„A început cu multă tandrețe și atracție și dorință de a fi împreună, ca și alte relații în trecut. Cum de se face că, și această relație, pare că se termină tot cu gesturi agresive și vorbe aproape teroriste?” – întrebare pusă ieri, într-o ședință individuală de Atingere Terapeutică Integrală. Un bărbat, aflat pe muchia ascuțită a relației sale de cuplu, îmi punea această întrebare. Avea lacrimi în ochi dar se abținea. Că…deh… bărbații nu plâng.
Vrei să se termine – l-am întrebat – sau vrei să poți lucra, împreună cu partenera ta, cu toate aceste obstacole ce au apărut în relația voastră? Sunt normale, în fiecare relație de cuplu, de iubire, obstacolele pe care le descrii și acestea întotdeauna interferează cu acea curgere naturală a iubirii.
Ea nu vrea. Ea nu poate. Ea este închisă. Ea refuză… s-a grăbit el să-mi răspundă. Ea. Ea. Ea. Și, cu siguranță, dacă ar fi fost „ea” în fața mea, ar fi răspuns: El nu vrea. El nu poate. El este închis. El refuză. El. El. El.
E nevoie ca amândoi să își dorească să renunțe la luptele ego-ului imatur și limitat și îngust.
E nevoie ca amândoi să accepte a lăsa la o parte amprenta familială și comportamentele ce țin de bagajul cultural care le saboteze potențialul unei conexiuni mai profunde unul cu celălalt.
Limitările unui ego încă neajuns la maturitate ne sugrumă tuturor conexiunile profunde cu ființa iubită. Vrem conexiune, căci este o nevoie fundamentală a ființei, și, totuși, fără să vrem de cele mai multe ori, ne închidem. Când suntem în deschidere, în respect, în totală încredere, în compasiune unii cu ceilalți, putem spune că suntem în iubire. Când îl putem asculta, cu atenție, pe celălalt, îi oferim un mare dar. Și, astfel, ne satisfacem nevoia fundamentală de a dezvolta relații.
Toți căutăm conexiune. Încă de mici, de copii fiind. Dar pentru că nu ne simțim văzuți, auziți, respectați, prețuiți… ajungem să ne producem o mare rană ce ne obligă, apoi, să ne închidem. Și învățăm să adoptăm, mai degrabă o atitudine închisă, decât una deschisă care conduce la trăirea și simțirea iubirii. Ne închidem față de cei din jurul nostru dar și față de bogăția lăuntrică din lăuntrul ființei noastre. Și apoi vrem ca celălalt să se deschidă și să simtă care ne sunt nevoile. Și să ni le și satisfacă. Căci… doar ne iubește, nu-i așa? Vrem ca celălalt să comunice. Vrem ca celălalt să se schimbe. Vrem ca situația dificilă din relația de cuplu să se schimbe de la sine în timp ce noi continuăm să fim închiși. În neîncredere. În respingere.
Nu ne-a învățat nimeni că adevărata conexiune este cea cu noi înșine, mai întâi de toate, cu natura noastră esențială, cu tot ceea ce este dincolo de măștile pe care le-am tot purtat. Abia când pășim într-o călătorie sinceră a inimii noastre putem vorbi despre o adevărată conexiune. Doar după ce învățăm să ne ascultăm și să ne raportăm mai profund la ceea ce simțim, la ceea ce experimentăm, la ceea ce trăim, putem crea o sinceră conexiune cu celălalt.
Provocarea de a crea o conexiune sinceră, autentică, cu o altă persoană ne obligă, în mod inevitabil, să devenim mai conștienți, să ne investigăm cu sinceritate, să ne autoexaminăm mai în profunzime, să conștientizăm felul în care ne trăim viața. O conexiune sinceră ne provoacă să fim autentici. Și să scoatem la suprafață potențialul nelimitat. Să împărtășim gama vastă de bogății lăuntrice. În conexiunile autentice, falsul sine – construit pentru a ne apăra de durere – dispare. Acel cocon al confortului, unde ne simțim (aparent) în siguranță, dispare… atunci când creăm conexiuni profunde, sincere, autentice.
Există diferite hărți pe teritoriul relațiilor de cuplu.
Însă, pe care să o respectăm? Nu ne învață nimeni cum să navigăm, chiar și cu harta în mână. Până unde sunt limitele mele și unde începe teritoriul celuilalt?
Uneori ne este greu să facem diferența între iubirea absolută, adică necondiționată, și cea relativă, adică condiționată.
Toți vrem să fim iubiți necondiționat. Am auzit, de atâtea ori această sintagmă: „iubire necondiționată”. Poate chiar și înțelegem, și simțim, ce înseamnă. Dar, oare, suntem în stare, la rândul nostru, să iubim necondiționat? Putem oare să iubim precum iubește Soarele vărsându-și lumina și căldura pe toată lumea? Soarele ne iubește, fie că suntem deschiși sau închiși.
Chiar și într-o zi înnorată, soarele tot strălucește. Nu face alegeri. El tot strălucește, indiferent dacă noi îl percepem sau nu. Am tot auzit că adevărata noastră natură este iubirea. Până însă nu am simțit și trăit eu însămi, cu adevărat, această stare, mi-a fost greu să cred. Dacă ne folosim de aceste cuvinte precum niște cuvinte spirituale și atât, fără să ne dăm voie să ne simțim, cu adevărat, profunzimea naturii noastre, nu ne vom putea simți esența – iubirea. Starea naturală a ființei, esența – iubirea, este o stare ce trebuie trăită pentru a putea fi recunoscută. Și asta se poate face doar printr-o atitudine deschisă.
Nu ne vom putea simți căldura și bunătatea, rămânând închiși, neîncrezători. Inima noastră este precum un transformator al întregii ființe. Dacă învățăm să primim în inimă, tot ceea ce vine către noi, putem simți cum în vasul alchimic al inimii, totul se poate transforma și, de acolo, să ne curgem iubirea în lume.
Doar că ne obturăm singuri, fără să vrem, canalul către inimă. Și, în mod inevitabil, experimentăm iubirea prin propriile noastre filtre. Încărcate. Îmbâcsite, uneori. Filtrele noastre devin precum norii grei și denși într-o zi întunecată, apăsătoare, înnorată. Iubirea condiționată, relativă, este precum lumina soarelui filtrată – soarele începe să iasă, atunci când noi simțim atracție, când o altă persoană ne face pe plac, e de acord cu părerile noastre, cu credințele noastre. Și aceeași iubire dispare, în spatele norilor, imediat ce aceeași persoană nu mai este de acord cu noi și nu ne mai face pe plac. Așa că, iubirea relativă nu este ceva stabil și pe care să ne putem baza. Este precum vântul. Sau este ca și o zi parțial înnorată.
Ce reprezintă norii? De unde vin aceștia? „Norii sunt o metaforă pentru personalitatea condiționată, pentru acumularea de frici, de dureri, de mecanisme de apărare, de suferințe care, pur și simplu, ascund soarele… sau diminuează prezența iubirii în viețile noastre.” (John Welwood – Călătoria Inimii). Norii sunt precum o iubire obscură dar și precum funcțiile iubirii de sine. În sensul că furia, competiția, gelozia, răutatea, nesiguranța, frica, abandonul, sunt toate reacții împotriva faptului că nu ne simțim suficient de iubiți. Dacă nu ne-am simțit pe deplin iubiți, cărăm această experiență în corpurile noastre. Amprenta acestei răni este gravată adânc în trupul nostru. Nu avem, pe deplin, încredere în iubire. Ne închidem în fața iubirii.
Toți suntem afectați de rana umană universală.
Aceea de a nu ne simți iubiți, mai ales a nu ne simți iubiți pentru cine suntem. Majoritatea dintre noi a avut în viața sa, chiar și doar preț de o clipă, acces la iubirea necondiționată… Prezența celeilalte persoane este magie pură. Norii se dau la o parte… soarele strălucește… păsărelele ciripesc… Dar sentimentul de profundă deschidere și de acceptare… nu continuă într-un mod constant și într-o formă consistentă și pe care să ne bazăm… pentru că toți avem personalități condiționate și emoții puternice care se pun de-a curmezișul. Abia aici este unde adevărata relație de iubire începe. Abia aici călătoria inimii începe. Atunci când acceptăm să învățăm cum putem lucra, împreună, în cuplu, cu tot ceea ce ne activăm unul altuia.
Care sunt proprii tăi nori care se pun pe cerul relației tale de cuplu, de iubire?
Ai vrea să-i poți identifica, deschizându-ți, astfel, inima în fața iubirii și intrând în călătoria inimii tale?
Poate că nu ți-a spus nimeni până acum că ești mult mai mult decât emoțiile tale, decât personalitatea condiționată și învăluită de norii grei cu care te-ai și obișnuit. Însă, da, natura ta adevărată este mult mai largă și mai capabilă să alunge orice nor, oricât de gri și ne greu ar fi acesta. Pe muchia ascuțită a relației de cuplu, ajungem toți. Fie părăsim relația, și ne trezim că o recreăm cu o altă persoană. Ajungem, curând, la aceleași emoții, aceleași comportamente, aceleași tipare de gândire. Aceleași dezamăgiri. Aceeași închidere. Fie putem binecuvânta oportunitatea uriașă pe care ne-o aduc provocările dintr-o relație de iubire. Oportunitatea de a ne dezvolta personal, oportunitatea de a ne transforma. De a crește împreună și de a renunța să mai proiectăm pe celălalt dezamăgiri trecute, răni vechi, suferințe trăite în alte relații.
Neîncrederea în femei se transformă în… ea nu vrea, ea nu poate, ea este închisă, nu mă pot baza pe ea. Și, de asemenea, neîncrederea în bărbați, se transformă în el nu mă aude, el nu mă vede, nu mă pot baza niciodată pe el. Iar dacă el sau ea ne spune într-un anumit moment „nu” cât de rapid ne închidem și emitem gândul că ne respinge, că nu ne iubește? Dacă m-ar fi iubit ar fi spus DA acum. Nici el/ea nu mă iubește. Doar pretinde. Povești, povești, povești, pe care ni le tot repetăm și care țin de răni vechi. Ei bine, lasă, că va vrea și el/ea să-i spun da. Am să-i arăt eu. Voi răspunde cu aceeași monedă. Voi spune și eu „nu”. Și, iată, prelungim jocul unei lupte inutile, pretinzând că ne iubim și mirându-ne cum tandrețea începutului se transformă rapid în agresivitatea și teroarea sfârșitului. Uităm că jucăm rolul de catalizatori unii pentru ceilalți în relațiile de cuplu și, mai degrabă, vrem să renunțăm în loc să profităm de oportunitatea pe care ne-o aduce relația de iubire.
Putem ajunge să trăim iubirea conștientă doar după ce toți norii grei se vor fi scuturat. Norii grei ce apar în relația de iubire par a fi amenințători și tindem să fugim din calea lor. Dar ei sunt cei care dau drumul rănilor vechi să fie vindecate căci iubirea este cea mai potentă forță de vindecare ce există pe acest pământ.
Nici un terapeut, Maestru, Guru, sau mai știu eu ce alt „specialist”, nu poate scoate la suprafață ceea ce puterea iubirii poate face. Răni adânci pot fi aduse la suprafață și îmbrățișate de iubire, de alegem să ne vindecăm și să trăim o altă formă de relație de cuplu. Pentru a iubi pe deplin, avem responsabilitatea să ne arătăm așa cum suntem. Cu toate rănile, emoțiile, vulnerabilitățile, fricile și îndoielile. Da, ne sperie să facem asta. Și oscilăm. Reacționăm la propria noastră deschidere. Fugim înapoi la închidere. Și proiectăm. Ea nu poate. Ea este închisă. Ea mă respinge. Sau… El nu poate. El este închis. El mă respinge.
Cât de mult vrei să rămâi în coșmarul trecutului? Sau
îți poți asuma un „risc” mai mare în a te deschide în fața iubirii și a porni în călătoria inimii tale?
Căci, cu siguranță, ai trăit experiența (chiar și doar pentru o clipă) de fi ținut/ă în brațele iubirii.
Odată îmbrățișată relația de cuplu, de iubire, ca și o călătorie transformatoare, acceptând să învățăm de la emoțiile noastre și de la tiparele vechi de gândire și comportament, totul devine posibil.
Vrei să termini această relație – l-am întrebat – sau vrei să poți lucra, împreună cu partenera ta, cu toate aceste obstacole pe care mi le descrii acum, recunoscând și acceptând că relația voastră devine o călătorie a descoperirii de sine? A îmbunătății relația cu partenera ta te obligă, în primul rând, să îmbunătățești relația cu tine însuți. A continua această călătorie a inimii tale, în care să-ți dai voie să simți curgerea iubirii – întotdeauna, prezentă -, este o imensă oportunitate pe care ți-o oferi tu însuți.
Vreau să continuu – mi-a răspuns – dar nu știu ce hartă să folosesc.
I-am oferit o hartă și i-am promis că-l ajut să o citească și să-i însoțesc pe amândoi, readucându-i aminte, însă, că harta nu este același lucru cu teritoriul!
Relația de iubire este cel mai important spațiu de vindecare, cunoaștere și transformare interioară, cea mai înaltă formă de spiritualitate trăită.
Cu vibrația iubirii ce merită a fi trăită,
AmmaRa
Nu este nici un comentariu încă, fii tu primul.