AșaDAR, Mesteacănul se DĂRUIEȘTE nouă într-un potențial nou, necunoscut, nemaiîntâlnit, pe Colina Lunii – LOCUL ancestral al Viețuirii, într-un moment de răscruce a vieții – primăvara, când încolțește ceva nou, doar dacă ceva vechi a fost lăsat să moară.
Continue reading
Sunt conștient. Conștiența mea este capacitatea de a percepe orice obiect, formă, idee. În lipsa conștienței, lumea mea dispare în neant. Se stinge. Conștiența mea este lumina în care văd …totul. Toate lucrurile de care sunt conștient se petrec în Conștiința mea, vasăzică. Inclusiv corpul meu, senzațiile, emoțiile, gândurile, memoria. Sentimentul existenței se datorează conștienței mele.
Mai întâi sunt conștient și exist. De fapt, Conștiența și Existența, adică sentimentul de a fi, sunt un singur lucru. Dacă nu sunt conștient, nu exist, și nu exist decât când sunt conștient.
Ce sunt eu? În ultimă instanță, sunt Conștiență și Existență. Nenumăratele mele nume, corpul, mintea, senzațiile, răsuflarea, acțiunile și relațiile dintre ele, sunt particularizări ale acestui EU conștient și existent, care se află în spatele tuturor formelor de manifestare.
Eu sunt om, am un nume, o poveste, un număr de gânduri și dorințe din care se nasc relații și acțiuni… toate acestea sunt posibile pentru că exist și sunt conștient.
Nimic nu este ascuns, totul este aici, acum, gata dintotdeauna pentru a fi trăit. Așa începe Cartea Maestrului Interior. Cu afirmația că nu există nimic ocult și că Întregul, tot ceea ce există, este deschis Conștienței noastre. Cartea este călătoria interioară a Conștienței care privește pe rând în toate dimensiunile ființei și ale existenței, deschide toate ușile pentru a constata cu simplitate afirmația din prima pagină. Nimic nu este ascuns.
La fel este Școala Maestrului Interior. O explorare directă a fiecărei dimensiuni fenomenale a ființei și a existenței, în care Om descoperă că nu există nimic ascuns și totul este modelat din Lumina primordială, numinoasă, a propriei sale ființe. Existența este Conștiență modelată.
Maestrul este Omul care devine conștient de propria sa natură și astfel descoperă că Lumea pe care a crezut-o exterioară și obiectivă este o proiecție uluitoare a propriei sale Lumini. Voi sunteți Lumina Lumii, spune Matei Evanghelistul, iar Luca spune ”Împărăția lui Dumnezeu este în voi”. Lumina care face posibilă Lumea este chiar Conștiența în care Om vede toate lucrurile și din care modelează gândire, senzații, percepții, iar apoi relații, acțiuni…
Cu alte cuvinte, Existența se naște în Lumea interioară a lui Om. Fiul omului realizează trezindu-se că este totuna cu Fiul lui Dumnezeu, Cristos, sau Lumina, sau Conștiența pură care strălucește în Inimile tuturor. Mulți oameni, o singură Lumină, o singură Conștiență, un singur Fiu al lui Dumnezeu.
Acesta este Maestrul Interior. Este Conștiența trezită în miezul experienței umane, corporale, este realizarea interioară a Adevărului despre noi înșine și despre ceea ce numim realitate. Jocul existenței se petrece în propria noastră Conștiință și Conștiința suntem noi înșine. Implicațiile acestei revelații sunt enorme și schimbă complet răspunsurile pe care le dăm în viețile noastre, oricărui context.
Anul acesta, tema fundamentală a Școlii Maestrului Interior a fost ”Arta de a ne visa viața”. Visătorul nu este altcineva decât Maestrul Interior în aspectul său creator. Noi toți ne visăm viața și întreaga noastră realitate nu este altceva decât visul despre noi înșine. Lumea noastră interioară alcătuită din gânduri și credințe, emoții și senzații, dorințe și amintiri, este plasma din care modelăm întreaga proiecție. Doar că nu ne dăm seama de acest lucru… un timp.
Punctul de cotitură în viețile noastre este atunci când începem să ne punem întrebări despre noi înșine. În fața unor situații și relații și conjuncturi despre care începem să observăm că sunt repetitive, realizăm că ele reflectă ceva din noi înșine, din felul nostru de a gândi și de a fi. Este începutul unei investigații interioare la capătul căreia, inevitabil, descoperim că tot ceea ce am crezut despre identitatea noastră este o …eroare cognitivă.
Credem că suntem ”cineva”, o persoană, definibilă prin individualitate și prin separare, o particulă din miriade altele ale Întregului, dar pe măsură ce mergem mai adânc în cercetarea interioară, descoperim că tot ceea ce ne individualizează, începând cu corpul nostru și povestea noastră, cu modurile noastre de a gândi și de a fi, nu sunt nici pe departe personale ci fac parte din curgerea existenței, sunt fenomene și forme proiectate pe ecranul Conștiinței, de către Lumina interioară care izvorăște din Centrul absolut al ființei noastre.
Descoperim, cu alte cuvinte, că identitatea noastră este o creație, un modelaj al propriei noastre Lumini, iar Lumea în care ne aflăm este o oglindă sferică ce reflectă cu perfecțiune fiecare gând și fiecare val de realitate interioară. Ceilalți oameni, relațiile în care suntem implicați, situațiile și configurațiile vieții noastre nu numai că nu sunt o întâmplare, dar se remodelează necontenit în funcție de ceea ce suntem noi în interiorul nostru.
Cu această asumare lăuntrică a realității începe libertatea de a crea … lumea. Nu, nu suntem aici în această lume, pentru a suferi, ci pentru a descoperi ce suntem noi. Maestrul, Lumina, Conștiența, care este natura noastră ultimă, este substratul care a făcut posibilă dintotdeauna experiența noastră de a fi, doar că am modelat această experiență în moduri … din care iată, în cele din urmă, am învățat… ce suntem.
Nimic nu este ascuns. Doar am crezut că este, pentru că am crezut greșit ce suntem. Identitate înseamnă limitare și limitarea creează obscuritate. Lumina Conștienței răsare din Absolut, în fiecare dimineață a unei zile și la fel, a unei vieți, pănă când realizăm Adevărul despre noi înșine. Zile după zile și vieți după vieți jucăm jocul Conștiinței, imaginând nenumărate forme de limitare și durere, nenumărate forme de lipsă și obscuritate… pănă când începem să intuim Adevărul despre noi înșine și despre Existență.
Maestrul din noi înșine nu este o negare a vieții, nici a trupului și a formei, dimpotrivă, este acel Ceva conștient din care se naște întreaga sarabandă a gândirii și a formei, adică Creația. Diferența între a trăi Lumina din noi și rătăcirea pe tărâmul umbrei, este capacitatea de a modela experiența vieții. Nu vrem altceva decât bucuria, completitudinea, pacea, sentimentul întregirii. Obscuritatea incompletă din noi a căutat toate acestea într-un ”exterior” proiectat. Maestrul îl trăiește deja înăuntru, și fiecare acțiune, relație și creație a sa, este o exprimare a acestei bucurii de a fi.
A trăi la nivelul măiestriei, este a fi fericit și liber, generos și creator, este a privi realitatea fenomenală ca fiind interioară și parte din mine însumi, este a fi spontan și intuitiv, zâmbitor și deschis, este a trăi cu Mintea vastă și Inima profundă, este a iubi și a crea. Este destinația lăuntrică a fiecărui om, inevitabilă. Este chiar descoperirea că nimic, niciodată nu a fost ascuns, că Adevărul a fost întotdeauna prezent în noi înșine, fiecare respirație, fiecare gând și fiecare sentiment pe care l-am trăit vreodată a fost născut din acest Adevăr inexprimabil în cuvinte, al propriei noastre Inimi.
Inima … noastră. Multe corpuri, multe identități, multe povești similare, o singură Inimă, o singură Conștiență, un singur Maestru.
Pentru mulți, acestea sună ca o metaforă. Dar, dacă aceste cuvinte ajung la tine azi, este pentru că ești pregătit să deschizi această poartă interioară.
Suntem în 11.11. Unsprezece este cifra Maestrului Interior și de aceea azi este momentul potrivit pentru a auzi chemarea lăuntrică.
Ascultă-TE.
Conștiență, Lumină, Inimă, Maestru, Cristos, Sinele – toate acestea sunt nume ale unei singure dimensiuni care naște Lumea prin fiecare dintre noi, la fiecare răsuflare. Adevărul, Iubirea, Frumusețea, Pacea și Puterea creatoare, Viața și Creația se nasc din acest substrat fundamental al Ființei. Este ceea ce căutăm dintotdeauna și ceea ce, inevitabil iese la suprafață în fiecare dintre noi, căci este singurul lucru care există.
Timpul său este ACUM.
Agnis
Școala Maestrului Interior 11
# Detoxifierea corpului fizic nu înseamnă nimic fără cea emoțională și psihică. # Sursa ultimă a toxicității sunt propriile noastre gânduri. # Să nu judeci. Șarpele judecății îl primim în dar la naștere, iar lumea în care trăim îl hrănește. Ne judecăm pe noi înșine și tot ceea ce putem percepe. # Vinovăția născută din judecată este durere și frică.# Întreaga noastră viață se petrece între defensivă și ofensivă. # Corpul fizic este oglinda ultimă a gândurilor, atitudinilor și emoțiilor. # Ego și trecutul este gândire. # A schimba gândirea este a schimba identitatea. # Adevărata noastră valoare: Noi suntem Lumina.
Un bestiar este o antologie de fabule și povestiri medievale alegorice, despre animale mai mult sau mai puțin fantastice. Un sens și mai vechi al cuvântului bestiar este acela de luptător cu bestiile în arenă, un fel de gladiator care confruntă animale sângeroase, și uneori le ucide, dacă nu cumva este el cel ucis. Un al treilea sens al acestui cuvânt este acela de loc în care sunt închise bestiile.
Aici, bestiarul este o metaforă a lumii interioare a lui Om, care acoperă toate cele trei sensuri ale cuvântului.
Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine și despre existență, modelate de monologul nostru interior, sunt o antologie de fabule și povești în care ne luptăm cu animalele fantastice ale propriilor noastre gânduri și emoții.
Apoi, noi înșine suntem gladiatorul care intră în arenă pentru a confrunta sângeroasele animale fantastice, uneori adevărați monștri interiori, încercând să le ucidem, uneori fiind uciși.
Arena este propria noastră minte și inimă.
Și, în sfârșit, cel de-al treilea sens, lumea noastră interioară este de prea multe ori asemenea unei menajerii a animalelor de umbră și un teritoriu al confruntării cu ele.
Căutăm mântuirea, lumina, vindecarea, eliberarea de animalele de umbră care se nasc în dimensiunea psihică a ființei, zgârie și mușcă prin emoții violente și coboară în domeniile fizice și corporale pentru ca în cele din urmă să bântuie relațiile noastre cu ceilalți și cu lumea.
Nimeni nu ne poate oferi vindecarea și eliberarea completă, pănă când nu deslușim noi înșine sursa și devenim conștienți, iluminând astfel arena interioară și realizând ce suntem noi cu adevărat.
Corpul fizic se hrănește cu hrană fizică și contează enorm ce mâncăm, dar mintea noastră se hrănește cu gânduri din care se nasc emoții și atitudini, iar balaurii noștri interiori sunt alcătuiți din gândire și emoție, în vreme ce corpul fizic este cutia de rezonanță a acestor furtuni interioare.
Iar viața noastră – relații, acțiuni și situații sunt oglinzi ale acestei lumi interioare. E inutil să ”lupți” pentru a schimba relațiile și situațiile vieții în exterior, de vreme ce sursa lor este lăuntrică. Iar aceasta poate fi schimbată numai prin alegere și transformare la nivelul Minții și a Inimii.
Corporaliatea și starea de sănătate reflectă lumea interioară a gândurilor și emoțiilor. Intervențiile corporale și energetice, inclusiv dieta și orice alt tip de proceduri, sunt perfecte pentru nivelul lor de densitate, însă în absența intervenției lăuntrice la nivelul minții, al monologului interior și al atitudinii, fabulele și poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine vor continua să prelungească vechi realități corporale. Iar în exterior, vom continua să păstrăm identități vechi, și deci relații și situații repetitive.
Cuvintele acestea sunt pentru tine, cel care intuiește deja adevărul despre natura reală a ființei și a existenței și ești pregătit pentru a intra în arena lăuntrică, mentală și emoțională, asemeni unui gladiator al umbrei. Un gladiator conștient de adevărata natură a umbrei.
Umbra dispare atunci când aprindem Lumina conștienței.
Animalele de umbră au nevoie de obscuritate, adică de absența Conștienței, pentru a exista. Astfel, aceste cuvinte sunt o invitație nu atât la înțelegere mentală a adevărului despre umbră, ci la experiența aprinderii luminii interioare, adică de a deveni Conștiență.
Da, noi suntem în ultimă instanță Conștiență pură, adică Lumină.
Tot ceea putem percepe, gânduri, cuvinte, emoții, senzații, corporalitate, și Lumea, percepem în această Lumină. Lumea, ca și lumea interioară se petrece în noi înșine. Doar că am uitat acest lucru dacă l-am cunoscut vreodată.
Și ce facem noi cu această extraordinară Putere de a crea realități interioare care se vor reflecta în experiența propriilor noastre vieți?
Fabule, istorii și povești despre noi înșine
Împărtășim cu toți o singură rană primordială. Am văzut-o în sute de forme, dezvăluită în oamenii cu care lucrez. Stă ascunsă în spatele relațiilor noastre dureroase cu ceilalți și cu lumea, în spatele neputinței și al mediocrității, în spatele platitudinii și a conformismului, al bolilor de toate felurile și în spatele sclaviei în interiorul sistemelor acestei lumi.
Este generată de judecata pe care am fost educați de mici să o aplicăm necontenit, nouă înșine și întregii noastre realități. Ca orice judecată, ea stabilește o valoare, prin comparație. Inevitabil, în raport cu lumea exterioară, cu ceilalți, stabilim o valoare de sine. Lumea e mare, noi suntem mici. Este o judecată devalorizantă.
Nu suntem suficient de buni, nu valorăm destul, nu merităm destul, trebuie mereu să demonstrăm, să dăm ceva în loc pentru a fi iubiți și prețuiți, să ne sacrificăm, să salvăm, să muncim din greu pentru a merita ceea ce avem… O întreagă, uriașă paradigmă, adică mod de a privi lumea și lucrurile, se naște din această judecată primordială de sine ce generează devalorizare.
Vinovăția este prima, cea mai adâncă și cea mai joasă dimensiune a acestei răni. Vinovăția de a nu fi destul. Sentimentul că greșim ceva în raport cu exteriorul, cu ceilalți și cu lumea. Vinovăția stabilește un mod de a relaționa. Este o expresie a fricii și a separării și este o durere. Vinovăția și rușinea sunt cele mai profunde și mai corozive nuanțe ale acestei răni generate de judecata de sine.
Neputința, micimea, inadecvarea, neîncrederea, ne este predată în copilărie de părinții noștri. Face parte din educație. Suntem învățați să gândim prin comparație. Dar cel mai puternic mod de a preda auto-devalorizarea de către părinții noștri, nu este prin cuvintele pe care le spun, nu este o învățătură directă. Este chiar modul lor de a fi, filosofia lor de viață, impregnată cu temerile lor, cu concluziile lor despre realitate dar mai ales cu judecățile lor.
În mod ironic, părinții noștri, care ne învață cum să judecăm realitatea și pe noi înșine, devin primele victime ale micilor judecători în devenire care suntem, ca și copii. Ne judecăm părinții pe măsură ce ne simțim judecați, ne promitem să fim ”altfel decât ei” atunci când simțim durerea, fără să ne dăm seama că preluăm același sistem de evaluare a sinelui și a lumii.
Viața e grea, viața e o luptă, cei puternici iau totul, trebuie să faci totul, să te depășești pe tine, să fii prudent, să te aperi și uneori să ataci, viața nu e corectă, ești singur față în față cu o lume primejdioasă, viața e o vale a plângerii, a suferinței, trebuie să te pui la adăpost atât cât poți, să strângi, să ții, să te ferești, nu poți să ai încredere, ne naștem singuri și murim singuri…
Suntem imersați în aceste filosofii izvorâte ”din experiență”, ca și copii, scufundați în emoțiile, neîncrederea și frica, în vinovăția și auto-devalorizarea… altor copiii, care au moștenit la rândul lor amprenta de la părinții lor. Școala, societatea, lumea prin sistemele ei de educație a gândirii, confirmă această paradigmă. Astfel devenim una cu gândirea noastră critică.
Trebuie să fac mai mult, să știu mai mult, să merit mai mult, să am mai mult, să arăt mai mult, să mă apăr mai mult… Niciodată nu este destul pentru a compensa deficitul de valoare. Atâta vreme cât suntem una cu gândirea noastră critică, nimic nu va umple vreodată cu adevărat acest gol pe care-l împărtășim, uneori cu autoritate, alteori în mod plângăcios, cu copiii noștri.
Aceasta este lista incompletă a fabulelor, poveștilor pe care ni le spunem despre noi înșine, toate pornind de la tendința fundamentală a judecății.
Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine sunt umbră. Ele fac parte din bestiarium.
A aprinde lumina este împrăștia orice poveste întemeiată în judecată, de sine sau a lumii.
Poveștile sunt identitate, iar identitatea este poveste. Sunt decupaje ale Adevărului despre noi înșine, operate prin gândire/judecată.
Să nu judeci, căci nu știi ce faci. A-i judeca pe ceilalți și lumea, situațiile și lucrurile vine la pachet cu judecata de sine. Judecata este un mod de funcționare al minții, cel mai rudimentar, care implică poziționare față de orice și oricine și o ruptură implicită față de adevărata noastră natură.
Judecata ca mod de funcționare al minții și sentimentul separării se nasc împreună. Aceasta este rana primordială a lui Om, îndepărtarea de Adevăr și sursa tuturor … animalelor de umbră cu care ne confruntăm în interior și în viețile noastre.
Judecata este rudimentul Minții, expresia cea mai imatură a acesteia, implicând micime și separare. Adică sămânța absolută a durerii, a suferinței și, la nivel fizic, a bolii. Toate rolurile noastre psihologice își au originea în judecata unui copil care se simte minor în raport cu ceilalți și cu lumea cea mare. Este sursa întregii neîncrederi și rătăciri în dimensiunile exterioare ale existenței, ca și sursa tuturor relațiilor distrofice cu oamenii și cu realitatea.
Mecanismele de supraviețuire, așa cum le numim noi în Școala Maestrului Interior, sunt derivate în întregime din judecăți și ajung în cele din urmă structuri de personalitate. Credem că ”așa sunt eu” și nu e nimic de făcut. Sunt soluții de a merge mai departe în fața durerii, a singurătății, a neputinței, a inadecvării. Într-un cuvânt, a fricii generată de judecată.
Va să zică noi creăm în interiorul nostru aceste umbre, fără să ne dăm seama, apoi căutăm soluții în ceea ce pare ”exteriorul” nostru la o durere care-și are sursa înlăuntru.
Unii devenim defensivi, alții ofensivi. Unii vom lua asupra noastră toate păcatele lumii, alții vom avea mereu un deget acuzator îndreptat către exterior, ca răspuns la durere. Unii vom deveni mai degrabă salvatori ai celorlalți, alții mai degrabă abuzatori ai celorlalți. Oricare ar fi mecanismul de supraviețuire, el ascunde în spate aceeași rană, aceeași vinovăție și mai ales aceeași judecată de sine.
Victima este aceea care devine salvator, și tot victima este aceea care devine abuzator. Strategiile lor de supraviețuire par diferite, dar în esență sunt una. Salvatorul se salvează pe sine de la durere, căutând mereu pe alții mai îndurerați decât el, față de care să fie ”mai bine”. Abuzatorul își folosește durerea ca și justificare pentru atacurile sale împotriva celorlalți, pe care proiectează responsabilitatea propriei sale nefericiri.
Ceea ce unește salvatorul și abuzatorul este statusul de victimă în fața realității.
Nici unul nu realizează sursa durerii: judecata de sine. A ne învinovăți pe noi înșine (nu pot, nu știu, nu merit) sau pe ceilalți (nu pot să mă înțeleagă, nu merită atenția mea, sunt vinovați) pentru propria noastră durere este același lucru. Defensiv sau ofensiv, salvator sau agresor, introvertit sau extrovertit, mecanismul de supraviețuire are ca sursă aceeași rană a devalorizării de sine născută din judecată.
Ego este un lung șir de judecăți pe care ne scrijelim numele. Din ele derivă un nesfârșit lanț de concluzii și etichete despre sine, ceilalți și realitate, care confirmă ”valorile” moștenite. Vinovăția, a noastră sau a celorlalți, a lumii sau a lui Dumnezeu, pentru propria noastră durere, pentru sentimentul de lipsă, rămâne neatinsă.
Trăind mereu în trecut și în exterior, ego este înfricoșat și singur. Lumea este un loc periculos și de aceea el se teme de schimbări și de necunoscut. Se teme de ceilalți. Relațiile sale sunt prudente.
În expresia sa defensivă, el își îngroapă frica, frustrarea, inadecvarea, în adâncuri. Uneori acoperă sentimentul neputinței și al lipsei de valoare de sine cu butaforii intelectuale și aparența unei false superiorități. Alteori, în rolul său de salvator al celor mai suferinzi decât sine, se hrănește cu sentimentul unei false puteri, prin comparația cu aceștia.
În realitate, ego nu poate servi pe nimeni, decât pe sine, nu poate obloji nici o rană, a nimănui, căci el este acela care se simte rănit. Ultra-sensibil la orice critică, căci lipsa de stimă de stimă de sine și propria critică necontenită țin rana deschisă, el poate deveni foarte repede agresor, considerându-i pe ceilalți vinovați de propria durere. Tinde să se simtă vinovat pentru orice se petrece în realitatea lui. Dacă nu atacă, se închide și mai mult, ieșind din închidere doar sub pretextul că cineva care suferă are nevoie de ajutorul său.
În expresia sa ofensivă, ego își proiectează frica în ceilalți, pe care îi consideră vinovați pentru starea sa mizerabilă. Este un judecător neobosit al tuturor, un așa-zis perfecționist, un acuzator care pretinde de multe ori că încearcă să facă lumea mai bună.
Niciodată nu este destul. Goliciunea interioară, sentimentul lipsei, face ca această structură de gândire pe care o numim ”eu” sau ”ego” să fie mereu în căutarea a ceva. Nu poate recunoaște iubirea crezând că nu o merită, el sau ceilalți. Nu poate recunoaște valoarea, nici abundența, nici frumusețea, nici pacea, nu cunoaște încrederea, nu se poate exprima decât în termeni defensivi sau demonstrativi, este irascibil, egoist, apucător și mai ales însingurat. În spate este mereu aceeași rană întreținută de gândirea critică.
Falsitate. Are talentul de a construi și întreține aparențe, scenografii, butaforii menite să-l pună în valoare sau să mascheze ceea ce consideră a fi defecte.
Relații. Gândurile și emoțiile toxice fac ca acest personaj pe care într-un fel sau altul îl recunoaștem toți, să construiască relații care să-i confirme la nesfârșit propriile convingeri. Ceea ce el numește iubire, sunt relații în care el caută să compenseze propriul său deficit de valoare, de iubire de sine, de respect, de apreciere.
Este suficientă această descriere a bestiarului?
Adică a menajeriei de animale modelate din umbră, care locuiesc în psihicul lui Om generând la nesfârșit durere?
Sigur că da. Altfel tu nu ai citi aceste cuvinte și nu ai ști, chiar acum, că a venit pentru tine timpul eliberării. Arena interioară este pregătită pentru aprinderea Luminii. Adică pentru a deveni conștient de Adevărul despre tine însuți. Da, acel Adevăr care ne eliberează.
Rostit scurt, este adevărul nu despre CINE suntem noi, ci mai degrabă CE SUNTEM NOI.
Toate gândurile noastre se transformă în trăire, experiență și context al vieții noastre. Trăim ce gândim. Lumea se petrece în Mintea noastră – care da, este un spațiu comun. Gândurile au aspect personal, dar Mintea este colectivă. Eliberarea de bestiarium este eliberarea de compulsiile propriei gândiri judecătoare, este eliberarea de fabule și povești pe care ni le spunem despre noi înșine.
Eu însumi sunt gladiatorul sau eroul care coboară în arenă pentru a dizolva animalele de umbră. Nimeni nu poate face acest lucru în locul meu, pentru că nimeni decât eu însumi, prin propria mea gândire am modelat toată această lume din umbră. Arena nu este altceva decât Mintea mea și Inima mea.
Animalele de umbră sunt gânduri, iar gândurile sunt valuri în Minte. Emoția și stările interioare tulburi sunt gândire și judecată recurentă. Trecutul este gândire și există doar dacă ACUM este înviat prin gândire.
Și tot ACUM există posibilitatea de a aprinde lumina Conștienței în spațiul interior. Nimeni nu o poate face în locul tău. Este o întoarcere a Atenției în interior. Iar Atenția este Conștiență și este Lumină. Orice gând este o modelare a acestei Lumini fundamentale, orice percepție este posibilă doar pentru că se petrece în interiorul acestui câmp luminos. Întreaga realitate fenomenală – cea interioară și cea exterioară corpului fizic, se petrece în interiorul Conștiinței. Acesta este spațiul în care se petrece întregul spectacol al Vieții, iar noi suntem nici mai mult nici mai puțin decât Lumina însăși care face posibilă trăirea.
Dincolo de toate poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine acesta este Adevărul despre ceea ce suntem. Și aceasta este adevărata noastră valoare, pe care nu noi înșine ne-am dat-o, și nu este o valoare stabilită arbitrar prin comparație, prin judecată, ci o valoare absolută, asemenea Adevărului din care ne-am născut.
Poți numi acest Adevăr, Dumnezeu, iar plasma luminoasă din care modelăm realități în Mintea noastră, o poți numi Sinele, Maestrul Interior sau Cristos. Aceasta este adevărata noastră natură și este permanent prezentă în experiența de a fi. Nu are nevoie să fie găsită undeva, căci este chiar textura ultimă a ființei, Conștiența pură ce face posibilă orice experiență.
Vindecarea și Cunoașterea, singurele lucruri pe care le căutăm vreodată, se referă la ceea ce am lăsat pe dinafara noastră, restricționându-ne Ființa într-o identitate personală. Întregul Bestiarium, animalele de umbră ale stărilor noastre dificile, nenumăratele povești despre noi înșine și despre existență, au fost posibile pentru că noi înșine am suflat viață în ele și se pot sfârși ACUM.
Desigur, toate acestea ar fi doar o înșiruire de idei, dacă nu ar fi născute dintr-o experiență împărtășită cu foarte mulți oameni.
Vindecarea și Cunoașterea prin Conștiență, nu numai că sunt posibile, ci sunt Calea noastră, a tuturor.
Avem o singură destinație pentru că avem o singură adevărată identitate: Sinele, această Lumină a Inimii pe care noi o numim Maestrul Interior. Sau Cristos.
Timpul umbrei ia sfârșit aici, dacă alegi acest lucru. O singură Lumină dizolvă întregul bestiar al stărilor interioare întunecate, întregul spectru al tensiunii emoționale și fizice pe care îl numim durere și boală și deschide întreaga sferă de experiență pe care o numim Viață.
Relațiile și acțiunile noastre în această lume se nasc în spațiul interior. Dacă acesta este un bestiar, viața noastră este o luptă cu umbrele. Dacă este însă o catedrală, atunci lumina altarului, care este propria noastră Inimă, iluminează totul.
Cauți Vindecare și Cunoaștere. Este la o singură răsuflare, în momentul ACUM. Prezența Conștientă adică Lumina este marea poartă prin care trecem toți în cele din urmă pentru a ne regăsi adevărata natură. Aceasta este toată Vindecarea și toată Cunoașterea.
Post Scriptum la Bestiar. Aici este invitația la următoarea noastră Călătorie a Inimii.
Tema ei este dizolvarea umbrei psihice, emoționale și fizice prin aprinderea Luminii Conștienței, împreună. Întreaga paradă a animalelor de umbră schițată în această scriere, pe care le cunoști și le recunoști, se petrece pe un fond de Lumină, în același fel în care cuvintele scrijelite cu negru se petrec pe fondul alb al hârtiei. Invitația este de a descoperi împreună Lumina din spatele Bestiarului. Călătoria este vasăzică o detoxifiere de umbră, prin Lumină. Ești chemat, AICI.
Am ales să ilustrez această scriere cu pictura lui Hieronymus Bosch, un mare maestru care poate vedea prin Umbră, dincolo de ea, Lumina.
Din Jurnalul Inimii mele, desprind acum o scurtă filă, împărtășind cu tine un moment din multele trăiri, greu de pus în cuvinte, pe care le-am avut în aceste trei zile petrecute împreună cu Brother David.
Cu a sa viziune mistică și cu claritate poetică, la cei 98 de ani ai săi, m-a călăuzit și acum, ca de fiecare dată, către a simți gratitudine pentru viață. Mi-a reamintit, cu o simplitate cu care ar merita să fim contagiați cât mai mulți, ce este inocența și bucuria născută din a trăi deplin momentul prezent.
Ia te uită, ce am găsit în buzunarul meu! – îl aud spunând, deodată, din miezul tăcerii cu care învăluiserăm minute întregi privind la acele peisaje greu de pus în cuvinte. Ne aflam pe vârf de munte, la peste 1400 m.
Stătea cuminte în buzunar și a vrut să vină la tine.
E pentru tine, zice, zâmbindu-mi și punând în palma mea o inimioară roșie …
S-o porți cu tine mereu, mi-a șoptit.
Lacrimi de recunoaștere s-au desprins din adâncuri căci, încă o dată, ce sunt adânc în inima mea mi se revelează cu atâta ușurință în preajma lui.
Au fost momente, în ultimii ani, când m-am temut că n-am să-l mai văd, să-l mai simt, să-l mai ating, să mă mai rog alături de el. Însă, în ciuda temerilor, am păstrat vie credința că-l mai îmbrățișez în această viață. Ce mare DAR, invitația lui de a petrece câteva zile împreună.
Sunt aici, acum, alături de Brother David. Nimic altceva nu mai contează, dau la o parte totul, și doar sunt. Respir, împreună cu el, în tăcere. Apoi ascult, cu totală atenție, când îmi povestește ceva. Și-apoi, din nou, tăcere și-un fel de nemișcare lăuntrică din care simt că radiază calmul său.
El și-a dorit să fim aici, pe vârf de munte. Nu ne-a venit să credem însă ne-am bucurat. Ne-am bucurat, apoi, precum copiii, urcând cu tele-gondola. Iar acum, privindu-i cu admirație pe ce are își pregătesc parapantele, ne bucurăm de momentul în care se desprind și își iau zborul, urmărindu-i cu privirea cum planează pe curenții de aer peste priveliști ce îți taie răsuflarea.
Apoi, spre uimirea mea, scoate din trăistuța lui două … mici tuburi. Îmi dă unul, făcându-mi cu ochiul. Îl deschide pe al lui și începe să facă baloane de săpun. Mă bușește râsul și intru în joc. Încep, la rândul meu, să fac baloane de săpun.
Hai să vedem cine face baloanele cele mai mari, zice el.
Hai!
Hai să punem în fiecare balon, o binecuvântare, zic eu.
Hai!
Și iată-ne punând binecuvântări, în baloanele de săpun pe care le suflam, într-o multicoloră frumusețe, peste cei care treceau pe lângă noi. Toți se amuzau, zâmbeau și se minunau de acest bătrân aflat pe vârf de munte ce stă și suflă peste ei baloane de săpun. Chiar dacă nu știau că erau umplute cu binecuvântări, sunt convinsă că le-au simțit.
Simplitate. Joacă. Bucuria de A FI întru minunare. Acum. Aici.
Recunoștință, Brother David!
Pentru cei tineri și pentru toți cei a căror inimă le este suficient de tânără să fie vie și plină de pasiune pentru orizonturile cele mai largi – a dedicat Brother David ultima sa carte pe care, cu recunoștință, o publicăm în Fundația Călătoria Inimii.
Principiul luminos din noi toți
Vindecarea prin atingere a însoțit întreaga istorie a umanității. Mereu sub semnul miracolului, în toate timpurile și pe toate continentele, nenumărate ființe umane au spart bariera de conștiință a separării față de Întreg și au reușit să se conecteze la marile forțe ale echilibrului și ale armoniei. În timpurile din urmă, adevărata natură a realității și a ființei umane încep să fie conștientizate și, odată cu noua paradigmă, atingerea vindecătoare iese de sub semnul miracolului. Nu în sensul că miracolul nu există, ci dimpotrivă, că tot ceea ce ne înconjoară are o natură miraculoasă. Că viața însăși și întreaga experiență a realității are textura miracolului.
Ceea ce se schimbă este un singur lucru: conştienţa noastră asupra acestei realități. Vindecarea prin atingere a existat întotdeauna, pentru că întotdeauna au existat oameni conștienți de adevărata natură a realității și la fel este și acum. Doar că în zilele noastre pare că tot mai mulți oameni se deschid către dimensiunea profundă a propriei ființe, și astfel, către vindecarea integrală, nu doar a corpului, a emoției și a minții, ci către vindecarea identității.
Orice vindecare este una a identității.
Singurul lucru pe care-l avem de vindecat în ultimă instanță este gândirea și credința că suntem ființe separate de restul existenței. Toate suferințele umanității, fizice, emoționale și psihice, toate crizele și întreaga suferință se naște din rătăcirea de adevărata noastră identitate, de Sinele unic ce strălucește în Inima fiecăruia dintre noi.
Privită de la nivel corporal, întreaga realitate pare fizică. Dar pe măsură ce devenim mai conștienți, adevărul despre ceea ce suntem ne este revelat. Corpul și realitatea fizică sunt expresia cea mai densă a unei realități holografice și este generată, prin intermediul energiei vitale, de către dimensiunea noastră mentală. Fiecare gând devine senzație, emoție și în cele din urmă corporalitate.
Corpul, ca și dimensiunea fizică a situațiilor din viețile noastre, sunt realități dinamice, procese aflate în necontenită transformare, iar gândurile și emoțiile noastre sunt sursa acestei modelări. Astfel, vindecarea corporală, energetică și emoțională merge întotdeauna împreună cu vindecarea gândirii și a identităților pe care ni le-am asumat.
Starea vindecată de separare a ființei, o numim în Școala Maestrului Interior, Prezență. Când suntem în Starea de Prezență, identitatea noastră este topită. Mintea este liniștită și clară, tăcută, senzațiile și percepțiile sunt de o extraordinară acuitate, viziunea lăuntrică și intuiția înlocuiesc gândirea liniară. Cel aflat în Starea de Prezență este în rezonanță profundă cu Existența. Conștiința personală lasă locul Conștienței, care nu are nimic personal în ea. Este principiul luminos din noi toți, sau Inima, sau Sinele, sau Cristos…
Atunci când cineva este în Prezență, această stare rafinată, conștientă și luminoasă a ființei curge natural împrejurul său, radiază fără nici un efort și intră in rezonanță cu mintea, energia și corpul celorlalți, la fel ca și cu mediul înconjurător. Iar Atingerea Vindecătoare, așa cum o numim noi în Școala Maestrului Interior, nu este altceva decât o atingere în starea de Prezență, în care identitățile separate se topesc în Inima comună a tuturor.
Atingerea vindecătoare pare un miracol doar dacă suntem ferecați în cochilia unei identități rigide. Pe măsură însă ce devenim tot mai conștienți, atingerea vindecătoare se revelează a face parte din cea mai profundă natură a ființei umane. Oricine poate avea acces la trăirea miracolului interior și oricine poate experimenta atingerea vindecătoare, în orice moment, cu condiția Prezenței.
Aceste rânduri pe care le citești, ca și Călătoriile dedicate Atingerii Vindecătoare, sunt destinate acelora care intuiesc adevărata natură a realității și care caută o cale simplă și directă, interioară, de vindecare și de cunoaștere de sine
Iată câțiva pași care deschid această intuiție, constituindu-se într-un preambul al Călătoriei interioare numită Atingerea Vindecătoare a Ființei.
Expansiunea Conștiinței
Conștiința este tot ceea ce există. Suntem Conștiință și la fel este celălalt. Conștiința este un fel de substrat care impregnează realitatea și care permite acesteia să existe în diferite grade de densitate. Conștiența, pe de-altă parte, este calitatea fundamentală a Conștiinței și reprezintă capacitatea de a percepe, de a simți, de a rezona cu diferitele obiecte de care suntem conștienți.
Absolut tot ceea ce percepem, toate conținuturile Conștiinței noastre, le percepem în Lumina Conștienței. Conștiența este adevărata noastră natură. Ea iluminează dimensiunile mentale, bio-fizice și corporale, ca și tot ceea ce considerăm exterior corpului. Putem percepe pe ceilalți, lumea și existența, pentru că suntem conștienți, pentru că această Lumină revelează prin simțuri totul.
A fi – existența și Conștiența sunt un singur lucru. Nu existăm dacă nu suntem conștienți, și nu putem fi conștienți dacă nu existăm. Sentimentul existenței și Conștiența sunt două exprimări ale Ființei.
Suntem cu atât mai conștienți, cu cât percepem mai mult din marea Realitate. A fi conștient, sau a simți sau a percepe, este o experiență, nu o teorie. Mai mult decât atât, este o experiență accesibilă oricărei ființe umane. Oricine poate simți mai mult sau mai puțin din nenumăratele straturi ale realității care se întrepătrund pentru a crea experiența în ansamblu. Capacitatea de a percepe realitatea se poate antrena, la fel ca oricare altă aptitudine. Cu atât mai mult cu cât Conștiența este substratul cel mai adânc al ființei noastre.
Condiția fundamentală este Încrederea. A avea Încredere în propriile simțuri, în propriile percepții.
În mod obișnuit o ființă umană operează în limitele receptorilor fizici, dar într-un mod foarte limitat. Limitarea vine din lipsa fundamentală a atenției. Atenția este Conștiență în mișcare. Și, în cea mai mare parte din timp, atenția noastră este rătăcitoare în dimensiunea orizontală a existenței. Acest lucru limitează dramatic capacitatea de a percepe. Nu simțurile noastre sunt limitate, ci capacitatea noastră de a ne direcționa și menține atenția în spațiile esențiale.
Atenția – Conștiența orientată către interior, către centrul ființei, deschide câmpurile multidimensionale ale percepției, mult dincolo de simțurile obișnuite.
Deasemeni, oricine poate trăi o expansiune a Conștiinței, prin extinderea capacității de a percepe. Devin conștient de mai multe straturi ale realității. Atingerea vindecătoare nu este posibilă fără această extindere a percepției.
A percepe mai mult din realitate este echivalent cu a fi conștient de mai mult din adevărata natură Ființei mele și a celuilalt și, în cele din urmă, a deveni conștient de substratul comun al experienței noastre.
Instrumentele expansiunii
Respirația Conștientă și orientarea constantă a atenției în interior conduce către starea de Prezență. Am întâlnit foarte puțini oameni care nu sunt capabili să facă acest minim efort de atenție și respirație conștientă, astfel încât să nu poată accesa această stare fundamentală, fără de care expansiunea de conștiință este imposibilă. Majoritatea oamenilor reușesc rapid acest lucru, cel puțin atunci când lucrăm într-un grup coerent, cu această intenție. Practica Respirației Conștiente și a stării de Prezență sunt instrumente străvechi, de când există experiență umană pe această planetă și deasemeni sunt instrumentele Școlii Maestrului Interior dintotdeauna.
Aceste două instrumente fundamentale ale expansiunii de conștiință deschid calea către percepția sferică, holografică a realității. În esență, atunci când atenția este centrată în interior se deschide un fel de poartă a percepției. Ființa umană cuprinde în adâncul său nenumărate straturi și niveluri ale realității care pot fi percepute în mod direct. Atunci când percepem unul sau mai multe niveluri ale acestei realități interioare, în mod automat devenim conștienți de expresiile „exterioare” corpului ale acelui nivel.
De pildă, fiind în contact conștient cu dimensiunea noastră fizică, percepem altfel decât în mod obișnuit realitatea fizică a celuilalt. Același lucru se întâmplă atunci când suntem în contact conștient cu dimensiunile noastre energetice, emoționale sau mentale și cu celelalte straturi ale realității. Percepând acele niveluri în noi înșine, ne conectăm la realitățile echivalente ca densitate așa cum le experimentează ceilalți. Acesta este fenomenul pe care îl numim, în Școala Maestrului Interior, Rezonanță. Rezonanța este acel atribut al Conștiinței care face posibilă atingerea vindecătoare între doi oameni.
Comuniunea
Atunci când două ființe umane sunt conștiente de aceleași paliere ale realității experimentate, fenomenul de rezonanță se amplifică. Această experiență comună de expansiune a simțurilor și a conștienței o numim Comuniune. Comuniunea este călătorie împreună, într-o realitate lărgită împreună. Cristos spune că „atunci când doi se adună în numele Meu, sunt și Eu cu ei”. Este un alt mod de a rosti esența unei Comuniuni.
Ceea ce deosebește profund experiența în scopuri de vindecare a unei Comuniuni de orice alt mod de a lucra cu atingerea terapeutică, este conştienţa lui „împreună”. Este o deosebire fundamentală. Acest lucru face ca puterea vindecătoare a gestului să fie cu mult mai puternică. În paradigma clasică, expresie a dualității și a separării, rolurile sunt bine delimitate și reprezintă identificări puternice. Vindecătorul și pacientul au roluri clare, dar care, în mod paradoxal întrețin realitatea dezechilibrului numit „boală”. În abordarea Școlii Maestrului Interior nu există un vindecător și un vindecat, ci două ființe umane conștiente care aleg să schimbe o realitate. Ei se vindecă împreună.
În vechile abordări ale dualității, vindecătorul are un rol activ, iar pacientul unul pasiv, așteptând să fie vindecat. În perspectiva Maestrului, pacientul participă la propria vindecare în mod activ și își asumă experiența propriei realități în aceeași măsură ca și vindecătorul. Iar acesta din urmă îl privește pe pacient ca fiind o expresie a propriei sale Ființe. Lucrează de fapt cu el însuși.
Nenumărate abordări contemporane au o eficiență a vindecării redusă din pricina acestei perspective pasive. Vindecătorul acționează pe unul sau mai multe paliere ale realității, fizic, energetic, emoțional și chiar la nivelul mental al pacientului, dar nu poate schimba nimic din sistemele de credințe, din convingerile și din mecanismele mentale ale acestuia, astfel încât acestea urmează în mod inevitabil ca, după un timp mai lung sau mai scurt să refacă experiența dezechilibrului numită „boală”. Căci orice formă de dezechilibru, în interior sau in viețile noastre, este generată de credințele și convingerile noastre care modelează dimensiunea subconștientă a minții.
Vindecarea în Comuniune este, cu adevărat, un mod mult mai eficient și mai puternic de vindecare a dezechilibrului, pentru că cei doi, vindecatul și vindecătorul, coboară împreună în substraturile cele mai profunde ale ființei, dincolo de orice identitate, unde suntem, cu adevărat un singur lucru, o singură Conștiență, o singură Inimă, o singură Ființă.
Această Comuniune a doi sau mai mulți oameni este deschiderea către Maestrul Interior, sau Cristos, sau Sinele absolut al tuturor oamenilor. Este o experiență care poate schimba pentru totdeauna credințele și convingerile unui om, și în acest fel aduce o vindecare fundamentală la nivelul identității, fiind în același timp un act de cunoaștere și o revelație.
De fapt, aici este un punct cheie. Școala Maestrului Interior se numește așa pentru că este o școală a asumării. Fiecare ființă umană este un desăvârșit creator al propriei sale experiențe, dar acest lucru este greu de perceput pentru că cea mai mare parte a experienței este creată de dimensiuni inconștiente ale ființei noastre, în esență gândire transformată în convingere și credință, coborâtă în dimensiunile subconștiente ale propriei noastre ființe. Le numim destin sau karma sau oricum altfel, dar în esență le credem diferite de „noi înșine”. Aceasta este separarea, sau alienarea.
Drumul către adevărata, completa vindecare, trece prin punctul asumării depline a realității experimentate. Iar Comuniunea este o formă, probabil cea mai rapidă și mai eficientă, de a trăi această natură profundă, autentică a ființei noastre, aflată dincolo de cuvinte și concepte, dincolo de logică, în profunzimea luminoasă a Conștienței. Sau a Inimii.
Astfel, Atingerea Vindecătoare a Ființei, este posibilă numai în Prezență, dincolo de gândire, în A Fi.
O hologramă numită Existență
Expansiunea de conștiință implică percepția directă a acestei realități multidimensionale a ceea ce suntem și descoperirea faptului că ființa noastră profundă nu este doar un corp fizic înzestrat cu capacitatea de a discrimina, adică de a judeca realitatea. Din starea de Prezență despre care am pomenit mai sus, odată deschise „porțile percepției” – cum le-a numit Aldous Huxley, devenim conștienți în primul rând de lumea miraculoasă din interiorul nostru, alcătuită din straturile de realitate perceptibilă a energiilor noastre interioare, a emoțiilor noastre și mai ales a gândurilor noastre.
De fapt, trăim ce gândim.
Suntem un fel de proiector holografic de realitate, în care gândurile noastre, nesfârșitul monolog interior, este filmul care mișcă emoțiile și senzațiile noastre, fiind proiectat apoi în relațiile și acțiunile noastre în această lume. Starea de sănătate a corpului nostru, ca și viața noastră împreună cu ceilalți și cu lumea, este o proiecție holografică a gândurilor și convingerilor noastre. Întâmplările din viețile noastre par a avea o sursă străină de noi pentru că am lăsat pe dinafara noastră o bună parte din noi înșine, nefiind conștienți de ea.
Natura profundă a ființei noastre, impersonală, luminoasă, sursa întregii noastre experiențe de a fi umani, în această lume – acesta este adevăratul nostru …destin. Doar ne-am îndepărtat, am uitat ce suntem de fapt, iar acum, dacă citești aceste rânduri, poate că a venit timpul să-ți reamintești.
A nu mai trăi în bătaia vânturilor interioare și a valurilor exterioare, a nu mai fi sclavul diferitelor stări de articulare ale Ființei care par generate de elemente aparent aleatorii, ci a putea alege cu adevărat experiențele pe care le creăm. Acest lucru nu este posibil fără reamintirea adevăratei noastre identități. Mulți au intuiția Adevărului despre noi înșine, dar puțini reușesc să facă din acest Adevăr un mod de a trăi în această lume, în care sănătatea, bucuria, abundența, creativitatea, spontaneitatea să curgă din lumea noastră interioară precum răsuflarea.
Dar, desigur, pentru acest lucru ne aflăm aici, în această dimensiune, în experiența umană a Conștiinței, pentru a învăța despre Creația care curge din noi la fiecare răsuflare. Nu e nimic greșit în experiența umană așa cum este, căci ea conduce în mod inevitabil la explorarea interioară și la regăsirea Adevărului. Un timp învățăm prin suferință despre ceea ce nu suntem. Apoi, suferința devine inutilă, căci putem învăța despre noi înșine prin Conștiență.
Vindecare prin Iubire
Comuniunea nu este altceva decât Iubire, reunificare, în vreme ce gândirea este identitate, adică separare. Aici, cuvântul Iubire reprezintă forțele coezive ale Conștiinței, ale Întregului. Este ceea ce ne unește, în același fel în care celulele unui corp fizic sunt ținute într-un întreg coerent de… Inspirație.
Vindecarea împreună prin atingere presupune ca cei doi membri ai Comuniunii de conștiință să trăiască Adevărul despre Sine în același timp. Două ființe, o singură Prezență, o singură Conștiență, o singură Lumină care izvorăște simultan în două trupuri, reunificând ceea ce gândirea a separat … aparent. Aici stă vindecarea. A fi capabil să mă deschid în fața celuilalt, să simt și să mă las simțit presupune deasemeni o deschidere a identității pe care mi-am asumat-o. Presupune să uit, pentru moment, ceea ce cred că sunt și astfel să deschid poarta unei identități mai largi, în care totul devine posibil.
Ceea ce umanitatea profană numește „miracol”, pentru inițiați nu este decât exercițiul unei realități mai profunde, mai adânci, mai rafinate. Metafizica nu este altceva decât o fizică a dimensiunilor subtile ale propriei noastre Ființe și un exercițiu de lucru cu acestea. În acest sens, acolo unde mintea liniară vede un miracol, nu se petrece altceva decât o accesare a naturii multidimensionale, sferice, colective a Ființei. Maestrul Interior, Cristos, Sinele, Lumina sau Conștiența sunt nume diferite ale unei singure dimensiuni universale, Inima care strălucește în centrul fiecărei ființe. La acest nivel, suntem Una.
Atingerea vindecătoare a Ființei
Pentru ego, mintea liniară, toate acestea nu sunt decât metafore. Maestrul Interior sau Cristos este o imagine exterioară, un obiect al gândirii. Dar pentru acela care trece prin porțile Prezenței Conștiente, sau cu alte cuvinte își resoarbe Atenția prin Inimă, în profunzimea ființei, dizolvarea identității și minunăția sunt o recunoaștere imediată a Adevărului. La fel ca trezirea dintr-un vis.
Aceasta este „tehnologia” interioară, meta-fizica Prezenței Conștiente, care stă la baza întregii experiențe a Școlii Maestrului Interior și a acestei Călătorii Interioare de vindecare numită aici Atingerea Vindecătoare a Ființei. Într-un fel toate aceste detalii sunt modelate în forma unei invitații, a unei chemări.
Atingerea Vindecătoare este mult mai mult decât … un masaj sau o mângâiere. A atinge nu este doar fizic. Este o intre-pătrundere, o rezonanță a energiilor vitale, a emoției și a minții care face posibilă vindecarea și cunoașterea substratului adânc a ceea ce suntem cu adevărat.
Stratul cel mai dens, fizic, materia, poate fi percepută ca atare, dar este o percepție limitată. O iluzie. Maya, cum ar spune un hindus. O iluzie în sensul că nimic fizic nu este, de fapt, solid. Materia este făcută din atomi și, cea mai mare parte a spațiului fizic este „gol”. Fizica modernă a descoperit acest lucru deja de mult timp, și cu toate acestea, medicina nu s-a schimbat prea mult. Deși s-au scris mii de cărți despre realitățile numite cuantice, corpul omenesc este încă tratat precum o mașinărie biologică, iar interdependența diferitelor niveluri de energie și de densitate nu este luată încă în calcul de către vindecătorii moderni.
În perspectiva integrală asupra realității și a ființei umane, dimensiunea fizică este văzută ca fiind aspectul cel mai dens al energiei, cel mai lent și cel mai ușor perceptibil de către simțuri. Dar nu este nici pe departe cel mai important, în sensul că realitățile subtile le creează pe cele dense, și nu invers. Nenumărate straturi ale realității sunt implicate și prezente în experiența fizică. Cu cât suntem conștienți de mai multe niveluri ale Ființei, cu atât atingerea are capacități vindecătoare mai puternice, căci intervenția se produce pe un nivel mai subtil.
În limbaj mistic, o astfel de experiență este descoperirea lui Dumnezeu interior. În limbaj creștin este trăirea lui Cristos. În limbajul științelor moderne am spune că este experiența substratului cuantic al existenței. Dar limbajul devine puțin important atunci când trăim experiența directă. Ea nu are nimic miraculos, căci această esență a ființei noastre ”este mai aproape de noi înșine decât mâinile, picioarele și respirația”, ca să parafrazez aici o afirmație celebră din evanghelie.
A percepe realitatea cuantică a unei ființe umane, adică a acelui spațiu pe care noi, în Școala Maestrului Interior îl numim „zero”, este echivalent cu a percepe fundamentul realității fizice, spațiul care permite acesteia să fie experimentată ca atare. Este un fel de resorbție a Conștienței care permite deslușirea diferitelor straturi ale propriei ființe.
Dimensiunea fizică este impregnată și generată de către dimensiunea bio-fizică. Aceasta la rândul său este impregnată și generată de realitatea noastră psihică. La rândul său aceasta este o reflexie a Conștienței, Lumina care izvorăște din marele mister al Inimii și care permite întreaga experiență de a fi.
Această trăire nu este un lucru dificil, dar implică încrederea totală în propriile percepții. Mulți oameni trăiesc acest tip de percepție în mod spontan în vremurile noastre, dar cred că e o nebunie, o imaginație, un eres. Cu alte cuvinte nu dau credit propriilor percepții despre realitate. Unul dintre lucrurile cele mai importante în exercițiul creației conștiente de realitate pe care îl facem împreună cu aceia care explorează spațiile propriei conștiințe este validarea propriilor percepții. Atunci când și ceilalți percep aceleași realități în exercițiul independent al expansiunii, validarea propriei experiențe este mai ușoară.
Revenind la atingerea vindecătoare, aceasta funcționează deci atunci când cei doi exploratori ai conștiinței plonjează împreună în experiența holografică a realității și aleg împreună o nouă realitate ale cărei atribute sunt coerența, armonia, curgerea, în locul realității dezechilibrate de până atunci.
O asemenea atingere depășește cu mult stratul fizic, dens al realității, iar interferența celor două ființe se face pe multiple niveluri. Energiile vitale, emoțiile și gândirea celor doi – ca să vorbim doar despre cele mai dense straturi ale realității umane, interferează într-un câmp comun în care alegerile și încrederea fiecăruia configurează o nouă realitate.
Asemenea experiențe au darul de a reconfigura profund ceea ce credem despre realitate și despre natura acesteia dar și propria noastră identitate asumată. Nu e doar o chestiune de vindecare, ci una de cunoaștere a întregii realități.
Atingerea vindecătoare a Ființei este un exercițiu care schimbă profund ceea ce credem despre Întreg, prin experiență directă și care tinde să reformuleze felul în care ne definim pe noi înșine. Suntem mult mai mult decât un corp fizic. Suntem divinitate aflată în experiența umană, și ceea ce deschide porțile identității este tocmai Iubirea, experiența forțelor coezive ale Ființei, care spulberă sentimentul separării și deschide porțile Adevărului, în Inimă.
Călătoria
Ca toate abordările aparținând Școlii Maestrului Interior, această călătorie pleacă de la premisa că orice ființă umană poartă în sine marea cunoaștere. Călăuzele oricărei experiențe nu fac altceva decât, prin propria prezență, să creeze un mediu catalizator pentru experiența celorlalți. Este un proces de reamintire adevărului despre noi înșine.
Oricine ajunge la o asemenea experiență simte deja, în adâncul său, acest adevăr mai larg despre sine și despre realitate. Călătoria în sine este o coborâre în adâncurile propriei ființe, unde întreaga cunoaștere așteaptă să fie regăsită și dezgropată. Fiecare dintre noi are în interiorul său un Maestru în așteptare. Este un aspect mai larg al propriei noastre ființe.
E greu de înțeles în mod liniar cum funcționează relația între dimensiunile noastre personale și cele transpersonale sau arhetipale. Această greutate vine exclusiv din frica de a părăsi identitatea liniară. Cu alte cuvinte, într-un fel sau altul, toți căutăm reîntregirea, dar a-l cunoaște pe Dumnezeu este a ne cunoaște pe noi înșine, iar cunoașterea adevărată este totuna cu a-fi-una-cu-Dumnezeu. Și totuna cu a renunța, fie chiar și pentru o singură clipă, de a fi cine am crezut că suntem. În această agățare mentală de vechile noastre identități stă frica de a pătrunde în profunzimea propriei noastre ființe, acolo unde suntem una cu Împărăția. „Au nu știți voi că sunteți lumina Lumii?” „Împărăția lui Dumnezeu se află înlăuntrul vostru.”
Acest substrat al ființei există permanent. Sunt acele dimensiuni inconștiente care orchestrează de fapt întreaga noastră realitate. Sunt părți din noi înșine de care, odată ce devenim conștienți, își reiau locul în arhitectura interioară a Ființei. Personalitatea liniară nu dispare în neant, ci devine transparentă. Știm ce suntem în jocul lumii.
Sigur că în această lume mă numesc Horia Francisc Țurcanu, am o biografie, o familie și mai mulți câini și pisici, dar sunt mult mai mult decât atât. Sunt conștient de faptul că în interiorul acestei identități există nenumărate dimensiuni și că întreaga mea viață este un joc al Conștiinței. Am devenit conștient de Actorul care toarnă energie în toate aceste forme. Nici una nu se pierde, dar toate devin mai transparente în acest joc al vieții.
Același lucru se petrece în Călătoria numită Atingerea Vindecătoare a Ființei sau, pe scurt Atingerea Inimii. E mai mult decât o Călătorie de vindecare multi-nivel, și mai mult decât un act de cunoaștere lăuntrică. E o Călătorie de transformare, la fel ca toate cele derivate din experiența Maestrului Interior. Identitatea personală devine mai transparentă, astfel încât putem percepe dincolo de ea substraturile realității, inclusiv substraturile ființei celuilalt. Asta ne permite ca, împreună, să deslușim într-un mod nou experiența de a fi umani și chiar de a ne juca puțin, zâmbitori cu realități altfel foarte … serioase.
Cele trei zile ale acestei Călătorii de conștiință cuprind exercițiile noastre obișnuite de lucru cu Respirația Conștientă și cu starea de Prezență, ca poartă a expansiunii, exercițiul percepției sferice a realității ființei umane și lucrul cu diferitele paliere ale acesteia în scopuri de auto-vindecare și cunoaștere prin experiență directă. Este o călătorie fascinantă și surprinzătoare în același timp, care ne permite relaționarea cu noi înșine și cu ceilalți într-un mod nou și proaspăt.
Este o călătorie în cele mai adânci dimensiuni ale Ființei care deschide calea pentru explorările ulterioare individuale. A crea o Comuniune vindecătoare nu este un exercițiu pentru un workshop de dezvoltare personală, ci unul care tinde să transforme felul în care ne privim pe noi înșine și lumea. Vindecarea fizică, energetică și emoțională este începutul acestei transformări.
Agnis
Întotdeauna putem resemnifica trecutul, dacă înțelegem că nu suntem rezultatul trecutului nostru. Însă, de ce ne este greu să renunțăm la trecut? Pentru că ne este foarte greu să renunțăm la ce credem că suntem. Ne-ar fi mai ușor, dacă am știi că … trecutul este doar un gând.
Medităm, participăm la tot felul de retreat-uri, la workshop-uri și seminarii, ne rugăm, ținem post, practicăm o grămadă de tehnici. Mulți dintre noi facem multe din toate acestea. Și asta e de bine căci e nevoie de cât mai mulți oameni conștienți, în lumea în care trăim.
Însă, oricât de multe cărți sfinte am citi și oricât de multe ar fi retreat-urile la care am participa, se pare că acestea nu garantează întruparea definitivă a conștienței. Foarte mulți dintre noi ne împotmolim în aceeași … hai să-i spun: „greșeală”. Adică, punem prea mult accentul pe „lucrul psihologic”, ne spunem: „mai am mult de lucru cu mine …”. Ne ținem focusul pe acest „lucru cu noi înșine”, „mult lucru” cu ceea ce considerăm a fi „probleme psihologice”.
„AmmaRa, știi de ce îmi place să vin la tine? Pentru că nu te-am auzit rostind, niciodată, cuvântul „traumă”. Și este atât de folosit peste tot în jurul meu.”- mi-a spus o femeie, de curând, într-o sesiune individuală.
Nu spun că nu este nevoie să „lucrăm” cu „problemele psihologice” ci doar că nu este nevoie să ne ținem focusul atât de mult doar pe acestea. A lucra, la nesfârșit, cu „traumele” nu ne face mai sfinți și nici nu înseamnă că doar așa putem merge pe o cale spirituală. Poate ne face doar mai dependenți de nevoia de vindecare. Sau, poate, doar mai pre-ocupați de ce credem (sau ni se spune) că nu este în regulă cu noi înșine.
Și nici nu înseamnă că, fiind pe o „cale spirituală” (atât de multe conotații sunt puse acum și pe această sintagmă …), nu mai trebuie să-ți arăți vulnerabilitatea. Adică, să porți o mască … de om spiritual … ce ascunde, de fapt, o nesiguranță adânc înrădăcinată.
Din ce în ce mai mulți oameni au tendința acum de a se duce în trecut, de a începe să excaveze adâncimile psihicului pentru a găsi cauzele fricilor, ale nesiguranței și a dorinței de a se închide în fața vieții, de a muri, chiar. Însă … trecutul este doar un gând.
Și chiar dacă această privire întoarsă în trecut, această săpătură în profunzimile psihicului, poate conduce la o mai bună înțelegere de sine, tot nu ne face mai puțin vulnerabili, mai autentici și mai prezenți în momentul acum. De cele mai multe ori, acest „lucru psihologic”, mai mult ne îndepărtează de la o autentică intimitate cu viața trăită în acum, făcându-ne mult mai preocupați de sine decât înainte de a fi început demersul „lucrului” psihologic.
Ah, iar am spus asta, înseamnă că el o să se supere și o să-mi spună că proiectez.
El este oglinda perfectă …
Aaa, dacă el mi-a răspuns așa, înseamnă că nu mă ascultă cu atenție.
Dacă am zis așa, nu înseamnă, oare, că am preluat asta de la mama?
De ce simt această emoție atât de puternică de-mi sugrumă gâtul?
Oare nu este din cauză că …?
Ah, sigur mi se trage de pe lanțul trans-generațional …
Am Karma proastă …
Nu trebuie să ne culpabilizăm pentru această tendință către pre-ocuparea de sine ci doar să recunoaștem că ea este, mai degrabă, un obicei care a crescut din a noastră cultură mult prea psihologizată. Sute, dacă nu chiar mii și mii de psihologi, care ne spun, în fel și fel de moduri, că suntem toți distruși de „copilăria traumatică” pe care am avut-o, că avem toți „răni lăuntrice”, „copii interior răniți”, „mecanisme de supraviețuire” ce ne conduc viața … și că trebuie, neapărat, să ne vindecăm de toate acestea pentru ca, abia apoi, să putem fi fericiți și împliniți.
Nu spun nici că nu ar fi nevoie de vindecare și nici nu sugerez că nu ne ajută „lucrul psihologic cu noi înșine”. Mă consider un psiholog foarte bun și un terapeut excepțional, fără pic de modestie. Însă, chiar nu mai cred că e nevoie să tot excavăm, la nesfârșit, în „traumele” copilăriei și să le mai și înflorim ori de câte ori vorbim despre ele. Deci, nu pretind că nu avem nevoie de vindecare. Nici vorbă. Avem nevoie. Însă, mai degrabă, prin ceea ce împărtășesc acum, în această scriere, atenționez să nu rămânem dependenți de a tot căuta vindecarea undeva în afara noastră. Să nu hrănim acest „mai am mult de lucru cu mine …”.
Da, mulți dintre noi avem răni emoționale profunde și lucrul psihologic este de un imens ajutor. Și chiar și cei dintre noi ce ne considerăm mai așezați, mai bine integrați, mai „normali la cap” (mă rog, între noi fie vorba, mai mult de iluzionăm crezând că suntem „normali la cap”) … am putea beneficia, uneori, de o mai mare conștientizare ce vine atunci când ne uităm, cu o atitudine deschisă, cu sinceritate și fără de judecată, la umbrele noastre, la nevrozele și psihozele noastre. Și nu este nicio rușine dacă am avea chiar curajul să întindem o mână și să cerem, pentru o vreme, sprijin, călăuzire.
Însă, ceea ce vreau eu să subliniez aici este faptul că, poate, ar fi mai înțelept să renunțăm la această compulsie sau dependență de „a lucra problemele psihologice” și mai degrabă să ne angajăm direct într-o practică a prezenței.
La noi, în Călătoria Inimii, mai ales în Școala Maestrului Interior, Practica Prezenței, este coloana vertebrală a tot ceea ce facem.
A FI ACUM AICI CU CEEA CE ESTE AȘA CUM ESTE, fără să mai interpretez tot ce a zis, a făcut, n-a zis, n-a făcut, am spus, n-am spus …), fără să (mă) judec, fără să mă închid și să-mi doresc să mor = cel mai mare DAR pe care ni-l putem face.
Pentru mine, adevărata „cale spirituală” este cea care ne conduce la transformare, la evoluție, nu la a tot excava trecutul și a-l tot recicla, ambalându-l în concepte psihologice sau chiar sfinte. Adevărata cale spirituală este către transformare și nu rămânerea într-o bălăcire, nesfârșită, în noroiul trecutului. Este despre a onora Viața și nu a chema moartea, ori de câte ori existența ne oferă ceva provocator.
Atunci când începem să practicăm, cu adevărat, Starea de Prezență, descoperim că avem acces (chiar și fără prea mult lucru psihologic) la acea parte din noi care este deja eliberată de limitările egotice și de toate traumele trecutului. Căci … trecutul este doar un gând … iar în momentul prezent, acum, ceea ce a fost, nu mai există decât dacă re-activăm, prin gândire.
Pentru mine asta este cea mai rapidă cale spirituală – Practica Prezenței. Pură Prezență. ACUM. A FI ÎN ACUM. Nu înseamnă că nu m-au durut (chiar foarte tare) multe din al meu trecut. Nu înseamnă că sunt de acord cu tot ce am trăit. Înseamnă doar că, acum, accept ce a fost, așa cum a fost, și cultiv cât pot de mult Starea de Prezență. În acest moment, ACUM, descopăr acea parte din mine care nu a fost niciodată traumatizat sau rănită, acea parte din mine care nu suferă și nu (mai) are nevoie de vindecare, acea parte din mine care este întreagă, completă.
Această parte din mine, în momentul ACUM, are acces la Adevăr și la Iubire, la Frumusețe și la Pace, la Vitalitate și Creativitate, la Abundența vieții și la Bucuria de a trăi. A trăi, a fi, acum, aici, în acest trup ce este, pentru această viață, vehicul, templu, catedrală. Și când trăiesc, deplin, Pura Prezență, descopăr pasiunea pentru viață, descopăr iubirea pentru acest trup, descopăr îndrăzneală ce dizolvă îndoiala de a mă rosti, așa cum sunt. Descopăr că A FI, în momentul ACUM, contează mai mult decât a mă tot pre-ocupa de ce și de unde și cum. A FI în ACUM dizolvă dependența de a înțelege, de a tot scormoni, de a tot învinovăți, de a tot interpreta, de a tot judeca. În ACUM … trecutul este doar un gând.
Când pășim în această Stare de Prezență, de cele mai multe ori, ne simțim imediat conectați Viața, cu inima vieții, ne simțim energizați de impulsul de a evolua (fără niciun lucru psihologic axat pe veșnice excavări …)
Prin Dansul Inimii – Prezență în Mișcare , intru cel mai rapid în Starea de Prezență. Nu doar eu ci toți cei care participă. Este, pe de o parte, un fel de odihnă în Starea de Prezență, prin Mișcare, prin Dansul Inimii, și pe de altă parte, o revitalizare a întregului organism. Dansul Inimii – Prezență în Mișcare, este o relaxare pe toate nivelurile ființei, o liniștire a haosului mental, o reîntoarcere la BUCURIA VIEȚII.
Într-un mod aproape miraculos, ceea ce descoperim prin Practica Prezenței (indiferent în ce formă turnăm această practică) este că, pur și simplu, ne trezim, brusc, din somnul inconștienței și începem să acționăm din acest adevăr lăuntric aflat dincolo de toate problemele psihologice. În Starea de Prezență, blocajele noastre, durerile, complexele, judecățile, rănile, nevrozele, psihozele – pe care până acum le credeam insolubile – par să se dizolve.
Nu, asta nu înseamnă că au dispărut pentru totdeauna. Ele pot fi reactivate oricând pășim din nou în perspectiva limitată, îngustă, a ego-ului. Și vom mai păși acolo, de o mie și una de ori. Și asta nu înseamnă nimic. Nu înseamnă că suntem proști sau nebuni sau că am făcut degeaba toate retreat-urile și formările. NU, nu înseamnă asta! Poate că înseamnă că doar ne dăm seama cât de dependenți suntem și de acest „înseamnă că …”
Pe calea spirituală (în orice formă ar fi aceasta), chiar dacă am făcut pași mari, nu este niciodată o idee prea bună să ne asumăm atitudinea: „gata, iată, am depășit, am „vindecat” orice ținea de al meu trecut. Nimic din al meu trecut nu mă mai poate atinge … Nimic din ce spune, face, nu spune/nu face ea/el nu mă mai poate atinge”. Fals! Ne semnăm singuri condamnarea la suferință dacă ne spunem asta. Mai degrabă, să abordăm atitudinea: asta nu înseamnă nimic (dacă a zis sau n-a zis, a făcut sau n-a făcut xyz) și să ne aducem aminte că: trecutul este doar un gând.
În loc să ne ascundem în spatele unor măști de ființe spirituale, mai degrabă fie să onorăm acest potențial uriaș pe care-l accesăm, acest sentiment profund în legătură cu: CE SUNT CU ADEVĂRAT, odată cu Practica Prezenței. Cu cât gustăm mai mult și cu mai multă poftă, cu mai multă devoțiune, din acest CE SUNT CU ADEVĂRAT, cu atât mai motivați suntem să nu mai alunecăm pe șleauri vechi de gândire și de comportament. Și chiar și dacă mai alunecăm, odată ce am simțit gustul a CE SUNT CU ADEVĂRAT, începem să ne smulgem de acolo mult mai rapid și să ne întoarcem în ACUM, fără a mai tot rumega, la nesfârșit, acest otrăvitor „înseamnă că … e degeaba, nu pot, nu sunt stare, mă detest pentru că iar am alunecat …
Pe măsură ce Practica Prezenței devine, cu adevărat, o practică zilnică, vechile noastre obiceiuri și „probleme psihologice” devin mai mici și ne interesează mult mai puțin să ne ținem focusul pe ele. Iar ele își pierd puterea asupra psihicului nostru căci descoperim, cu adevărat, MAGIA MOMENTULUI ACUM în care … trecutul este doar un gând.
Iar această „magie” este ceva greu de pus în cuvinte. Este de trăit. Atunci când ne aliniem cu Momentul ACUM, începem să descoperim adevăratul sens al eliberării din sufocanta încorsetare a ego.ului imatur. O libertate pentru care, de fapt, nu avem mult de lucru …
Poate începe chiar acum. Vrei să simți gustul acestei libertăți?
Du-ți chiar acum atenția în spațiul sacru al inimii, în adâncul pieptului, alege o atitudine deschisă, conectează-te cu respirația, o respirație atentă, conștientă, și recunoaște vibrația inconfundabilă a acestui adevăr:
trecutul meu e doar un gând… iar acum, acum, acum, e tot ce contează.
Nu mă mai pre-ocup de toate cele … aaaa… asta înseamnă că… aaaa… a spus, a făcut, n-a spus, n-a făcut … înseamnă că… aaaa… dacă mama nu mi-ar fi făcut x… dacă tata mi-ar fi zis… dacă …m-aș fi născut într-o altă familie…țară, cultură … înseamnă că aș fi fost…
RESPIR ÎN ACEST MOMENT ACUM.
Simte-ți inima și, respirând o respirație atentă, conștientă, emană recunoștință pentru acest prețios miracol numit VIAȚĂ! Sunt în viață, acum. Și acest moment, acum, e tot ce contează.
Fără pre-ocupări despre „probleme psihologice”. Când apar, doar lasă-le să curgă, fără a te mai pre-ocupa de ele. Doar lasă-le, fără a-ți mai ține atenția pe ele, încercând să le înțelegi, de unde vin, ce înseamnă, de ce și pentru ce … Când ele apar, doar respiră, o respirație conștientă și gustă textura momentului ACUM. Și du-ți atenția – această energie, sacră, creatoare – pe CE SUNT ȘI CE VREAU SĂ TRĂIESC ACUM.
Nu, nu este o șuntare spirituală. Nu, nu înseamnă că bagi sub preș nimic. Ci doar că te smulgi din dependența de a tot rumega și de excava și de înțelege. Iar acestea, fiecare în felul său și toate la un loc, te împiedică să intri total în ACUM.
În Starea de Prezență, în magia momentului ACUM, suntem fără pre-ocupări interminabile despre aceste probleme psihologice de care pare că toți am devenit dependenți.
Te invit să faci asta timp de o lună. Iată, de la această Lună Plină și până la următoarea Lună Plină, intru în Practica Prezenței. Adică, pentru început te invit la:
Renunț la pre-ocuparea și dependența de „mai am mult de lucru cu mine …”, îmi resorb atenția (împrăștiată în mize mici, neimportante pentru transformarea mea), o duc în spațiul sacru al inimii, de o mie de ori pe zi dacă e nevoie, și de aici, din miezul ființei mele, îmi îndrept atenția către ceva ce este acordat cu CE SUNT ACUM. Nu ce am fost sau am crezut că sunt sau că trebuie să fiu. Ci CE SUNT ACUM. Nu mă mai pre-ocup de „traume” și excavări în al meu trecut. Știu, acum, că … trecutul este doar un gând. Respir, din spațiul sacru al inimii mele, ACUM, și simt cum, în felul acesta, întreaga mea perspectivă asupra trecutului (oricât de dureros a fost) se schimbă. ACUM. Și, schimbându-mi privirea și perspectiva asupra „problemelor psihologice”, acestea se schimbă.
Te provoc să te arunci în această practică – Practica Prezenței. Îți garantez că merită, chiar dacă poate părea mai dificil la început. Însă, pe măsură ce practici cât mai multe momente de Prezență pe zi, descoperi că ai acces, mai repede decât ți-ai imaginat, la acea stare de A FI CE SUNT CU ADEVĂRAT. Prin practică, descoperi o profundă prezență și o claritate ce-ți arată că nu mai ai nevoie de dependența de „lucrul psihologic” ci, mai degrabă, o călăuzire către ACUM.
Și în magia momentului ACUM … trecutul este doar un gând.
AmmaRa
Un triptic de evenimente cu Horia & Elena Francisc-Țurcanu
Continue reading
La nivel social, trăim o adevărată tulburare în ceea ce privește feminitatea. E un subiect delicat și foarte sensibil ce tulbură pe multă lume acum.
Tema principală în acest proces tulburător este Puterea.
Trezirea Principiului Feminin, peste tot în lume, pare că a zdruncinat multe din sistemele vechi, ancrasate. Frica unora în fața Puterii Principiului Feminin a condus la crearea unei mari confuzii, mai ales în rândul tinerilor, în privința genului. Acesta este însă un alt subiect. Acum simt să mă rezum la tema Puterii privite din perspectiva Femininului etern. Puterea, la feminin, naște vindecare prin iertare.
Atitudini vechi,
ce țin de dreptul femeilor, sunt contestate mai peste tot în lume, la ora actuală. Multe din cele dosite, ce țineau de hărțuiri și abuzuri de tot felul, au fost scoase și expuse în lumina conștienței. Pentru mine, însă, toate acestea nu înseamnă că „se face dreptate”, cum am auzit unele femei exprimându-se. Dacă am crede asta, că este despre „dreptate”, ar însemna să continuăm o luptă. Trezirea Principiului Feminin, pentru mine, este despre curajul de a ne renaște întru bunătatea inimilor noastre de femei. Este despre renașterea puterii feminine creatoare. Prin „putere” mă refer la puterea de a ierta, puterea de a iubi, puterea de a cultiva răbdarea și îngăduința, puterea de a asculta, puterea de a curăța privirea – filtru curat, mereu și mereu – puterea de a crea relații noi bazate pe încredere, iubire și respect. Puterea feminină este și despre a da o altă semnificație rănilor noastre care, de altfel, ne-au făcut mai puternice. Vechi dureri pot fi privite precum surse de vindecare, precum catalizatoare către schimbare, renunțând a le mai folosi precum pretexte de a menține victimizarea.
Eternul Feminin
a fost mereu un fir conductor în cultura umanității, de mii și mii de ani. Însă, fiecare generație are responsabilitatea de a-l reinterpreta. Da, acum, este responsabilitatea noastră, a fiecărei femei aflate pe Calea Conștienței, să-i dăm o altă semnificație. Ține de noi, de fiecare femeie și de fiecare bărbat în parte, dar și de noi toți, împreună, să resemnificăm Principiul Feminin Etern. În această societate în care ne pierdem, atât de rapid, în faceri zilnice, ne risipim atenția și puterea creatoare în mize mult prea mici, a întrupa Eternul Feminin necesită o Practică.
Expresia feminină a Școlii Maestrului Interior poartă numele de PRACTICA PUTERII FEMININE.
Ține de fiecare femeie să aprofundeze, în felul ei unic, răspunsul – în nuanțele sale multiple – la întrebarea:
Ce este, pentru mine acum, să fiu femeie?
Aici, pe Colina Lunii, se petrece Anam Cara Retreat Magic de Sânziene.
Un Retreat devenit tradiție în Călătoria Inimii. 30 de femei, venite de peste tot din țară și din afara țării, s-au îmbăiat în energia tămăduitoare a Colinei. Și, împreună cu ele, am creat Cercuri de Vindecare prin Iertare și Vindecare prin Iubire, împărtășiri sincere, conținere, lacrimi de recunoștință și de bucurie, atingeri vindecătoare, Dansul Inimilor noastre de femei – împreună – născând vitalitate și bucurie, Ritualuri de purificare, Mama Pământ, Pântec moale și născător de intuiție, curgere, lăsare, creativitate … și multă PACE. Iată doar câteva din ingredientele principale în acest Retreat pentru care eman profundă recunoștință. Cresc, învăț, evoluez, transform, vindec și eu, mereu și mereu, împreună cu toate aceste femei.
Ne-am pus întrebări și am ascultat răspunsurile ieșind, din adâncurile ființei, la suprafață, în lumina conștienței.
Ține de fiecare femeie să-și pună întrebări, în aceste vremuri tulburătoare. Iată câteva la care te invit să reflectezi și tu. Dacă citești, acum, aceste rânduri este pentru că ești pregătită să primești răspunsurile din al tău întuneric fecund, din al tău pământ – trupul tău.
Încotro decid să merg de acum înainte, recunoscându-mă ca și femeie?
Ce vreau să trăiesc în viața mea, acum, din punct de vedere ai feminității mele?
Ce vreau cu mine însămi, acum, ca femeie renăscută?
Ce vreau să trăiesc în cuplu? (dacă ești într-o relație de cuplu)
La ce sunt determinată să renunț (ca și tipare de gândire, mecanisme emoționale, atitudini, credințe) pentru a primi principiul masculin în viața mea, pentru a mă deschide unei noi relații de cuplu? (dacă nu ești într-o relație de cuplu)
Ce vreau să creez, cu putere feminină creatoare, să împărtășesc cu ceilalți și să eman în lume?
Întrebări cruciale, sunt toate acestea, în procesul de întrupare a Puterii Feminine Creatoare.
Trecerea dintr-o poziție de victimă într-una de putere
(nu putere manipulatoare ci una creatoare), transformarea rănilor vechi într-o sursă de vindecare (prin iubire și iertare), acestea sunt schimbări importante în viața oricui. Nu doar a noastră, a femeilor.
În acest Retreat, multe din femeile prezente au conștientizat și au simțit că a venit momentul să renunțe la rolul de victimă. Multe, de asemenea, au ales să dizolve lupta împotriva Principiului Masculin și să facă Pace.
Vindecare prin Iertare a fost un ingredient principal. Am onorat, cu privire curată, Bărbatul!
Ritualul de purificare, în Uterul Mamei Pământ, a condus la renaștere întru FEMEIE și, deopotrivă, la trezire din somnul inconștienței. Devenind conștiente de marele DAR numit Viață, de adevărata noastră existență – ce are în miez esența feminină – recunoaștem că nu mai avem nevoie de etichete. Recunoaștem, de asemenea, că lupta între masculin și feminin a fost, de-a lungul veacurilor, definită de convingerile și atitudinile noastre, de condiționările noastre mentale. Toate acestea le dizolvăm, în astfel de cercuri de vindecare. Femei între femei, dincolo de competiție, de judecată, de gelozie, de comparație, curățăm convingerile și condiționările vechi ce nu ne mai servesc.
A fi femeie înseamnă mult dincolo de aspectul fiziologic.
Eternul Feminin nu se găsește în niciun fel de credință sau de atitudine, în nicio condiționare sau judecată. Nu cred și n-am crezut niciodată că … femeile sunt de pe Venus și bărbații de pe Marte. A crede așa ceva ar fi doar perpetuarea unei limitări ce conduce la separare, nicidecum la unitate, la împreună. Avem o mare nevoie acum de valori universale ce aparțin Eternului Feminin. Așa cum avem nevoie, femei și bărbați, deopotrivă, de renaștere a acestui principiu etern, întru … vindecare prin iertare și vindecare prin iubire.
Fiecare atribut universal (adevărul, iubirea, frumusețea, pacea …) și fiecare din calitățile umane pe care le prețuim, au o sursă pură – Principiul Feminin Etern – și, cu cât suntem mai aproape de această sursă, cu atât valorile noastre sunt mai intense și mai solide, mai ancorate în puterea feminină creatoare.
Ce vine să adauge în viețile noastre această trezire a Principiului Feminin Etern?
De fapt, noi toți inspirăm și expirăm, trăim și exprimăm Eternul Feminin oriunde este frumusețe, devotament, îngrijire, bunătate, blândețe, răbdare, maternitate, creativitate, inspirație. Marea Zeiță, de-a lungul mileniilor, a reprezentat, întotdeauna, aceste lucruri. Când ignorăm femininul din noi, când îl distorsionăm sau îl rănim, toate aceste valori sunt subminate. Apare cruzimea, competitivitatea, apar războaiele și duritatea. Ne separăm, când nu onorăm Principiul Feminin. Rana separării este, de fapt, tot ce avem de vindecat.
La nivel individual, pierderea Eternului Feminin poate fi devastatoare. Mă îndoiesc că există cineva, bărbat sau femeie, care nu poate beneficia de vindecarea laturii lor feminine. Putem recâștiga întregirea prin tehnici de meditație, da. Însă, Practica Prezenței este pentru viața de zi cu zi. Iar întregirea o putem simți chiar și în acțiunile vieții mundane căci acolo este unde merită să aplicăm conștientizarea Principiului Feminin. În lucrurile mărunte și simple ale vieții de zi cu zi, acești pași de vindecare (prin iertare și prin iubire) pot fi făcuți.
Care este direcția ta, Femeie?
Încotro alegi să te îndrepți acum când renunți la victimizare și alegi acceptarea, ca și prim pas în procesul de vindecare. A accepta nu înseamnă a fi de acord sau a te resemna. Ci … accept ceea ce se petrece acum, fără să judec, fără să mă chinui să schimb repede, fără să neg, fără să mă lupt, fără să critic. Accept.
Ce îmi doresc acum, ca și Femeie?
Cercul Sacru Anam Cara, cercul feminității în comunitatea Călătoria Inimii, este un mediu de creștere, de evoluție, de transcendere a vechilor roluri, de întrupare a puterii feminine creatoare. Un mediu de vindecare prin iubire și prin iertare.
În acest Retreat au fost însă și multe femei noi ce nu aparțin, încă, acestui Cerc Sacru – Anam Cara. Fiecare din aceste femei noi, venite din diferite locuri ale țării și ale lumii, a adus ceva extrem de prețios pentru procesul macro de vindecare și de transformare în care suntem toți. Profundă recunoștință, încă o dată, eman acum pentru toate femeile ce au participat la Anam Cara Retreat Magic de Sânziene.
Dacă îți pui și tu întrebarea cu sinceritate: ce îmi doresc să trăiesc (în relația cu a mea feminitate, în relația de cuplu… în relația cu creația)? – asta te obligă să vezi, cu sinceritate, unde ești acum. Și dacă asta (oricare ar fi acea „asta”) îți dorești, asta presupune că ceea îți dorești nu este prezent acum în viața ta. Deci, este obiectul unei lucrări.
Este valabil pentru și pentru mine și pentru oricine își pune această întrebare.
De aceea, periodic, oprește-te și pune-ți întrebări. Sunt esențiale în acest proces în care suntem fiecare, personal și colectiv.
O întrebare creează, în Conștiință, o convexitate. Apa curge în convexitate. Apa nu stă. Apa curge într-o groapă. Dacă nu creez o groapă, în care să curgă apa, apa se va duce în altă parte sau în toate direcțiile. Așa este și cu o întrebare. Dacă nu am nicio întrebare pentru mine, pentru viața mea, pentru existență, nu am o convexitate în care realitatea să curgă cu energie. Nicio direcție în care să merg. Totul este ca o moluscă. Și foarte mulți oameni trăiesc ca moluștele. Ei nu au o direcție. Acum se întâmplă un eveniment și … hop … se duce în direcția aia. Acum zice cineva nu știu ce nu știu cum și … hop … interpretează „a zis x… înseamnă că y…” sau intră în frică. Acum mai citește un articol și … gata se iluminează. Acum citește un comentariu nașpa pe fb și … gata… intră în agitație și reacție. Asta e molusca. Ea nu merge nicăieri. Ea nu are un Vis, un ideal, o direcție, o dorință. Dorințele moluștei sunt dorințe ale corpului fizic și vin întotdeauna din necesitățile unor dureri.
E nevoie de această convexitate a realității, pentru a face orice mișcare și orice progres. E ca în Aikido când inviți energia să vină către tine. Dacă o împingi, creezi o contra reacție. Trebuie doar să-i faci loc.
Dacă nu vrei nimic, și nu îți dorești nimic, nu poți pretinde că onorezi Puterea Feminină Creatoare. Dacă nu vrei nimic, nu poți fi o moașă a lumii noi în care Principiul Feminin renaște.
Așadar, întreabă-te:
Ce îmi doresc, cu adevărat, să trăiesc acum ca și Femeie?
Dorința creează realitate.
Invitându-te să te uiți, cu cea mai mare sinceritate înlăuntrul tău și să vezi ce vrei acum în viața ta de femeie, îți lansez și ție, precum am făcut în Cercul Sacru Anam Cara, aceste întrebări.
Oare, eu ce vreau acum de la mine, de la viață, de la relațiile mele, de la existență?
Ce vreau eu acum de la mine, de la viață, de la relațiile mele și de la existență?
Adevărul este în eternă schimbare, e pulsatoriu. Înseamnă să mă uit, din nou, în mine. Încotro merg? Ce vreau să trăiesc?
Este Exercițiul Creatorului, a pune întrebări.
Ce creez acum? Ce vreau să fiu? Ce vreau să fac? Pentru ce sunt, acum, în această viață, în trup de femeie?
Dacă nu îți pui aceste întrebări, mereu și mereu, nu onorezi dimensiunea creatorului ce ești ci continuai să reciclezi trecutul.
Întrebarea asta, multiplă, este una eternă.
În orice moment de prezență, când mă opresc să-mi simt centrul din Spațiul Sacru al Inimii mele de Femeie, să văd ce simt, ce doresc, ce creez, ce fel de relații vreau să am, onorez Puterea Feminină.
Adevărul nu este tot timpul același. Dacă nu ai această întrebare: ce vreau, încotro merg?, ești pierdută. Pentru că toți vor trage de tine. Nu că vor ei ci pentru că … așa este.
Încotro merg? Ce vreau eu acum?
Încotro merg, în viața mea acum, ca și femeie? Dacă nu vrei nimic, la începutul unei noi zile, e clar că te vei risipi în zeci de direcții și în mize foarte mici. Și asta te conduce la frustrare, la nemulțumire, la oboseală.
Atunci când nu vreau nimic este despre acel „vreau să mor”… nu mă mai interesează nimic – este aspectul acela căzut căruia nu-i mai pasă. Și care creează strategii ingenioase pentru a ne duce către a manifesta acest „vreau să mor” sau… „e degeaba” sau „n-am cu cine”
Pe când atunci când vreau ceva (precum, vreau să trăiesc în prezență și în iubire…, de exemplu) deja sunt în Pulsație.
Sunt într-o inima care bate și nu o inima care refuză să bată.
Cercul Sacru Anam Cara este pentru asta.
Pulsația stărilor și a lumii interioare, dacă nu este conștientă, o voi proiecta în diferite straturi de realitate. De exemplu o voi proiecta pe Lume: uite ce probleme sunt în lume. Sau o voi proiecta în relația de cuplu, pe bani, pe copii, pe colege.
Pulsație înseamnă a simți pe inspirație și a crea pe expirație.
Ce vreau să trăiesc în interiorul meu?
Ca orice ființă, ca orice om, pentru a ne redefini, trebuie să vedem de unde plecăm și ce ne dorim.
Ce fel de relații vrei să creezi, Femeie? Iată, o altă întrebare.
Viața este imposibilă în afara relațiilor. Viața înseamnă relație.
Aici îți definești Viața, Femeie! Prin aceste întrebări. Viața interioară, pe nivelul unu. Viața, în stratul doi, ca relații, ca facere, ca și conjuncturi. Și apoi, al 3lea nivel, relația cu lumea. Despre toate aceste niveluri ale ființei, găsești informații și explicații în Cartea Maestrului Interior.
Întrebările definesc realitatea, de fapt!
Și, ca o concluzie de la AmmaRa acum:
Pe primul nivel, eu, AmmaRa, formulez întrebarea:
Ce îmi doresc să trăiesc, ca viață interioară, ce fel de stări? CE fel de gândire, cultiv, ce fel de atitudini, ce fel de emoții, ce fel de percepții, ce fel de relații? Cum vreau să fiu? Ce fel de atitudine față de corp și, deci, față de materie? – toate astea definesc stările lumii interioare.
Răspunsul meu, cu diferitele sale nuanțe, la această întrebare multiplă, l-am tot formulat în tot ce am împărtășit, de-a lungul anilor, atât în retreaturi, în articole, în meditații ghidate, cât și la Școala Maestrului Interior. Răspunsul, de asemenea, îl găsești și în felul în care am ales să fiu și să-mi trăiesc viața. Te aștept pe Colina Lunii să vezi și să simți pe viu acest mod de viață care reflectă răspunsul meu la întrebarea multiplă.
Te invit și pe tine să-ți pui această întrebare, să stai cu ea și să-ți notezi în al tău jurnal răspunsul.
Ce vreau să trăiesc în interiorul meu ca gândire, ca perspective, ca atitudini, ca emoții?
Al 2lea nivel al Catedralei Ființei se referă la relații.
Ce fel de relații vreau să trăiesc cu oamenii din viața mea acum?
Ce fel de conjuncturi vreau să trăiesc în viața mea?
A3a dimensiune a Catedralei Ființei – Imago Mundi
Cum mă raportez la lume în această perioadă, cum mă raportez la existență, și cum se reflectă asta în realitatea vieții mele?
Alegerea îți aparține, Femeie! Fie perpetuezi un mediu de confirmare a trecutului, a victimei, a suferinței, a competiției, a luptei, fie cultivi un spațiu de creștere, de transformare, de evoluție, de creație conștientă, de ADEVĂR, de sinceritate, de frumusețe, de susținere. Un spațiu de … VINDECARE PRIN IUBIRE și de VINDECARE PRIN IERTARE. Un mediu de PACE și nu de bârfă, de proiecții și de judecată. Un mediu de FRUMUSEȚE.
Colina Lunii este locul unde frumsețea vindecă!
Cu recunoștință,
AmmaRa
Din această perspectivă, reflexoterapia își alocă, prin a mea ființare, meritul și dăruirea de a pătrunde prin toate ungherele uitate ale ființei până în centrul absolut al ființării, pentru a contribui împreună cu drenajul limfatic și nutriția, la aplicabilitatea PREZENȚEI în acest caleidoscop de ÎmPuternicire a propriei vieți.
Continue reading
”Biserica Mea sunt oamenii.” Singura Înviere posibilă se petrece în Inimă.
Continue readingAbonează-te la newsletter și primești un cupon de reducere de 10% pentru prima ta comandă pe site-ul Călătoria Inimii
