Citire din Anam Cara

În viața fiecăruia există o mare nevoie de un Anam Cara, un prieten al sufletului. În această iubire, ești înțeles așa cum ești, fără măști sau pretenții.

Minciunile și jumătățile de adevăr, superficiale și funcționale, ale conduitei sociale, sunt lepădate; poți fi așa cum ești cu adevărat. Iubirea permite apariția înțelegerii, iar înțelegerea este prețioasă.

Acolo unde ești înțeles, te simți ca acasă.

Fie ca pământul să te ocrotească,

fie ca limpezimea luminii să fie și a ta,

fie ca fluiditatea oceanului să o regăsești și în tine,

fie ca pavăza strămoșilor să se coboare asupra ta.

Și fie ca un vânt încet

să mâne aceste cuvinte de iubire

în jurul tău,

ca o mantie invizibilă

ce-ți va ocroti viața

Anam Cara - editie noua

Maestru sau Clovn

”Trăim în propria imaginație” William Blake

Într-una dintre marile noastre Călătorii ale Inimii, petrecută acum ani de zile în timp liniar, dar care-și are fundația în tărâmul interior, înafara timpului, ne-a fost dăruită o expresie concisă, menită să ne amintească Adevărul pe care l-am trăit despre noi înșine. Cu alte cuvinte, am trăit o experiență în care fiecare a plonjat în detaliile propriei sale vieți pentru a înțelege ceva despre sine, și ne-am întors în conștiența liniară cu această expresie a Adevărului, comună, valabilă pentru toți indiferent de detaliile poveștilor noastre, pe care am formulat-o așa:

No drama, no lipstick

Mai în glumă mai în serios, ne hotărâserăm atunci să ne facem chiar și niște tricouri cu această inscripție, menită să ne reamintească mereu esența acelei experiențe ce făcea parte din Școala Maestrului Interior. Era forma condensată a unei învățături despre noi înșine.

În esență, această învățătură spune așa:

dacă mă aflu în mijlocul unei drame, atunci cu siguranță cel care trăiește drama este un personaj cu care mă confund.

No drama, no lipstick – este o formă surâzătoare de a-mi reaminti necontenit că
ceea ce sunt cu adevărat, este dincolo de dramă.

Eu nu sunt personajul dramatic, ci sunt Acela care modelează toate personajele. Iar pentru a deveni un personaj în mijlocul unei drame, e nevoie de un ruj puternic cu care să-mi desenez expresia teatrală corespondentă, e nevoie de un fond de ten potrivit, care să dea culoare și formă feței mele, e nevoie de o perucă și de o expresie pentru ca personajul să poată prinde formă.

Personajul apare odată cu machiajul.
În absența rujului, a fardului de obraz, a perucii și a expresiei, personajul nu există, căci ceea ce sunt EU, este în ultimă instanță un Nimic Conștient, fără formă, un Zero al cărui atribut unic este Conștiența.

Atunci, să fie poate câțiva ani de la acea Călătorie a Inimii, am trăit adevărul simplu că întreaga realitate așa-zis obiectivă nu are de fapt nimic obiectiv în ea. Diferitele ”realități” fenomenale manifestate ca relații cu alți oameni sau cu situații, sunt de fapt modelări psihice, sunt gândire pură despre relații și situații, și această gândire creează experiența.

Această simplă observație implică enorme consecințe în ceea ce privește felul în care înțelegem experiența vieții și mai ales CE SUNTEM NOI.

Pe scurt, atunci când înțelegem că natura realității este psihică, iar gândurile noastre sunt în necontenită schimbare, dramele la care participăm își pierd puterea de seducție, iar personajele pe care le jucăm își revelează natura iluzorie.

Dacă mă aflu în mijlocul unei drame în viața mea, atunci personajul nu sunt ”eu însumi”, ci gândurile și emoțiile consecutive lor, un fel de construcție interioară, psiho-emoțională de care, dacă nu sunt conștient, va pune stăpânire pe moment pentru a-și justifica existența.

Personajul rujat, care plânge și se lamentează, care atacă și justifică, judecă și proiectează, care privește în termeni de merit și vinovăție, bine și rău, trecut și viitor, care poate vedea numai nivelul formal al relațiilor și situațiilor și întotdeauna ca fiind exterioare sieși, este EGO. Faimoasa fantomă interioară care ia tot felul de chipuri între auto-victimizare și agresiune, se transformă necontenit pentru că natura ei este gândul și emoția, iar aceste dimensiuni ale Ființei sunt instabile. Apar și dispar, se schimbă necontenit odată cu monologul interior, gânduri după gânduri, înlănțuite în mecanisme de emoție și reacție față ceilalți și față de orice situație.

No lipstick, no drama era atunci un memento sintetic, prin care ne reaminteam nouă înșine acest adevăr simplu:

Adevărul despre mine însumi este dincolo de rol și dincolo de dramă.
Dacă sunt în mijlocul unei drame, atunci sunt doar un clovn și m-am rătăcit de ceea ce sunt cu adevărat.

Fiecare lucru pe care îl gândesc și rostesc îngroașă machiajul, conturează personajul, amplifică drama. Fiecare deducție care se sprijină pe premisele personajului creează scena pe care se petrece drama. Fiecare concluzie despre ”mine” și despre ceilalți, despre situație și despre context, modelează un întreg univers fictiv de care clovnul are nevoie pentru spectacolul său.

Iar acum, februarie 2025, acest memento, No drama no lipstick,  devine mai actual ca niciodată, căci marea temă a anului este chiar trăirea Maestrului în viețile noastre.

Maestrul este antinomia ultimă a Clovnului, în același fel în care Conștiența este antinomia dramei.

Atributul fundamental al Maestrului este Conștiența de Sine, Conștiența lumii interioare, a Stărilor modelate din gândire și cuvinte, Atitudine și senzații, emoții și percepții. Stările lăuntrice sunt sursa absolută a evenimentelor, relațiilor și situațiilor ce par a fi exterioare, dar care sunt doar reflexii în oglinda numită Existență, a acestor Stări.

Modelând stările interioare, modelăm experiența vieții. Dar asta presupune capacitatea de a nu fi una cu stările, și de a le percepe ca fenomene în interiorul ființei, care pot fi modelate. Pot modela gândurile mele… Sau nu? Dacă da, atunci pot modela Atitudinea, emoția și personajul pe care-l joc în drama vieții.

Și dacă NU pot să fac acest lucru? Dacă NU pot să schimb gândurile și monologul interior, dacă nu pot să schimb Atitudinea și sunt prizonierul emoțiilor generate de propria mea gândire… atunci… de unde vin aceste gânduri/emoție/stări interioare?

Un răspuns rapid, potrivit acestei scurte dări de seamă despre momentul Acum, este acesta: stările interioare sunt inerțiale, sunt generate de conceptual și întemeiate pe experiență trecută și influențe de toate felurile. Au la bază modele de gândire și credințe, adică gândire structurată, care nu au fost puse niciodată sub semnul întrebării. Ele vin din trecut, din educație, din lumea exterioară, din filme și … social media, sunt curenți de gândire comună care străbat câmpul Minții, ca niște fluvii.

Credem că sunt personale, dar nu sunt. Credem că le-am ales, dar nu am făcut-o niciodată conștient. Credem că ne reprezintă, dar nu ne-au reprezentat niciodată.

Un milion de psihologi și terapeuți lucrează cu milioane de personaje rănite, ireale, modelate din gânduri cu care ne identificăm. Acestea devin Stări interioare și vor fi negreșit reflectate în oameni, relații și situații. Cel mai probabil ne vom lupta cu ele în exterior, încercând să le schimbăm, cu șanse inexistente, căci singura schimbare posibilă stă la nivelul cauzei și nu al efectului.

Mulți oameni realizează că nu sunt una cu gândurile lor, dar puțini reușesc să modeleze spațiul sacru al Minții.

Mintea este doar una pentru noi toți, nu există două minți, numai una. Doar gândirea creează iluzia personalității. Gândirea este mișcarea liniară a Conștienței în interiorul Minții. Ea poate fi modelată atunci când suntem conștienți de noi înșine, de lumea lăuntrică.

Starea de Conștiență de Sine ce permite modelarea Stărilor interioare și deci a lumii fenomenale exterioare corpului fizic, o numim Prezență.

Prezența este o stare de Conștiență orientată către interior, centrată, deschisă ca Atitudine, care permite modelarea fenomenelor din interiorul Minții pe care le numim curent ”gândire”. Fiecare gând are un ecou interior în dimensiunea senzorială. Ecourile senzoriale ale gândurilor le numim ”emoție”. Este ceea ce simțim atunci când gândim într-un fel sau altul despre ceva.

Capacitatea naturală de a simți a Ființei, de a rezona cu fenomenele care se petrec, este obturată de emoție, adică de ceea ce simțim ca rezultat al judecăților despre fenomene. De multe ori confundăm percepțiile noastre naturale cu emoțiile generate de gânduri. Astfel, nu trăim Realitatea, ci o realitate din multele posibile, filtrată prin poziționare.

Situațiile vieților noastre nu sunt ceea ce par a fi de la nivelul gândirii și al emoției, ci sunt reflexii profund subiective ale lumii noastre interioare. Ele nu sunt ”adevărul”, ci o versiune a realității creată de la nivelul unui personaj, o dramă care are în centrul său un ghem de prejudecăți educate.

Conștiența, această luciditate fără formă care suntem noi în cel mai profund strat al Ființei, acest sentiment de a fi, are nevoie de un strat zdravăn de ruj, de un nas roșu, de un fond de ten și de o perucă pentru a prinde formă în mijlocul dramei generată de gânduri/emoție.

Pentru a pune capăt unei… hemoragii interioare de gândire recurentă, care vine la pachet cu un set de emoții, cu un set de comportamente și moduri de a relaționa cu ceilalți și cu lumea, este nevoie absolut întotdeauna de o pauză. De un stop. Un stop de gândire, un stop al monologului interior auto-justificativ, un stop de situație, un stop de relație…

Absolut orice realitate, interioară și exterioară are nevoie de un stop pentru a fi schimbată prin Conștiență.

Este un fel de principiu al incertitudinii lui Heissenberg, aplicat nu la o particulă, ci la noi înșine. Ca să știu unde mă aflu și încotro vreau să merg, este nevoie să mă opresc mai întâi. Dacă nu mă opresc, nu știu unde mă aflu, căci sunt în mișcare, și nici nu-mi pot alege o nouă destinație.

La nivelul gândirii, al emoției și al stărilor lăuntrice, acest Stop, este starea de Prezență.

Cele mai importante atribute ale Prezenței sunt centrarea Atenției, conștiența respirației, Atitudinea deschisă și Mintea tăcută. Dintre acestea, starea tăcută a Minții permite modelarea unui nou curent de gândire, dacă acesta este necesar.

În starea de Prezență, toate dramele se diluează și se arată ca ceea ce sunt cu adevărat: forme iluzorii generate de gândirea recurentă, impregnate cu seturi fixe de emoție și atitudine, despre care am crezut că … ”așa sunt eu”.

Prezența tăcută este Conștiență de Sine și permite o descoperire extraordinară: EU, adevăratul EU, cel Conștient, nu sunt una cu fenomenele din interiorul Minții, nu sunt una cu emoțiile, care sunt fenomene în interiorul corpului vital, nu sunt una cu rolurile pe care le joc în dramele vieții. Toate acestea sunt obiecte ale Atenției mele, lucruri pe care le percep, și deci care se petrec în Mine, în Conștiința mea, dar EU, Conștiența, nu sunt una cu ele.

Abia această descoperire extraordinară, care survine ulterior unui Stop, deschide posibilitatea modelării unei noi realități fenomenale.

În mod sincronic, la acest început de an… fenomenal 🙂 a cărui temă este Măiestria de a trăi, Călătoria cea mai importantă este Alchimia Vieții, un program online în centrul căruia se află AmmaRa, despre transmutarea stărilor interioare și în consecință despre transmutarea realității vieții. A situațiilor. Da, aceasta este miza programului și nu, nu te poți înscrie acum pentru că este în plină derulare.

Dar poți să vezi dacă în viața ta se petrec aceleași fenomene și dacă concluziile acestei mici dări de seamă asupra momentului se potrivesc și cu tine.

Alchimia Vieții sau Arta Transmutării Stărilor lăuntrice, este perspectiva Hermetică asupra naturii ființei și a realității. Este Școala Maestrului Interior, aplicată concret la situații de orice fel. Întrupată, este posibilitatea vindecării, a cunoașterii și a transformării oricărei realități fenomenale, pornind de la transformarea lumii lăuntrice.

Dramele psiho-emoționale devenite situații în viețile noastre, sunt dinamice, pentru că gândurile și emoțiile nu sunt realități fixe, ci mișcătoare.

”Situațiile” se referă în esență la moduri de relaționare ale unui personaj creionat de propria gândire, cu ceilalți oameni sau cu alte structuri ale realității. Relația cu celălalt, cu lumea, cu banii, cu sistemele orizontale, toate în esență sunt relație și toate au ca personaj central o expresie de sine, un ego, care joacă un spectru relativ îngust de roluri, schimbând mereu aceleași măști.

Acest personaj, dat cu rujul părerilor despre orice, care se definește prin judecăți ”de bun simț” asupra realității, dansează întotdeauna între judecata de sine și de ceilalți, între merit și vinovăție, într-un joc complet iluzoriu, a cărui sursă este gândirea ”mea”.

Clovnul egotic trăiește ÎNTOTDEAUNA o dramă. Este în mijlocul unei telenovele. Întotdeauna el trăiește sfârșitul lumii, marile speranțe, pierderi dramatice, nedreptăți de roman, vinovății inimaginabile ale sale sau ale celorlalți… Gândurile pe care le cultivă, pe care le crede ale sale, articulează întotdeauna drame care ”i se întâmplă” clovnului. El este întotdeauna mai întâi o victimă a realității exterioare, o victimă a cuiva, a celorlalți, a destinului, a lui dumnezeu și a lumii, înainte de a deveni un opresor sau un salvator.

Astfel, clovnul dat cu ruj, poate fi recunoscut întotdeauna, prin faptul că el nu are nici o responsabilitate asupra evenimentelor din viața sa, el ”face ce poate”, răspunzând evenimentelor pe care le consideră în cel mai bun caz ”karma”. Este Victima arhetipală, care judecă și apoi se lamentează în fața ”răului și nedreptății”, pentru ca apoi să devină ”îndureratul răzbunător”, aducătorul dreptății, sau dimpotrivă, salvatorul proiectiv al tuturor îndureraților lumii.

Acest personaj, în care ne putem recunoaște absolut toți într-o măsură sau alta, devine o alegere, în măsura în care devenim conștienți de Sine.

Și … acesta este momentul februarie 2025. Un moment în Conștiință, căci există numai una, care se manifestă ca miriade de puncte, eu tu și noi, un moment în Conștiință în care avem oportunitatea unui Stop, a unei conștientizări a adevăratei noastre naturi, și a unei concluzii majore despre ceea ce suntem, noi înșine.

Noi nu suntem clovnii cu nasul roșu, prizonierii dramelor vieții. Nu suntem personajele și nici situațiile. Noi suntem Sursa, cauza primordială a tuturor realităților fenomenale. Acestea se nasc din gândire și sunt aduse la viață prin emoții, apoi trăite prin gesturi, relații și acțiuni, ca experiență de viață. Scena pe care se petrece spectacolul este propria noastră Conștiință.

Ceilalți, Lumea, lucrurile de care sunt conștient, există, pentru că EU EXIST și sunt conștient de ele.

Astfel, clovnul există întotdeauna într-o lume predefinită, exterioară și ale cărei drame par reale și obiective, în vreme ce Maestrul este tocmai spațiul sursă, interior, total subiectiv, din care se nasc prin Imaginația sacră toate gândurile/emoție ce vor deveni forme.

Maestrul există întotdeauna într-o Lume proaspătă și vie, care se naște la fiecare respirație, la fiecare gest născut din Prezență, reflectând lumea interioară, modelată conștient, a Acestuia.

Deși fuge de durere și caută la nesfârșit fericirea în lumea exterioară, Clovnul ESTE durere, pentru că nu își recunoaște propria natură. Este identitate, fiind incapabil să recunoască procesul interior prin care modelează fluviul existenței.

Întreaga vindecare și întreaga cunoaștere pe care Om o caută, este vindecarea de Clovn și cunoașterea de Sine. Destinația sa ultimă este Maestrul, adică Om care și-a recuperat Conștiența de Sine.

În fiecare din noi, Maestrul există în stare latentă. Jucăm într-o mie de drame, căutăm vindecarea și cunoașterea, trăim o mie de dureri și speranțe și experimentăm o mie de căi încercând să găsim eliberarea în afara noastră. Acest ”înafară” nu există. Nu există nimic exterior. Lumea se petrece în noi înșine, în propria noastră Conștiință, iar noi suntem …Conștiința.

Tot ceea ce numim ”realitate”, aflată în perpetuă mișcare, este un joc al Imaginației sacre prin care non-manifestul devine manifest. Nu trăim într-o lume obiectivă, ci în propria noastră Imaginație. Maestrul este Om, conștient de ceea CE ESTE EL. Adică de natura divină, numinoasă a ființei sale.

Telenovela este un joc interior. Miriade de versiuni ale Clovnului sunt, de fapt, o explorare a potențialelor infinite ce curg prin noi. Într-o bună zi, când ne săturăm de durere, când începem să ne punem întrebări despre noi înșine și despre natura a ceea ce numim ”realitate”, direcția căutărilor se inversează. Dinspre înafară către înăuntru. Acesta este momentul în care Adevărul despre noi înșine începe să apară în Conștiința noastră.

Clovnul pare întotdeauna personal. Ne credem o ființă individuală, independentă, separată de Existență. Numai că ceea ce ne separă este doar rujul, fardul și peruca și acestea sunt… gânduri. Gândesc că sunt într-un fel sau altul, cineva sau altcineva, și trăiesc experiența propriilor mele gânduri. Când rujul se șterge prin tăcere, fardul se spală prin Conștiență, și peruca se topește, ceea ce rămâne este Adevărul despre noi înșine.

Acest Adevăr, sau Maestrul nu este și nu poate fi personal.
Un singur Maestru se trezește în Inima tuturor.
Suntem Conștiență … sau Lumină.

Om





Lumina din adâncuri

Lumea subterană  a pământului se odihnește. Respirația iernii e vie, pătrunzătoare pentru trupurile noastre. În profunzimile ei, Mama Pământ își îmbrățișează rădăcinile. Curăță, transformă, hrănește, alchimizează seva și energia plantelor. 

Curând, această sevă miraculoasă, hrănitoare pentru straturile materiei, va urca, căutând lumina soarelui.  Elixir hrănitor,  germinat și binecuvântat Acum, în miez de iarnă, în cel mai curat și viu spațiu al pământului, în Lumina din adâncuri.

În procesul natural al respirației, pământul s-a retras, s-a inspirat  în el însuși, așezându-se în Pauză. Este pauza de non-facere  și în același timp de pregătire, în tăcere, în nemișcare, a unui moment de nou. O nouă expirație manifestată pe următorul ritm al ei, va fi în primăvară.

La suprafața planetei, natura pare în nemișcare. Limbajul ei este tăcerea. Ca să-l pot descifra,  mă acordez cu ritmul ei, intru în tăcere și ascultare. Primesc mereu răspunsuri la întrebările mele.

Este oglindă transparentă pentru ritmurile mele.

Noi, ființele  umane, ne asemănăm izbitor de mult cu planeta noastră. Corpul este asemenea pământului. În interiorul meu, al nostru, asemenea ei, există o putere de neimaginat.

Am Puterea de a conștientiza, schimba, transforma, alchimiza și apoi emana Lumina mea interioară. Puterea de a cultiva și hrăni calitățile umane /divine, adormite în mine: răbdarea, îngăduința, bunătatea,

Frumusețea, Iubirea, Pacea, Adevărul

Pentru a curăța acest spațiu interior, pentru a emana o lumină bună, curată,  avem nevoie de această miraculoasă și naturală pauză, trăită în mod conștient.

În acest spațiu interior, eliberat de umbra gândirii, se revelează adevărata Stare de Prezență.  Aici, în acest spațiu, irumpe încet, încet, Lumina Conștienței, pe care o cresc și o dăruiesc lumii, realității  mele exterioare.  

Avem nevoie de Conștiență și Prezență pentru a ne trăi Viața în  conexiune cu Mama Pământ.

Suntem susținuți de ea,  într-un mod inimaginabil în Călătoria sufletelor noastre.

Ne oglindește Puterea noastră de creatori, ne oglindește Vastitatea și Frumusețea ca ființe. Este un adevărat învățător, ne hrănește, ne conține, ne susține și ne primește într-un final din nou acasă în brațele ei. Știe să transforme trupurile noastre în Lumină.

Trăim pe această mare și frumoasă planetă. Ne simțim acasă aici. Însă suntem mai degrabă oaspeții ei. Căci noi venim și plecăm mereu. Ori de câte ori ne reîntoarcem o găsim, mereu transformată, înnoită și veșnic primitoare, gata să ne ofere tot ceea ce are mai bun din bogățiile și frumusețile ei.

Ne este casă pentru un anumit timp. Ne însoțește în această ședere temporară ajutându-ne să redescoperim Cine suntem, Ce Suntem, dincolo de aceast trup de pământ, de acest corp uman!

Este ființa eternă ce are Puterea de a se transforma și a se recrea continuu.

Fie să înțelegem că ne este cu adevărat Mamă și rolul ei este de a Respira, odată cu noi până când și ultima ființă își va înțelege și își va împlini menirea sa.

În prag de primăvară, aici, pe Colina Lunii, în mijlocul naturii, la Detox Retreat 2025. SEVA VIEȚII, ai ocazia să trăiești această Conexiune Conștientă cu Mama Pământ. Ai ocazia să te hrănești din bunătățile ei, căci vei sorbi și vei simți puterea vindecătoare din Seva de Mesteacăn. 

Experiența ta este îmbogățită cu hrană vie, sănătoasă, cu exerciții de Practica Prezenței și o călătorie profundă,  în corpul tău, cu ajutorul Respirație Holotropice.

Un Retreat dedicat întâlnirii  cu Mama Pământ și cu tine însuți într-un fel nou. Zile petrecute în energia proaspătă a naturii,  în care cureți, eliberezi, transformi spațiul tău lăuntric. O curățenie de primăvară în corpul, emoțiile, simțurile, energia și gândirea ta. 

O conexiune cu Bucuria și Frumusețea de a Fi încarnați Acum, Aici, în aceste tulburătoare și înălțătoare vremuri.

A sosit timpul pentru trezirea Luminii din adâncurile ființei!

Suntem Creatorii acestei Realități!

Suntem cu un pas mai aproape de esența noastră Divină!

Toate aceste daruri vin la tine prin

Deschidere, Conștiență și Stare de Prezență!

Primește-le!

Maria

Între Pământ și Cer, Seva Vieții

Cine poate cunoaște, cu adevărat, Magia ce se petrece între Pământ și Cer, astfel ca din ea să curgă, la propriu, Seva dătătoare de Viață Nouă? Poate, doar Deschiderea Inimii până-ntr-atât încât să putem percepe … propria Dăruire de Sine pe care ne-am întrupat-o în Seva de Mesteacăn și ne-am Visat-o cu Inima în timpuri imemoriale, petrecându-se deja într-un Magnific Retreat de Inimi care bat la unison ÎMPREUNĂ, pe mândră Colina Lunii, în prag de primăvară.
Ne-am scrijelit cu viață acest Moment, acest Loc, acest Spațiu printr-o bătaie de Inimă ce vibrează a Chemare în piepturile noastre.

Continue reading

Crăciun, interior

Crăciun, interior

Nașterea Pruncului din Fecioară este nașterea conștientă a Cuvântului din Mintea tăcută și vastă. Acela care vine pentru mântuirea Lumii, se naște în noi înșine.
Crăciunul este reamintirea Adevărului despre cine suntem noi cu adevărat și pentru ce suntem noi aici.

Suntem mulți, dar există o singură Inimă, o singură Lumină, o singură Conștiență din care se naște Lumea, ca o uluitoare hologramă pe care o proiectăm împreună. Această Lumină, Conștiența, pe care o putem numi Christos, este modelată prin Minte în gânduri și vorbe nenumărate ce alcătuiesc suprafața opacă a Lumii. Este labirintul și rătăcirea incoerentă, platitudinea, mediocritatea și suferința care se scurg, ca un fluviu subteran în Conștiința noastră, creând contextul vieții noastre.

Povestea spune că o stea enormă traversează Cerul pentru a anunța nașterea Aceluia care mântuiește Lumea. Magii și Înțelepții urmează steaua pentru a găsi Pruncul născut din Fecioară și a i se închina.
Acest tablou pe care, un timp nedefinit, îl credem exterior, ca o poveste care se petrece undeva, cândva, într-o bună zi, la un Crăciun, îl descoperim a fi un tablou interior.

Steaua care traversează Cerul interior vestind nașterea Domnului este intuiția profundă a salvării din imperiul umbrelor, prin propria noastră Lumină. Fecioara eternă, mama sacră a Pruncului este propria noastră Minte, purificată de compulsie, de trecut, de identitate. Christos, Cuvântul conștient, se naște din Lumina propriei noastre Inimi și este întruparea Adevărului despre noi înșine, care vine să șteargă tot ceea ce noi am crezut că suntem, și să dezvăluie nu cine, ci mai degrabă CE suntem noi, dincolo de toate vălurile de obscuritate în care ne-am înfășurat.

Unicul fiu al lui Dumnezeu, Christos, Conștiența, Sinele absolut al Umanității, Lumina care strălucește în  miriade de expresii întrupate ale lui Om… suntem noi.

Este adevărat, un timp indefinit de lung, noi folosim această Lumină creatoare pentru a crea… obscuritate. Nu știm ce suntem și folosim puterea Luminii din noi ca niște copii jucându-se în curtea din spate a Tatălui. El nu se supără. Unicul său Fiu, Lumina, strălucește în noi toți, iar noi o folosim așa cum ne pricepem. O Lumină enormă, creatoare de lumi, în mâinile sau mai bine zis în Mintea noastră… Lumea în care ne aflăm este creația noastră.

Crăciunul este amintirea sacră a faptului că în împărăția umbrelor, a obscurității, a identității generatoare de suferință și de rătăcire, există întotdeauna posibilitatea, la capătul unei inspirații, al unei zile, a unui an și uneori a unei vieți, de a ne reconecta cu Lumina din care ne-am născut, de a realiza că suntem în ultimă instanță, această Lumină, propria noastră Conștiență.

În starea de liniară a Conștiinței, de copii, Crăciunul și nașterea Domnului este o sărbătoare exterioară, a Lumii, menită să amintească un Adevăr interior, să ne întoarcă spre profunzime, spre Lumină, pentru a permite ca marele dar al lui Dumnezeu, chiar Fiul său, să se nască în noi pentru a conduce lumea interioară a gândurilor și aspectelor noastre, către Mântuire, adică spre acest Adevăr despre noi înșine.

O imensă neînțelegere face ca Pruncul, Cuvântul menit să mântuiască Lumea, să fie privit ca un personaj exterior, istoric, înafara noastră, la fel ca și sărbătoarea care îl celebrează.
Este aceeași neînțelegere care aplatizează totul, care îl transformă pe Christos și ne transformă pe toți în biete ființe umane țintuite în cuie pe crucea lumii și a corpului, aceeași orbire care ne face să credem că suntem doar forme într-o lume a formelor, o lume a separării și a individualității.

În Adevăr, sărbătoarea nașterii Domnului este menită reamintirii, în fiecare an, în fiecare zi, și la fiecare respirație poate, că în adâncurile noastre așteaptă, dintotdeauna Domnul să fie trezit și trăit.

A privi Mântuitorul ca pe un personaj exterior este la îndemână pentru că ne scutește de orice responsabilitate față de noi înșine și față de propria noastră creație, care este viața noastră.
A Îl privi ca pe Sinele nostru, baza absolută a existenței noastre în această lume și în toate lumile, este cu totul altceva, pentru că ne cheamă la căutare lăuntrică și în cele din urmă la abandonul identităților liniare din care ne-am făcut cuibul impregnat cu nefericire și cu luptă.

Steaua cea mare traversează acum cerul interior. Cele mai înțelepte aspecte ale noastre, cele mai conștiente, Magii și Înțelepții din noi o pot vedea și o pot urma pănă în locul în care Pruncul, gândul cel nou, cel conștient, cel născut din Puritate așteaptă să fie recunoscut. Locul în care așteaptă este Inima, sursa Luminii din noi, adică a Conștienței sau a Sinelui sau a lui Christos. Magii și Înțelepții reprezintă aspectele noastre intelectuale, cele care știu, cele care poartă în ele cunoașterea liniară a lumii. Închinarea Magilor este închinarea intelectului și a gândirii în fața Luminii Inimii, a lui Christos, Domnul din interiorul ființei noastre.

Pruncul, Cuvântul, Logos-ul, Lumina poate astfel să crească în noi astfel ca într-o bună zi să înviem și să putem spune: am fost crucificați pe crucea lumii și acum am înviat într-o nouă Conștiență, în Christos.

Pentru aceasta este Crăciunul.

Maestrul Interior nu este altcineva sau… altceva decât Christos. Căutarea măiestriei nu este altceva decât dezgroparea Luminii din noi, din spatele nenumăratelor straturi de gândire, identitate obscură în care ne-am rătăcit. Christos sau Sinele nu este altcineva decât noi înșine, eliberați de iluzia identității și a separării. Este unica noastră destinație și pentru trăirea acestui Adevăr suntem aici.

2024 se sfârșește tulbure… numai dacă privirea noastră se îndreaptă încă odată spre exterior. Din fericire, există steaua cea mare care traversează cerul, dinspre exterior către înlăuntru. A urma steaua este totuna cu a coborî mintea în Inimă. Închinarea Magilor este închinarea gândirii liniare în fața Inimii, adică a Luminii primordiale, a Conștienței din care se naște Christos.

Putem face acest gest împreună, căci nu există decât o singură stea, și o singură Inimă pentru noi toți, un singur Mântuitor, un singur loc în care El se poate naște și un singur moment: Acum.

Vă mulțumim tuturor celor aflați împreună cu noi în această uluitoare călătorie a regăsirii Maestrului Interior, pentru Calea parcursă împreună.

Christos este Maestrul din noi toți.

A&A





 
 

Ne avem unii pe alții

Fie ca pe mesele noastre luminoase, acum de sărbători, să nu proiectăm întunecimea prezentă în lume, în diferite forme, ci să lăsăm lumina inimilor să strălucească re amintindu-ne că ne avem unii pe alții.

Cineva drag mie, care de foarte mulți ani nu mai locuiește aici în România, mi-a spus zilele trecute: „Când mă gândesc acum, la „cei dragi de acasă” simt că îngheț, pare că nu mai pot simți căldura pe care o simțeam cândva. Parcă mi se strânge corpul … ”

L-am încurajat doar să se uite ce anume judecă și ce gânduri sunt prezente, când se gândește la cei de aici, de „acasă” (el se referea la România). Am făcut această „investigație” chiar atunci, împreună, în timp ce vorbeam. Nu vreau să intru acum în cele ce a înțeles, imediat, că-i sunt judecățile, care-i sunt gândurile și ce anume proiectează el când se gândește la „cei dragi de acasă” ci, mai degrabă, prin această scriere simt să împărtășesc cu tine faptul că vorbele lui m-au atins profund. Aceste vorbe: „pare că îngheț când mă gândesc la cei dragi de acasă” m-au făcut să mă gândesc și eu la ce înseamnă, acum, pentru mine „cei dragi …”. La rândul meu, am reflectat cu sinceritate și la ce este, de fapt, acest ACASĂ? Cine sunt, cu adevărat, „cei dragi”? Și să conștientizez că atunci când  îi avem pe „cei dragi” cu siguranță îi avem și cei … „mai puțin dragi”. Nu-i așa? Ăștia-mi sunt „dragi”, ăștia nu. … Pentru tine, când te gândești acum la cei dragi de acasă… ce simți?

Acum – când toată lumea fierbe în aceste „alegeri”… acum când presa și social-media ne arată iar minciuna și manipularea, duse chiar la grotesc, ce alegi, AmmaRa, să le transmiți oamenilor?

M-am trezit cu această întrebare la început de decembrie.  ?!? Habar nu am ce mesaj aș putea să transmit. Nu cred că asta îmi este misiunea. Să transmit mesaje. Poate, mai degrabă, doar o invitație. O invitație la a recunoaște că, în ciuda a tot și toate, în ciuda minciunii și a manipulării, în ciuda întunecimii prezentă acum în lume, în diferite forme…

… ne avem unii pe alții.

Asta, da, pot să transmit oamenilor. Invitația de a recunoaște că …

… Suntem în viață, oameni buni,  și … ne avem unii pe alții.

Așa cum suntem, în diferențele noastre, ne putem privi în ochi, strălucindu-ne lumina sufletului și șoptindu-ne cu vocea inimii: ne avem unii pe alții.

Suntem împreună în această aventură numită viață și ne avem unii pe alții.

În dansul cosmic – viața noastră ce de toate zilele – de multe ori, uităm de acest mare dar, cum că ne avem unii pe alții și, mai degrabă, ne întoarcem rapid unii împotriva altora. E suficient ca unul din „cei dragi„ să aibă o părere diferită că brusc dispare de pe lista ce poartă numele „cei dragi de acasă”. Ne sunt dragi doar dacă văd lucrurile precum le vedem noi, doar dacă împărtășesc același valori. Doamne feri să nu fie de acord cu … alegerile pe care le facem noi căci le-am și șters eticheta „cei dragi de acasă”. Ce să mai simțim căldura de altădată, dacă nu văd lucrurile cum le vedem noi. Mai bine înghețul, între noi. …

Oameni buni, mesajul meu sau, mai degrabă invitația mea acum la fine de an este o reamintire:

NE AVEM UNII PE ALȚII. Și asta nu ne slăbește ci ne împuternicește.

Ne slăbește doar dacă continuăm să hrănim credința cum că suntem separați. Iar manipularea și minciuna, iată că sunt, din nou, arme folosite pentru a întări separarea. Ceea ce trăim acum, nu este nimic altceva decât o nouă oportunitate de a vedea, cu mai mare claritate, că puterea de a alege ne a aparține.

CE VREM MĂI OAMENI BUNI? Știm ce vrem să trăim? Tu, care citești acum, tu știi ce vrei?

Eu nu știu multe și nu mi-e jenă să recunosc asta. Nu pretind că știu. Ba, dimpotrivă, din ce în ce mai mult recunosc că … habar nu am cum stau, de fapt, lucrurile. Însă știu sigur că  …

Împreună, ne împuternicim. Prin separare ne slăbim.

Forța lui împreună e iluzorie dacă o folosim invers, adică a ne împotrivi unii altora. Fie să ne aducem aminte că nu există ceilalți. SUNTEM UNA!

Poate că doar copiii ce caută de mâncare prin gunoaie ne pot hrăni propria noastră „foame” de tot felul … Foame pe care nu ne-o recunoaștem ne(re)cunoscută chiar de noi înșine.

Poate că doar copiii îngroziți sub ploaia de bombe și, în același timp, piloții înfricoșați ce cară bombele distrugătoare, pot să ne elibereze de propriile noastre frici. Însă, e nevoie să recunoaște că SUNTEM UNA CU EI.

Poate că doar cerșetorii ne pot restaura încrederea dacă am recunoaște demnitatea lor și dacă ne-am asuma responsabilitatea că noi înșine suntem cei care, de multe ori, cerșim călcându-ne în picioare propria demnitate.

Acesta este, de fapt, mesajul meu acum, în prag de Sărbători de iarnă:  

Oameni buni, ne avem unii pe alții. Suntem una.

Fie să aprindem Lumina Maestrului Interior făcând loc la masa noastră luminoasă pentru întreaga umanitate, recunoscând că SUNTEM UNA.

Fie să cultivăm încrederea căci aici, acasă – în inima noastră, acum, în dansul și-n alchimia acestei vieți … ne avem unii pe alții. Și asta este un mare DAR pe care-l putem împărtăși, acum, de sărbători.

AmmaRa

MESTEACĂN și OM

AșaDAR, Mesteacănul se DĂRUIEȘTE nouă într-un potențial nou, necunoscut, nemaiîntâlnit, pe Colina Lunii – LOCUL ancestral al Viețuirii, într-un moment de răscruce a vieții – primăvara, când încolțește ceva nou, doar dacă ceva vechi a fost lăsat să moară.

Continue reading

11.11

Sunt conștient. Conștiența mea este capacitatea de a percepe orice obiect, formă, idee. În lipsa conștienței, lumea mea dispare în neant. Se stinge. Conștiența mea este lumina în care văd …totul. Toate lucrurile de care sunt conștient se petrec în Conștiința mea, vasăzică. Inclusiv corpul meu, senzațiile, emoțiile, gândurile, memoria. Sentimentul existenței se datorează conștienței mele.

Mai întâi sunt conștient și exist. De fapt, Conștiența și Existența, adică sentimentul de a fi, sunt un singur lucru. Dacă nu sunt conștient, nu exist, și nu exist decât când sunt conștient.

Ce sunt eu? În ultimă instanță, sunt Conștiență și Existență. Nenumăratele mele nume, corpul, mintea, senzațiile, răsuflarea, acțiunile și relațiile dintre ele, sunt particularizări ale acestui EU conștient și existent, care se află în spatele tuturor formelor de manifestare.

Eu sunt om, am un nume, o poveste, un număr de gânduri și dorințe din care se nasc relații și acțiuni… toate acestea sunt posibile pentru că exist și sunt conștient.

Nimic nu este ascuns, totul este aici, acum, gata dintotdeauna pentru a fi trăit. Așa începe Cartea Maestrului Interior. Cu afirmația că nu există nimic ocult și că Întregul, tot ceea ce există, este deschis Conștienței noastre. Cartea este călătoria interioară a Conștienței care privește pe rând în toate dimensiunile ființei și ale existenței, deschide toate ușile pentru a constata cu simplitate afirmația din prima pagină. Nimic nu este ascuns.

La fel este Școala Maestrului Interior. O explorare directă a fiecărei dimensiuni fenomenale a ființei și a existenței, în care Om descoperă că nu există nimic ascuns și totul este modelat din Lumina primordială, numinoasă, a propriei sale ființe. Existența este Conștiență modelată.

Maestrul este Omul care devine conștient de propria sa natură și astfel descoperă că Lumea pe care a crezut-o exterioară și obiectivă este o proiecție uluitoare a propriei sale Lumini. Voi sunteți Lumina Lumii, spune Matei Evanghelistul, iar Luca spune ”Împărăția lui Dumnezeu este în voi”. Lumina care face posibilă Lumea este chiar Conștiența în care Om vede toate lucrurile și din care modelează gândire, senzații, percepții, iar apoi relații, acțiuni…

Cu alte cuvinte, Existența se naște în Lumea interioară a lui Om. Fiul omului realizează trezindu-se că este totuna cu Fiul lui Dumnezeu, Cristos, sau Lumina, sau Conștiența pură care strălucește în Inimile tuturor. Mulți oameni, o singură Lumină, o singură Conștiență, un singur Fiu al lui Dumnezeu.

Acesta este Maestrul Interior. Este Conștiența trezită în miezul experienței umane, corporale, este realizarea interioară a Adevărului despre noi înșine și despre ceea ce numim realitate. Jocul existenței se petrece în propria noastră Conștiință și Conștiința suntem noi înșine. Implicațiile acestei revelații sunt enorme și schimbă complet răspunsurile pe care le dăm în viețile noastre, oricărui context.

Anul acesta, tema fundamentală a Școlii Maestrului Interior a fost ”Arta de a ne visa viața”. Visătorul  nu este altcineva decât Maestrul Interior în aspectul său creator. Noi toți ne visăm viața și întreaga noastră realitate nu este altceva decât visul despre noi înșine. Lumea noastră interioară alcătuită din gânduri și credințe, emoții și senzații, dorințe și amintiri, este plasma din care modelăm întreaga proiecție. Doar că nu ne dăm seama de acest lucru… un timp.

Punctul de cotitură în viețile noastre este atunci când începem să ne punem întrebări despre noi înșine. În fața unor situații și relații și conjuncturi despre care începem să observăm că sunt repetitive, realizăm că ele reflectă ceva din noi înșine, din felul nostru de a gândi și de a fi. Este începutul unei investigații interioare la capătul căreia, inevitabil, descoperim că tot ceea ce am crezut despre identitatea noastră este o …eroare cognitivă.

Credem că suntem ”cineva”, o persoană, definibilă prin individualitate și prin separare, o particulă din miriade altele ale Întregului, dar pe măsură ce mergem mai adânc în cercetarea interioară, descoperim că tot ceea ce ne individualizează, începând cu corpul nostru și povestea noastră, cu modurile noastre de a gândi și de a fi, nu sunt nici pe departe personale ci fac parte din curgerea existenței, sunt fenomene și forme proiectate pe ecranul Conștiinței, de către Lumina interioară care izvorăște din Centrul absolut al ființei noastre.

Descoperim, cu alte cuvinte, că identitatea noastră este o creație, un modelaj al propriei noastre Lumini, iar Lumea în care ne aflăm este o oglindă sferică ce reflectă cu perfecțiune fiecare gând și fiecare val de realitate interioară. Ceilalți oameni, relațiile în care suntem implicați, situațiile și configurațiile vieții noastre nu numai că nu sunt o întâmplare, dar se remodelează necontenit în funcție de ceea ce suntem noi în interiorul nostru.

Cu această asumare lăuntrică a realității începe libertatea de a crea … lumea. Nu, nu suntem aici în această lume, pentru a suferi, ci pentru a descoperi ce suntem noi. Maestrul, Lumina, Conștiența, care este natura noastră ultimă, este substratul care a făcut posibilă dintotdeauna experiența noastră de a fi, doar că am modelat această experiență în moduri … din care iată, în cele din urmă, am învățat… ce suntem.

Nimic nu este ascuns. Doar am crezut că este, pentru că am crezut greșit ce suntem. Identitate înseamnă limitare și limitarea creează obscuritate. Lumina Conștienței răsare din Absolut, în fiecare dimineață a unei zile și la fel, a unei vieți, pănă când realizăm Adevărul despre noi înșine. Zile după zile și vieți după vieți jucăm jocul Conștiinței, imaginând nenumărate forme de limitare și durere, nenumărate forme de lipsă și obscuritate… pănă când începem să intuim Adevărul despre noi înșine și despre Existență.

Maestrul din noi înșine nu este o negare a vieții, nici a trupului și a formei, dimpotrivă, este acel Ceva conștient din care se naște întreaga sarabandă a gândirii și a formei, adică Creația. Diferența între a trăi Lumina din noi și rătăcirea pe tărâmul umbrei, este capacitatea de a modela experiența vieții. Nu vrem  altceva decât bucuria, completitudinea, pacea, sentimentul întregirii. Obscuritatea incompletă din noi a căutat toate acestea într-un ”exterior” proiectat. Maestrul îl trăiește deja înăuntru, și fiecare acțiune, relație și creație a sa, este o exprimare a acestei bucurii de a fi.

A trăi la nivelul măiestriei, este a fi fericit și liber, generos și creator, este a privi realitatea fenomenală ca fiind interioară și parte din mine însumi, este a fi spontan și intuitiv, zâmbitor și deschis, este a trăi cu Mintea vastă și Inima profundă, este a iubi și a crea. Este destinația lăuntrică a fiecărui om, inevitabilă. Este chiar descoperirea că nimic, niciodată nu a fost ascuns, că Adevărul a fost întotdeauna prezent în noi înșine, fiecare respirație, fiecare gând și fiecare sentiment pe care l-am trăit vreodată a fost născut din acest Adevăr inexprimabil în cuvinte, al propriei noastre Inimi.

Inima … noastră. Multe corpuri, multe identități, multe povești similare, o singură Inimă, o singură Conștiență, un singur Maestru.

Pentru mulți, acestea sună ca o metaforă. Dar, dacă aceste cuvinte ajung la tine azi, este pentru că ești pregătit să deschizi această poartă interioară.

Suntem în 11.11. Unsprezece este cifra Maestrului Interior și de aceea azi este momentul potrivit pentru a auzi chemarea lăuntrică.
Ascultă-TE.

Conștiență, Lumină, Inimă, Maestru, Cristos, Sinele – toate acestea sunt nume ale unei singure dimensiuni care naște Lumea prin fiecare dintre noi, la fiecare răsuflare. Adevărul, Iubirea, Frumusețea, Pacea și Puterea creatoare, Viața și Creația se nasc din acest substrat fundamental al Ființei. Este ceea ce căutăm dintotdeauna și ceea ce, inevitabil iese la suprafață în fiecare dintre noi, căci este singurul lucru care există.

Timpul său este ACUM.

Agnis

Școala Maestrului Interior 11

Bestiar al umbrelor interioare

Auto Detox sau cum să aprindem lumina

# Detoxifierea corpului fizic nu înseamnă nimic fără cea emoțională și psihică. # Sursa ultimă a toxicității sunt propriile noastre gânduri. # Să nu judeci. Șarpele judecății îl primim în dar la naștere, iar lumea în care trăim îl hrănește. Ne judecăm pe noi înșine și tot ceea ce putem percepe. # Vinovăția născută din judecată este durere și frică.#  Întreaga noastră viață se petrece între defensivă și ofensivă. # Corpul fizic este oglinda ultimă a gândurilor, atitudinilor și emoțiilor. # Ego și trecutul este gândire. # A schimba gândirea este a schimba identitatea. # Adevărata noastră valoare: Noi suntem Lumina.

Un bestiar este o antologie de fabule și povestiri medievale alegorice, despre animale mai mult sau mai puțin fantastice. Un sens și mai vechi al cuvântului bestiar este acela de luptător cu bestiile în arenă, un fel de gladiator care confruntă animale sângeroase, și uneori le ucide, dacă nu cumva este el cel ucis. Un al treilea sens al acestui cuvânt este acela de loc în care sunt închise bestiile.

Aici, bestiarul este o metaforă a lumii interioare a lui Om, care acoperă toate cele trei sensuri ale cuvântului.
Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine și despre existență, modelate de monologul nostru interior, sunt o antologie de fabule și povești în care ne luptăm cu animalele fantastice ale propriilor noastre gânduri și emoții.
Apoi, noi înșine suntem gladiatorul care intră în arenă pentru a confrunta sângeroasele animale fantastice, uneori adevărați monștri interiori, încercând să le ucidem, uneori fiind uciși.
Arena este propria noastră minte și inimă.
Și, în sfârșit, cel de-al treilea sens, lumea noastră interioară este de prea multe ori asemenea unei menajerii a animalelor de umbră și un teritoriu al confruntării cu ele.

Căutăm mântuirea, lumina, vindecarea, eliberarea de animalele de umbră care se nasc în dimensiunea psihică a ființei, zgârie și mușcă prin emoții violente și coboară în domeniile fizice și corporale pentru ca în cele din urmă să bântuie relațiile noastre cu ceilalți și cu lumea.
Nimeni nu ne poate oferi vindecarea și eliberarea completă, pănă când nu deslușim noi înșine sursa și devenim conștienți, iluminând astfel arena interioară și realizând ce suntem noi cu adevărat.

Corpul fizic se hrănește cu hrană fizică și contează enorm ce mâncăm, dar mintea noastră se hrănește cu gânduri din care se nasc emoții și atitudini, iar balaurii noștri interiori sunt alcătuiți din gândire și emoție, în vreme ce corpul fizic este cutia de rezonanță a acestor furtuni interioare.
Iar viața noastră – relații, acțiuni și situații sunt oglinzi ale acestei lumi interioare. E inutil să ”lupți” pentru a schimba relațiile și situațiile vieții în exterior, de vreme ce sursa lor este lăuntrică. Iar aceasta poate fi schimbată numai prin alegere și transformare la nivelul Minții și a Inimii.

Corporaliatea și starea de sănătate reflectă lumea interioară a gândurilor și emoțiilor. Intervențiile corporale și energetice, inclusiv dieta și orice alt tip de proceduri, sunt perfecte pentru nivelul lor de densitate, însă în absența intervenției lăuntrice la nivelul minții, al monologului interior și al atitudinii, fabulele și poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine vor continua să prelungească vechi realități corporale. Iar în exterior, vom continua să păstrăm identități vechi, și deci relații și situații repetitive.  

Cuvintele acestea sunt pentru tine, cel care intuiește deja adevărul despre natura reală a ființei și a existenței și ești pregătit pentru a intra în arena lăuntrică, mentală și emoțională, asemeni unui gladiator al umbrei. Un gladiator conștient de adevărata natură a umbrei.

Umbra dispare atunci când aprindem Lumina conștienței.

Animalele de umbră au nevoie de obscuritate, adică de absența Conștienței, pentru a exista. Astfel, aceste cuvinte sunt o invitație nu atât la înțelegere mentală a adevărului despre umbră, ci la experiența aprinderii luminii interioare, adică de a deveni Conștiență.
Da, noi suntem în ultimă instanță Conștiență pură, adică Lumină.
Tot ceea putem percepe, gânduri, cuvinte, emoții, senzații, corporalitate, și Lumea, percepem în această Lumină. Lumea, ca și lumea interioară se petrece în noi înșine. Doar că am uitat acest lucru dacă l-am cunoscut vreodată.

Și ce facem noi cu această extraordinară Putere de a crea realități interioare care se vor reflecta în experiența propriilor noastre vieți?

Fabule, istorii și povești despre noi înșine

Împărtășim cu toți o singură rană primordială. Am văzut-o în sute de forme, dezvăluită în oamenii cu care lucrez. Stă ascunsă în spatele relațiilor noastre dureroase cu ceilalți și cu lumea, în spatele neputinței și al mediocrității, în spatele platitudinii și a conformismului, al bolilor de toate felurile și în spatele sclaviei în interiorul sistemelor acestei lumi.

Este generată de judecata pe care am fost educați de mici să o aplicăm necontenit, nouă înșine și întregii noastre realități. Ca orice judecată, ea stabilește o valoare, prin comparație. Inevitabil, în raport cu lumea exterioară, cu ceilalți, stabilim o valoare de sine. Lumea e mare, noi suntem mici. Este o judecată devalorizantă.

Nu suntem suficient de buni, nu valorăm destul, nu merităm destul, trebuie mereu să demonstrăm, să dăm ceva în loc pentru a fi iubiți și prețuiți, să ne sacrificăm, să salvăm, să muncim din greu pentru a merita ceea ce avem… O întreagă, uriașă paradigmă, adică mod de a privi lumea și lucrurile, se naște din această judecată primordială de sine ce generează devalorizare.

Vinovăția este prima, cea mai adâncă și cea mai joasă dimensiune a acestei răni. Vinovăția de a nu fi destul. Sentimentul că greșim ceva în raport cu exteriorul, cu ceilalți și cu lumea. Vinovăția stabilește un mod de a relaționa. Este o expresie a fricii și a separării și este o durere. Vinovăția și rușinea sunt cele mai profunde și mai corozive nuanțe ale acestei răni generate de judecata de sine.

Neputința, micimea, inadecvarea, neîncrederea, ne este predată în copilărie de părinții noștri. Face parte din educație. Suntem învățați să gândim prin comparație. Dar cel mai puternic mod de a preda auto-devalorizarea de către părinții noștri, nu este prin cuvintele pe care le spun, nu este o învățătură directă. Este chiar modul lor de a fi, filosofia lor de viață, impregnată cu temerile lor, cu concluziile lor despre realitate dar mai ales cu judecățile lor.

În mod ironic, părinții noștri, care ne învață cum să judecăm realitatea și pe noi înșine, devin primele victime ale micilor judecători în devenire care suntem, ca și copii. Ne judecăm părinții pe măsură ce ne simțim judecați, ne promitem să fim ”altfel decât ei” atunci când simțim durerea, fără să ne dăm seama că preluăm același sistem de evaluare a sinelui și a lumii.

Viața e grea, viața e o luptă, cei puternici iau totul, trebuie să faci totul, să te depășești pe tine, să fii prudent, să te aperi și uneori să ataci, viața nu e corectă, ești singur față în față cu o lume primejdioasă, viața e o vale a plângerii, a suferinței, trebuie să te pui la adăpost atât cât poți, să strângi, să ții, să te ferești, nu poți să ai încredere, ne naștem singuri și murim singuri…

Suntem imersați în aceste filosofii izvorâte ”din experiență”, ca și copii, scufundați în emoțiile, neîncrederea și frica, în vinovăția și auto-devalorizarea… altor copiii, care au moștenit la rândul lor amprenta de la părinții lor. Școala, societatea, lumea prin sistemele ei de educație a gândirii, confirmă această paradigmă. Astfel devenim una cu gândirea noastră critică.

Trebuie să fac mai mult, să știu mai mult, să merit mai mult, să am mai mult, să arăt mai mult, să mă apăr mai mult… Niciodată nu este destul pentru a compensa deficitul de valoare. Atâta vreme cât suntem una cu gândirea noastră critică, nimic nu va umple vreodată cu adevărat acest gol pe care-l împărtășim, uneori cu autoritate, alteori în mod plângăcios, cu copiii noștri.

Aceasta este lista incompletă a fabulelor, poveștilor pe care ni le spunem despre noi înșine, toate pornind de la tendința fundamentală a judecății.

Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine sunt umbră. Ele fac parte din bestiarium.
A aprinde lumina este împrăștia orice poveste întemeiată în judecată, de sine sau a lumii.
Poveștile sunt identitate, iar identitatea este poveste. Sunt decupaje ale Adevărului despre noi înșine, operate prin gândire/judecată.

Să nu judeci, căci nu știi ce faci. A-i judeca pe ceilalți și lumea, situațiile și lucrurile vine la pachet cu judecata de sine. Judecata este un mod de funcționare al minții, cel mai rudimentar, care implică  poziționare față de orice și oricine și o ruptură implicită față de adevărata noastră natură.

Judecata ca mod de funcționare al minții și sentimentul separării se nasc împreună. Aceasta este rana primordială a lui Om, îndepărtarea de Adevăr și sursa tuturor … animalelor de umbră cu care ne confruntăm în interior și în viețile noastre.

Judecata este rudimentul Minții, expresia cea mai imatură a acesteia, implicând micime și separare. Adică sămânța absolută a durerii, a suferinței și, la nivel fizic, a bolii. Toate rolurile noastre psihologice își au originea în judecata unui copil care se simte minor în raport cu ceilalți și cu lumea cea mare. Este sursa întregii neîncrederi și rătăciri în dimensiunile exterioare ale existenței, ca și sursa tuturor relațiilor distrofice cu oamenii și cu realitatea.

Mecanismele de supraviețuire, așa cum le numim noi în Școala Maestrului Interior, sunt derivate în întregime din judecăți și ajung în cele din urmă structuri de personalitate. Credem că ”așa sunt eu” și nu e nimic de făcut. Sunt soluții de a merge mai departe în fața durerii, a singurătății, a neputinței, a inadecvării. Într-un cuvânt, a fricii generată de judecată.
Va să zică noi creăm în interiorul nostru aceste umbre, fără să ne dăm seama, apoi căutăm soluții în ceea ce pare ”exteriorul” nostru la o durere care-și are sursa înlăuntru.

Unii devenim defensivi, alții ofensivi. Unii vom lua asupra noastră toate păcatele lumii, alții vom avea mereu un deget acuzator îndreptat către exterior, ca răspuns la durere. Unii vom deveni mai degrabă salvatori ai celorlalți, alții mai degrabă abuzatori ai celorlalți. Oricare ar fi mecanismul de supraviețuire, el ascunde în spate aceeași rană, aceeași vinovăție și mai ales aceeași judecată de sine.

Victima este aceea care devine salvator, și tot victima este aceea care devine abuzator. Strategiile lor de supraviețuire par diferite, dar în esență sunt una. Salvatorul se salvează pe sine de la durere, căutând mereu pe alții mai îndurerați decât el, față de care să fie ”mai bine”. Abuzatorul își folosește durerea ca și justificare pentru atacurile sale împotriva celorlalți, pe care proiectează responsabilitatea propriei sale nefericiri.
Ceea ce unește salvatorul și abuzatorul este statusul de victimă în fața realității.

Nici unul nu realizează sursa durerii: judecata de sine. A ne învinovăți pe noi înșine (nu pot, nu știu, nu merit) sau pe ceilalți (nu pot să mă înțeleagă, nu merită atenția mea, sunt vinovați) pentru propria noastră durere este același lucru. Defensiv sau ofensiv, salvator sau agresor, introvertit sau extrovertit, mecanismul de supraviețuire are ca sursă aceeași rană a devalorizării de sine născută din judecată.

Ego este un lung șir de judecăți pe care ne scrijelim numele. Din ele derivă un nesfârșit lanț de concluzii și etichete despre sine, ceilalți și realitate, care confirmă ”valorile” moștenite. Vinovăția, a noastră sau a celorlalți, a lumii sau a lui Dumnezeu, pentru propria noastră durere, pentru sentimentul de lipsă, rămâne neatinsă.

Trăind mereu în trecut și în exterior, ego este înfricoșat și singur. Lumea este un loc periculos și de aceea el se teme de schimbări și de necunoscut. Se teme de ceilalți. Relațiile sale sunt prudente.

În expresia sa defensivă, el își îngroapă frica, frustrarea, inadecvarea, în adâncuri. Uneori acoperă sentimentul neputinței și al lipsei de valoare de sine cu butaforii intelectuale și aparența unei false superiorități. Alteori, în rolul său de salvator al celor mai suferinzi decât sine, se hrănește cu sentimentul unei false puteri, prin comparația cu aceștia.

În realitate, ego nu poate servi pe nimeni, decât pe sine, nu poate obloji nici o rană, a nimănui, căci el este acela care se simte rănit. Ultra-sensibil la orice critică, căci lipsa de stimă de stimă de sine și propria critică necontenită țin rana deschisă, el poate deveni foarte repede agresor, considerându-i pe ceilalți vinovați de propria durere. Tinde să se simtă vinovat pentru orice se petrece în realitatea lui. Dacă nu atacă, se închide și mai mult, ieșind din închidere doar sub pretextul că cineva care suferă are nevoie de ajutorul său.

În expresia sa ofensivă, ego își proiectează frica în ceilalți, pe care îi consideră vinovați pentru starea sa mizerabilă. Este un judecător neobosit al tuturor, un așa-zis perfecționist, un acuzator care pretinde de multe ori că încearcă să facă lumea mai bună.

Niciodată nu este destul. Goliciunea interioară, sentimentul lipsei, face ca această structură de gândire pe care o numim ”eu” sau ”ego” să fie mereu în căutarea a ceva. Nu poate recunoaște iubirea crezând că nu o merită, el sau ceilalți. Nu poate recunoaște valoarea, nici abundența, nici frumusețea, nici pacea, nu cunoaște încrederea, nu se poate exprima decât în termeni defensivi sau demonstrativi, este irascibil, egoist, apucător și mai ales însingurat. În spate este mereu aceeași rană întreținută de gândirea critică.

Falsitate. Are talentul de a construi și întreține aparențe, scenografii, butaforii menite să-l pună în valoare sau să mascheze ceea ce consideră a fi defecte.

Relații. Gândurile și emoțiile toxice fac ca acest personaj pe care într-un fel sau altul îl recunoaștem toți, să construiască relații care să-i confirme la nesfârșit propriile convingeri. Ceea ce el numește iubire, sunt relații în care el caută să compenseze propriul său deficit de valoare, de iubire de sine, de respect, de apreciere.

Este suficientă această descriere a bestiarului?
Adică a menajeriei de animale modelate din umbră, care locuiesc  în psihicul lui Om generând la nesfârșit durere?
Sigur că da. Altfel tu nu ai citi aceste cuvinte și nu ai ști, chiar acum, că a venit pentru tine timpul eliberării. Arena interioară este pregătită pentru aprinderea Luminii. Adică pentru a deveni conștient de Adevărul despre tine însuți. Da, acel Adevăr care ne eliberează.
Rostit scurt, este adevărul nu despre CINE suntem noi, ci mai degrabă CE SUNTEM NOI.

Toate gândurile noastre se transformă în trăire, experiență și context al vieții noastre. Trăim ce gândim. Lumea se petrece în Mintea noastră – care da, este un spațiu comun. Gândurile au aspect personal, dar Mintea este colectivă. Eliberarea de  bestiarium este eliberarea de compulsiile propriei gândiri judecătoare, este eliberarea de fabule și povești pe care ni le spunem despre noi înșine.

Eu însumi sunt gladiatorul sau eroul care coboară în arenă pentru a dizolva animalele de umbră. Nimeni nu poate face acest lucru în locul meu, pentru că nimeni decât eu însumi, prin propria mea gândire am modelat toată această lume din umbră. Arena nu este altceva decât Mintea mea și Inima mea.

Animalele de umbră sunt gânduri, iar gândurile sunt valuri în Minte. Emoția și stările interioare tulburi sunt gândire și judecată recurentă. Trecutul este gândire și există doar dacă ACUM este înviat prin gândire.

Și tot ACUM există posibilitatea de a aprinde lumina Conștienței în spațiul interior. Nimeni nu o poate face în locul tău. Este o întoarcere a Atenției în interior. Iar Atenția este Conștiență și este Lumină. Orice gând este o modelare a acestei Lumini fundamentale, orice percepție este posibilă doar pentru că se petrece în interiorul acestui câmp luminos. Întreaga realitate fenomenală – cea interioară și cea exterioară corpului fizic, se petrece în interiorul Conștiinței. Acesta este spațiul în care se petrece întregul spectacol al Vieții, iar noi suntem nici mai mult nici mai puțin decât Lumina însăși care face posibilă trăirea.

Dincolo de toate poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine acesta este Adevărul despre ceea ce suntem. Și aceasta este adevărata noastră valoare, pe care nu noi înșine ne-am dat-o, și nu este o valoare stabilită arbitrar prin comparație, prin judecată, ci o valoare absolută, asemenea Adevărului din care ne-am născut.

Poți numi acest Adevăr, Dumnezeu, iar plasma luminoasă din care modelăm realități în Mintea noastră, o poți numi Sinele, Maestrul Interior sau Cristos. Aceasta este adevărata noastră natură și este permanent prezentă în experiența de a fi. Nu are nevoie să fie găsită undeva, căci este chiar textura ultimă a ființei, Conștiența pură ce face posibilă orice experiență.

Vindecarea și Cunoașterea, singurele lucruri pe care le căutăm vreodată, se referă la ceea ce am lăsat pe dinafara noastră, restricționându-ne Ființa într-o identitate personală. Întregul Bestiarium, animalele de umbră ale stărilor noastre dificile, nenumăratele povești despre noi înșine și despre existență, au fost posibile pentru că noi înșine am suflat viață în ele și se pot sfârși ACUM.

Desigur, toate acestea ar fi doar o înșiruire de idei, dacă nu ar fi născute dintr-o experiență împărtășită cu foarte mulți oameni.
Vindecarea și Cunoașterea prin Conștiență, nu numai că sunt posibile, ci sunt Calea noastră, a tuturor.

Avem o singură destinație pentru că avem o singură adevărată identitate: Sinele, această Lumină a Inimii pe care noi o numim Maestrul Interior. Sau Cristos.

Timpul umbrei ia sfârșit aici, dacă alegi acest lucru. O singură Lumină dizolvă întregul bestiar al stărilor interioare întunecate, întregul spectru al tensiunii emoționale și fizice pe care îl numim durere și boală și deschide întreaga sferă de experiență pe care o numim Viață.
Relațiile și acțiunile noastre în această lume se nasc în spațiul interior. Dacă acesta este un bestiar, viața noastră este o luptă cu umbrele. Dacă este însă o catedrală, atunci lumina altarului, care este propria noastră Inimă, iluminează totul.

Cauți Vindecare și Cunoaștere. Este la o singură răsuflare, în momentul ACUM. Prezența Conștientă adică Lumina este marea poartă prin care trecem toți în cele din urmă pentru a ne regăsi adevărata natură. Aceasta este toată Vindecarea și toată Cunoașterea.

Post Scriptum la Bestiar. Aici este invitația la următoarea noastră Călătorie a Inimii.

Tema ei este dizolvarea umbrei psihice, emoționale și fizice prin aprinderea Luminii Conștienței, împreună. Întreaga paradă a animalelor de umbră schițată în această scriere, pe care le cunoști și le recunoști, se petrece pe un fond de Lumină, în același fel în care cuvintele scrijelite cu negru se petrec pe fondul alb al hârtiei. Invitația este de a descoperi împreună Lumina din spatele Bestiarului. Călătoria este vasăzică o detoxifiere de umbră, prin Lumină. Ești chemat, AICI.

Am ales să ilustrez această scriere cu pictura lui Hieronymus Bosch, un mare maestru care poate vedea prin Umbră, dincolo de ea, Lumina. 

Details