au curajul deschiderii, tot mai mulți pășesc pe cale, tot mai mulți descoperă pulsația între zero și unu și măiestria de a trăi în această lume.
Nu voi pomeni aici nici una dintre minunățiile pe care le-am comis în Călătoria Inimii anul acesta, nici în trecutul mai îndepărtat. Vreau doar să rostesc că aceste minunății, momentele de revelație, de vindecare, de iubire, de frumusețe, de adevăr, au fost mereu împreună, și nici unul nu ar fi fost posibil de unul singur. Însingurarea este o capcană.
Ființa colectivă numită A&A, Agnis și AmmaRa, suntem perfect conștienți de acest moment și am ales să închidem, împreună, bucle uriașe de experiență umană, personale și colective, pentru a face loc unei noi Creații. Împreună. Realitatea pe care o creăm împreună, în interiorul ființei și pe care o exprimăm de jur-împrejurul nostru, este magică. Este ceea ce numim Călătoria Inimii, cu toate formele sale. Puterea ei transformatoare vine din faptul că re-cunoaștem necontenit în adâncurile noastre faptul că suntem noi înșine în această Călătorie sacră, și toți oamenii sunt. Este călătoria de la identitate la zero. O călătorie a iubirii, în care umanitatea profundă și divinitatea joacă un joc etern.
Magia ultimă pe care o practicăm și a cărei luminozitate rămâne constantă, își are rădăcinile, simplu, în faptul că ne iubim. Asta ne permite dansul între neant și formă, între masculin și feminin, spirit și materie, lumină și întuneric, eu și celălalt. Ne permite curajul de a muri și a renaște, din nou și din nou, precum Pulsația eternă a Respirației întregii Creații. De a schimba totul, mereu, de a nu rămâne prizonieri în labirinturile lui cineva și nici în neant.
Această Magie Ultimă, Iubirea, este, în ultimă instanță ceea ce noi suntem, facem, radiem în această lume și acest timp. Aceasta este Călătoria Inimii în care suntem cu toții, fie că ne dăm seama, fie că nu. Tot ceea ce am căutat vreodată, este aici, acum, impregnat în textura existenței, iar Magia Ultimă a Iubirii este revelatorul întregii cunoașteri, întregii vindecări, întregului adevăr și frumuseți…
Fie ca în acest moment care este o uriașă oportunitate, Magia Ultimă să devină alegerea noastră.
Se dedică aceste rânduri tuturor celor care se află în Călătoria Conștientă a Inimii,
cu recunoștință,
de către Agnis în numele A&A.
P.S. dacă ai citit până aici, atunci poți asculta ceea ce urmează.
închide ochii, respiră adânc și foarte lent. apoi du-te adânc.
Călătoria Inimii este, în același timp, o călătorie inidividuală și colectivă în care suntem fiecare în propriul său proces de vindecare, transformare și evoluție dar și împreună. Și tot timpul anului, fiecare în felul nostru, dăruim permanent. Primind, în același timp, de la Marea Sursă. De la Existență. De la Viață.
Nu doar în luna decembrie dăruim, dar toți simțim mai puternic vibrația acestor cuvinte, acum, de Sărbători, Împreună. Dăruim. Acum.
Viața este mereu precum o școală.
Dar nu precum cea în care sunt acum copii noștri, sufocați cu prea multe teme de făcut și injectați cu vaccinurile competiției, ale gândirii liniare și conflictului.
Dacă citești aceste rânduri, și tu simți, la fel ca mine și ca noi toți cei aflați pe calea conștienței, că vindecarea și dezvoltarea personală, practica spirituală, fac parte din școala vieții. Toate cele ce se întâmplă în lume acum – drame politice, culturale, sociale și de mediu, conflicte internaționale, probleme legate de ecologie, noi realizări tehnologice – toate se intensifică în același timp cu maturizarea umanității.
În procesul nostru, al fiecăruia în parte dar și împreună, în dansul vieții pe Calea Conștienței, învățăm să practicăm Prezența, să fim mai mult în compasiune unii față de ceilalți, să ne ascultăm mai mult, să ne susținem și să ne conținem. Învățăm să hrănim ceea ce ne unește și nu ceea ce ne separă. Învățăm să fim în ACUM, onorând ceea ce suntem ÎMPREUNĂ. Iar acest împreună ne învață mereu cum este să DĂRUIM dar și să PRIMIM.Împreună învățăm despre ascultare, despre compasiune, despre iubire, vitalitate, vindecare, atingeri, recunoaștere.
Tot împreună învățăm și conștientizăm că putem, cu adevărat putem, contribui la schimbarea lumii.
Nu este deloc adevărat că nu putem face nimic pentru schimbarea lumii în care trăim. Putem avea propria noastră contribuție în lumea în care trăim. Indiferent în ce formă este această contribuție.
ACUM suntem ÎMPREUNĂ și DĂRUIM poate părea ceva ironic când totul dă impresia că se năruie în jurul nostru.
Imersată în creațiile în care sunt în acest moment ,conștientizez, din ce în ce mai profund, că…
…realitatea nu este niciodată „problema” ci felul în care noi alegem să o percepem și să o privim crează „problema”.
… realitatea este frumoasă, așa cum este, în ciuda gunoaielor pe care continuăm să le aruncăm în natură uitând că le aruncăm, de fapt, în noi înșine
… realitatea este un motiv de bucurie, în ciuda durerilor și provocărilor – uneori chiar insuportabile. În prag de Sărbători, acum, te încurajez să te oprești puțin, să respiri atent și conștient, aruncând o privire sinceră înlăuntrul tău și să-ți dai voie să ai curajul să vezi că realitatea nu este „problema” ci felul în care tu alegi să te raportezi la ea crează tensiuni și distorsiuni, crează conflicte și separare. Filtrul prin care privești orice situație, persoană, context, poate fi curățat chiar acum. Fă-o! Merită! E cel mai mare dar pe care ți-l poți face ție și îl poți dărui celor din jurul tău și umanității.
Suntem mulți aceia care învățăm că existența ne servește întotdeauna, că viața este un dar prețios și frumos. Aleg să am încredere că simțim viața și alegem s-o trăim, nu precum o sursă de nefericire ci simțind-o a fi baza bucuriei.
BUCURIE. DA! Cel mai prețios leac tămăduitor.
Te invit să ai curajul să privești în față acest paradox pe care-l trăim acum. Toate dramele ce se petrec acum în lume și, în același timp, toată frumusețea și bucuria de a fi în viață. Acest paradox ne învață și ne ajută să creștem.
Te încurajez, din toată inima, să te alături Existenței care, întotdeauna, ne servește și nu ne este potrivnică. Intră în joc cu noi.
ACUM suntem ÎMPREUNĂ și DĂRUIM
Este darul nostru. Împreună. De la noi sunt cărțile. De la tine, gestul.
Cărți pe care să le dăruiești cuiva, unei persoane sau unei familii, unei asociații sau fundații, unui spital care nu și le poate permite acum, dar care le dorește și căreia simți că i-ar folosi.
Am dăruit deja peste 100 de cărți în aceste zile. Mai avem încă pe atâtea. Sunt grupate în zeci de pachete și gata să ajungă CADOU la cei care, din păcate, nu își pot permite să le cumpere acum dar care s-ar bucura foarte mult să le aibă.
Familii, Asociații, Fundații, Spitale, la care poate că noi nu știm cum să ajungem acum dar poate că tu știi. Tu doar vii și îl ridici. Gratis. Este cadoul nostru. Și apoi livrezi pachetul acolo unde știi că cei ce-l primesc s-ar bucura cel mai mult.
Iar împreună, noi și tu, anunțăm cât mai multe persoane de aceste daruri.
Pășim curând în 2020 iar noi, în Creația Colectivă numită Călătoria Inimii, am decis să continuăm să dăruim cu generozitate. Nu doar cărți și articole, călătorii ghidate și meditații, ci mult mai multe.
Acum însă vă mulțumesc, în numele meu, al lui Horia (Agnis) și al Manuelei (Redactor-Șef al Editurii), pentru tot sprijinul pe care ni-l oferiți în acest proiect: ACUM suntem ÎMPREUNĂ și DĂRUIM.
De data aceasta, cărți!
Cărțile sunt instrumente fundamentale în procesul de vindecare și transformare în care ne aflăm cu toții. Procesul de transformare este unul continuu. Iar o carte, de multe ori, poate fi piatra de temelie în acest proces. Poate fi scânteia care declanșează marele shift.
Am încredere că, dacă citești aceste rânduri acum, rezonezi cu invitația mea, a noastră, de a intra în acest joc și de a te bucura, alături de noi, de frumosul dans între a primi și a dărui. Ori de câte ori primim, dăruim. La fel cum ori de câte ori dăruim, primim. Am încredere că te smulgi din zona de confort și ne faci o vizită. Te așteptăm cu ceai bun, îmbrățișări calde și vindecătoare, și cu o energie pe care o vei simți precum un balsam tămăduitor.
Pentru a noastră evoluție, ACUM suntem ÎMPREUNĂ și DĂRUIM,
