Cum ar fi dacă am începe din nou?

Însă, nu de la început ci chiar de unde suntem acum.

ACUM. Adică, în loc să ne supărăm și să alunecăm în nemulțumire, cum că nu ne respectăm „rezoluțiile de nou an” doar să recunoaștem, cu îngăduință, că putem începe din nou. Chiar acum. Noul An poate începe chiar acum, cu această decizie de a emana recunoștință pentru toate lecțiile ce le-am trăit până acum în această viață, pentru tot ce am văzut și am simțit, pentru tot ce am descoperit și am experimentat. Indiferent de provocări, de dureri, de pierderi, recunoștință.

Cum ar fi dacă am decide să privim cu o privire proaspătă, curățată de judecăți și de păreri, de credințe vechi și limitate? O privire proaspătă, ce ne permite să avem o perspectivă largă, din acest moment acum. Nu cum vedeam ieri, acum o săptămână sau acum o lună. Ci, ACUM. Cum ar fi dacă ne-am recentra, chiar acum, oricât de mare ar fi tentația de a ne duce pe șleauri vechi de gândire, de interpretare, de judecată, de poziționare?

Dar cum ar fi dacă am decide să ne cântăm viața în loc să ne tot plângem?
Mai știm, oare, să cântăm?
Când am încetat să mai cântăm?
Poate că anul acesta este anul în care ne dăm voie să mai și cântăm, în ciuda provocărilor. Să cântăm în acord cu ce suntem cu adevărat, și nu să ne plângem vechea poveste ce ne-am tot spus-o de atâtea ori.

Cum ar fi dacă am începe din nou cu o nouă cântare a vieții ce onorează călătoria inimilor noastre? O nouă cântare ce ne reamintește că ne putem renaște, în fiecare clipă, cu fiecare alegere, cu fiecare decizie. O cântare a vieții în care ne reamintim că putem decide felul în care răspundem provocărilor, că ne putem reaminti de lumina și iubirea care suntem.

La noi ninge acum. Însă, ca totul în viață, și zăpada vine și pleacă. La fel și valurile oceanului, vin și pleacă, spălând țărmurile și curățând castelele noastre de nisip – clădite cu atâta convingere că vor dăinui. Castele de nisip – poveștile noastre  ce ni le-am tot spus de-a lungul vieții. Povești despre cine suntem sau cine ar trebui să fim.

Cum ar fi să începem din nou? Adică, la mulți ani 2026, ACUM!
Privire proaspătă.
Decizie fermă de a renunța la vechile povești.
Disciplina Atenției, darul pe care să ni-l facem anul acesta.
Este anul CREAȚIEI, aici, la noi, în Școala Maestrului Interior și în tot ce avem de oferit în Călătoria Inimii în 2026.

Cum ar fi să începem din nou? ACUM, LA MULȚI ANI 2026!
Suflăm, cu încredere și determinare, în scânteia veșnic vie a esenței noastre, a ceea ce suntem cu adevărat. Nu ce ne-am tot spus că trebuie să fim. Poate că suntem aici nu pentru a tot dovedi și a tot demonstra ci, pur și simplu, pentru a reconcilia toate părțile (bucăți de suflet, spun unii, împrăștiate care încotro) ființei noastre. Poate că „misiunea” vieții noastre este, pur și simplu, să ne acceptăm imperfecțiunea recunoscând că suntem „perfecți”, așa cum suntem, să ne onorăm umanitatea, sensibilitatea, vulnerabilitatea și să ne reamintim că suntem suma tuturor acestora și mult mai mult, dincolo de timp și spațiu, dincolo de poveștile pe care ni le-am tot spus.

ACUM. Aici. Încep din nou!
Nu de unde am lăsat ieri, ci din acest moment acum. Nicio rezoluție de an nou! Nu cred în ele. Cândva, cu mulți ani în urmă, am crezut în ele. Până când m-am prins că le folosesc doar ca pretext să intru în nemulțumire față de mine însămi. Cum ar fi să începem din nou?

ACUM,  dincolo de limitările pe care le-am perceput. Dincolo de toate poveștile pe care ni le-am tot spus. Orice moment de pură prezență, de ACUM, este o renaștere. Anul acesta, acum CREAȚIEI, aici la Călătoria Inimii și-n Școala Maestrului Interior, ne cântăm viața, ne cântăm o altă poveste. Una înrădăcinată în adevăr și în iubire, în frumusețe și în pace, în putere creatoare, în vitalitate, abundența vieții și în bucurie. O nouă cântare a vieții așa cum nu am îndrăznit să ne-o cântăm până acum. Nimeni nu poate trăi viața noastră în locul nostru. Și nimeni nu poate cânta viața noastră în locul nostru. Cum ar fi dacă am începe din nou?

ACUM. Din acest moment acum, din acest: EU SUNT … (completează tu mai departe … și scrie jos la comentarii) EU SUNT …. CEA CARE ÎȘI CÂNTĂ ȘI-ȘI DANSEAZĂ VIAȚA ANUL ACESTA ONORÂND PUTEREA CREATOARE …

Cum ar fi dacă în acest nou an ne onorăm adevărata putere creatoare? Prin trupurile noastre, prin mâinile noastre, prin gândurile noastre, prin vorbele noastre, prin mințile noastre – curățate de toxicitate, prin creațiile și relațiile noastre. Cum ar fi să începem să primim, înainte de CREA? A FI să aibă prioritate, nu a face.

Cum ar fi să avem încredere în puterea divină, care curge prin noi, și să învățăm s-o ascultăm?
Cum ar fi să cultivăm cântarea vieții și, deopotrivă, liniștea și nemișcarea, recunoscând că toate formele se nasc din nemișcare.
Cum ar fi să ne deschidem inimile, în ciuda nebuniei prezentă acum în lume,  primind cântarea sacră a umanității și divinității noastre?   Cum ar fi …

AmmaRa        

Decizia înțeleaptă îți aparține!

Poate că cel mai mare dar pe care ni-l putem oferi, acum la început de an, este chiar această decizie de a ne trăi viața în cât mai multă curățenie (fizică, mentală, emoțională) și cât mai multă vitalitate. 

Continue reading

O introspecție sub zăpadă

Așa a început 2026 pentru mine.

Am rămas singur în vârful unui deal înconjurat de păduri, la vreo mie de metri altitudine și a căzut cam un metru de zăpadă, acoperind totul. S-a lăsat tăcerea. Curentul electric s-a oprit, internetul s-a evaporat, viscolul a șters alb orice distorsiune. Lumea a dispărut și a rămas o alveolă aseptică în care fiecare gând reverberează nepotrivit, precum a vorbi la telefon într-o catedrală. Mi-am găsit lucruri de făcut în tăcere. Am săpat cărări în zăpadă, am hrănit păsărele cu tone de semințe de floarea soarelui, am ținut focul aprins în multe locuri iar cu dulăii m-am înțeles fără cuvinte.

2026 a început cu o pauză. Nu există întâmplări. Doar Creație. Această experiență de a fi, în corp, în lume, în zăpadă, în materie este o Creație. Și orice – dar absolut orice Creație care-și merită majuscula, începe cu o pauză, o resorbție, o adâncire. Mi-am amintit un moment din Școala Maestrului Interior XI de anul trecut, și pe mine însumi rostind aceste cuvinte: ”dacă nu există pauza, momentul de adâncire, de tăcere, atunci nu este o Creație, ci o prelungire a unor gânduri și stări anterioare, este o reinterpretare a trecutului. Creația se naște din tăcere, din nimic, este Intuiție și devine posibilă numai la capătul unei Inspirații.”

Și acum iată-mă în mijlocul zăpezii, la începutul unui an dedicat Creației, într-o pauză pe care nu am cerut-o, dar pe care am primit-o. Un moment de reflexie, de introspecție, de nemișcare din care ar trebui să se nască un gând nou, un gest nou, o cale nouă.

Iată ce am descoperit. În primul rând neliniștea minții mele ruptă de canalele sale obișnuite, orientată către exterior. Voiam vești despre intervenția americanilor în Venezuela și arestarea lui Maduro. Voiam să știu ce vor spune europenii despre mizeria asta care-l dezvăluie pe Trump identic cu Putin. Voiam să știu apoi ce se întâmplă în Ucraina, în Iran și în Gaza. Mi-am dat seama cât de multă Atenție, adică energie sacră creatoare se scurge în valuri către dimensiunea globală a scenei pe care se petrece experiența vieții mele. Dar mai mult decât atât: nu numai că Atenția mea este în afară de prea multe ori, dar procesul în care este implicată mintea mea este unul întemeiat pe judecată, pe polaritate, pe conflict.

O primă revelație: spectacolul lumii este polaritate și este o ispită pentru a continua la nesfârșit jocul exterior al judecăților și al conflictului. Trump este la fel cu Maduro, Netanyahu la fel cu Xi și cu Putin, lumea este la fel cum a fost întotdeauna, rezultanta lumilor noastre interioare conjugate. Privind în exterior la conflicte, injustiție și crize de toate felurile, devin orb față de conflictele lumii mele interioare, uit că marele spectacol al lumii este proiecție colectivă a… noastră, a mea…

Și mai mult decât atât, ocupat să-mi hrănesc mintea cu judecăți de valoare, nimic NOU nu poate să survină în experiența mea în mijlocul lumii, pentru că nu mai sunt conștient de pulsația principiului creator care-mi modelează fiecare gest și fiecare respirație. Într-o clipă, am înțeles că aceeași capcană este activă în orice clipă evaluez ceea ce fac ceilalți, ce spun, sau atunci când evaluez critic situații: în astfel de clipe nu creez nimic nou, ci prelungesc o lume veche, contribuind la validarea  și supraviețuirea ei.

Este valabil în orice relație și situație din viața mea.
Nu realitatea pe care o percep este problematică, ci felul în care aleg să răspund oricărei realități. A privi constant scena vieții din perspectiva polarităților – bine-rău, corect-incorect, potrivit-nepotrivit- este o capcană pentru că în felul acesta nu mai sunt creatorul experienței, și folosesc energia creatoare a Atenției mele pentru a adăuga straturi de identitate situațiilor și evenimentelor așa cum sunt.

Bravo. Într-un fel știam aceste lucruri, dar dacă această pauză acoperită cu un metru de zăpadă și tăcere există, realitatea mă servește și îmi arată unul dintre punctele esențiale pentru mine și poate pentru mulți, față de acest an care se anunță extraordinar: pentru a crea cu adevărat, pentru a remodela experiența vieții în modurile pe care le doresc am nevoie de pauze, de refresh alb, de reconectare cu adâncimea ființei mele, și de… deconectare de la gândirea sistemic-critică asupra experienței.

Experiența vieții nu poate fi transformată dacă nu este privită din punctul zero, de echilibru, de tăcere, de nemișcare al Ființei. Pentru a putea expira un gest nou, o acțiune nouă, o idee nouă, pentru a aduce ceva nou într-o relație care contează pentru mine, sau în orice altă configurație de experiență ce face parte din viața mea, am nevoie de pauza de la capătul unei Inspirații. Altfel, nimic nou nu este posibil, voi străbate aceleași căi și mă voi rătăci în aceleași labirinturi.

În adâncul acestei introspecții sub zăpadă, am putut vedea cum perspectiva liniară asupra existenței, la baza căreia stă gândirea de tip vector/judecată, este în sine capcana, este o tendință, o obișnuință, un mod de a fi, o inerție… și, de fapt, oportunitatea unei resetări. Nici o Creație cu adevărat nouă nu este posibilă câtă vreme privim din aceeași perspectivă.

Am mers mai adânc: în esență, vechea perspectivă, inerțială, educată, consolidată de tot ceea ce am trăit vreodată, spune că experiența vieții se petrece într-un cadru obiectiv, separat, independent. Evenimentele lumii, dar și ale propriei vieți, urmează o cale predefinită și nu putem face nimic pentru a schimba Lumea sau chiar cadrul fix al propriei vieți. Este acest lucru adevărat? Sau mai degrabă inerția este interioară, de poziționare, de conservare a unor stări ?

Cum aș putea să modific starea mea interioară dacă energia sacră a Atenției este călătoare, lipită de evenimentele Lumii? Există un mod de a fi în Prezență în care modelarea interioară a stărilor alcătuite din gândire și emoție să fie posibilă și în același timp să rămân deschis percepțiilor care mă conectează cu evenimentele lumii? Cu alte cuvinte, întrebarea sună așa: cum pot eu să fiu bine într-o lume în care lucrurile nu sunt bine ? Cum pot eu să fiu liniștit, creativ, zâmbitor și în pace dacă ceilalți oameni care fac parte din viața mea sunt … așa și pe dincolo?

Aici zâmbesc. Căci critica asupra realității și evenimentelor și oamenilor este implicită.
Ceva nu este ok cu lumea în care mă aflu. Ceva nu este ok cu ceilalți, cu situațiile, cu lucrurile. Aceasta este critica, aceasta este polarizarea, aceasta este capcana. Acesta este doar un gând, o judecată asupra experienței de a fi și nu adevărul.

Nu evenimentele lumii și ale vieții generează starea mea lăuntrică, ci judecățile mele asupra lor.

Am folosit de nenumărate ori evenimentele lumii și ale propriei vieți pentru a perpetua diferite stări vechi, pentru a nu le mai pune sub semnul întrebării și astfel, am folosit lumea și contextul vieții mele ca pretexte pentru a rămâne cel din trecut.

Sunt sub un cireș bătrân, în zăpadă pănă la genunchi. Pun semințe de floarea soarelui într-un trunchi scobit, adăpostit de ninsoare, pentru o mie de vrăbii și alte zburătoare necunoscute. O ciripeală plină de bucurie în mijlocul ninsorii care nu se mai oprește. Nu-și fac nici o grijă pentru mâine. Nu zac apatice pe o creangă spunându-și că nu are rost. Nu au prognoze meteorologice, nu își fac calcule cum să le ajungă semințele pentru o săptămână, o lună, un an, nu le pasă că nu e curent, că nu e internet, nu le pasă că acțiunea americană în Venezuela schimbă echilibrul sferelor de influență într-o lume ce tinde să devină multipolară, nu-și fac probleme de identitate, nu se întreabă cine sunt eu și dacă merit aceste semințe pe care existența mi le dă ca pe un dar. Pentru ele experiența momentului este plină de bucurie, de abundență, de frumusețe implicită a zăpezii, o celebrare, dacă ar fi să mă iau după sarabanda zgomotoasă care însoțește momentul.

În fiecare moment, la fiecare respirație, mă pot scufunda eu însumi în experiența de a fi, de a simți, viața curge în mine ca un dar, aș putea-o primi în același fel plin de bucurie în care zburătoarele astea mici și mari primesc semințele. Sunt conștient și viu, deși nu-mi amintesc să fi cerut acest lucru nimănui, trebuie să fie un dar, ideile, percepțiile, aerul, frumusețea acestui paradis terestru, toate curg în mine, prin mine, în senzații, în privire, în mintea mea, în înțelegerea mea, într-un flux continuu, nesfârșit, așa cum a fost de fapt dintotdeauna și cum va fi mereu.

Îmi scot mănușile pentru a simți zăpada, răceala, îmi scot fesul din cap pentru a simți ninsoarea, aerul rece explodează în plămânii mei în această clipă de conștiență, lumina tăcută a înțelegerii străfulgeră în mintea mea tăcută și vastă, privesc în sus la marele cireș înfipt în norii de zăpadă și împodobit cu păsări și el este viu în miezul iernii, iar iarna este o binecuvântare, un cadou, o splendoare…

Acesta este răspunsul tăcut, această stare ce pare a fi rădăcina absolută a ființei, într-o clipă în care Lumea nu a dispărut, ci este aici, acum, curățată de (pre)judecată, de problematizare, pură, clară, perfectă, un cadou, un dar neasemuit care transformă totul fără să nege. Acesta este răspunsul pe care îl primesc prin păsări, prin dulăii noștri care se tăvălesc în zăpadă dar cel mai mult prin plasma arzătoare pe care o simt în piept, radiind, transformând ceața în aer solar …

De-aici, orice pas as face, orice clipire de ochi, orice gând care se naște, emoția pe care o simt este un act de Creație… Inima mea se varsă în fiecare mișcare, răsuflarea mea se unește cu ceața aurie, ninsoarea se face apă curată pe fața mea, palmele îmi ard în mijlocul frigului.

Două zile a durat această atmosferă. În acest răstimp, întreaga scenă a vieții mele și a lumii mele a fost iluminată de nenumărate ori în momente a căror claritate poate fi exprimată astfel: decorurile lumii se mișcă necontenit, situațiile apar și dispar, se transformă în moduri neașteptate, oamenii fac și spun chestii conduși de fluxurile interioare, configurațiile de experiență pe care le numesc realitate sunt alcătuite din plasma Inimii mele modelată prin cuvinte, gesturi și acțiuni. Dar EU sunt sursa acestei Luminozități ce devine gândire și înțelegere, și al acestei energii Sensibile care devine emoție, mișcare și gest.

Iar EU nu poate fi rostit în cuvinte, nu are nume, nu are consistență deși este implicit prezent în întreaga experiență de a fi, EU este un alt nume al miracolului că exist, că simt, că înțeleg, al miracolului că respir și că din mine se naște o Lume pe care o pot percepe…

Miracolul nu se lasă cu ușurință pus în cuvinte, ele par stângace și incomplete, ca niște vase care dau pe-afară atunci când încerc să exprim unele lucruri. Dar dacă ar fi să pun cât pot de scurt și de clar toate acestea în cuvinte, atunci ele ar fi așa: Eu Sunt Creație.

Om




2026. Un Salt în Credință


Scrisoare către Călătorii în Inimă


Primește aceste Cuvinte ca pe culorile și formele care rămân în Minte în urma unui vis semnificativ. Asta și sunt: reverberații ale Visului nostru despre noi înșine. Ele vin din spațiul sacru în care, Existența noastră își cunoaște Sursa și Natura și pe care noi îl numim Inimă. Acest spațiu interior în care te scufunzi în fiecare noapte, din care vin marile noastre intuiții, imaginația și adevărata Cunoaștere este accesibilă în fiecare moment în care permitem Atenției noastre să coboare în profunzimea Ființei și să privească în rădăcinile Experienței pe care o numim Viață. Noi toți folosim necontenit acest spațiu pentru a modela lumea noastră interioară, din care apoi se nasc conceptele, emoțiile, corporalitatea și prin extensie întreaga noastră relaționare cu Lumea, Oamenii și lucrurile.

Întreaga noastră Călătorie în Lume este izvorâtă din această dimensiune interioară și de aceea noi o numim Călătoria Inimii. Este universală, căci toți suntem călători printre formele pe care le modelăm noi înșine, și în același timp toți purtăm în noi strălucirea Sursei  din care modelăm fiecare clipă de experiență a vieții, ceea ce o face foarte personală.

Când orientăm lumina Conștienței înafară, experiența devine personală. Când coborâm în profunzimea acestui spațiu interior, în cea mai adâncă ”personalitate”, în ”noi înșine”, atunci aspectul personal se revelează a fi modelat din cea mai universală Lumină. Aspectele noastre cele mai umane, emoțiile, gândirea, atitudinile, relațiile noastre cu ceilalți și cu lumea, se arată a fi plăsmuite dintr-un fel de Luminozitate și o Sensibilitate atât de vaste și atât de profunde, încât întreaga Existență manifestată devine expresia lor. Lumină și Iubire.

Acest spațiu interior, personal și în același timp universal, locul în care umanul și Absolutul se întâlnesc, a fost dintotdeauna, este acum și pentru totdeauna, izvorul a tot ceea ce noi considerăm că suntem. Un izvor este o curgere, o pulsație, o mișcare necontenită, iar ceea ce suntem este de-asemeni o mișcare, un proces creator nesfârșit. Privind cu atenție încă odată la viețile noastre, acum, la acest sfârșit de an și (într-un fel) de lume, putem descoperi cu ușurință natura mișcătoare și eternă a Vieții care curge prin noi și devine experiență prin gândurile, emoțiile și gesturile noastre în această lume.

Aceste cuvinte care ajung acum la tine se nasc, călătoresc și se adresează acestui spațiu interior, în care suntem cu adevărat alcătuiți din aceeași Lumină și aceeași Iubire, și din care, fiecare în mod particular, modelează experiența sa de a fi. Întreaga noastră Călătorie a Inimii se întemeiază pe această comunicare, pe această rezonanță între lumile interioare ce par personale, cu Adevărul universal ce curge din noi toți.

De aceea, primește aceste Cuvinte ca venind de la tine însuți, cel Universal, profund, conectat cu Adevărul, pentru tine însuți cel exterior, care devine relație și acțiune și gest, cel care uită uneori adevărata sa natură, chiar dacă fără aceasta nu ar fi posibilă nici măcar o clipire de ochi.

Privește împrejurul tău, în lumea ta, în realitatea ta, ca într-o scenă circulară în mijlocul căreia te afli. Pe această scenă, în planurile cele mai apropiate se află oamenii care contează cel mai mult pentru tine și cu care esti legat în Relații. Relațiile tale sunt vii. Cu cât cineva contează mai mult pentru tine, cu atât mai multă energie, conștiență și viață torni în acea relație. Această energie și această viață care dă mișcare Relațiilor de orice fel izvorăște din Inima ta. Tu plăsmuiești în adâncul tău, din Lumina și Iubirea primordială, imagini interioare despre sine și despre ceilalți, le învălui în Sensibilitatea naturală a Ființei tale și le transformi apoi moduri de a fi prin care participi la Relațiile și Acțiunile exterioare. Fiecare Relație este vie, fiecare acțiune este o extensie a energiilor tale vitale, fiecare situație care se petrece pe marea scenă a vieții tale are încrustată în ea răsuflarea ta unică.

Experiența și realitățile vieții tale izvorăsc necontenit din interiorul tău. Realitatea ta corporală este coagularea în timp real, cu fiecare răsuflare, a pulsiunilor sacre ale Inimii tale. Întreaga scenă a vieții tale îți poartă amprenta. Tu ești acela care, prin gândurile sale trasează în existență traiectoriile acțiunilor, colorează prin emoțiile sale fiecare relație și fiece configurație de experiență. Ești acela care ridică în momentele cheie toate decorurile, aprinde luminile și apoi le stinge, care stabilește contextul întregii trăiri.

Lumea în care trăiești este, într-un fel, absolut unică. Nimeni, absolut nimeni nu mai vede în felul în care tu vezi, nimeni nu simte în felul în care tu simți. Deși Lumea pare una singură pentru toți și predefinită de forțe necunoscute, Adevărul este acesta: fiecare trăiește în lumea sa, iar fenomenele de masă sunt conglomerări, interferențe ale lumilor interioare ale tuturor.

Aceste Cuvinte sunt o chemare. Nu la o judecată de sine, ci la constatarea acestei evidențe: o uriașă Putere creatoare curge din noi fără să ne dăm seama întotdeauna cum să o modelăm. Oricum ar arăta ceea ce creăm, oricât de mult sau puțin s-ar potrivi cu dorințele noastre, este o oglindă multidimensională prin care descoperim ce suntem cu adevărat. Suntem într-o Școală a creatorilor de Lumi în care trăim în mijlocul propriilor noastre proiecții.

Iar acum, finalul acestui an este, într-un fel foarte adânc, și finalul unui ciclu al acestei Școli sacre pe care noi o numim aici Școala Maestrului Interior. Am parcurs împreună, fie că suntem conștienți de asta, fie că nu, nenumărate etaje în spirală ale acestei Școli. Am trăit nenumărate istorii și dramatizări ale propriilor noastre gânduri și emoții. Am jucat între noi nenumărate roluri, ne-am fost părinți și copii, iubiți și iubite, adversari și învățători, am fost pioni și regi, am trăit izbânda și căderea în toate formele pentru a învăța un lucru fundamental: că diferențele între noi sunt acte de Creație modelate dintr-o singură Plasmă primordială ce izvorăște din Inimile noastre, ale tuturor.

Anul 2025 este în multe privințe tulburător, pentru că diferitele dimensiuni ale Scenei, cele interioare și cele exterioare deopotrivă au fost pline de tensiune, ca și cum lumea s-ar rupe în două. Lumina și Întunericul par să se fi aflat într-o opoziție mai mare ca niciodată. Ai observat fără îndoială că valurile de gândire discursivă par mai abrupte și mai greu de modelat ca niciodată, că emoțiile par mai bruște și mai violente, ceea ce se traduce în corporalitate prin puseuri de forță dar și prin căderi abrupte de energie. Ai observat cu siguranță că în relațiile tale aceste puseuri s-au tradus prin oscilații masive, prin îndoială și uneori prin abandon.

Ai observat că mediul tău oglindește aceste oscilații iar lumea în care trăim este zguduită de conflicte de o amploare și o violență cum nu-ți amintești să fi văzut. Cele mai sângeroase și absurde războaie ard în foc continuu pe suprafața planetei, crize umanitare, sociale, economice și politice reconfigurează structurile lumii. Planeta se zguduie. Sute de milioane de oameni trăiesc în zone aride în care efectiv apa a dispărut din pământ, reflectând uscăciunea îngrozitoare a Conștiinței umanității acelor teritorii.

Totul este despre toți.
Și în același timp, alte sute de milioane de suflete se trezesc, își pun întrebări și primesc răspunsuri, declanșând transformarea fundamentală a întregii scene planetare, începând din interior.

Dacă aceste Cuvinte ajung acum la tine, este pentru că ești parte din acest extraordinar timp al Revelației aflate în plină desfășurare. Crizele interioare, mentale și emoționale, crizele propriei vieți, relaționale și de situație, crizele globale ajunse la punctul de ruptură sunt expresia acestui proces. Propriile noastre conflicte interioare multiplicate în oglinzile pe care le numim realitate au ajuns la rezoluție. Căci fiecare criză este un proces de transformare. Interioară și a Lumii.

În 2025, tema fundamentală a Școlii Maestrului Interior este formulată simplu așa: ”Eu Sunt Lumina”. Nu este un text spiritual ci experiența lumii interioare din care sunt făcute gândurile, emoțiile și credințele noastre fundamentale. Iar Credințele noastre, care sunt Lumină și Iubire structurată, alcătuiesc Corpul, relațiile, situațiile și Lumea așa cum o cunoaștem. Anul 2025 dezvăluie experienței directe vasăzică, adevărata natură a propriei experiențe dinamice numită viața mea și Lumea mea.

Da. Am putea să spunem așa: Noi Suntem Credință. Nu putem să nu credem nimic, existența curge din noi, orice am face, devenind experiență pe măsura Credințelor noastre. Învățăm să modelăm Credințe, cunoscând natura de Luminozitate și Sensibilitate a plasmei interioare din Inima lui Om.

Iar acum suntem într-un prag care strânge în el o imensă experiență de viață și o imensă înțelegere a propriei naturi care așteaptă un singur lucru: UN SALT ÎN CREDINȚĂ.

2025 încheie un ciclu inimaginabil pentru gândirea noastră conceptuală, dar enorm de important pentru ființa lăuntrică, conștientă de adevărata sa natură. S-ar putea spune că ne-am pregătit mii de vieți pentru acest moment în Conștiință și pentru SALTUL DE CREDINȚĂ care schimbă nu numai percepția asupra experienței de a fi, ci chiar nivelul de acestei experiențe.

2026 are aparența unui examen. Cicluri cosmice fac ca planeta, umanitatea, chiar și timpul și spațiul să se transforme în termeni de vibrație, de conștiență, de cine suntem noi acum. AmmaRa a exprimat acest prag în imaginea unei uși care se închide foarte încet, în fiecare zi a anului 2026, până la final, când ușa va fi închisă. Pănă atunci avem totul, timpul, spațiul, cunoașterea de sine și poate chiar Decizia de a face acest Salt în Credință. Adică de a decide ce CREDEM noi că suntem de fapt. Ce fel de gânduri sunt proprii ființei noastre lăuntrice? Ce fel de emoții? Ce fel de convingeri? Ce fel de atitudini?

Fiecare dintre acestea este un domeniu în care vibrația fundamentală a Ființei se exprimă. Iar în exterior, relațiile noastre cu ceilalți devin purtătoarele vibrației fundamentale a credințelor noastre. Situațiile vieții devin holograme dinamice ale lumii interioare care se schimbă în timp real, odată cu fiecare decizie interioară, în funcție de Conștiența și Sensibilitatea modelate în interior.

Cu alte cuvinte, a modela experiența vieții, a relațiilor noastre și a lumii nu numai că este posibil, dar este singurul motiv pentru care suntem aici, în această lume. Lumea e propria noastră oglindă multidimensională. Ea reflectă adâncimea, anvergura și gradul de conștiență cu care putem modela plasma fundamentală a propriei Inimii. Este imaginea amplificată care ne arată cine credem noi că suntem, și care ne ajută să decidem în sfârșit sfârșitul acestor credințe, și instaurarea conștientă și liberă a altora.

Noi SUNTEM CREDINȚĂ aflată în desfășurare.
Tot ce credem, devine existență și context.
Iar credințele sunt IDEI înfășurate în EMOȚIE, adică Luminozitate modelată înfășurată în Sensibilitate.

2026 este anul asumării dimensiunii noastre creatoare. A CREDE este A CREA. Este un salt de experiență umană care privit din afară pare un miracol irealizabil, dar privit dinăuntru arată ca un punct inevitabil de Identitate a Ființei, fixat dintotdeauna în geometria sacră a Inimii, așteptând să fie trăit. Când Credințele noastre despre noi înșine ating acest punct de transformare, înțelegem nu numai că suntem oricine credem că suntem, ci că putem modela Credința în forme infinit creatoare.

Iar lumea se transformă odată cu acest cine cred eu că sunt. Nu Adevărul modelează Lumea așa cum o percepem, ci Ideile noastre despre adevăr. Nu Dumnezeu este responsabil pentru această Lume, căci ea reflectă credințele noastre despre ce suntem noi și ce este lumea. EL este responsabil pentru forța vitală, pentru Conștiența și Iubirea naturale care curg prin noi și din care formăm, la propriu, imaginea noastră interioară despre noi și lume.

Darurile Sale nu au fost niciodată luate înapoi, ci mereu aici și acum, căci iată-ne, suntem în Viață, în Putere Creatoare, forțele Iubirii sunt acelea care coagulează Realitatea dinamică așa cum o cunoaștem, lumina Conștienței este aceea care iluminează orice trăire, Frumusețea este aici dintotdeauna, chiar dacă de prea multe ori uităm cum să o vedem, la fel ca și Pacea din care se naște fiecare din respirațiile noastre.

Aici suntem noi azi, în pragul dintre 2025-2026.
Desigur, timpul liniar este o convenție care ne ajută să desfășurăm evenimentele scenice ale propriei vieți și ale lumii pe care o modelăm, și asta îl face important, chiar dacă Sursa noastră este în afara timpului. Momentul Acum, Prezentul care stă în centrul întregii Cunoașteri a acestei Școli este chiar punctul de întâlnire între dimensiunea noastră eternă și cea temporală. Centrul scenei vieții noastre, care este chiar Inima, Soarele central al întregii existențe a fiecăruia și al tuturor, este alcătuit din Credință incandescentă. E mai mult decât o metaforă. Este Adevărul trăind.

Poate că te-ai întâlnit deja cu experiențele Școlii Maestrului Interior și poate că ai schimbat deja Credințe ale tale despre tine însuți. Sau poate că doar ai citit un articol sau ai trăit una din meditațiile noastre. Sau poate acum este pentru prima dată când iei contact cu această Cunoaștere și această Experiență. Dacă este așa, atunci să știi că nu te-ai fi putut întâlni cu toate acestea dacă ele nu ar fi fost în interiorul tău deja, așteptând să fie recunoscute și exprimate.

In acest sens, Cuvintele acestea sunt ale tale pentru tine.
Nu există coincidențe, doar sincronicități. Și acestea apar in momente de aliniere ale diferitelor noastre planuri de experiență. Este atunci când lucrurile sunt coapte în interiorul nostru pentru un salt de Conștiență și de Sensibilitate. La un loc, acestea produc Revelația.

Așadar, dragă Om aflat în Călătoria Inimii tale, întreaga ta realitate și experiență curge din tine, Lumea ta se naște necontenit din respirația, gândurile și emoțiile tale, credințele despre tine însuți și despre existență modelează necontenit percepțiile și ”întâmplările” pe care le trăiești. A ta este Viața și Puterea de a o modela. Nimic din aventura psihică și emoțională a experienței tale nu este în afara Ființei tale. Fiecare clipă de conștiență devine prin tine un nou început și o nouă Creație, dacă decizi acest lucru. ”Tehnologia” interioară, psihică și emoțională prin care îți poți remodela întreaga experiență a vieții este prezentă, aici, acum, la îndemâna ta.

Nu o vei găsi în Lume, ci doar în profunzimea Inimii tale. Tot ceea ce ai nevoie pentru a străluci și a crea conștient este deja în  interiorul tău, așteptând Atenția și Încrederea ta în tine însuți.

Nu ești singur(ă), nu ai fost niciodată. Milioane de oameni vibrează acum în rezonanță cu această uriașă transformare de Conștiință care se petrece în Umanitate. Nu ești și nu ai fost niciodată prizonierul unui destin implacabil. Întotdeauna ai în interiorul tău puterea de a decide cine vrei să fii. Corpul tău fizic nu este și nu a fost niciodată înafara puterii tale de a-l modela prin credințele, gândurile și emoțiile tale. Nu ești și nu ai fost supus niciodată credințelor de masă căci lumea ta lăuntrică este Sursa sacră și inepuizabilă a tuturor imaginilor pe care decizi să le cultivi și să te reprezinte.

Dacă deslușești o notă de urgență în toate acestea, intuiești bine. Suntem , toți, într-un final de etapă și într-un nou început. Desigur, pentru mulți este mai la îndemână să joace în continuare rolurile convenționale ale neputinței, ale neasumării, ale lipsei de libertate și putere. Avem liber arbitru, cu adevărat, pe măsură ce Conștiența noastră redescoperă Adevărul despre noi înșine. Nu a fost niciodată ascuns. Doar că ochii noștri au privit în altă parte decât în interior.

A venit timpul ridicării în picioare și reamintirii a ceea ce suntem. Căci, deși Sursa lăuntrică a experienței noastre este înafara timpului, creația noastră se petrece în timp și spațiu. Ea este oglindirea în timp real a pulsațiilor Inimii noastre. Fiecare gând și fiecare emoție structurată într-o Credință despre noi înșine fie perpetuează vechea lume, fie o schimbă în culorile și formele pe care le alegem. Este timpul unui Salt în Credință.

Ești Maestrul propriei tale vieți. Ai uitat, dar e timpul să-ți reamintești. Ești mult mai mult decât ai crezut. Iar credința în ce ești și ce este Lumea, este un act de Creație. În 2026 vechile credințe despre noi înșine se schimbă, odată cu întreaga experiență a Lumii. Singurul lucru care ne desparte de o nouă experiență a lumii este propria noastră decizie. Cine decid să cred că sunt?

Subsemnații A&A suntem aici și acum, în pragul ușii anului 2026. Lumina este aprinsă pentru toți aceia care găsesc în ei puterea de a decide să trăiască Maestrul din ei înșiși.

Împreună!

Agnis & AmmaRa
Școala Maestrului Interior

Crăciunul Marilor Semne

Sub pojghița lucioasă a sărbătorilor de iarnă,

acolo unde luminițele cu led ale brazilor și vitrinelor nu pătrund, adică în profunzimea Inimii lui Om, se petrec furtuni psihice și emoționale, cutremure ale unor realități interioare care au ajuns atât de structurate și rigide, încât crapă în crize pe care psihologia le numește depresie. Statisticile lumii măsoară prăbușirile interioare ale lui Om cu un aer rece, cu o detașare științifică, un nou pachet de date ce urmează să fie analizat și care în cel mai bun caz va conduce la creșterea producției de antidepresive.

Dar pentru moment, nimeni nu-și permite să strice tradiția Crăciunului. Fiecare trebuie să cumpere, să dăruiască și să primească darurile, simboluri ale iubirii și ale generozității, ale bucuriei de a fi și de a trăi. O etapă se încheie și o alta reîncepe. Trebuie să fie o celebrare a bucuriei care a fost trăită împreună și o deschidere către un nou început. Om știe bine acest lucru și de aceea, odată cu sărbătoarea și cu cadourile, își promite că va schimba ceva și va începe ceva de mâine, de anul viitor. Jocul trebuie jucat, altfel mersul lumii se strică,

pojghița civilizației se rupe, dansul aparențelor se cutremură și riscă să iasă la suprafață tulburarea lumilor interioare ale lui Om. Depresia în timpul sărbătorilor de iarnă ar trebui interzisă prin lege. Și așa trăim într-o lume în care războiul, uciderea, injustiția, crizele de toate felurile, politice, economice și sociale ocupă întregul spațiu exterior. Măcar de sărbători să uităm toate acestea. Fisurile prin care lumea interioară a lui Om, tulbure, tensionată, iese la suprafață, trebuie astupate. E o chestiune de bun simț.

Așa ajunge Crăciunul și sărbătorile noului început să devină o pojghiță subțire între o lume interioară în care renașterea pare imposibilă și o lume exterioară care reflectă cu implacabilă răceală, căci este o oglindă, tulburarea Inimii lui Om. Și cu cât tulburarea este mai adâncă și mai structurată, cu atât lumea evenimentelor exterioare se zguduie din temelii, iar sărbătoarea este împodobită cu mai multă lumină artificială, cu mai multe cuvinte goale, cu mai multe gesturi golite de semnificație.

Celebrarea vieții, a bunătății primordiale a lui om, a bucuriei de a trăi, a frumuseții și a puterii creatoare care trăiește în Om, este înlocuită cu platitudinea istovitoare a acestui joc de aparențe. Imaginea mitică a nașterii lui Cristos, adică a lui Om în  expresia sa conștientă, fiu al lui Dumnezeu și al Existenței, devine scenă de piață publică, făcută din carton, într-un târg de Crăciun. Ceea ce era menit să-i amintească lui Om Cine este El, devine încă un element al butaforiei, golit de orice semnificație.

O parte din noi vede această ruptură

între ceea ce pretindem și ceea ce trăim în interior. Iar ceea ce trăim în interior se reflectă cu precizie pe scena circulară a vieții și a lumii.

Încleștările interioare acumulate în timpurile din urmă și manifestate în relațiile și acțiunile noastre, ar putea să capete un punct final și să constituie cu adevărat un nou început. Am putea să ne naștem din nou, am putea să ne iertăm pe noi înșine și pe ceilalți, am putea să ștergem cu o singură mișcare în interiorul Inimii durere veche, alegeri vechi, convingeri vechi, judecăți de valoare și gesturi care au modelat experiența vieții noastre.

O reformă lăuntrică

ar genera o adevărată sărbătoare și sarabanda dezlănțuită a bucuriei, a eliberării din furcile caudine ale unei vechi identități. Am putea spulbera cu o singură răsuflare mecanisme de gândire și de emoție care ne înlănțuiesc pe dinăuntrul nostru, pur și simplu făcând din finalul unui timp, finalul unui mod de a fi. O renaștere care s-ar reflecta în renașterea lumii fiecăruia dintre noi.

Un zâmbet. Om nu mai crede în această renaștere, după cum nu crede nici în renașterea lumii sale. Nu poate accepta că Lumea este reflexia lumii sale interioare, alcătuite din gânduri, emoții și convingeri care-i modelează experiența de a fi. Nu crede că natura sa profundă este alcătuită din Sensibilitate și Luminozitate adică din Iubire și Lumină, căci se privește pe sine de la nivelul judecăților și al emoțiilor corozive care-i stăpânesc adâncimea.

În timpul acesta, ritmurile Existenței

se înalță și se coboară, ca un fel de Respirație Universală care mișcă toate planurile experienței de a fi, lumea interioară și cea exterioară deopotrivă. Universul și Lumea, timpul și spațiul, gândurile și emoțiile, atitudinile și conceptele pulsează, apar și dispar, oscilează necontenit, se reflectă în ritmurile relațiilor noastre și ale acțiunilor noastre. Infinita înțelepciune a Existenței îi oferă lui Om oportunitatea de a lăsa, de a ieși din cercurile dureroase ale propriei identități, de a alege gânduri noi și atitudini noi, ocazia de a se transforma și a celebra experiența.

Drama Lumii cu tot ce cuprinde ea, este o punere în scenă a dramei interioare a lui Om, și singurul mod în care Acesta se poate cunoaște pe Sine, prin propria sa experiență. Și în mijlocul acestei magnifice drame cosmice proiectată din Inima lui Om, acesta și-a lăsat semnele pentru a-și aminti. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și nașterea lui celebrată periodic este unul din marile Semne pe care Om și le-a lăsat pentru a-și aminti că este stăpânul absolut al propriei sale experiențe, pentru a-și aminti că Acela care se naște în mijlocul Lumii nu este altcineva decât Fiul lui Dumnezeu.

E despre noi înșine.

Noi suntem Acela care se naște în mijlocul Lumii, care se lasă crucificat în uitare pe crucea plată a dimensiunii orizontale, pentru ca într-o bună zi să descopere că Dumnezeu a fost dintotdeauna, este și va fi mereu în Inima sa, sursa întregii sale Experiențe de a fi.

Crăciunul și sărbătorile Nașterii

sunt, pur și simplu unul dintre momentele în care Existența ne deschide poarta asumării propriei noastre experiențe, ne cheamă înăuntru, în creuzetul alchimic al propriei noastre Inimi, în care este formată, la propriu, întreaga noastră realitate. Crăciunul nu este o zi cu roșu în calendar, ci un moment de reamintire a adevăratei noastre naturi. Este o deschidere către Conștiența profundă care iluminează Adevărul despre noi înșine și despre Lumea pe care o proiectăm necontenit, la fiecare răsuflare.

În termenii cei mai concreți, este reamintirea că gândurile și emoțiile noastre, structurate în convingeri despre noi înșine și despre existență, NU sunt Adevărul, deși le luăm drept adevăr. Este reamintirea că putem schimba în orice clipă ceea ce gândim, căci aceasta este natura gândirii, pulsatorie. Putem transforma în orice clipă alegem să o facem, natura corozivă a emoțiilor, dezvăluindu-ne nouă înșine Frumusețea, Puterea și Adevărul care curge în noi din Sursa interioară, necontenit.

Am putea să privim chiar acum la Marile Semne

pe care ni le-am lăsat pentru a ne putea aminti, ba chiar am putea lua în considerare aceste cuvinte și acest Crăciun pentru a ieși din jocul exterior al reflexiilor, al butaforiei, și a coborî o clipă în Centrul absolut al Ființei, în laboratorul alchimic al realității noastre interioare, într-un act de Conștiență și de curaj. Am putea chiar acum dacă am vrea, să aprindem Lumina în interiorul nostru, pentru a vedea străvechile noastre credințe despre noi înșine și despre realitate.

Am descoperi rapid că spațiul aparent întunecos al ”inconștientului” în care am îngropat concepte vechi solidificate în credințe, nu numai că poate fi iluminat prin Conștiență, dar așteaptă să fie iluminat și transformat. Aceste credințe care ne modelează din adâncuri experiența vieții nu sunt altceva decât gânduri, perspective dublate de lanțuri de emoție și întărite în timp de experiențe. Am luat aceste experiențe, de multe ori dureroase, drept dovezi că ceea ce credem despre noi înșine și despre viață este adevărul.

Aprinzând Lumina

am descoperi, chiar acum că am luat propriile noastre gânduri drept Adevăr, și în felul acesta am modelat noi înșine natura evenimentelor pe care le-am trăit. A aprinde lumina Conștienței în centrul lumii noastre interioare este a desființa toate perspectivele pe care le-am formulat despre noi înșine, toată mitologia neputinței și auto-victimizării, credințe modelate în timpurile inocentei și uneori dureroasei noastre copilării, credințe în judecată, vinovăție și ispășire, credințe despre o lume exterioară, străină, adversă, periculoasă, credințe despre non-valoare și despre nevoie, despre lipsă și injustiție…

Convingerile sunt gânduri/judecăți solidificate

în emoții trăite din nou și din nou, devenite piloni ai realității, axe de experiență în jurul cărora am construit relații complicate și dureroase, am construit apărări în fața unor primejdii închipuite, asigurări în fața unor catastrofe modelate prin propria noastră imaginație, in scenarii apocaliptice. În  cele din urmă, împrejurul acestor gânduri/convingeri am construit o paradigmă, un mod de a privi lumea și pe noi înșine, un mod de a experimenta realitatea auto-generat… care acum poate fi, pur și simplu, dizolvat… așa cum a fost creat.

Cum ar arăta sărbătoarea nașterii Domnului dacă nașterea s-ar petrece cu adevărat, în interiorul plasmatic al Inimii lui Om?

Ne-am spus deja Adevărul,

în mod mai mult decât simbolic, prin cuvintele lui Cristos, care afirmă în drama exteriorizată numită Lume, că Mă voi naște în Inima TA. Nașterea Domnului se petrece în ”ieslea” 😊 interioară, în lumina sclipitoare a Conștienței, în care propriile gânduri și emoții care au definit o lume, se arată ca ceea ce sunt cu adevărat, creații, modelări ale puterii lui Om. Vechilor noastre credințe le-ar veni sfârșitul, pentru a lăsa loc unor noi moduri de a gândi despre noi înșine și despre lume. Domnul s-ar naște în noi înșine, am fi noi înșine, biruitori asupra umbrelor de gândire și emoție, recunoscând arderea naturală aflată în centrul Ființei noastre…

Aceasta ar fi împlinirea sărbătorii, întemeiată într-un nou Adevăr, reamintit.

Căci Adevărul despre noi înșine nu poate fi altfel, decât reamintit.

Depresia care însoțește sărbătorile lumii noastre vine din aceste străvechi convingeri despre noi înșine și despre natura existenței, dublate de efortul de a crea în exterior butaforia strălucitoare, convențională, socială, menită să acopere cu sclipici goliciunea întunecată a lumii interioare, structurată în judecăți și emoții încremenite de prea mult timp.

Cristos este Marele Semn

pe care ni l-am lăsat încrustat în lumea exterioară pentru a ne reaminti Adevărul despre propria noastră naștere, din nou și din nou, în miezul oricărei realități am crede că suntem. Ne vorbim nouă înșine, ne reamintim Cine și Ce Suntem. Nu ne învârtim în cercuri închise, repetitive, căci existența și toate realitățile se nasc în spirale din propria noastră Inimă, precum galaxiile din propriul lor centru de putere. În același fel, noi suntem galaxii de evenimente care se petrec în timp și spațiu. Împrăștiem împrejurul nostru gânduri și cuvinte și gesturi, le sudăm prin atitudine și emoții, le transformăm în gesturi, le turnăm în relațiile din viețile noastre și le structurăm în situații și configurații de experiență.

Dar Sursa sacră din care toate acestea se nasc, aflată în profunzimea Inimii lui Om, există în afara timpului și a spațiului. Plasma fundamentală din care se naște Lumea, prin fiecare din noi, această Luminozitate pe care o numim Conștiență și această Sensibilitate primordială ce se transformă apoi în emoție, relație și creație, este ceea numim Cristos. Este Acela care se naște ca Om, în trup din carne și sânge, dar care este menit să-și amintească Adevărul despre el însuși și despre natura experienței de a fi.

Crăciunul Marilor Semne este aici și acum,

chiar în clipa în care aceste cuvinte sclipesc în Minte și în Inimă. Ele poartă în ele impulsul natural care trăiește în fiecare din noi de a restaura Adevărul. Noi toți suntem Om și purtăm în noi întreaga Cunoaștere despre noi înșine. Cum ar putea fi altfel? Am amânat de prea multe ori întoarcerea către noi înșine. Am acoperit cu neîncredere această dimensiune-sursă a propriei noastre Ființe. Am crezut de prea multe ori că suntem doar gândire într-un corp apărut în existență printr-un accident al materiei și biologiei.

Dar Misterul din care se naște fiecare răsuflare, Luminozitatea din care răsucim fiecare gând, Sensibilitatea din care modelăm fiecare percepție, miracolul că suntem vii și Conștiința noastră care oglindește tot ceea ce există sunt aici și acum dintotdeauna și pentru totdeauna, afirmând acest Adevăr irefutabil (ah, ce-mi place acest cuvânt!) despre adevărata noastră natură: Om este Fiul lui Dumnezeu – Misterul.

Acest Crăciun al Marilor Semne este mai mult decât în Crăciun oarecare. Un mare ciclu al Existenței se încheie și un alt ciclu începe. Foarte mulți oameni întrupați pe această planetă care se rotește în Conștiința noastră, încep să-și amintească Adevărul. În vreme ce încă și mai mulți rămân agățați, cu un fel de disperare care crește pe măsură ce diferitele dimensiuni ale experienței de a fi devin tot mai tensionate, în vechile credințe și structuri de gândire/emoție.

Tensiunea vremurilor este reală.

Ea se manifestă în lumile noastre interioare, în relațiile noastre, în situațiile vieții personale, și devine foarte, foarte vizibilă în fenomenele Lumii: război, crize, frică. Și totuși, întreaga tensiune este încă odată experiență menită să declanșeze procesul interior al nașterii unei Umanități care-și recunoaște adevărata natură prin Conștiență. Unii dintre noi sunt pe cale de a face acest lucru, iar alții, desigur, pot rămâne ancorați în vechea paradigmă a separării, a neasumării experienței de a fi.

Într-un fel, în acest moment, Umanitatea se află într-un fel de sens giratoriu al propriei Conștiințe, care se pară traiectorii de evoluție și, mai ales de Creație. Căci Om este în esența sa un Creator de Existență, prin Miracolul care strălucește în Inima sa. Îl putem numi Dumnezeu, Sursa, Misterul, îl Putem numi Adevăr sau Iubire sau Frumusețe, Pace, Putere sau Viață, Bucurie, Bine sau, pur și simplu EU în natura ultimă a ceea ce suntem.

Fie ca acest Crăciun al Marilor Semne pe care ni le dăm noi înșine, să devină un moment al Nașterii în și din noi înșine, al recunoașterii și al Adevărului.

Avem TOTUL pentru că SUNTEM totul.

Singurul lucru care ne separă de această Conștiență este, simplu, ceea ce am crezut despre noi înșine. Iar acestea se schimbă Acum și Aici dacă decidem acest lucru.

Și dacă facem acest lucru, nu mai este nevoie să împodobim cu luminițe chinezești brazi tăiați din propriul nostru corp, căci devenim Copacul Vieții luminos prin el însuși, nu mai este nevoie să umplem sacii cu cadouri inutile menite să acopere relații lipsite de iubire și structurate în vechi judecăți, căci cadoul pe care-l facem Lumii și celorlalți sunt propria noastră radianță plină de bunătate, născută din Conștiența de Sine. Nu mai este nevoie să acoperim depresia cu aparențe sau medicamente, ea dispare spulberată de descoperirea că suntem deja, și am fost dintotdeauna Acela din care Lumea se naște. Și nu invers.

Om






Practica Prezenței lui Dumnezeu

Adevărul care ne face liberi, despre care vorbește Cristos, este chiar adevărul despre noi înșine. Am uitat că suntem Lumina Lumii, că Lumea se petrece în propria noastră Conștiință, că această Lumină dăruită necondiționat nouă, prin naștere, este ceea ce devine gândire și simțire, cuvânt și emoție, conștiință și corp. Iar Prezența este reamintirea prin trăire a Adevărului.

Continue reading

Maestru sau Clovn

Adevărul despre mine însumi este dincolo de rol și dincolo de dramă.
Dacă sunt în mijlocul unei drame, atunci sunt doar un clovn și m-am rătăcit de ceea ce sunt cu adevărat.
Maestrul este antinomia ultimă a Clovnului, în același fel în care Conștiența este antinomia dramei.

Continue reading