Acest moment: despre Adevăr și tipare de gândire

În această perioadă pare că Existența îmi tot servește oportunități prin care să regândesc și să curăț vechile perspective. Unele dintre ele erau cam ancrasate, ce-i drept. Altele au încercat să supraviețuiască, punându-și straie spirituale.

Natura, cu toată bogăția și a ei permanentă invitație de a fi atentă la propriile-mi ritmuri, mă ajută să-mi adâncesc percepțiile, să-mi rafinez simțurile. Și, da, să-mi curăț vechile perspective. Trăiesc senzația că totul în jurul meu (și mai ales înlăuntru), se reașază, din nou, în această perioadă. La fel de viu este și sentimentul că relația mea cu practica necontenită a Prezenței, a Recunoștinței, cu disciplina, crește exponențial.

Primește în dar acum a mea Filă de Jurnal. Încărcată cu vibrația Adevărului și a trăirilor mele din această perioadă. Nu am simțit să scriu, în ultima vreme, decât de mână în jurnalul meu. Parcă nu mă mai simt deloc bine să stau cu degetele pe tastatura laptopului, când Natura îmi oferă atâtea posibilități de a sta cu mâinile-n țărână, în plantele medicinale, în iarbă, în ciuperci, în flori…

Am fost mai mult în ascultare, în ultimele săptămâni, și-n observarea procesului alchimic în care mă aflu, la nivel individual dar și cu femeile din Cercul Sacru Anam Cara. În această dimineață, însă, după sesiunea de shaking la răsăritul Soarelui, am simțit să scriu. Și … iată-mă, împărtășind cu tine acum.

În ultima vreme, atât în grupurile mici cu care lucrăm cât și în sesiunile de însoțire individuală pe care le oferim aici, la Centrul Călătoria Inimii, a fost foarte mult despre emoții și despre rostirea adevărului. Pare însă că ieșim acum din tărâmul emoțiilor zguduitoare, și sunt convinsă că asta nu se petrece doar aici la noi, la Centrul Călătoria Inimii, ci peste tot. Ceea ce trăim toți acum, la nivel global, are de a face foarte mult cu rostirea adevărului și, mai ales, cu felul în care alegem să gândim.

Ce tipare de gândire cultivăm pentru a nu mai ajunge să ne identificăm cu emoțiile zdrobitoare?

E nevoie să ne oprim, periodic, pentru a ne investiga, cu cea mai mare sinceritate, tiparele de gândire, modul în care interpretăm realitatea (oamenii, situațiile, contextele). Să ne oprim pentru a ne explora, cu sinceritate, credințele și convingerile care ne modelează experiența vieții. Făcând această investigație lăuntrică sinceră, în mod inevitabil, dăm drumul la emoții. Dar, pentru procesul alchimic al vieții, nu contează deloc să ne punem atenția pe emoții sau ne bălăcim în ele la nesfârșit. Contează, mai degrabă, să decidem a ne reînnoi, în permanență, modul vechi de gândire. Contează să curățăm filtrul îmbâcsit de vechile convingeri și condiționări. Contează să identificăm mecanismele de apărare (pe care le-am creat copii fiind) și apoi să avem curajul să renunțăm la ele.

Știm, întotdeauna ce este bine, cu adevărat, pentru noi

Toate acestea noi le explorăm, în profunzime, în retreat-urile din această vară și, mai ales, în Școala Maestrului Interior ajunsă acum la a 7-a ediție. Mă simt profund recunoscătoare că putem oferi acest spațiu – Centrul Călătoria Inimii – sacru pentru noi și pentru toți cei care vin aici sus pe Colina Lunii.

Nu contează dacă vii sau nu, în vara asta, la vreun retreat de-al nostru ci contează atitudinea ta acum în acest proces de mare transformare. Toți avem acces la noi percepții, în această perioadă, dacă ne deschidem pentru a le primi și dacă ne lărgim modul îngust și învechit de a privi lumea, oamenii, situațiile.

Putem în orice clipă să ne scuturăm de emoții, învățând din ele și fără a ne lăsa pradă lor. Putem în orice clipă să ne întrupăm discernământul și să spunem „stop” vechii perspective. Putem în orice clipă să spunem stop vechii povești pe care ne-am tot repetat-o o viață întreagă. Și, DA, putem în orice clipă să spunem stop forțelor care au încercat să pună stăpânire pe mintea noastră spunându-i ce să creadă, în cine să aibă încredere, de cine și de ce să se teamă.

De-a lungul anilor, lucrând deja cu mii de oameni în Cercurile de Vindecare, în Retreat-urile verii, în Ceremonii și Ritualuri Sacre, în  Școala Maestrului Interior, am ajuns să văd și să simt că nu există, niciodată, doar o singură perspectivă. Ci, întotdeauna, multiple sunt perspectivele care creează întregul. Și, chiar și atunci, când credem că percepem Întregul, tot mai rămân aspecte ce țin de marele mister.

Dacă ne uităm acum la ce trăim la nivel global, nu avem cum să nu vedem că această insistență pe o singură perspectivă este ciudată. Eu, recunosc sincer, nu pot să nu mă întreb: de ce sunt banați, anulați, discreditați toți cei care au o altă perspectivă decât cea oficială?

Oricâtă autoritate vor unii și alții să-și aroge, vocea noastră lăuntrică știe, întotdeauna, ce este cel mai bine pentru noi înșine. Nu așa zișii „experți”. Oricât de greu pare să mai avem încredere în intuiția noastră – atunci când totul în jurul nostru ne spune că e greșit să gândim/facem într-un anumit fel, că doar niște „experți” știu ce este mai bine pentru noi, merită să dăm crezare acestei voci interioare. Merită s-o cultivăm. Dar pentru asta, din nou, e nevoie să ne mai oprim din facere și să ne ascultăm pe dinăuntru. Să ne investigăm, periodic, tiparele de gândire, credințele, convingerile.

Pentru mine e foarte dificil să rămân în non-judecată, recunosc sincer, atunci când văd că sunt oameni – cu o expertiză demnă de toată lauda – care atunci când expun adevărul și vin cu dovezi clare și evidente, sunt reduși la tăcere. Însă, conștientizez că nu ajută la nimic judecata mea aspră și că, de fapt, continuând să judec nu fac decât să întrețin exact sistemul pe care-l judec. Dacă asta trăim, la nivel global, atunci este despre fiecare dintre noi.

Eliberarea de frică, prin Adevăr 

În sesiunile de lucru individual, mulți mi-au împărtășit în ultima vreme, că le este cel mai greu să-și rostească adevărul când chiar și cei pe care îi iubesc și îi consideră foarte apropiați refuză să mai aibă de a face cu ei dacă au o altă părere. Adică, până când nu spui și tu ceea ce vor ei să audă, nu mai ești iubit și acceptat. Iată cum iubirea și acceptarea este precum un troc.

Frică. Frică. Frică. Frica ne-a guvernat pe toți, și întreaga lume, în ultimul an și jumătate. Cu ajutorul fricii, suntem ușor de manipulat. Frica ne erodează suveranitatea. Ne face vulnerabili mai ales în fața celor ce o evocă cel mai mult. E un joc pervers al celor care generează frică și apoi – bum! – vin repede cu o soluție! Nimeni care ne dorește cu adevărat binele nu se folosește de frică pentru a ne vedea neajutorați și îngroziți. Nimeni care ne dorește, cu adevărat, binele nu încearcă să ne separe unii de alții. Dacă tot plecăm capul sau dăm din cap supuși – precum cățelușul de pe bordul Daciei, din vremea copilăriei mele – și ne cedăm puterea de creatori ai propriei realități, nu facem altceva decât să continuăm a-i menține la putere pe cei ce apasă pe pedala fricii.

Când uităm de puterea noastră personală, intrăm într-o perpetuă așteptare ca altcineva să vină și să ne protejeze. Așteptăm ca altcineva să vină și să ne spună ce să credem și care este „adevărul”, neasumându-ne propria responsabilitate a realității ce trăim. Și, astfel, putem oricând da vina pe ceilalți.

Dacă pentru mine este un moment bun în care să mă așez și să recunosc oportunitatea oferită de Existență, la această Lună Nouă (cu eclipsă Solară), de ce n-ar fi și pentru tine? Suntem îmbăiați toți în aceeași energie. Trăim toți un moment potrivit pentru a ne opri și a reflecta la tot ce am trăit în aceste luni îmbibate cu frică.

Ce am schimbat? Ce n-am avut curajul să schimbăm? La ce am putut renunța? De ce anume încă ne agățăm?

Povești, povești, povești… de tot felul și multe în conflict unele cu altele, ne-au tot fost servite. Avem nevoie să privim obiectiv la toate aceste povești, fără a aluneca în judecată. Avem nevoie să ne dăm jos măștile și să ne dansăm libertatea, întrupându-ne puterea de creatori conștienți. Cât a distrus, din punct de vedere emoțional și psihic, suspiciunea, separarea, izolarea? Ce urme au lăsat, fizic și emoțional, măștile purtate atâta timp?

Puterea Personală este despre creație. Și responsabilitate

La această Lună Nouă, cu eclipsă Solară, fie să conștientizăm că nu ne poate controla, nu ne poate manipula nimeni, dacă noi nu permitem. Nu suntem roboți, încă! Deși unii cam asta vor să fim. Vibrația naturii noastre umane este încă vie și merită s-o hrănim, onorându-ne intuiția și instinctele și nicidecum să ne închidem, brusc, paralizând de frică doar pentru că organizația mondială de sănătate, ce ar fi trebuit să țină cu noi și cu a noastră bunăstare, ne aruncă cu tot felul de minciuni mizând că noi acceptăm tot. Vibrația naturii noastre umane este încă vie și merită s-o păstrăm așa, punându-ne mereu și mereu întrebări, fiind curioși, căutând răspunsurile înlăuntrul nostru nu pe programul de știri de la tv. Vibrația naturii noastre umane este încă vie și merită s-o păstrăm așa, onorându-ne înțelepciunea cu care ne-am născut fiecare. Este un dar pe care nimeni nu ni-l poate lua. Oricât de mari „experți” se cred unii și alții.

În ShamaniA Retreat, în ziua dedicată Arhetipului Vizionarul, la partea de teorie explic cum este, din punct de vedere psihologic, cu mecanismul proiecției, al oglindirii. În foarte multe culturi indigene există obiceiul să-și coasă mici bucățele de oglindă în costumele lor de ceremonie sau și le lipesc pe măști. De ce? Pentru a-și aduce mereu aminte că suntem oglinzi unii pentru ceilalți. Cred că acum, mai mult decât oricând, este momentul să ne revendicăm ceea ce am proiectat pe alții. Mai ales, puterea personală. Ne-am dat puterea altora, din varii motive care, acum, nu mai contează. Dar dacă nu ne-o recuperăm acum, atunci când? S-ar putea să fie prea târziu, dacă începem să uităm de vibrația naturii noastre umane. Nu mai putem aștepta, cuminți și politicoși, ca totul să revină la „normalitate” sau ca totul să fie bine. Adică ce să fie bine? Ce fel de garanții așteptăm? Nu noi suntem cei care, până la urmă, decidem finalul filmului? Ba da! Prin felul în care alegem să privim, prin felul în care alegem să ne rostim adevărul, prin felul în care alegem să acționăm – cu mult curaj, în ciuda fricii! Dacă nu ne revendicăm puterea personală, nu facem altceva decât să continuăm a-i investii pe alții cu propria noastră voință. 

Puterea se referă la capacitatea de a crea realitatea pe care o dorim. Iar acest lucru nu este posibil fără asumarea responsabilității pentru ceea ce trăim. Cauzele realității sunt în noi înșine, și nu în  afara noastră, și dacă vrem să schimbăm contextul vieții noastre este nevoie să ne asumăm responsabilitatea a ceea ce credem și menținem în interiorul nostru. 

La Centrul Călătoria Inimii, aici, sus, pe dealuri și colină sacră – îmbrățișată de pădure magică -, începem, foarte curând, Retreat-urile verii și cea de-a 7 a ediție din parcursul numit Școala Maestrului Interior. Vor fi săptămâni pline cu trăiri puternice, revelații, conștientizări, vindecări, eliberări, înțelesuri. Însă, nu doar aici la noi vor ieși la suprafață adevăruri și revelații ci pretutindeni în lume. Tot ce contează este să rămânem deschiși (prea multă închidere s-a vrut și, din păcate, prea ușor unii au acceptat-o), să rămânem în încredere, să curățăm, în permanență, vechile convingeri și credințe limitative.

Nimeni nu-ți poate da stima de sine. E nevoie să o creezi

S-ar putea să asistăm la multe întorsături și multe zdruncinături, pe scena teatrului mondial, căci ceea ce s-a vrut să credem că este adevărat se va dovedi, în mod inevitabil, exact opusul. Dacă ne-am tot învârtit în jurul cozii, acum este momentul să ne oprim, să respirăm profund, să ne ascultăm inima și intuiția, și să discernem propria noastră perspectivă, nu cea impusă de „experți”. Pentru ce am continua să jucăm jocul separării, al suspiciunii, al închiderii unii față de alții, dacă alegem să păstrăm vie vibrația umanității noastre? Această separare, aceste măști, acest joc al divizării în care frica a devenit o virtute iar o perspectivă diferită decât cea a „experților care ne vor binele” a devenit o crimă, nu au cum să ne ajute să onorăm vibrația umanității. Ba dimpotrivă! Ne conduc la robotizare totală. Asta vrem? Asta vrei? Dacă nu vrei asta, atunci ai curajul și refuză să rămâi în cutiuța fricii impusă de alții, găsește în tine încrederea de a-ți onora puterea personală.

Nimeni nu-ți poate da stima de sine! Nimeni nu-ți poate da încrederea în tine. Doar tu le poți accesa. Ele sunt înlăuntrul tău! Dacă perspectiva mea este alta decât a ta, nu mă pune la zid! Împreună putem crea o cale diferită. O cale nouă, născută la această Lună Nouă, cu eclipsă solară, și pe care s-o bătătorim cu a noastră umanitate. Umanitate care simte când așa-zișii experți încearcă să ne manipuleze. Umanitate care are, mai degrabă, încredere în intuiție și în propriile perspective. Noi. Curate. Nu este deloc adevărat că trebuie să dăm din cap, aprobator – precum cățelușul de pe bordul Daciei din copilăria mea – la orice spune mass-media sau organizația mondială a sănătății care are în spate marele business numit big-pharma.

Pentru ce să credem tot ce ni spune, fără să cercetăm noi singuri, fără să ne dăm voie să simțim, fără să ne onorăm propriul adevăr? De ce să continuăm a ignora faptul că sunt evidente interesele uriașe care stau în spatele acestui joc macabru?

Eu vă invit pe toți cei care citiți să vă puneți propriile întrebări, să vă oferiți momente de ascultare a adevărului lăuntric, să reflectați, să vă afirmați dreptul la libertate și doar apoi, voi înșivă, să vă trageți propriile concluzii. Adevărul are o vibrație inconfundabilă. Dar pentru a o simți, avem nevoie să ascultăm. Întotdeauna adevărul ne vorbește dacă ne oprim puțin să ascultăm. De ce l-am sufoca cu frică? De ce am continua să ne victimizăm? De ce am continua să credem că suntem neputincioși – bieții de noi – și doar „experții” știu ce e mai bine pentru noi? Săru’mâna conașule că-mi dai și mie puțină libertate acum… să-mi dau puțin masca jos.

Puterea Personală și libertatea, sunt una

Așa am ajuns să fim? Unde ne este puterea de creatori? Tot plecăm capul și ne prefacem că minciunile servite sunt adevăruri, timp în care ne sufocăm propriul nostru adevăr. Ne umbrim propria strălucire a puterii personale. Trebuie să ne spună cineva care ne sunt riscurile și ce decizii să luăm pentru binele nostru? Trebuie să ne „îngrijească” altcineva bolnavii sau să ajungem să nu ne mai putem vedea părinții pe patul de moarte? În ce an suntem? Suntem perfect capabili să ne îngrijim unii pe alții, cu iubire și compasiune, având încredere în intuiție și în instinct. Suntem perfect capabili să ne protejăm singuri.

Tot ce avem de făcut, cu adevărat, este să ne recuperăm încrederea în puterea noastră creatoare, încrederea în noi înșine și stima de sine.

Să ne recuperăm dreptul nostru suveran la libertate. Avem dreptul să trăim liberi! Dar asta înseamnă să ne asumăm puterea de creatori! Asta înseamnă să ne asumăm responsabilitatea! Altfel… dacă nu facem asta… continuăm să purtăm măști și să dăm din cap, precum cățelușul de plastic de pe bordul Daciei . Dăm din cap, aprobator, simțind însă vibrația minciunii. Aruncăm cu pietre în cei care au o altă părere, amplificând separarea, denigrarea, învinovățirea, judecata, devitalizându-ne de umanitatea care ne unește.

Avem, înlăuntrul nostru, toate resursele necesare pentru a trăi în iubire și compasiune. Iubirea vindecă – am spus-o de multe ori căci cred cu adevărat asta – iubirea este cea mai potentă forță de vindecare. La polul opus este frica! Ori de câte ori simțim frică, nu suntem în iubire. Ori de câte ori simțim frică, să ne oprim puțin, să respirăm și să ne reconectăm cu sursa lăuntrică – iubirea! Iubirea își are piatra de temelie în adevăr. Nu în minciună. Iubirea nu are măști, oricât de nebună poate fi uneori. Oricât de dureroase pot fi, uneori, adevărurile pe care se bazează, iubirea insistă, mereu și mereu, să ne privim – cu sinceritate – în oglindă și să ne recunoaștem puterea de creatori conștienți. Să ne asumăm responsabilitatea realității ce trăim. Și dacă vrem o altă realitate, să ne asumăm curajul de a o crea.

Da, strig aici : Iubirea nu poartă mască!

Na, că m-a cam luat valul în această … filă de jurnal. O fi de la forțele naturii sau ale norilor curgând deasupra colinei. Cineva, mereu – întotdeauna – tot timpul, trebuie să fie de vină!

Ceea ce trăiesc acum, în această perioadă a vieții mele, mă obligă să mă văd, cu sinceritate, exact așa cum sunt. Fără măști! Fără pretenții! Fără să mai cred că trebuie să fiu în vreun fel anume. Sunt, așa cum sunt, și sunt profund recunoscătoare pentru ceea ce sunt. Îmi asum responsabilitatea de a fi contribuit și eu, în felul meu, la ceea ce trăim acum în lume. Și eu am vrut, de multe ori, în trecut ba separare, ba să mor, ba am dat vina pe alții, ba am alunecat în suspiciune, ba am pus măștile rolurilor vechi. BASTA!

Mă simt liberă, strălucitoare, curajoasă, suverană pe propria-mi experiență de viață. Mă simt în acord cu ritmurile naturii mele umane și aleg să rămân așa, în acord cu ritmurile mele și ale naturii. Refuzând să hrănesc minciunile „experților” și manipularea marilor industrii, precum big pharma – care numai binele nostru nu îl vrea.

Voila, la această Lună Nouă cu eclipsă de Soare eu te invit să te rostești, din adevăr, iubindu-te! Da, ușor de zis greu de făcut, vei spune. Păi, sigur. E mai ușor să spunem asta decât să facem schimbarea. Și… totuși.. nu este deloc greu. În clipa asta, chiar acum, închide ochii, respiră profund și dă-ți voie să te deschizi și să simți iubire pentru tine, așa cum ești. Dacă nu te prețuiești tu, dacă nu te iubești tu, nimeni n-o va face pentru tine sau în locul tău. Îndrăznește! Alege iubirea în locul fricii! Alege adevărul și libertatea și suveranitatea sau, dând din cap supuși precum cățelușul de pe bordul Daciei, manipularea. Tu decizi ce alegi! Victimă sau moașă a unei noi lumi! Fiecare gând, contează! Fiecare gest, contează! Fiecare moment în care curățăm filtrul prin care privim lumea (oamenii, situațiile), contează! Fiecare moment trăit în prezență, contează! Fiecare respirație încărcată cu emanația recunoștinței pentru viață, contează! Fiecare respirație în care recunoaștem și onorăm natura umanității noastre, contează. Uman sau robot?

AmmaRa                                     

Transcendență înseamnă a include și a merge mai departe. Nu înseamnă a nega și nici a ignora. Ceea ce negăm sau ignorăm, persistă. Ceea ce transcendem, trebuie mai întâi să acceptăm, ca să putem include.

Horia & Elena Francisc Țurcanu

O privire la lumea acestui moment dezvăluie ceea ce este de acceptat.

O lume alcătuită după chipul și asemănarea noastră, întemeiată în separare. Ne credem separați de ceilalți, de pământ, de cer, de lumea noastră interioară și de existență. Am uitat că toate fac parte din noi.

Prin urmare, lumea pe care am construit-o ilustrează perfect această perspectivă fracturată. Sistemele sociale, politice și economice sunt oglinzile cele mai semnificative. Ruptură între oameni, apoi între aceștia și reprezentanții lor care guvernează de fapt în numele unor structuri financiare. Iar aceste structuri financiare dețin de fapt pământul, apa, aerul și orice resursă care aparține tuturor.

Distanța psihologică între noi și existență este aceea pe care o manifestăm în structurile cărora le dăm viață de jur-împrejurul nostru. Nu simțim că facem parte din existență, nu simțim că pământul este o parte din noi și noi din el, nu simțim că aerul și lumina și faptul că suntem împreună aici sunt daruri inestimabile.

Această indiferență a făcut posibile straturi nenumărate între noi și marele rest.

Cumpărăm apă la sticlă și plătim taxe pentru aer curat. Plătim pentru relații virtuale între noi, căci am ajuns să ne temem de adevăratele relații. Am creat un sistem economic în care adevăratele valori sunt deținute de 1% din oameni, în vreme ce restul de 99% au primit niște hârtii sau nimic.

Rupți de noi înșine, de ceilalți și de Adevăr, rătăcim ca o turmă dezarticulată urmând reperele înfipte în pământul tot mai uscat, de aceia care conduc lumea. Aceste repere sunt indicatoare ale fricii. Pentru că ne temem să pierdem nimicul care a rămas, urmăm traseul indicat către un nimic și mai total. Nu este un traseu al salvării, ci al distrugerii și al controlului absolut. El conduce către pierderea oricărei libertăți, a oricărei frumuseți și, mai ales a Adevărului despre noi înșine și despre această planetă splendidă.

Adevărul acesta uitat este simplu: nu suntem separați unii de ceilalți, și nici de pământ și de cer.

Noi suntem sursa absolută de energie a acestei lumi, prin noi curge în această realitate puterea creatoare a divinității, și de aceea noi suntem aceia care hrănim cu energia noastră toate mecanismele acestei lumi. Guvernele și băncile, multinaționalele și organizațiile națiunilor unite (ce ironie!), armatele lumii și universitățile lumii sunt puse în mișcare de oameni. Adică de noi. Nimic din toate astea nu există fără ca noi să suflăm energia sursei interioare în ele.

Acesta este motivul pentru care trebuie să rămânem o turmă inconștientă de 99%, în vreme ce 1% nu au altceva de făcut decât să înfigă în pământ indicatoarele fricii, care să ne spună pe unde să mergem. Trebuie să credem în continuare că suntem în pericol și doar ei ne pot salva. Trebuie să credem în continuare că suntem separați unii de alții, pentru ca să nu avem încredere și să putem fi manipulați. Trebuie să credem în continuare că cerul nu există și că suntem doar niște nenorocite de accidente biologice ale pământului, doar pentru a nu descoperi ceea ce suntem cu adevărat: motoarele acestei lumi.

Dacă ne-ar trece prin cap acest lucru, am putea să punem în discuție totul. Dacă am deveni conștienți că noi suntem expresia ultimă în care curge pământul și cerul pentru a modela realitatea acestei dimensiuni, atunci poate că am transcende nebunia, violența, distrugerea, nedreptatea, manipularea.

A transcende, ziceam, este a include și a merge mai departe. Trebuie mai întâi să acceptăm că toate acestea oglindesc propria noastră ruptură de realitate. Că e despre noi, nu despre ei. Astfel, recunoscând că e despre noi, putem schimba, în interiorul nostru, atitudinea față de realitate. Și abia asta schimbă realitatea.

A lupta împotriva unor aspecte ale lumii, câtă vreme nu le schimbăm în noi înșine, nu are nici un efect.

Acesta este momentul de transcendență la care se referă titlul acestui text.

E timpul să acceptăm faptul că noi înșine am creat separare, prin felul în care am fost învățați să gândim, între diferitele niveluri ale propriei noastre ființe, între noi și ceilalți, între noi și existență. Doar așa vom putea merge mai departe și schimba această situație. Acesta este începutul unei imense schimbări a lumii în care trăim. Începe cu fiecare dintre noi.

Instrumentele acestei transformări prin transcendență sunt de mult timp aici. Am scris mii de pagini, am creat sute de călătorii interioare, mii de oameni au adulmecat deja calea sacră a redescoperirii adevărului despre sine. În lume, alte mii de oameni exprimă deja această cale în diferite moduri, pentru ei și pentru ceilalți. 

Acum este momentul unui act de încredere în această Cale. Și în același timp un act transcendent.

Așa am hotărât să facem noi înșine un pas important, care reprezintă chintesența întregii noastre filosofii față de acest moment al umanității.

Ne mutăm din marele oraș care ne-a fost casă un timp foarte îndelungat, în munți, mai aproape de pământ, natură și cer, mai aproape de noi înșine și de sursa a tot ceea ce am creat până acum. Odată cu noi se mută Școala Maestrului Interior și Cărțile Maestrului Interior, călătoriile, meditațiile, ideile și viziunile noastre. Este un act de încredere în ceea ce suntem și facem, un act transcendent pe un nou nivel de experiență a vieții, în acord cu lumea noastră interioară, din care s-au născut toate acestea.

Acest act se referă la ceea ce suntem, la identitatea pe care ne-o asumăm. Întotdeauna, ceea ce facem derivă din ceea ce suntem, și nu invers. Această alegere schimbă nivelul de experiență și de exprimare a noastră în această lume. Cărțile pe care le scriem devin altfel, meditațiile ghidate de noi se transformă, la fel articolele, retreat-urile și programele online, Școala Maestrului Interior merge pe un nou nivel de claritate, profunzime și Adevăr…

Ruptura noastră interioară a creat lumea așa cum o cunoaștem. E timpul să o vindecăm. Noi, și noi toți. Acest pas ne conduce mai aproape de Existență, de natură, de păduri și munți și cer, mai aproape de noi înșine și de Adevăr. Astfel, în creațiile noastre se scurge o nouă Frumusețe, Pace și Putere pe care le împărtășim, pentru totdeauna cu voi. Marile creații, purtătoarele Adevărului, sunt pentru totdeauna.

Suntem una cu Existența, cu Dumnezeu sau oricum ați vrea să numiți ceea ce Este de jur împrejurul nostru. N-am fost niciodată singuri, deși am crezut mereu acest lucru. Dimensiunea densă a existenței, din care face parte această lume, este un spațiu sacru și sigur, în care învățăm să creăm realitate și să folosim imensa putere creatoare pe care am primit-o în dar la nașterea noastră din Întreg. E un fel de workshop divin pentru creatori. Învățăm să ne asumăm Puterea și nu am putea face asta fără să ne confruntăm cu rezultatele gândurilor, poziționărilor și acțiunilor noastre. În asta constă workshop-ul divin și pentru asta suntem aici.

Momentul de transcendență este acum.

Crizele umanității sunt crize de transformare, în care putem alege din nou trecutul, sau putem trece clasa. Și acum examenul este transcenderea rupturii interioare care ne-a separat de existență. Este un examen de … maturitate a gândirii care va schimba complet această lume și pe noi toți.

Alegerea noastră de a ne îndepărta de energia fracturată a orașului și a merge mai aproape de natură, de sursă, de existență, are legătură cu acest moment al nostru, ca ființă personală și colectivă. Consacrarea noastră, aceea de a trăi noi înșine cât mai profund acest proces și de a împărtăși întreaga noastră experiență, până când toți oamenii vor descoperi în interiorul lor Adevărul, Iubirea, Frumusețea și Pacea, rămâne neclintită.

Ne mutăm în paradis. Atributele fundamentale ale existenței enumerate mai sus, vor curge în creațiile noastre și vor ajunge, ca întotdeauna la voi. Vă mulțumim pentru drumul parcurs împreună până aici. Mergem de-asemeni împreună, mai departe, pe un nou nivel de experiență și conștiență. Lumea se schimbă prin noi.

HFT

„A început cu multă tandrețe și atracție și dorință de a fi împreună, ca și alte relații în trecut. Cum de se face că, și această relație, pare că se termină tot cu gesturi agresive și vorbe aproape teroriste?” – întrebare pusă ieri, într-o ședință individuală de Atingere Terapeutică Integrală. Un bărbat, aflat pe muchia ascuțită a relației sale de cuplu, îmi punea această întrebare. Avea lacrimi în ochi dar se abținea. Că…deh… bărbații nu plâng.

Vrei să se termine – l-am întrebat – sau vrei să poți lucra, împreună cu partenera ta, cu toate aceste obstacole ce au apărut în relația voastră? Sunt normale, în fiecare relație de cuplu, de iubire, obstacolele pe care le descrii și acestea întotdeauna interferează cu acea curgere naturală a iubirii.

Ea nu vrea. Ea nu poate. Ea este închisă. Ea refuză… s-a grăbit el să-mi răspundă. Ea. Ea. Ea. Și, cu siguranță, dacă ar fi fost „ea” în fața mea, ar fi răspuns: El nu vrea. El nu poate. El este închis. El refuză. El. El. El.

E nevoie ca amândoi să își dorească să renunțe la luptele ego-ului imatur și limitat și îngust.

E nevoie ca amândoi să accepte a lăsa la o parte amprenta familială și comportamentele ce țin de bagajul cultural care le saboteze potențialul unei conexiuni mai profunde unul cu celălalt.

Limitările unui ego încă neajuns la maturitate ne sugrumă tuturor conexiunile profunde cu ființa iubită. Vrem conexiune, căci este o nevoie fundamentală a ființei, și, totuși, fără să vrem de cele mai multe ori, ne închidem. Când suntem în deschidere, în respect, în totală încredere, în compasiune unii cu ceilalți, putem spune că suntem în iubire. Când îl putem asculta, cu atenție, pe celălalt, îi oferim un mare dar. Și, astfel, ne satisfacem nevoia fundamentală de a dezvolta relații.

Toți căutăm conexiune. Încă de mici, de copii fiind. Dar pentru că nu ne simțim văzuți, auziți, respectați, prețuiți… ajungem să ne producem o mare rană ce ne obligă, apoi, să ne închidem. Și învățăm să adoptăm, mai degrabă o atitudine închisă, decât una deschisă care conduce la trăirea și simțirea iubirii. Ne închidem față de cei din jurul nostru dar și față de bogăția lăuntrică din lăuntrul ființei noastre. Și apoi vrem ca celălalt să se deschidă și să simtă care ne sunt nevoile. Și să ni le și satisfacă. Căci… doar ne iubește, nu-i așa? Vrem ca celălalt să comunice. Vrem ca celălalt să se schimbe. Vrem ca situația dificilă din relația de cuplu să se schimbe de la sine în timp ce noi continuăm să fim închiși. În neîncredere. În respingere.

Nu ne-a învățat nimeni că adevărata conexiune este cea cu noi înșine, mai întâi de toate, cu natura noastră esențială, cu tot ceea ce este dincolo de măștile pe care le-am tot purtat. Abia când pășim într-o călătorie sinceră a inimii noastre putem vorbi despre o adevărată conexiune. Doar după ce învățăm să ne ascultăm și să ne raportăm mai profund la ceea ce simțim, la ceea ce experimentăm, la ceea ce trăim, putem crea o sinceră conexiune cu celălalt.

Provocarea de a crea o conexiune sinceră, autentică, cu o altă persoană ne obligă, în mod inevitabil, să devenim mai conștienți, să ne investigăm cu sinceritate, să ne autoexaminăm mai în profunzime, să conștientizăm felul în care ne trăim viața. O conexiune sinceră ne provoacă să fim autentici. Și să scoatem la suprafață potențialul nelimitat. Să împărtășim gama vastă de bogății lăuntrice. În conexiunile autentice, falsul sine – construit pentru a ne apăra de durere – dispare. Acel cocon al confortului, unde ne simțim (aparent) în siguranță, dispare… atunci când creăm conexiuni profunde, sincere, autentice.

Există diferite hărți pe teritoriul relațiilor de cuplu.

Însă, pe care să o respectăm? Nu ne învață nimeni cum să navigăm, chiar și cu harta în mână. Până unde sunt limitele mele și unde începe teritoriul celuilalt?

Uneori ne este greu să facem diferența între iubirea absolută, adică necondiționată, și cea relativă, adică condiționată.

Toți vrem să fim iubiți necondiționat. Am auzit, de atâtea ori această sintagmă: „iubire necondiționată”. Poate chiar și înțelegem, și simțim, ce înseamnă. Dar, oare, suntem în stare, la rândul nostru, să iubim necondiționat? Putem oare să iubim precum iubește Soarele vărsându-și lumina și căldura pe toată lumea? Soarele ne iubește, fie că suntem deschiși sau închiși.

Chiar și într-o zi înnorată, soarele tot strălucește. Nu face alegeri. El tot strălucește, indiferent dacă noi îl percepem sau nu. Am tot auzit că adevărata noastră natură este iubirea. Până însă nu am simțit și trăit eu însămi, cu adevărat, această stare, mi-a fost greu să cred. Dacă ne folosim de aceste cuvinte precum niște cuvinte spirituale și atât, fără să ne dăm voie să ne simțim, cu adevărat, profunzimea naturii noastre, nu ne vom putea simți esența – iubirea. Starea naturală a ființei, esența – iubirea, este o stare ce trebuie trăită pentru a putea fi recunoscută. Și asta se poate face doar printr-o atitudine deschisă.

Nu ne vom putea simți căldura și bunătatea, rămânând închiși, neîncrezători. Inima noastră este precum un transformator al întregii ființe. Dacă învățăm să primim în inimă, tot ceea ce vine către noi, putem simți cum în vasul alchimic al inimii, totul se poate transforma și, de acolo, să ne curgem iubirea în lume.

Doar că ne obturăm singuri, fără să vrem, canalul către inimă. Și, în mod inevitabil, experimentăm iubirea prin propriile noastre filtre. Încărcate. Îmbâcsite, uneori. Filtrele noastre devin precum norii grei și denși într-o zi întunecată, apăsătoare, înnorată. Iubirea condiționată, relativă, este precum lumina soarelui filtrată – soarele începe să iasă, atunci când noi simțim atracție, când o altă persoană ne face pe plac, e de acord cu părerile noastre, cu credințele noastre. Și aceeași iubire dispare, în spatele norilor, imediat ce aceeași persoană nu mai este de acord cu noi și nu ne mai face pe plac. Așa că, iubirea relativă nu este ceva stabil și pe care să ne putem baza. Este precum vântul. Sau este ca și o zi parțial înnorată.

Ce reprezintă norii? De unde vin aceștia? „Norii sunt o metaforă pentru personalitatea condiționată, pentru acumularea de frici, de dureri, de mecanisme de apărare, de suferințe care, pur și simplu, ascund soarele… sau diminuează prezența iubirii în viețile noastre.” (John Welwood – Călătoria Inimii). Norii sunt precum o iubire obscură dar și precum funcțiile iubirii de sine. În sensul că furia, competiția, gelozia, răutatea, nesiguranța, frica, abandonul, sunt toate reacții împotriva faptului că nu ne simțim suficient de iubiți. Dacă nu ne-am simțit pe deplin iubiți, cărăm această experiență în corpurile noastre. Amprenta acestei răni este gravată adânc în trupul nostru. Nu avem, pe deplin, încredere în iubire. Ne închidem în fața iubirii.

Toți suntem afectați de rana umană universală.

Aceea de a nu ne simți iubiți, mai ales a nu ne simți iubiți pentru cine suntem. Majoritatea dintre noi a avut în viața sa, chiar și doar preț de o clipă, acces la iubirea necondiționată… Prezența celeilalte persoane este magie pură. Norii se dau la o parte… soarele strălucește… păsărelele ciripesc… Dar sentimentul de profundă deschidere și de acceptare… nu continuă într-un mod constant și într-o formă consistentă și pe care să ne bazăm… pentru că toți avem personalități condiționate și emoții puternice care se pun de-a curmezișul. Abia aici este unde adevărata relație de iubire începe. Abia aici călătoria inimii începe. Atunci când acceptăm să învățăm cum putem lucra, împreună, în cuplu, cu tot ceea ce ne activăm unul altuia.

Care sunt proprii tăi nori care se pun pe cerul relației tale de cuplu, de iubire?

Ai vrea să-i poți identifica, deschizându-ți, astfel, inima în fața iubirii și intrând în călătoria inimii tale?

Poate că nu ți-a spus nimeni până acum că ești mult mai mult decât emoțiile tale, decât personalitatea condiționată și învăluită de norii grei cu care te-ai și obișnuit. Însă, da, natura ta adevărată este mult mai largă și mai capabilă să alunge orice nor, oricât de gri și ne greu ar fi acesta. Pe muchia ascuțită a relației de cuplu, ajungem toți. Fie părăsim relația, și ne trezim că o recreăm cu o altă persoană. Ajungem, curând, la aceleași emoții, aceleași comportamente, aceleași tipare de gândire. Aceleași dezamăgiri. Aceeași închidere. Fie putem binecuvânta oportunitatea uriașă pe care ne-o aduc provocările dintr-o relație de iubire. Oportunitatea de a ne dezvolta personal, oportunitatea de a ne transforma. De a crește împreună și de a renunța să mai proiectăm pe celălalt dezamăgiri trecute, răni vechi, suferințe trăite în alte relații.

Neîncrederea în femei se transformă în… ea nu vrea, ea nu poate, ea este închisă, nu mă pot baza pe ea. Și, de asemenea, neîncrederea în bărbați, se transformă în el nu mă aude, el nu mă vede, nu mă pot baza niciodată pe el. Iar dacă el sau ea ne spune într-un anumit moment „nu” cât de rapid ne închidem și emitem gândul că ne respinge, că nu ne iubește? Dacă m-ar fi iubit ar fi spus DA acum. Nici el/ea nu mă iubește. Doar pretinde. Povești, povești, povești, pe care ni le tot repetăm și care țin de răni vechi. Ei bine, lasă, că va vrea și el/ea să-i spun da. Am să-i arăt eu. Voi răspunde cu aceeași monedă. Voi spune și eu „nu”. Și, iată, prelungim jocul unei lupte inutile, pretinzând că ne iubim și mirându-ne cum tandrețea începutului se transformă rapid în agresivitatea și teroarea sfârșitului. Uităm că jucăm rolul de catalizatori unii pentru ceilalți în relațiile de cuplu și, mai degrabă, vrem să renunțăm în loc să profităm de oportunitatea pe care ne-o aduce relația de iubire.

Putem ajunge să trăim iubirea conștientă doar după ce toți norii grei se vor fi scuturat. Norii grei ce apar în relația de iubire par a fi amenințători și tindem să fugim din calea lor. Dar ei sunt cei care dau drumul rănilor vechi să fie vindecate căci iubirea este cea mai potentă forță de vindecare ce există pe acest pământ.

Nici un terapeut, Maestru, Guru, sau mai știu eu ce alt „specialist”, nu poate scoate la suprafață ceea ce puterea iubirii poate face. Răni adânci pot fi aduse la suprafață și îmbrățișate de iubire, de alegem să ne vindecăm și să trăim o altă formă de relație de cuplu. Pentru a iubi pe deplin, avem responsabilitatea să ne arătăm așa cum suntem. Cu toate rănile, emoțiile, vulnerabilitățile, fricile și îndoielile. Da, ne sperie să facem asta. Și oscilăm. Reacționăm la propria noastră deschidere. Fugim înapoi la închidere. Și proiectăm. Ea nu poate. Ea este închisă. Ea mă respinge. Sau… El nu poate. El este închis. El mă respinge.

Cât de mult vrei să rămâi în coșmarul trecutului? Sau

îți poți asuma un „risc” mai mare în a te deschide în fața iubirii și a porni în călătoria inimii tale?

Căci, cu siguranță, ai trăit experiența (chiar și doar pentru o clipă) de fi ținut/ă în brațele iubirii.

Odată îmbrățișată relația de cuplu, de iubire, ca și o călătorie transformatoare, acceptând să învățăm de la emoțiile noastre și de la tiparele vechi de gândire și comportament, totul devine posibil.

Vrei să termini această relație – l-am întrebat – sau vrei să poți lucra, împreună cu partenera ta, cu toate aceste obstacole pe care mi le descrii acum, recunoscând și acceptând că relația voastră devine o călătorie a descoperirii de sine? A îmbunătății relația cu partenera ta te obligă, în primul rând, să îmbunătățești relația cu tine însuți. A continua această călătorie a inimii tale, în care să-ți dai voie să simți curgerea iubirii – întotdeauna, prezentă -, este o imensă oportunitate pe care ți-o oferi tu însuți.

Vreau să continuu  – mi-a răspuns – dar nu știu ce hartă să folosesc.

I-am oferit o hartă și i-am promis că-l ajut să o citească și să-i însoțesc pe amândoi, readucându-i aminte, însă, că harta nu este același lucru cu teritoriul!

Relația de iubire este cel mai important spațiu de vindecare, cunoaștere și transformare interioară, cea mai înaltă formă de spiritualitate trăită.

Cu vibrația iubirii ce merită a fi trăită,

AmmaRa

Ne întâlnim între noi în corpuri fizice, ne recunoaștem după chipuri și după aparența fizică, ne dăm mâinile sau ne îmbrățișăm, după cum e cazul, dar ne ferim să ne simțim cu adevărat între noi. Nu este adevărat că nu putem să facem asta. Putem să o facem dacă vrem. Dar a trecut atât de multă vreme de când ne-am permis să simțim în interiorul corpului întâlnirea cu celălalt, încât pare că nici nu mai știm cum să redeschidem porțile. Am stat prea mult timp încremeniți, zăvorâți în spatele carapacei de protecție, încât dacă am deschide acum, nici n-am ști ce să facem cu asta.

O Călătorie acolo unde se naște Relația.

Din  Cartea Maestrului Interior

Ce să simt din întâlnirea cu celălalt? Este la fel de rătăcit în gândire ca și mine, îmi povestește situații pe care le cunosc deja, se plânge de lucruri pe care le știu pe de rost, nici măcar nu pot să ascult până la capăt. Îmi ajung problemele mele, nu am nevoie de ale altora. Și, în plus, a deschide înseamnă implicit posibilitatea de a fi rănit. Posibilitatea durerii mă face să rămân ferecat, în numele experienței mele din trecut, în care fiecare deschidere naivă a însemnat o sângerare.

Recunoști peisajul? Atitudinea prezentă chiar și în cele mai apropiate relații? Această atitudine care limitează percepția, adică senzațiile din corp, de frica durerii?

Cum ajungem să purtăm măști impenetrabile în spatele cărora să ascundem nemulțumirea, frustrarea, furia, rușinea, vinovăția și tristețea, chiar și față de oamenii cărora le spunem – sau obișnuiam să o facem – că îi iubim? Cum ajungem să transformăm chiar și cele mai mari iubiri în relații uscate, plate, în care ne sudăm pe noi înșine în cadre fixe, în mecanisme de funcționare, ca niște păpuși mecanice care reacționează la situații precum o aplicație de telefon mobil? Această tocire a sensibilității, a atenției, a simțirii este un fenomen generalizat care transformă lumea noastră în labirint, într-un teatru grotesc uneori, al măștilor de complezență. Ne prefacem că nu vedem nimic la ceilalți, ca să putem crede că nici ei nu văd falsitatea, ascunderea, zidurile, măștile, neîncrederea. (…)

Energia vitală este ca o apă pe care o modelăm în interiorul nostru. Apa ia orice formă, indiferent de vasul în care o punem. Această apă interioară nu este o metaforă, ci o realitate pe care o folosim permanent pentru a crea diferite atitudini, pentru a zâmbi sau a ne încrunta, pentru a părea mai mari decât suntem sau dimpotrivă mai mici, pentru a realiza măștile menite să arate celorlalți chipul potrivit. Potrivit pentru ce? Știi bine pentru ce. Pentru a obține într-un fel sau altul energia sacră a Atenției celuilalt, sau dimpotrivă, pentru a evita orice alt contact înafara celui mental. Schimb de idei. Ne păstrăm la distanță, nu e nevoie să ne simțim, e suficient să relatăm unele lucruri, asta ne scutește de nesuferitul fenomen numit rezonanță, sau empatie, sau compasiune. Frica sau durerea oamenilor activează propria noastră frică și durere și noi nu vrem asta. Vrem să fim amorțiți. Am muncit mult pentru a nu mai simți nimic, pentru a fi la adăpost. Asta nu înseamnă însă că nu putem să vorbim despre compasiune sau că nu putem să o mimăm.

Nu ne dăm seama că protejându-ne, închizându-ne, fiind prudenți, ne-mai-primind nimic din exterior, ne limităm în același timp propria noastră exprimare. Orice suprafață de separare funcționează în ambele direcții. Bula de realitate pe care o creăm, odată transformată într-un ou de cristal, este adevărat, ne protejează de durere. Nu mai simțim nimic. Dar în același timp ne obligă la recluziune. Suntem mai în siguranță, dar suntem mai singuri, și percepem din ce în ce mai puțin din realitatea vieții. În compensare, gândim din ce în ce mai mult despre ceilalți – nu spun că îi judecăm, ci doar că gândim mai mult despre ei, în loc să-i simțim.

Am aruncat o privire în treacăt, asupra unei perioade din copilărie și poate din adolescență, în care am început să învățăm nu numai cum să ne ferim de durere, să ne protejăm în spatele măștilor, dar și ce fel de măști este potrivit să creăm pentru a obține ceea ce orice ființă umană are nevoie: conexiunea cu ceilalți, prin care curge energia Atenției. Unii au devenit slujitorii celorlalți, alții joacă rolul de stăpâni care acceptă cu condescendență darurile de Prezență, unii joacă rolul neajutoratului, alții al salvatorului care se abandonează pe sine pentru ceilalți. Unii joacă rolul atotștiutorului și povățuitorului, dând sfaturile pe care el însuși ar trebui să le urmeze. Celălalt face pe ascultătorul și astfel se hrănește cu Atenția naivului povățuitor, în vreme ce pe dinlăuntrul său nu are răbdare să se asculte nici măcar pe sine, nicicum pe altul. Eroi salvatori și victime manipulatoare, stăpâni și sclavi, sacrificați pe crucea lumii și profitori, abuzatori și abuzați, acesta este spectacolul identităților prin care noi creăm realitatea labirintului.

Nu e nimic rău în asta, dimpotrivă, este un act de creație, chiar dacă inconștientă, care, într-o bună zi ne va conduce către un adevăr mai larg. Singurul neajuns este durerea inerentă a acestui joc.

Suntem ființe creatoare de realitate, indiferent că ne dăm seama de asta sau nu.

Realitatea curge din noi la fiecare respirație și fiecare gest. Măștile, rolurile și durerea sunt creația noastră, sunt forma în care turnăm energia sacră a ființei noastre. Am putea s-o turnăm mai mult în creații extraordinare, în relații pline de iubire, în proiecte pline de succes, în acțiuni strălucitoare și aducătoare de mulțumire, dar asta ar însemna să deturnăm energia Atenției din modurile vechi de funcționare și să-i dăm forme noi. Și asta este foarte greu. A ieși din tipare, din obișnuință, din imaginea lui așa sunt eu. (…)

Există nenumărate momente în trecutul nostru în care ne-am simțit răniți, abandonați, nevăzuți, ignorați, nedreptățiți, agresați, tocmai de aceia de la care așteptam totul. Poate părinții noștri atunci când eram mici, poate altcineva ca adolescenți. Acestea sunt aspecte ale ființei noastre, încremenite în timp. Sunt personaje interioare a căror energie nu este altceva decât energia noastră vitală, încremenită într-o secvență de viață. Suntem noi înșine în diferite variante ca timp, spațiu și experiență. Aceste personaje interioare, pentru a merge mai departe, au găsit soluții de supraviețuire, adică diferite atitudini, măști, moduri de a fi, ca răspuns la o realitate percepută ca ostilă. Ele creează seturi de atitudini de răspuns în fața experienței vieții, modele de reacție pe care le considerăm ale noastre, adică le introducem în construcția numită identitate. Experiența aspectelor noastre interioare, structurează concluzii asupra realității, etichete despre realitate, pe care le considerăm definitive. Așa este realitatea vieții. 

Aceste concluzii, multe dintre ele trase la vârste foarte imature, sunt concluziile despre viață ale unor copii răniți. Ele implică emoții puternice, frică, furie, neputință, rușine, vinovăție, tristețe, dezamăgire, care vor deveni mecanisme emoționale pentru mai târziu. În orice situație de criză, similară cu aceea în care aspectul interior este încremenit în timp, va anclanșa modelul emoțional corespondent, vechile concluzii despre realitate ale acestuia și vechea atitudine de răspuns în fața vieții. Vom folosi soluțiile de supraviețuire ale acestor aspecte interioare, rănite, și măștile și atitudinile pe care le-am creat atunci, ca moduri de a exista mai târziu. Acestea sunt rolurile noastre de mai târziu.

Le folosim atât de mult încât uităm cu desăvârșire că au fost soluții de supraviețuire ale unor aspecte imature, fragile, vulnerabile, care se considerau lipsite de orice putere în fața realității. Ajungem să folosim aceleași vechi răspunsuri de atitudine, gândire, emoție și relație în situații care nu mai au nici o legătură cu acele momente. Între timp, am sudat deja o personalitate, un ego, despre care credem că ne reprezintă, structurat pe trecut. Nu ne dăm seama că făcând acest lucru, prelungim trecutul și creăm un viitor care nu face decât să repete acel trecut. Experiența vieții pare să confirme la nesfârșit atitudinile noastre, să ne confirme convingerile, să ne alimenteze concluziile despre viață și modelele emoționale. Relațiile noastre par să se repete la nesfârșit, în variante similare. Uneori ieșim dintr-o relație și creăm alta, dar povestea se repetă, ca trasă la șapirograf. Credem că avem ghinion, că așa e viața dar, de fapt, viața nu face decât să ne oglindească vechile noastre atitudini, vechile soluții de supraviețuire, vechile frici și închideri.

Nu, viața nu confirmă nimic, decât oglindește ca situații ce par exterioare, configurațiile noastre interioare, convingerile, atitudinile, tot ceea ce modelăm înlăuntrul nostru în mod inconștient.

Respiră adânc și privește cumva în spatele tău, în trecut și vezi dacă recunoști ceva din toate acestea. Este un mecanism universal. Îl repetăm toți, de nenumărate ori, până când începem să ne punem întrebările potrivite.

Ce fel de atitudini crezi că poate crea o personalitate imatură, infantilă, vulnerabilă, în fața unor situații dureroase? Ce-ar putea crea fetița sau băiețelul din tine, în interior, în fața unei situații în care nevoia sa de prezență, de atenție, de conexiune, de iubire, nu este împlinită? Ce ai creat tu însuți ca atitudine?

Nu sunt prea multe variante de răspuns. În primul rând ai creat închidere la nivelul percepției, al simțirii, pentru ca să nu te mai doară. E un răspuns natural. Cunoști foarte bine acea anestezie, acea dedublare care apare în momentele de mare tensiune, în care pare că nu tu ești cel sau cea implicată în situație, ci e ca și cum ai fi într-un film. Mulți copii fac asta în situații de criză. Se separă de situația dureroasă, apoi o îngroapă și o uită. E foarte probabil ca nici tu să nu fii străin sau străină de această tehnologie interioară de protecție în fața durerii. Apoi ai inventat modurile potrivite de a obține ceea ce doreai.

Dacă ești mai degrabă un izvor puternic de realitate, de energie vitală, de gest, poate că ai ales ca personaj principal pe care să-l joci în viața ta salvatorul, cel care se descurcă, cel care face rost, are, și îi ajută și pe ceilalți, uneori lăsându-se pe sine la o parte. De multe ori salvatorul devine un tiran care crede că știe mai bine ce au nevoie ceilalți, și care le cere, în schimbul ajutorului de orice fel, recunoștință, loialitate, atenție, prezență. Devine tiran dacă nu le primește. De asemeni, salvatorul poate să aibă nuanța unui personaj performant, de provider de , orice, pentru oricine, de perfecționist. Căderile sale îl fac să se considere… victimă uneori, atunci când i se pare că nu primește respectul și recunoștința cuvenită, sau când victimele pe care le ajută el îi refuză ajutorul. Salvatorului îi este greu să primească, deși a primi este un semn de deschidere. El pare deschis, dar nu este. Consideră a primi o umilință și un semn de slăbiciune. El urăște slăbiciunea și, de fapt, își disprețuiește victimele dependente de el.

Pentru salvator, totul poate să fi început cândva, într-un moment în care el a avut o nevoie imensă de ceva, de cineva, sau de ceva de la cineva. Acesta este aspectul rănit. Concluzia sa despre realitate a fost probabil: oamenii, femeile sau bărbații, sunt răi, ei nu pot să-mi dea ceea ce eu am nevoie. Nu pot avea încredere. Trebuie să mă descurc singur și doar singur. Ba mai mult, să-i ajut pe cei care au nevoie, ca să nu sufere ca mine. Trebuie să fiu puternic, competitiv pentru ca această situație să nu se mai repete niciodată. Trebuie să câștig atenția, iubirea, prețuirea celorlalți, servindu-i, chiar dacă ei sunt niște neputincioși. Aceasta este soluția de supraviețuire care va articula mai târziu întreaga sa realitate, relațiile sale, job-ul său, modul să de a fi în această lume, alegerile sale. Va fi uitat de mult că este o creație născută din durere și lipsă, la o vârstă imatură. Se va însura, sau mărita, dacă este o femeie, confundând ajutorarea cu iubirea, o relație de iubire cu un schimb de atenție. Inutil de spus aici care este finalul acestei povești. Îl cunoști deja.

De-asemeni cunoști cu certitudine și perspectiva cealaltă. În care aspectul rănit trage concluzii diferite despre realitate, într-o situație similară. Aceeași lipsă de prezență, aceeași durere, concluzii diferite, soluții de supraviețuire diferite. Ce spui despre această concluzie: oamenii sunt indiferenți, reci, absenți, uneori cruzi, insensibili la durerea și nevoile altora. Singura soluție este să le atrag atenția, exagerând suferința mea, până când mă văd, până când mă bagă în seamă, până când obțin ceea ce doresc să obțin, atenția lor, iubirea, mângâierea, o privire, un gest, un ban, o situație, ceva ce am nevoie. A mers odată, va merge mereu. Concluziile conțin și soluțiile de supraviețuire. Aceeași situație care a născut un salvator, acum naște o victimă. 

Ei se vor înțelege de minune, se vor căuta, vor crea o realitate tranzacțională, cum ar spune un psiholog, în care își vor juca rolurile vieții lor. Cel mai probabil este ca victima să ajungă să-și joace metoda în orice situație și acesta să devină modul ei de a trăi, mereu în preajma unui salvator. În adâncurile ei, victima nu se crede deloc slabă, ci foarte inteligentă și capabilă, și, în cazurile cele mai adânci ale identificării, îl disprețuiește pe salvator, pentru că poate fi manipulat și folosit, cu toată mândria lui de salvator. Victima trăiește într-o psihologie a lipsei și a dependenței, mereu în exterior, la fel ca și salvatorul care are mereu nevoie de o victimă pentru fi întreg. Ei sunt ca sacul și peticul.

Filmul vieții lor este semnificativ pentru construcția de realitate numită ego. Fiecare ego este identitate construită mai mult sau mai puțin în acest fel. Ego și rolul său central, sunt o creație de realitate în care investim o imensă cantitate de energie vitală. De fapt, investim tot ce avem. Pe măsură ce crește, mănâncă din ce în ce mai multă energie, suprafețele de separare au nevoie, pe măsură ce se osifică, de tot mai mult din energia sursei. Suprafețele de separare devin din ce în ce mai rigide, măștile pe care le purtăm în diferite situații, din ce în ce mai asemănătoare. În esență, rolul central, așa cum îl numim noi în Școala Maestrului Interior, este modul în care am ales cândva să funcționăm, un fel de hard core al construcției numite ego, care se manifestă în toate aspectele vieții noastre.

Există elemente comune de atitudine și de gândire între felul în care suntem în cuplu, felul în care suntem la job sau creăm afaceri, în care relaționăm cu oamenii, și felul în care conducem mașina, de pildă. Rolul central este o configurație lăuntrică de atitudine, mecanisme de gândire care generează mereu același set de emoții și, în cele din urmă, amprentează corpul nostru, se transferă în felul în care ne mișcăm și în starea de sănătate. El se naște din concluziile fundamentale pe care le-am tras cândva despre viață, oameni și reprezintă cu precizie soluțiile noastre de supraviețuire.

Acest nivel, al energiei vitale pe care o turnăm în relații, acțiuni, gesturi și din care ne creăm măștile, este același care ne permite să simțim în corp, la nivel fizic, realitatea. Este un extraordinar mediu de rezonanță, mai subtil decât cel al materiei, care se transformă necontenit în ecouri ale realității, ale situațiilor, sub formă de senzații în corp. În esență, acest mediu de rezonanță poate deveni pentru tine un instrument uluitor de rafinat pe măsură ce îl folosești. Dar primul pas este deschiderea acestui câmp printr-o nouă atitudine.

Construcția egotică este, întotdeauna, închisă, prudentă, judecătoare, în defensivă sau în atac, iar energia sacră a ființei este investită în suprafața de separare, în ziduri. Este suspicioasă și neîncrezătoare, orientată mereu către exterior, pe ceilalți, în încercarea necontenită de a controla realitatea, pentru a obține ceea ce crede că nu are. De aceea, ego nu simte realitatea, ci mai degrabă o gândește. Gândirea necontenită este coloana vertebrală a ego-ului.

A nu simți a fost cândva o alegere pe care, inevitabil, noi toți am luat-o în urma durerii.

O alegere fortuită, pentru că de-obicei luăm, facem acest lucru la vârste mici, când lumea noastră este complet dependentă de cei din jurul nostru. Nu mai ești cel sau cea care ai fost atunci, nu mai ești fetița sau băiețelul neajutorat, dar ai continuat să consolidezi un mod de a fi, de a crea realitatea vieții tale, pe aceleași baze. A simți realitatea este un mod cu mult mai complex de a ne raporta la realitatea vieții, și este atributul maturității psihologice, emoționale, mentale și relaționale,  care permite ieșirea din labirint, dizolvarea lui.

A simți, ca mod de a ne raporta la realitate, se petrece în ecuația confort/disconfort. Îți amintești? Dualitatea fundamentală a acestui nivel este plăcere/durere. Confort/disconfort. Este un mod foarte direct, foarte esențial de a percepe diferite situații. Pur și simplu, ceva din ființa noastră rezonează în diferite situații cu realitatea exterioară corpului, și asta se transferă în senzații la nivel corporal. Dacă suntem deschiși și energia vitală lăuntrică este liberă, curgătoare, ne-turnată în separare și tensiune, percepem în nenumărate moduri ecourile diferitelor configurații de realitate din care facem parte. A face alegeri pe baza a ceea ce simțim este o chestiune de deschidere și de încredere în propriile noastre senzații interioare.

Am auzit de nenumărate ori această frază: nu pot să simt, nu simt nimic din realitate.

Este semnul identificării totale cu structura egotică, cu gândirea, este expresia totală a separării consolidate temeinic. Natura noastră profundă este simțitoare, perceptivă. Cum spuneam la un moment dat, a simți nu este un har sau un dar, nu este doar atributul unora, ci face parte din natura profundă a ceea ce suntem. A simți deschide un nou mod de a crea realitate în această dimensiune și este o transformare fundamentală, interioară a întregii noastre vieți.

Doar frica de a simți din nou durerea, ne împiedică să simțim.

Pentru un copil este normală. Pentru timpul maturității devine un handicap. Da, înțelegi bine, structura egotică se maturizează și se transformă necontenit, este o creație care la început este inconștientă, este o reacție la situațiile vieții, dar pe măsură ce tot mai multă experiență de viață este trăită, concluziile despre realitate, relații și despre existență se modifică. Tot mai multă încredere avem în propriile noastre puteri, tot mai aproape de centrul fundamental al ființei noastre este atenția noastră. Un ego matur, pregătit pentru transcendență, are atenția mai degrabă în interior, decât pe ceilalți, este conștient că este un centru de realitate și că alegerile, acțiunile și poziționările sale determină calitatea experienței sale de viață. Cu alte cuvinte, un ego matur psihologic își asumă responsabilitatea pentru propria sa experiență. Nu este cazul construcției de realitate primare, pentru care optăm la nivelul aspectelor noastre rănite, al rolurilor vechi, care sunt aspecte infantile, dependente.

Respiră adânc, lent, dă din nou profunzime respirației tale și reconectează-te cu senzațiile din burtă, din pântecul tău, creează din nou acolo un centru de atenție. Conștientizează forma interioară a corpului fizic și creează atitudinea deschisă, ca un mic experiment, în vreme ce noi continuăm să explorăm acest spațiu al energiilor vitale. În vreme ce cuvintele se nasc în fața ta, în vreme ce respiri adânc și lași senzațiile din corp să existe, fără să închizi ochii vreun moment, deschide-te în spatele tău, către cel sau cea care ai fost, către nenumăratele tale aspecte interioare pe care le-ai creat, și care ești chiar tu, în diferite momente. Tot ceea ce ai trăit este în tine, chiar acum, în sfera ta de Conștiență. Poți revela orice moment, orice situație, cu toate configurațiile sale de gândire, emoție, atitudine.

Privește din perspectiva relațiilor tale, în trecut, fără să intri în detalii. Vezi dacă poți desluși concluziile tale despre realitate și despre oameni, pe care le-ai tras cândva. Vezi în ce măsură aceste concluzii au fost influențate de mediul tău familial, cultural, social, din care provii. Privește la mecanismele de supraviețuire care te-au ajutat să mergi mai departe, în ciuda durerii inerente a unor momente. Privește la ceea ce ai creat mai târziu, și la felul în care ai construit suprafețe de separare și relații, privește la măștile pe care le-ai adoptat și conștientizează felul în care uneori uiți că sunt doar niște măști. Când ai ajuns să crezi că așa sunt eu? Când ai uitat că, de fapt, tu ești sursa, marele actor care joacă în toate rolurile vieții tale? Privește în perspectivă, înapoi, la acest proces interior în care, fără să-ți dai seama, ai devenit una cu masca ta, cu soluția de supraviețuire a copilului din tine, cu amprenta părinților tăi, uitând natura ta profundă de creator.

Ai putea simți nevoia să investighezi mai mult această dimensiune a ființei tale care ține de nivelul relațiilor și al investițiilor de energie vitală. Dacă uneori te simți obosit sau obosită de viață, dacă percepi uneori platitudine și non-sens, dacă relațiile tale ți se par uneori artificiale și pline de falsitate, dacă te întrebi uneori la ce bun toate astea și care este sensul vieții tale, dincolo de rolurile pe care le joci, atunci ești pregătit sau pregătită să te deschizi în fața unui adevăr mai larg. Dă-ți timp pentru această investigație interioară pe care o poți face ca pe o meditație.

Și acum privește, tot în spatele tău la cine ești tu în relația ta de cuplu, de iubire, aruncă o privire la conexiunea profundă între alegerile inconștiente făcute cândva de copilul care ai fost, la concluziile sale despre viață și oameni, la soluțiile sale de supraviețuire, și la felul în care toate acestea sunt reprezentate în relația ta de iubire. Respiră adânc și veghează la senzațiile din corp, fără să blochezi nimic, fără să te temi de nimic.

Cât de vie este relația ta de cuplu?

Cât de mult s-a uzat, cât de mult a devenit un joc al măștilor și al rolurilor? Cât de plată a devenit în timp? Sau, dacă nu ești într-o relație de cuplu acum, ce legătură este între rolul tău central, între principalele tale atitudini, și această absență? De multe ori, jocul pe care l-am descris mai sus, sacul și peticul, salvatorul și victima și nenumărate variante ale acestora, intră în jocul tranzacțional cu atenția, cu prezența, rolurile complementare iau locul adevăratei iubiri și sunt confundate cu iubirea. Fiecare oferă celuilalt ceea ce are nevoie, cel puțin pentru un timp. Apoi intervin copiii, ratele la bancă, și platitudinea repetitivă, uitarea… Până când se nasc întrebările. Ai propriile tale întrebări despre asta. Poți vedea conexiunile între toate acestea și propria ta viață? Poți vedea felul în care energia ta vitală este blocată în modele de experiență din care pare uneori imposibil de ieșit?

Relația de cuplu este cea mai desăvârșită reprezentare a relației noastre cu lumea, cu această dimensiune a existenței, încarnată. Reprezintă cu desăvârșire paradigma, prisma prin care privim experiența umană, felul nostru de a fi în această lume. Este reprezentarea în experiență umană a basoreliefului nostru interior și a rolului central din care am făcut alegeri.

Respiră adânc. Nu folosește la nimic acum să reiei vechile texte și justificări, să renaști vechile scuze, vechile acuzații lansate de jur împrejurul tău.

Nu există ghinion, nu există noroc, nu există întâmplare, nu există nimic altceva decât creație, pe toate nivelurile ființei, experiențele vieților noastre sunt creații, relațiile noastre sunt creații.

Pentru a putea schimba ceva cu adevărat în viața ta este nevoie de această alegere, de a privi totul ca pe propria ta creație, de a privi contextul ca pe o oglindire a spațiului lăuntric. Iar relația de cuplu, de iubire, este chintesența, este adevărul despre felul în care, fiecare din noi, se poziționează în fața vieții și a întregii realități.

Este reprezentarea fidelă a nevoii fundamentale de conexiune și a modurilor în care ai ales, conștient sau nu, să o obții. Relația de cuplu este expresia concisă a modului nostru fundamental de a relaționa. Este oglinda în care putem vedea cel mai clar poziționările, granițele, suprafețele de separare, rolurile, structura emoțională și de gândire, valorile și credințele noastre, întreaga construcție întemeiată pe dualitate, pe oscilație, tendințele noastre contradictorii…

Poți vedea totul. Respiră. Care sunt senzațiile din corpul tău acum? Simți că ai început să te închizi, sau ai rămas în deschidere, centrare și curgere? Simți confort, sau mai degrabă disconfort, atunci când te conectezi cu această temă esențială a experienței tale de viață? Poate că a venit timpul să aduci în Conștiență unele aspecte despre care știi, simți în adâncul tău că au nevoie de schimbare. Nu este vorba despre celălalt, așa cum ai crezut mereu, aceasta este perspectiva proiectivă a copilului care nu poate să-și asume responsabilitatea pentru propria sa viață, care crede că totul depinde de ceva sau cineva din exteriorul său. Nu poți schimba nimic despre care crezi că nu depinde de tine. Poate că abia acum a venit momentul maturizării interioare.

Nu este despre a schimba ceva acum, în această clipă. Acum este doar despre a privi în interior și în spate, despre a simți, despre a te deschide puțin în fața acestei perspective:

Eu sunt cel sau cea care a creat totul. A simți deschide posibilitatea unui nou mod a mă raporta la realitatea propriei mele creații.

Ce simți deci, în corp, ca senzații, când te deschizi față de acest subiect enorm de important în viața ta, relația de cuplu? Confort, curgere, deschidere, plăcere? Sau mai degrabă tensiune, închidere, crispare, disconfort? Cum se simte în burta ta, în pântecul tău, indiferent dacă ești femeie sau bărbat? Detensionează în mod deliberat, lasă moale. Poate fi dificil uneori. Gheața nu se topește ușor. Apele noastre interioare, ținute timp îndelungat la temperatura gheții pot avea nevoie de timp și de acțiune voluntară, de un efort de atenție și de determinarea de a face acest lucru. Uneori, ghețurile sunt atât de vechi încât s-au transferat în câmpul densității fizice, în corp, sub forma unor structuri de energie pe care medicina liniară le decodează prin prisma unui diagnostic, chisturi, tumori, încremeniri ale fluxurilor vitale. Există femei care nu mai au ciclu la 30 de ani și bărbați care nu mai au nimic, înafara furiei, închistării și blocajului, care se manifestă inclusiv corporal.

Plăcere sau durere? Curgere sau blocaj? În ce ai transformat energia creatoare a Atenției tale?

Dacă deslușești platitudine, uzură, mască, rol, conveniență în relația ta de cuplu, atunci acestea toate sunt atribute și creații ale propriului tău rol central, ale structurii de ego care le generează. Sunt atât de obișnuite încât foarte mulți oameni cred că așa e viața, că asta este iubirea, că acesta este singurul adevăr posibil, că așa este experiența umană și nu pot face nimic pentru a schimba. Ei privesc împrejurul lor și văd pretutindeni același joc, același compromis, aceeași poveste, privesc înapoi și văd același lucru în istoriile părinților lor. Pretutindeni, măști în spatele cărora, tulbure, se află doar dezamăgirea.

Dar, dacă ești aici, acum, ținând în fața ochilor tăi această Carte, atunci tu nu ți-ai pierdut încă instinctul vital, încrederea și intuiția profundă asupra adevăratei naturi a realității. Poți primi aceste cuvinte, ca pe propriile tale cuvinte:

Iubirea există!

În spatele platitudinii, a măștilor, a rolurilor pe care le jucăm există o conexiune profundă, a ființei, care ne unește pe toți. Relația de cuplu are profunzimea și amplitudinea adevărului pe care îl percepem despre noi înșine. Ceea ce suntem, în orice moment, se reflectă în relația de cuplu și astfel, o iubire conștientă între doi oameni este cel mai profund mediu de transformare, cel mai provocator, dar și cel în care se petrec cele mai extraordinare miracole.

Întreaga noastră experiență de viață poate fi definită sub aspectul relației și al creației. Ne creăm pe noi înșine necontenit, în relații, cu cei pe care îi iubim, cu oamenii, cu animalele, cu plantele, cu situațiile, cu lumea și cu tot ceea ce există. Totul este relație, totul este creație.

Relația presupune o identitate care se află în conexiune cu altă identitate și se naște din separare. Ea evoluează în grade de conexiune tot mai profundă, tot mai deschisă, care face identitățile să devină mai transparente. Spațiul comun, colectiv al unei relații deschise este deja o creație și este expresia unei noi Conștiențe și a unei noi identități. Evoluăm prin relație, de la separare, prin conexiune sau iubire, către unificare, de la durere către bucuria de a trăi, de la structură la fluiditatea naturală a ființei.

Privește un moment, din Centrul ființei tale, de jur împrejur, la viața ta, ca la o sferă de experiență și de relație și de creație. În cercul cel mai apropiat, relațiile tale fundamentale, soțul, iubita, copiii, părinții. Apoi prieteni, colegi, parteneri de afaceri, cunoscuți și cercuri din ce în ce mai largi. Și acum privește întreaga dimensiune orizontală a existenței, cu nenumărate centre de realitate, oameni, și miriade de relații de tot felul, nenumărate moduri în care ne oglindim, ne recunoaștem, ne manifestăm.

Respiră adânc și constată, simplu, cum această dimensiune a energiei vitale pe care o turnăm în relații, creează întreaga noastră lume, impregnează toată realitatea materială, a formelor, și o determină.

Modulăm energia care curge din pântecul nostru, creăm suprafețe de separare, structuri numite ego, roluri și măști, din spatele cărora relaționăm cu ceilalți, mai mult sau mai puțin deschis, mai mult sau mai puțin conștient, și relațiile dintre noi sunt structura întregii noastre realități.

Ceea ce ne considerăm la un moment dat determină toate relațiile pe care le creăm împrejurul nostru. Această lume materială cu toate formele, cu toate sistemele ei de putere, sociale, culturale, economice este expresia modului în care ne turnăm energia vitală în forme. Și sunt o permanentă creație.

Relația și creația sunt atribute fundamentale ale acestui spațiu interior pe care îl vom numi eu, atunci când îi dăm deja o formă.

Realitatea consensuală se naște din noi toți, prin această necontenită creație în care ne turnăm energia vitală. Relațiile nu se văd, dar se simt, iar realitatea fizică, deși se vede, este rezultatul configurațiilor unei realități mai fine, care se naște din noi, în fiecare moment, pe care o modulăm, închis sau deschis, în nenumărate moduri. Simte chiar acum acest izvor de energie din pântecul tău și dă-ți voie să simți balonul rafinat de realitate pe care îl creezi necontenit.

Relație cu trecutul tău, cu aspectele mai vechi ale ființei tale. Relație cu cei din preajma ta, oameni, situații, configurații de realitate. Relație cu pământul și cu cerul, cu materia și cu spiritul. Relație cu existența. Oriunde ai privi, în orice direcție din sfera ta de realitate, de experiență umană, felul în care modulezi această energie vitală determină întreaga experiență. Chiar și imaginea ta despre sine, în orice moment, este energie vitală structurată.

A crede că ești într-un fel sau altul este o capcană, pentru că prelungește în viitorul tău, încă ne-creat, trecutul, creat deja. E momentul pentru această nouă perspectivă. Oricum ai fost, orice ai creat până acum, poate fi schimbat în orice moment și odată cu identitatea se schimbă întreaga experiență a vieții.

A trăi identificat cu vechile aspecte și roluri este a trăi în trecut și a prelungi modele vechi de experiență de viață. Este a păstra o viziune limitată, îngustă, imatură despre realitate și a o manifesta într-o experiență de viață lipsită de profunzime și de anvergură, și a ignora un Adevăr mai larg. Limitează capacitatea de a percepe realitatea și de a crea, la credințele vechi. Prelungește paradigma separării și menține experiența umană în modele de gândire, emoționale și relaționale dureroase. Acest al doilea nivel al ființei încarnate și modul în care alegem să creăm realitatea lui determină felul în care ne raportăm la lumea exterioară, în care relaționăm cu tot ceea ce există și astfel definește identitatea pe care ne-o asumăm. Transcenderea identității și vindecarea interioară începe cu a simți ca mod de a ne raporta la experiența vieții și cu deschidere ca atitudine pe care o generăm interior.

Ești conștient de respirația ta în acest moment?

Un fragment din Cartea Maestrului Interior –  Horia Francisc -Țurcanu

Am dovedit ceea ce aveam de dovedit, până când am înțeles că a dovedi este neîncredere în sine. Am dovedit părinților mei, oamenilor din preajma mea, lumii și universului, iubitei mele și vieții, până când, în sfârșit, am înțeles. Acum îmi vine să râd. De o mie de ori am vrut să fiu Cineva și am fost. Asta pentru că credeam că cine sunt este insignifiant.

Ca și tine am crezut că trebuie să fiu Cineva. Și am făcut-o!

Până la urmă, după ce am dovedit de nenumărate ori, am avut revelația că pot fi oricine. Că identitatea mea este o creație și că în adâncul ei este ceva mai mare decât orice personaj aș fi creat. A fost momentul unei mari eliberări și a unei mari înfricoșări. M-am eliberat de nevoia de a fi cineva anume, și m-am înfricoșat că acest creator uriaș de personalitate din interiorul meu, marele regizor jucăuș și uneori cinic, este de fapt un nimic, un fel de mr. Nobody, un neant capabil să ia orice formă, dar care în sine este vacuum.

Mereu de la capăt, ne naștem din nou și din nou

Râsul și plânsul s-au dovedit a fi un singur lucru, neantul și toate formele care se nășteau din el, lumina și întunericul, femininul și masculinul, spiritul și materia, trecutul și viitorul. Trec aici peste șocul ontologic generat de această descoperire, cu un surâs, dar asta nu înseamnă că am scăpat în acele momente/timpuri de crispare. Nu a fost ușor să-mi dau seama că sunt nimic, dar m-am simțit recompensat prin faptul că puteam deveni oricine, adică totul. Mintea mea rațională a fost singura care a avut de suferit și a pierdut locul unu de instanță a instanțelor.

Apoi am descoperit avantajele acestui status qvo. Bucuria de a trăi.

Nu a fost o bucurie permanentă, nici totală, ci cu suișuri și coborâșuri, crize și momente de bliss, prăbușiri și revelații minunate, o aventură extraordinară pe care n-aș schimba-o pentru nimic, deși mi-a adus și momente de întunecată suferință.

Poate și tu crezi că trebuie să fii cineva și asta îți ocupă tot timpul.

Poate și pentru tine este sfârșitul unui an și sfârșitul unor cicluri uriașe de experiență de  viață, fie că îți dai seama de asta sau o simți în mod nedeslușit. Trăim împreună un moment magistral, în care putem transforma magnific felul în care trăim, înțelegem, iubim și creăm realitatea vieții noastre.

Iubirea și neantul

Eu pot să-mi dau seama de asta pentru că am avut noroc și m-am îndrăgostit, acum foarte mult timp și foarte multe vieți, în mod iremediabil, de o versiune feminină a propriei mele ființe. Și asta m-a ajutat – după ce m-a înspăimântat. Ca să fiu mai clar, iubirea pentru o femeie, m-a ajutat să văd că toate formele de identitate pe care le-am creat, toate dovedirile mele, se nasc dintr-un spațiu mai profund, în care nu există nici un fel de identitate. Asta pare o chestie spirituală, dar în fapt a fost o experiență foarte concretă. Am simțit că o iubesc atât de mult, încât nimic din ceea ce eu încercam să creez ca dovadă pentru diferite lucruri, nu mai contează. Conexiunea pe care o simțeam este dincolo de identitatea liniară, în miezul profund al ființei mele. Care este neant, nimic. Dar conștient! Wow!

Un neant conștient!

Ce descoperire enormă a fost pentru mine! Ce eliberare! Și ce zbucium, în același timp!

Părea că toate problemele mele se sfârșiseră, doar pentru a face loc uneia insolubile. Nu trebuia să mai fac nimic anume, doar să păstrez această deschidere care anihila orice identitate, pentru a trăi ceea ce eu numeam Iubirea. Dar nevoia de a fi cineva și de a numi acest ceva eu însumi, era la fel de mare.

Așa am descoperit Pulsația.

Asemenea respirației. Neantul, nimicul, zero, respiră. Expirația neantului o poți vedea și simți în toate formele. Tot ceea ce există și poți percepe sunt forme născute din această expirație a lui zero. Asemenea iubirii între doi oameni, atunci când nimic nu mai contează, decât acea emisie din ființa profundă către celălalt, emisia lui zero, expirația care creează toate realitățile, este un act de iubire profundă. Din neantul care conține toate posibilitățile formei, prea-plin, curge înafara lui, pe expirație, universul și tot ceea ce există.

Inspirația este secvența complementară a iubirii. Nu putem să expirăm fără să inspirăm apoi și să primim. Existența este Pulsație între a dărui și a primi, între a expira și a inspira, între a crea și a percepe. Este relație între câmpul tuturor posibilităților sau zero, sau Creator, și tot ceea ce există, Creație. Existența este Iubirea care dansează între nimic și totul.

Ceea ce am descoperit îndrăgostindu-mă, este că atunci când mă consider ceva, o identitate, o expirație, Iubirea mă împinge într-o căutare care sfârșește prin a descoperirea că sunt nimic, zero. Iar atunci când mă consider nimic, zero, absolut, Iubirea, natura mea profundă, mă împinge către a exprima acest lucru printr-o creație sau identitate.

Nevoia uriașă de a mă deschide și a o iubi pe Ea, este nevoia creaturii de a redeveni zero prin complementul său, chiar dacă asta conduce la disoluția identității.

Iar nevoia de a fi eu însumi, adică de a crea o identitate, de a fi cineva, este nevoia lui zero de a se manifesta, de a naște, de a curge.

Existența este Pulsație, noi suntem pulsație, noi suntem Existența.

Și am mai descoperit cum adică iubirea dintre doi oameni eliberează, iluminează, vindecă și conține în ea întregul univers. În acest sens, între iubirea umană și Iubirea cea Mare, diferența este doar de profunzime și anvergură. De Conștiență adică. Dar este același dans, aceeași respirație ca între între zero și unu, între neant și manifest, între nimic și totul.

Sună ca o metaforă. Dar este o realitate foarte… concretă!

Creăm mii de relații, pentru că sunt mii de forme în care zero și unu se caută în noi, și prin noi.

Toate sunt forme de iubire, de conexiune. Întreaga existență este relație și creație, în nenumărate forme.

De aceea, doar în relație putem descoperi adevărul pe care-l căutăm. Doar împreună există posibilitatea de a trăi completitudinea, din care derivă frumusețea, armonia, libertatea. Niciodată singuri. Doar ego este singur. Este doar cineva. Ceea ce eu voiam să devin.

Relație și Creație

Această sintagmă este o deslușire a termenului Iubire.

Nu există iubire fără relație, și orice relație este o creație.

Noi suntem, în același timp zero și unu. Descoperim acest profund adevăr metafizic doar iubind, doar deschizându-ne până la limita anihilării. Și aceasta este scăparea din închisoarea lui ego. Termenul de iluminare îl îmbrățișez cu hohote de râs. Iluminarea lui zero nu este altceva decât descoperirea că unu face parte din el. Iar a lui unu, că adevărata sa natură este zero sau nimicul .

Suntem în corp, aici, acum, cineva, și căutăm ceva nedeslușit care se află în noi înșine și pretutindeni. Când găsim ce căutăm, ceea ce suntem este anihilat complet. Și apare o nouă căutare, aceea de a redeveni… cineva. În felul acesta creăm întreaga realitate, respirând, dansând, relaționând.

Știința denumește acum acest zero, câmp cuantic, câmp al tuturor posibilităților.

Păi – poate te întrebi, și ce legătură au toate astea cu … mine!?

Păi… să-ți spun. Poate că tu, ca și mine cel care am fost, te afli într-o căutare spirituală, într-o căutare a vindecării, a iubirii, a adevărului, a cunoașterii… Poate că și tu, la fel ca și mine cel care am fost, cauți în afara ta răspunsuri la întrebările tale fundamentale. Ca și mine, le vei găsi, după o anumită cantitate de experiență de viață.

Sau poate că rezonezi cu ceva din toate acestea și poți face o scurtătură. Ce-ar fi?

Îndrăgostește- te!

Aceasta este scurtătura, singura posibilă. Cazi în iubire! Îndrăgostește-te de viață, de lume, de lucruri, de culori, de oameni, ah, da, îndrăgostește-te de oameni, măcar de unul singur, de o femeie sau un bărbat îndrăgostește-te atât de tare, încât să nu mai conteze nimic altceva decât fluxul acela care se naște din profunzimea inefabilă a ființei tale. Acea profunzime este zero ! Îndrăgostește-te atât de tare, încât să nu mai conteze deloc cine ești, ce gândești, poveștile pe care le spui despre tine să dispară în fața acestei iubiri, să nu mai conteze cum se vede din afara ta…

Dacă poți face asta cu un om, atunci o poți face cu întreaga existență. Fă-o măcar o singură clipă, și asta va schimba totul. Aceasta este Revelația, trăirea în care zero și unu devin o singură ființă, eu și celălalt, eu și întreaga creație, eu și tot ceea ce există, acesta este momentul în care lumea interioară se dizolvă în tot ceea am considerat vreodată exterior.

A te îndrăgosti nu este a iubi un om pentru ceva ce el este, ci pentru tot ceea ce este. Este dincolo de rolurile pe care le jucăm unii față de ceilalți, dincolo de măști, de fapte, de păreri sau de corp, dincolo de cuvinte, talente și aptitudini, dincolo de toate formele. Este sentimentul indicibil că ești una cu celălalt. Este recunoașterea lui zero de către zero, este o recunoaștere de sine în celălalt care traversează toate formele până în inima absolută a ființei.

Nu este a o iubi pe mama copiilor tăi, ci a recunoaște natura comună, sursa existenței în ea și în tine.

E un moment bun pentru asta, pentru această scurtătură, dacă o poți face.

Momentul

Să explic. Voiam să scriu aici despre acest moment de timp liniar – finalul lui 2020, și despre oportunitățile extraordinare ale acestuia. Acum putem schimba prin gesturi mici, dar semnificative, realități uriașe pe care le-am creat în trecut. Este un moment cosmic și un moment de conștiință în care putem produce transformări enorme în inimile și în viețile noastre.

Dar am ajuns să scriu despre mine însumi și despre iubire pentru că toate aceste transformări implică renunțarea la ceva ce noi am crezut că suntem: gânduri, concluzii despre noi înșine și despre realitate, poziționări, măști și roluri – toate forme ale lui cineva. Dând la o parte printr-un act conștient aceste forme ale identității, în spatele lor este zero iar rezultatul este re-cunoașterea. Iubirea care izbucnește din străfundurile ființei, din spatele formelor personalității liniare, atunci când putem să le dăm la o parte.

Acest lucru se petrece … natural atunci când ne îndrăgostim.

Se sfârșește acum, nu doar un an liniar, ci o uriașă experiență de viață. Se sfârșesc cicluri personale, trans-generaționale, arhetipale și universale. Straturi de experiență umană greu de definit în termeni liniari. Orice alegere fundamentală acum, poate schimba ceva în substraturile adânci ale ființei.

Ai putea acum face alegeri care să transforme într-un interval foarte rapid chestiuni, relații, împrejurări, modele de experiență umană care se manifestă în ființa ta dintotdeauna. Și înainte, în familia ta și în arborele trans-generațional care în cele din urmă se termină în Umanitate ca întreg. Da, poți face asta. Este un moment în care Existența, sau Dumnezeu, sau cum vrei tu să numești aceste dimensiuni mai mari decât structura noastră egotică, concurează pentru un mare salt de conștiență. Ceva s-a copt. Este un prag.

Poți face aceste alegeri dacă ești suficient de conștient pentru a percepe aceste cicluri repetitive ale vieții tale. Cicluri de gândire, de emoție, de atitudine, cicluri relaționale și cicluri foarte largi, în care repeți modele de experiență ale părinților tăi și ale străbunilor. Altele și mai largi, ale umanității universale…

Dar, dacă nu ai conștiența acestor cicluri, percepția lor, atunci poți apela la marea, extraordinara scurtătură despre care vorbesc aici: îndrăgostește-te!

Fă-o nebunește, fără să păstrezi nici o rezervă, nici o prudență, nici un plan b, nimic în mânecă, nici o asigurare, treci peste orice frică de a fi rănit sau rănită, de a pierde ceva, sau de a nu fi împărtășită iubirea ta. Deschide larg porțile inimii tale, rupe zăvoarele cu care sunt legate formele de identitate care alcătuiesc acel cineva, eliberează acel flux interior al ființei care este însetat de întregire, de recunoaștere, de comuniune, de relație, de împreună, pentru că natura sa profundă este identică cu a celuilalt.

Îndrăgostește-te din nou de cel sau cea pe care crezi că o cunoști, dă la o parte straturile moarte care au crescut între voi. Sau fă loc în viața ta cuiva pe care să-l poți simți cu cea mai mare prospețime. Eu nu spun aici de cine anume să te îndrăgostești, ci spun doar despre enorma forță revelatoare, vindecătoare, transformatoare a actului în sine.

2020 are încă potențiale enorme. Dar a aduce în manifestare aceste potențiale în viețile noastre nu este posibil decât eliberându-ne acum, ieșind din buclele vechi de experiență, fie printr-un act conștient, fie printr-un act enorm de curaj al deschiderii inimii, un act de Relație și Creație, cum n-a mai fost altul.

Poate ți se pare din nou o metaforă. Nu este. E un adevăr simplu, și în același timp cel mai profund din câte există. Îndrăgostește-te. Pentru că asta înseamnă a renunța la orice ai vrea să fii, la orice demonstrație, revanșă, la orice căutare sau vindecare. Și descoperirea magnifică a adevărului despre sine, existență, celălalt. Este hohotul de râs, iluminarea, și începutul unei noi vieți. Sau mai bine zis a unui nou mod de a trăi. Liber, bucuros, entuziast, îndrăgostit, creator. Dezlănțuit, puternic, înalt și profund în același timp. Este a fi tu însuți în vreme ce știi că ești nimic, și împreună cu celălalt, total.

Asta înseamnă că poți juca orice rol cu perfecțiune, că poți fi oricine fără să cazi în capcana identității, că poți iubi fără limite, pentru că Iubirea este tot ceea ce există.

Magia ultimă

Privesc înapoi la nenumărate momente și faceri, ale acestui an, ale acestei vieți, ale acestor vieți. Miriade de momente în care am creat gândire, emoție și gest, acțiune și facere, relație și cuvânt. Fiecare dintre ele este un moment de Viață, de pulsație între totul și nimic. Multe momente în care am trăit revelația și am împărtășit-o cu ceilalți. Multe momente în care am jucat rolul învățătorului, al centrului, al celui care face conexiuni, rolul vindecătorului și al oglinzii, rolul călăuzei… Dar și momente în care m-am lăsat absorbit de valurile străvechi ale identității, însoțite de durere, frică, furie și renunțare. Pulsație. Minunăție și înălțare, dar și prăbușire. Sunt conștient. Rolurile pe care am ales deliberat să le joc au fost conștiente. Cele în care m-am prăbușit în momentele de identificare, sunt acelea în care puterea trecutului a fost mai mare decât conștiența mea.

Dar puse la un loc, consacrarea mea – care este o alegere, a fost urmată.

A trăi personal toate lucrurile despre care vorbesc în articole,  programe online și retreat-uri, a practica eu însumi fiecare lucru despre care îi învăț pe ceilalți, a practica Prezența, Iubirea, Adevărul, Frumusețea și Libertatea care alcătuiesc marea cale a Maestrului Interior, toate acestea au fost împlinite.

Nimic nu ar fi fost însă posibil pentru mine dacă nu ar fi existat acel moment etern, înafara timpului liniar, de re-cunoaștere, de iubire, de îndrăgostire între mine și Ea. Un moment etern, la care mă întorc de o mie de ori, cu care mă reconectez și care mă ajută să transcend vălurile iluziei atunci când uit. Mult timp am crezut că Iubirea ni se întâmplă, că este un dar pe care-l primim sau nu. Credeam asta pentru că nu-l trăisem încă. Acum, după o imensă experiență cu propria mea inimă și cu Inima eternă, pot să spun aici că Iubirea este o alegere, un act de curaj, o nebunie pe care trebuie să o comitem dacă vrem să o trăim.

Iubirea este antonimul fricii după cum deschiderea este antonimul închiderii.

Uit de o mie de ori, și de o mie de ori îmi amintesc, iar curajul de care am nevoie pentru a mă întoarce la Iubire este tot mai mic. Calea e tot mai largă, la fel ca și Adevărul, Frumusețea și Armonia din viața mea, și de aceea, spațiul de experiență a Inimii care emană împrejurul nostru, al meu și al iubitei mele AmmaRa, este tot mai clar, mai puternic și mai viu, forța sa transformatoare este tot mai puternică.

Cei care aleg calea Conștienței în viețile lor sunt tot mai mulți și ei transformă tot mai mult din realitatea acestei lumi, începând cu relațiile lor cele mai apropiate și cu viețile lor. Tot mai mulți au curajul deschiderii, tot mai mulți pășesc pe cale, tot mai mulți descoperă pulsația între zero și unu și măiestria de a trăi în această lume.

Nu voi pomeni aici nici una dintre minunățiile pe care le-am comis în Călătoria Inimii anul acesta, nici în trecutul mai îndepărtat. Vreau doar să rostesc că aceste minunății, momentele de revelație, de vindecare, de iubire, de frumusețe, de adevăr, au fost mereu împreună, și nici unul nu ar fi fost posibil de unul singur. Însingurarea este o capcană.

Ființa colectivă numită A&A, Agnis și AmmaRa, suntem perfect conștienți de acest moment și am ales să închidem, împreună, bucle uriașe de experiență umană, personale și colective, pentru a face loc unei noi Creații. Împreună. Realitatea pe care o creăm împreună, în interiorul ființei și pe care o exprimăm de jur-împrejurul nostru, este magică. Este ceea ce numim Călătoria Inimii, cu toate formele sale. Puterea ei transformatoare vine din faptul că re-cunoaștem necontenit în adâncurile noastre faptul că suntem noi înșine în această Călătorie sacră, și toți oamenii sunt. Este călătoria de la identitate la zero. O călătorie a iubirii, în care umanitatea profundă și divinitatea joacă un joc etern.

Magia ultimă pe care o practicăm și a cărei luminozitate rămâne constantă, își are rădăcinile, simplu, în faptul că ne iubim. Asta ne permite dansul între neant și formă, între masculin și feminin, spirit și materie, lumină și întuneric, eu și celălalt. Ne permite curajul de a muri și a renaște, din nou și din nou, precum Pulsația eternă a Respirației întregii Creații. De a schimba totul, mereu, de a nu rămâne prizonieri în labirinturile lui cineva și nici în neant.

Această Magie Ultimă, Iubirea, este, în ultimă instanță ceea ce noi suntem, facem, radiem în această lume și acest timp. Aceasta este Călătoria Inimii în care suntem cu toții, fie că ne dăm seama, fie că nu. Tot ceea ce am căutat vreodată, este aici, acum, impregnat în textura existenței, iar Magia Ultimă a Iubirii este revelatorul întregii cunoașteri, întregii vindecări, întregului adevăr și frumuseți…

Fie ca în acest moment care este o uriașă oportunitate, Magia Ultimă să devină alegerea noastră.

Se dedică aceste rânduri tuturor celor care se află în Călătoria Conștientă a Inimii,

cu recunoștință,

de către Agnis în numele A&A.

P.S. dacă ai citit până aici, atunci poți asculta ceea ce urmează. 

închide ochii, respiră adânc și foarte lent. apoi du-te adânc.

sunt daruri 

ZERO către UNU

UNU către ZERO