Sunt primele cuvinte care-mi vin când încerc să descriu ceea ce percep în aceste zile. Mai sunt și alte cuvinte, potrivite zic eu, în acord cu acest context. Schimbare. Transformare. Înțeles profund. Îmi vine din ce în ce mai greu să găsesc cuvinte. Și, la un moment dat, nici nu mai este nevoie de cuvinte.
Mai mult sau mai puțin, mai conștient sau nu, cu toate acestea – cu abandon, cu adaptare, cu ajustare… – suntem toți, în aceste vremuri tulburătoare ce traversăm acum.
Și pentru că sunt teme comune, și pentru am promis că rămân prezentă și deschisă pentru a conține și contribui atât cât pot și cum pot mai bine, am ales să împărtășesc despre ce mă susține pe mine cel mai mult în această perioadă: Crearea NOULUI, într-un fel pro-activ și plin de afecțiune, de iubire, de liniște și încredere. În loc să fiu la cheremul situațiilor personale și colective, am ales să cultiv încrederea și crearea noului. Am ales să simt fertilitatea prezentă în oportunitățile ce vin mascate precum provocări și crize. Am ales să folosesc energia ce-mi este disponibilă pentru a manifesta chiar și dacă este vorba doar de mici idei, chiar și dacă este vorba doar despre a pune fundația unui nou proiect.
Mulți suntem în izolare, cu planurile, ce până mai ieri păreau atât de solide, spulberate. Mulți împărtășesc cu noi despre pierderea direcției, despre transformarea nisipurilor mișcătoare de zilele trecute în mlaștini în care se tot scufundă fără să mai simtă vreo șansă de a ieși…. Mulți sunt alunecați în agresivitate din cauza neputinței de a se mișca. Însă mai toți pare că ne simțim mobilitatea a fi compromisă. (Eu una, sinceră să fiu, abia așteptam să se încălzească și să ies cu motocicleta. Acum cred că ar fi o mare sfidare să ies cu un chopper care reprezintă un simbol al libertății… Deși, între noi fie vorba, aș putea să profit de un București mai liber decât l-am văzut eu vreodată.) Cu mobilitatea compromisă și cu structurile de care am ajuns să fim dependenți căzute, pare că nu mai avem sisteme de suport. Și, totuși, în ciuda a ceea ce pare acum, întotdeauna putem face ceva.
Putem crea NOU.
Putem pregăti pământul pentru noile semințe ale creativității noastre. A face alegeri, stă în puterea noastră. Așa cum și a le transforma în acțiuni conștiente tot de fiecare dintre noi ține.
Mulți au împărtășit cu noi, în această perioadă, că au tot făcut curat în casă, în dulapuri, în sertare, în foldere, în documente. DA! Tot ce nu ne mai servește acum poate fi transformat în compost pentru viitoare intenții. Pe mine mă ajută să păstrez atenția pe a crea nou fără regrete despre ceea ce pierd din ce a fost. Foarte mulți folosim acum comparația cu computerul care nu mai are spațiu și memorie. E momentul să-l închidem, să-l curățăm, să renunțăm la folderele vechi și tot ce nu ne mai ajută și îngreunează sistemul de operare, și să creăm ceva nou. Un upgrade.
Unii se tem că acest upgrade al umanității va fi în formă de cipuri băgate în noi de cei din conducere. Dar dacă am alege să vedem că noi suntem la conducerea vieții noastre și că singurele noi cipuri cu care ne putem upgrada singuri propriul sistem de operare – viața, este o gândire nouă, comportamente noi, acțiuni pornite din încredere și iubire, comuniune, sharing, mai multă bunătate și îngăduință. Virusul care ne-a atacat folderele din computerul umanității este un virus al chemării la curățenie. Și dacă tot am ajuns la acest cuvânt, curățenie, trebuie să fac o împărtășire: E vina mea că trecem prin ce trecem. Eu sunt cea care a cerut o megasupercalifragilistică curățenie, pe toate nivelurile umanității… Așa că, dacă cineva caută un vinovat pentru ce se întâmplă în lume, spune-i că eu sunt acela.
După ce se dă un reboot la un computer acesta va avea un alt sistem de operare. Poate că așa este și la nivel de umanitate acum. Virusul ne-a pus pe… resetare. Și cât computerul se resetează, de obicei, folosim alte mijloace de comunicare. Uneori, ca să vezi, mult mai creative și mai pline de sevă și de iubire, de apropiere și de sinceritate. Habar nu am dacă analogia asta te ajută sau nu. Am observat că mulți o folosesc în diferite feluri în această perioadă. Pe mine, care sunt încă în mari rezistențe față de tehnologie, m-a ajutat foarte mult această analogie.
Revin la tema care mă ajută cel mai mult. Creez NOU.
Și pentru asta am nevoie să mă adaptez, să fiu flexibilă, să caut în mine resurse noi și să mă ajustez în permanență. Să-mi onorez adevărul mai mult decât până acum. Fără compromisuri. Fără a mă lăsa influențată de ce zic, fac, spun, aleg alții. Am fost, recunosc, pe punctul de a ieși total de pe FB. Și asta doar pentru că am citit câteva postări care, pur și simplu, m-au oripilat. Am ales să rămân, recunoscând că fiecare procesează această criză așa cum poate și atât cât poate. Nimic nu este de judecat. Însă nici să fiu de acord cu multe prostii nu mă obligă nimeni. Și responsabilitatea de a selecta, de a face curat, de a avea discernământ ce citesc și ce nu, îmi aparține.
Flexibilitate, deci. Ajustări în permanență. Curgere, cum îmi place mie să spun. Curg, curg, curg cu existența, recunoscând că îmi servește, chiar și când pare foarte inconfortabil. Chiar și în această ascultare și așezare, în care sunt foarte mult acum, aleg să curg, simțindu-mi corpul ajustându-se la o nouă vibrație. Chiar și în această acceptare că unele proiecte începute nu mai pot fi terminate în felul în care am crezut, este tot despre curgere cu ritmul prezent.
Creația autentică poate întotdeauna crește din semințele pe care le avem înlăuntrul nostru.
Și toți avem semințe care ne conectează cu propria noastră putere, cu propriul nostru adevăr, cu marele nostru potențial.
În acest context ce trăim acum, ne oferim posibilitatea de a ne coborî în interior și de a ne conecta cu materialul creativ pe care nu l-am accesat niciodată până acum. Și asta nu înseamnă că dărâmăm acum vechi structuri și apoi construim din materiale vechi. Nu ar fi decât o mare cârpeală. Este despre a dărâma, a dizolva, a destructura, și a lăsă noi forme să emeargă din adâncuri. Asta fac, cu mine însămi, zi de zi. E ușor? Nici vorbă. E greu. Uneori, mai greu decât mă așteptam. Alteori, deschiderea este lejeră și ideile noi doar ies, pe măsură ce doar abandonez orice formă de control, credință cum c-ar trebui să fie într-un fel sau altul.
De 15 ani de când locuiesc în această casă, nu îmi amintesc să fi stat vreodată 3 săptămâni, zi de zi, doar în casă și în curte. Fără să ies absolut deloc din curte. Aș fi putut să o fac oricând, după ce am terminat cele 2 săptămâni de auto-izolare la întoarcerea în țară. Am ales să rămân însă acasă și, cât mai mult în mine însămi – ACASĂ, onorând acest proces de mare schimbare, de transformare.
Ține de mine însămi să călătoresc înlăuntrul meu. Așa cum ține de fiecare să facă această călătorie interioară cu intenția de a se re/conecta cu sursa de putere și de creativitate. Să creăm NOU pentru noi înșine și pentru un alt fel de ÎMPREUNĂ. Asta doar dacă chiar credem în împreună și nu sunt doar vorbe, dacă nu este doar o șuntare spirituală, așa cum o numește John Welwood în Psihologia Trezirii. Din păcate, foarte mulți folosesc practici și vorbe „spirituale” doar pentru a crea o nouă identitate. Una „spirituală” care este, de fapt, o veche identitate disfuncțională, bazată pe evitare problemelor psihologice nerezolvate, mascată de un ambalaj nou. Astfel, angajarea în practicile și învățăturile spirituale poate deveni o modalitate de a raționaliza și de a întări vechile mecanisme de apărare.
Mulțumesc, John Welwood, pentru parcursul pe care l-am făcut alături de tine în procesul meu de dezvoltare și transformare dar și de formare ca și terapeut. Recunoștință profundă. Doamne, ce dor îmi este de John! Am visat mereu că într-o zi îl voi aduce în România, așa cum am făcut cu Stanislav Grof, Richard Moss, Brother David, Ervin Laszlo, Gary Quinn și mulți alții. N-a fost să fie însă. Hrănesc încrederea c-am să-l revăd și live nu doar în spațiul sacru al inimii mele unde eman recunoștință pentru tot ce am învățat de la el și am trăit împreună cu el. Către o Psihologie a Trezirii, scrisă cu ani în urmă, și atât de actualitate și de utilă în aceste vremuri ce trăim acum, ne îndeamnă viața și realitatea însăși.
Aseară, într-o deschidere plină de iubire în care doar am ascultat pe cineva foarte, foarte drag inimii mele, am putut simți cum monștrii lui lăuntrici, disperați în fața schimbării, se agăță cu ghearele de ceea ce este vechi și… cunoscut, aparent, stabil. Monștrii ce păreau a fi precum acele buruieni puternice care sufocă vlăstarii proaspeți ce dau să răsară. Buruieni ce au rădăcini puternice, forțoase, dar ca orice ființă vie, și ele mor dacă nu sunt hrănite. Ceea ce le hrănește este frica, neîncrederea, lăcomia, competiția, sunt dependențele și atașamentele, sunt toate trăsăturile negative pe care le-am construit în societatea în care trăim. Și nu de acum ci de-a lungul a peste 2000 de ani.
Rădăcinile propriilor tăi monștri se pot usca și muri dacă alegi să nu le mai hrănești.
Și poți face asta întorcându-ți atenția înlăuntrul tău, în spațiul vast și necunoscut, de unde naști noi posibilități creative. Căci înlăuntrul tău nu sunt doar monștri și răni și traume, este și întuneric fertil din care poți crea ceva cu totul și cu totul nou.
Un alt aspect important pentru mine în această perioadă este atenția în pântec, pe apele interioare, pe principiul feminin, pe curgere. Creativitatea o simt născându-se din pântec. Și tot aici, în pântec, este copacul sacru al vieții în seva căruia curge intuiția. Ca și comunitate globală, ne aflăm într-un punct în care nu mai putem nega nevoia renașterii principiului feminin creator.
Încă sunt uimită de momentul sincron în care am lansat călătoria Renaște-te Femeie! Iar împărtășirile femeilor care parcurg acum această călătorie online, sunt cel mai mare dar pe care-l pot primi în aceste zile. Cu acordul lor, voi publica unele dintre ele.
Mulți bărbați, care îmi scriu în această perioadă cerându-mi sprijinul, îmi mărturisesc că sunt din ce în ce mai conectați cu dimensiunea lor feminină, sensibilă, creatoare. Unul dintre ei, aflat foarte departe de România acum, și pe care îl însoțesc în terapie pe Skype, mi-a spus că în această izolare, pe care la început a blestemat-o și împotriva căreia s-a revoltat, i-a adus, după 2 săptămâni de stat acasă, o conștientizare pentru care are o profundă recunoștință. O conștientizare care i-a schimbat radical perspectiva asupra virusului, asupra pandemiei, asupra procesului macro. El a înțeles, și asta a împărtășit cu mine, că această chemare la a sta acasă, de a nu face, de a ne opri din mișcare, de a fi în liniște și ascultare, și … „nemișcare” este, de fapt, răspunsul foarte feminin al umanității la abuzul masculin, de-a lungul anilor. Lacrimi îi curgeau pe obraz când îmi spunea toate acestea, și alte conștientizări care m-au impresionat. Mi-a adresat o întrebare care chiar m-a amuzat: „mă primești în Renaște-te Femeie să înțeleg și eu mai bine cum e cu dimensiunea feminină?”, și mi-am adus aminte că, în urmă cu 2 ani, au fost vreo 3 bărbați care au ales să facă parcursul Călătoria Eroinei (retreat online).
Profundă recunoștință din partea mea acestor bărbați care aleg să lase săbiile jos, să renunțe la luptă, în favoarea unei noi creații, împreună. Masculin și Feminin. Împreună, într-un dans al vieții ce-și are pașii în Prezență, respect, ascultare, armonie, comuniune, comunicare non-violentă, Iubire, compasiune.
Această izolare la care suntem obligați acum ne permite să fim mai atenți cu energia noastră creatoare. Cel puțin, eu asta experimentez. Și îndrăznesc să te încurajez să nu te grăbești să umpli fiecare moment cu o acțiune. Adică, să fii tot în vechiul mod de… a face. Oferă-ți momente de contemplare, de introspecție, de a scrie în jurnal, de a citi o carte (nu doar știrile tv sau tot ce scrie pe canalele de social media), de a sta în ascultare lăuntrică, de a fi. Pur și simplu doar a fi cu intenția de a te deschide către adevărul tău, către autenticitatea ta, către creativitatea ce zace adânc în tine. Pentru a te putea conecta cu seva creativității tale poate că ai nevoie să mai faci puțină curățenie. Și doar tu poți ști, în a ta sinceritate interioară, ce reprezintă această „curățenie” și în ce fel o poți face. Tu știi, pentru tine, mai bine decât ți-ar putea spune oricine.
Însă dacă simți că ai nevoie de călăuzire pentru a-ți readuce aminte CE ești, dincolo de toate identitățile pe care le-ai creat și le-ai jucat de-a lungul vieții, ai curajul și te avântă în a explora Programele noastre online.
Transformare. Transformare. Transformare.
Avem o uriașă oportunitate aici, acum, să creăm nou și să ne transformăm viețile.
Chiar și cei care lucrează în structuri vechi pot hrăni intenția că aceste vremuri, de mari transformări, conduc la o nouă creație în vechea structură. Dar și pentru asta este nevoie de practică. O practică și o disciplină în a gândi într-un fel nou. O disciplină în a încerca lucruri noi și a renunța la vechi. O practică și disciplină în a curăța vechile comportamente și obiceiuri neproductive, și dependențe distructive. O nouă practică și disciplină în a duce la bun sfârșit ceea ce începem acum nou.
Ce este esențial pentru noi, măi oameni buni? În mine s-a trezit această întrebare, cu care stau zilnic în ascultare, acum când observ că foarte multe business-uri „non-esențiale” pentru viața noastră s-au închis.
Poți alege să crezi că nimic nu se întâmplă acum că totul este în „lockdown” sau poți alege să-ți dai voie să simți că ceva uriaș se petrece înlăuntrul tău, pe măsură ce-ți dai voie să te asculți, cu mai mare atenție, și că la niveluri profunde, în centrul planetei, se naște o nouă energie, o nouă vibrație pentru o nouă umanitate. Nu încerca să înțelegi asta, cu mintea logică, mai degrabă abordează atitudinea „habar nu am ce și cum va fi dar aleg să am încredere. Mă deschid. Mă ascult. Creez în mine ceva nou chiar acum..”, recunoscând, fără nici o judecată, că am contribuit toți, într-un fel sau altul, la ceea trăim acum. Și făcând asta putem ieși mai repede din rolul de victimă întrupând rolul de creator conștient.
Oare acesta este începutul sfârșitului sau o imensă oportunitate de a ne consolida un nou început? De a crea ceva cu adevărat nou. Ceva care nu este bazat în vechile structuri. Sau rămânem izolați în casă încercând cu disperare doar să rezistăm și să sperăm că trece cât mai repede criza… „ce bine că am scăpat! înapoi, hai, la cele ce știam… și, iată, acum apreciem mai mult… iată, asta e schimbarea – apreciez mai mult ceea ce am avut înainte și, pe vremea carantinei, nu am putut avea… dar acum am din nou. ce bine că am scăpat…”
Recunoaștem și folosim, oare, acest moment ca și o chemare la trezire?
Respiră și doar simte toate acestea care sunt în tine. În mine. În noi toți.
Dă-i voie Conștiinței tale să pătrundă adânc în centrul ființei care ești.
Ai curajul și deschide-te, cuprinzând durerea în spațiul sacru al inimii tale
În durere nu există ascunziș. Nici ascunziș, dar nici control și nici alegere.
Căci… atunci când doare, doare! În durere există doar adevărul viu. Dincolo de toate straturile sub care am tot încercat să-l îngropăm. Există întunericul în care stă ascuns adevărul luminos. Există conștiența asupra judecăților, credințelor, poziționărilor, îndoielilor, amânărilor, sentimentelor noastre. Există o mare sursă creatoare, în durere.
Însă cum să-i pot spune asta cuiva care mă întreabă uimită: „dar cum de ești tristă? Credeam că ești foarte spirituală!” Ce mare păcăleală. De parcă a fi spiritual înseamnă a nu mai simți durerea, a nu mai fi tristă, a nu mai fi furioasă sau mâhnită. Pentru mine, o parte din bucuria unei vieți spirituale nu constă în a nu mai fi tristă, ci în a învăța să-mi ascult tristețea și durerea – când sunt prezente. Trăirea unei vieți spirituale nu mă conduce să-mi neg lacrimile, ci să descopăr bucuria manifestării darurilor mele unice chiar și atunci când doare. Înseamnă să-mi ascult vocea lăuntrică, vocea care este în inima vieții mele. Acea voce care este mai puternică decât vocea dezamăgirii, a îndoielii, a tristeții, a victimizării. Această voce este întotdeauna prezentă. Cu cât învățăm să ne ascultăm pe noi înșine mai mult, cu atât mai minunate sunt surprizele pe care le descoperim dincolo de durere, de tristețe, de îndoială, de neîncredere, de autocritică.
Moartea mamei a dat cel mai mare sens vieții mele. Dar chiar și acum, după atâția ani de când a murit, încă îmi dau lacrimile doar când îmi reamintesc acele ultime ore ale ei pe care le-a petrecut mai mult în brațele mele. Dacă aș fi știut atunci ceea ce știu acum despre durere, despre moarte, altfel aș fi însoțit-o. Și, deși încă îmi este foarte dor de mama, simt că moartea ei a fost un fel de inițiere pentru mine. Durerea pe care am simțit-o atunci, când și-a dat ultima suflare, a deschis ceva foarte profund în mine, făcându-mă să înțeleg și să simt că iubirea nu moare niciodată.
Am trăit, de multe ori în viață, momente de durere insuportabilă.
Și, de asemenea, am însoțit mulți oameni – nu doar când lucram ca și infirmieră în case de bătrâni, când locuiam în Canada, ci și în anii recenți ca și terapeut, ghid, vindecător – a căror durere fizică, emoțională, a fost de multe ori greu de suportat. Durerea era, în unele cazuri, dincolo de limitele suportabilului. Și în cazul meu și în cazul lor, oricât de mult m-am opus durerii, am conștientizat până la urmă că era ceea ce trebuia să se întâmple în acel moment.
În cazul meu, chiar am simțit că era cel mai bun lucru pe care-l puteam trăi, căci doar așa am putut coborî foarte adânc înlăuntrul meu și am putut să-mi descopăr frici și închideri și poziționări care-mi făceau rău. Durerea, de multe ori, s-a comportat cu mine precum un profesor sever dar iubitor care îmi amintea să trec dincolo de atașamente, să investighez mai adânc, să las momentul să fie, așa cum este, și să observ ce apare în deplinătatea următorului moment.
De multe ori am lucrat în terapie cu oameni care învățaseră și cunoșteau tot felul de tehnici pentru a scăpa de durere. Și, cu toate tehnicile cunoscute de ei, durerea (fizică, emoțională) în care intrau, era foarte mare. Insuportabilă, uneori. În lucrul împreună au putut simți că acele tehnici mai degrabă, prin natura lor, amplificau durerea căci ele doar cultivau rezistența în fața durerii. Și nicidecum dizolvarea durerii. Doar conducându-i să se uite direct la ceea ce îi doare și să intre în experiența durerii și a fricii, au putut să conștientizeze câte metode, tehnici, strategii, dezvoltaseră pentru a controla, a opune rezistență, a se închide. Respingerea durerii, mi-a spus una dintre femei care suferea de cancer, mi-a intensificat atât dorința de a controla durerea cât și frica de moarte.
Folosindu-ne reacția la durere ca o oglindă pentru rezistența ei în fața vieții, putem vedea cât de mult atașament este în mintea noastră, de câte lucruri ne-am agățat, cât de multă frică de viață și de moarte este prezentă în noi. Poate că acum, în această „pauză” în care suntem toți, ne oferim, în sfârșit, spațiul și timpul pentru a înțelege natura durerii și, mai ales, natura fricii noastre.
Durerea, uneori, ne spulberă mintea.
Unii reușim să trecem dincolo de noi înșine, și de scenariile care brusc iau naștere, și ne putem atinge esența, miezul ființei. Altora le este mai dificil și se pierd în labirinturile minții hrănite cu sentimentul vinovăției și al nedreptății, rupându-se, în mod și mai dureros, de ei înșiși. De copii, de familie. Nu este nimic de făcut uneori, oricât de mult ne-am dori „să facem ceva”, ci doar de a fi în conținere, încredere și în iubire.
Forța unor dureri pe care le-am trăit în viața mea a fost atât de intensă, încât nu am putut decât să mă abandonez. Să renunț la a mai opune rezistență. Doar abandonul m-a condus la dizolvarea durerii, prin deschidere în fața acesteia.
Uneori durerea emoțională este chiar mai mare decât cea fizică, mai ales atunci când conștientizăm că lucrurile, relațiile, nu sunt așa cum par sau cum credem noi că trebuie să fie. Iar durerea separării de cineva în care ai investit atenție, energie, prietenie, încredere, iubire, respect, este printre cele mai mari dureri din viață. Cel puțin, pentru mine, așa a fost până acum. Și, totuși, doar cu ajutorul inimii deschise, cu ajutorul iubirii de dincolo de orice separare, am putut trece peste sau, mai degrabă, prin acest fel de dureri. La fel și în cazul fricii. Doar renunțând să-i mai opun rezistență, intrând în ea, am putut simți gustul curajului.
Avem și acum nevoie de curaj. Îl putem simți doar acceptând că simțim frică. Această frică de schimbare uriașă în fața căreia suntem toți.
Existența, într-adevăr, ne servește întotdeauna. Chiar și când credem că este nedreaptă. Cum să avem încredere să ne deschidem în fața durerii? Dar în fața fricii? Cum să-i permitem durerii să pătrundă adânc sau noi să pătrundem adânc în ea? Cum să mai credem că Universul este perfect când cineva drag ne moare subit?
Trâmbițe urlătoare ale furiei împotriva durerii, a pierderii cuiva drag, a morții nedrepte. Groază. Mâhnire. Tristețe. Murim fiecare în felul nostru atunci când traversăm dureri insuportabile. Uneori putem rămâne centrați, puternici. Alteori este cumplit de dificil. Și, totuși, ne transformăm de fiecare dată câte puțin. Niciun cuvânt, în miezul durerii aflați, nu poate alina, domoli, durerea. Doar vocea lăuntrică, de ne așezăm s-o ascultăm, o poate face.
Și, din nou, asta am ales să fiu. Vocea ta lăuntrică. În cele 3 meditații pentru dizolvarea durerii + una bonus devin vocea ta. Și de ești pregătit să vezi ce are să-ți arate durerea pe care o simți acum, așează-te în ascultarea propriei tale voci. Primește aceste meditații precum un DAR pe care ți-l faci ție însuți. Sau pe care ți-l trimite Dumnezeu care te învăță, și în acest fel, să te iubești.
Lasă-ți durerea să-și găsească în tine propria ei exprimare.
Tu doar ascult-o. Creează spațiu în jurul ei. Relaxează-te și intră în ea. Renunță la a mai încerca să înțelegi cu mintea rațională de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Doar deschide-ți inima, așează-te, ascultă-te și ai încredere că poți dizolva.
Durerea separării de mama mea era în mintea mea. În ceea ce gândeam despre cât de nedrept a fost să plece la vârsta ei. Amintiri. Regrete. Lucruri nespuse. Cream, în permanență, scenarii. Durea, de fapt, în mintea mea. Sentimentul vinovăției cum că n-am putut să o salvez era foarte prezent. Cunosc atât de bine gustul acestui sentiment. Și cunosc foarte bine și ravagiile pe care vinovăția le face în corp. Criminal în serie = sentimentul de vinovăție.
Am decis, de multă vreme, să renunț la a mai hrăni acest sentiment. Și, mai degrabă, să accept că lucrurile, relațiile, separările, durerile se petrec toate în ritmurile lor. Și am ajuns să recunosc că există și o anumită durere cu care chiar ne naștem…o purtăm în noi. O durere care, uneori, ne face să ne întrebăm „pentru ce suntem în această lume?”. Iar acum, în acest context pe care-l trăim, merită să ne punem, cu adevărat, aceste întrebări. Pentru ce sunt, acum, în această lume? Ce pot eu schimba la mine, acum, dacă vreau – cu adevărat – să contribui la schimbarea lumii?
Această durere adâncă, dacă n-o recunoaștem, dacă nu ne conectăm cu ea, ascultând-o și integrând-o, ajunge să creeze în noi frica de viața însăși. Creează neîncredere în puterea noastră de creatori. Creează îndoială, închidere, separare. Creează teama de schimbare.
Fie să recunoaștem că schimbarea este singura constantă în viața noastră și să ne dăm voie să ne ascultăm durerile,
oricare ar fi natura lor, învățând de la ele și nelăsându-ne controlați de acestea.
Lasă-te, abandonează-te, deschide-te întru cea mai adâncă durere ascunsă acum în tine, așezându-te în ascultarea vocii tale lăuntrice. Și ai încredere în Sursa care ești. Sursă din care poți dizolva orice durere. Sau ieși afară și mergi pe carnea mamei pământ, ascultând-o. Ascultă vântul. Ascultă pădurea. Ascultă păsările. Toate, cu blândețe, te ghidează către al tău adevăr, către vocea inimii tale, dincolo de orice suferință. Dincolo de orice durere. Așează-te și ascultă și dă-ți voie să vezi adânc în tine dincolo de vălurile iluziei pe care le-ai luat drept realitate. Nu mai ai nevoie de suferințe inutile care să te sleiască de puteri. Ascultă adevăratul mesaj al durerilor tale și, apoi, cu recunoștință pentru ce ți-au adus, dizolvă-le în vibrația vocii inimii tale. Aventura vocii tale coborâte în tăcere și tăcerea intrată în vocea inimii tale este un adevărat privilegiu pe care merită să-l trăiești.
Cu iubirea născută din adevărul inimii mele,
AmmaRa
Poate că acum este acel moment în care nu mai avem încotro să ne îndreptăm decât înăuntru, unde ne putem asculta și apoi dizolva durerile. Această Renaștere a lumii trebuie să-și aibă rădăcinile în ceea ce facem fiecare înlăuntrul nostru. Această disciplină a ascultării interioare devine acum o condiție esențială pe care merită s-o îndeplinim toți.
Delfinii și lebedele au revenit pe canalele Veneției, printre palatele acum tăcute, apele s-au curățat rapid, mirosurile grele au dispărut. La Cagliari, Sardinia, portul este de-asemeni plin cu delfini. Fotografii din satelit arată cum cele mai poluate zone ale planetei, Beijing și Wuhan, nordul industrializat al Italiei și altele asemenea, sunt clare acum. Cerul redevine albastru. Pe întreaga planetă. Agenția Spațială Europeană publică poze cu cel mai curat cer european al ultimelor zeci de ani. Pare o nouă lume.
1. Întregul ne reamintește că suntem parte din el
Sunt doar câteva săptămâni de când umanitatea a început să încetinească ritmul. Știam că distrugem planeta, dar nu ne puteam opri. Sistemele acestei lumi păreau mai importante decât pământul, aerul și apa. … Și decât viața noastră. Iar acum existența, natura sau oricum vrem s-o numim, ne reamintește în felul ei primitiv dar eficient, care sunt cele mai importante lucruri. Virusul este un produs minor al vieții din care noi începusem să uităm că facem parte. Un mic emisar al naturii pe care noi am ignorat-o, al cărui efect, printre altele, este acela că reașează lucrurile în ordinea lor universală. Viața își reintră în drepturi, apele redevin clare, animalele se întorc acasă, cerul se curăță, cât sistemele civilizației noastre sunt în pauză de virus.
Virusul este doar un vector, un mic vector al existenței, iar natura, planeta și tot ceea ce există face parte din ființa noastră profundă, din inconștientul nostru. Faptul că noi am uitat, nu schimbă cu nimic această realitate. Facem parte dintr-un întreg, un organism imens, universal pentru care noi am devenit o primejdie. La fel ca în interiorul corpului nostru fizic, în marele organism universal pare să se fi declanșat o reacție de apărare. Doar că noi jucăm rolul virusului, și virusul încoronat joacă rolul … anti-virusului.
Ar mai fi un aspect. Științele dar și misticii sunt de acord – doar limbajul diferă – că tot ceea ce există s-a născut dintr-un punct. Universul, stelele, planeta și noi suntem acel punct inițial. Sigur, noi nu suntem conștienți că suntem rude cu tot ce există în univers, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Psihologia numește această formă de existență, care nu-și dă seama de adevăr, inconștiență. Este a nu percepe anumite nuanțe ale realității. Suntem inconștienți. Aceste dimensiuni inconștiente ale noastre, foarte vaste și foarte profunde, care sunt în conexiune cu tot ceea ce există în univers, au pus în mișcare o mașinărie universală și naturală care a materializat virusul. Sau, mă rog, anti-virus , dacă privim din perspectiva inversă. Cu alte cuvinte, noi înșine am creat situația. O dualitate pe care o cunoaștem bine, căci se manifestă în multe aspecte ale vieții noastre.
Această afirmație, că noi înșine suntem creatorii propriei noastre realități și experiențe, este cunoscută de foarte mult timp misticilor, ca experiență directă. Noi însă nu ne dăm seama de acest lucru. Luptăm împotriva virusului în primul rând în exteriorul nostru, căutăm arme împotriva lui, în vreme ce lumea noastră interioară, alcătuită din gândire, emoții corozive, atitudini mai mult sau mai puțin închise, proprii ego-ului, continuă să producă exact .. realitatea pe care vrem s-o schimbăm. Inconștienți fiind de adevărata natură a realității, cunoscând doar coaja, suprafața lucrurilor, și aceea din perspectivă strict liniară, nu putem vedea conexiunea profundă între împrejurările vieților noastre și lumea noastră interioară. Trăim identificați cu o peliculă de realitate, exact ca o coajă de ou, alcătuită din gândire, emoție și atitudine închisă, care nu ne permite să percepem, nicicum să administrăm în vreun fel existența din afara noastră, și nici măcar lumea noastră interioară. Cum am putea să creăm conștient realitate, când nu putem nici măcar gândi ceea ce dorim să gândim, sau modela lumea emoțiilor și a energiilor noastre lăuntrice?
Atât de mult ne-am îndepărtat de această lume interioară rătăcindu-ne în exterior, încât am ajuns să prețuim mai mult sistemele și orânduirea pe care le-am creat, decât propria noastră viață. Și asta nu de azi de ieri. Privind înapoi putem vedea cu claritate cum ne-am sacrificat de foarte mult timp ființa lăuntrică pe altarul lumii exterioare și a sistemelor care au devenit mai importante decât omul. Cu cât coaja egoului nostru a devenit mai groasă, cu atât golul interior – adică neputința de a modela conștient lumea interioară – a devenit mai adânc, și cu atât mai mare a devenit frica de exterior.
Cu toate acestea, ceea ce suntem în adâncurile noastre nu s-a schimbat niciodată. Noi suntem acele ființe care poartă în ele toată istoria Universului născut dintr-un punct. Din acele spații inconștiente, am continuat să creăm o realitate pe care am considerat-o străină de noi și cu care, de multe ori ne-am confruntat, neputând să deslușim mecanismele interioare prin care noi suntem în centrul creației. Oamenii sunt izvoarele existenței și ale acestei lumi. Doar că am fost atât de mult absorbiți de creația lumii formelor dense, încât am uitat complet că mai sunt și alte dimensiuni ale propriei noastre ființe, la fel de profund creatoare și că totul face parte dintr-un întreg. Astfel, partea de care ne-am ocupat intens, lumea formelor, a intrat în conflict cu întregul și a început să strice armonia lucrurilor. Întregul se autoreglează.
Ce se întâmplă cu un om care nu mai vede decât propriul său scop, și ignoră cu desăvârșire restul oamenilor? Ce se întâmplă cu un oraș sau o țară care ignoră cu desăvârșire interesele tuturor celorlalte? Cam în același fel, noi, ca civilizație, am început să uităm că facem parte din acest întreg.
Dar natura noastră profund creatoare și colectivă a continuat să se manifeste. Oamenii sunt creatorii oricărui sistem și oricărei organizări, ei sunt sursa de energie vitală a tot ceea ce există pe această planetă, iar acum virusul ne reamintește că această proiecție necontenită în exterior, în a face în detrimentul lui a fi, obsesia formei și a sistemelor nu poate să înlocuiască niciodată ceea ce suntem cu adevărat, în profunzimea noastră: suntem una cu întreaga creație. Virusul ne obligă paradoxal să ne întoarcem la noi înșine, să punem întrebări și să ne dăm, în sfârșit, răspunsuri noi.
Tot ceea ce am creat în exteriorul nostru, uitând de adevărata noastră natură, se oprește acum. Vapoare, avioane și mașini se opresc, economiile se opresc, bursele, fabricile și uzinele, mall-urile și cinematografele, fabricile de orice și comerțul. Hărăbaia mecanică a lumii pe care am clădit-o fugind de noi înșine, căutând în exterior ceea ce credeam că avem nevoie pentru fi ”ok”, cade în genunchi în fața acestui mic detaliu al existenței, virusul cu nume încoronat. Întregul labirint încremenește afișând o eroare neașteptată, și reamintindu-ne ceva fundamental:
2. Omul este sursa realității
Acest lucru este valabil în toate dimensiunile realității. Însă pentru noi, nu mai este evident nici măcar că structurile realității liniare sunt creațiile noastre, atât de mult am orbit. În stopul provocat de micul virus, adevărul acesta devine însă evident: dacă oamenii stau acasă, sistemele se opresc. Totul se oprește. Pentru că noi creăm totul.
Am uitat acest lucru, că suntem sursa creatoare a acestei lumi, că suntem aceia care ne-am investit întreaga energie sacră și creatoare a Atenției noastre în mașinării și structuri, crezându-le mai importante, și ignorând cu desăvârșire izvorul lăuntric al acestei realități. Ne-am înrolat viețile în slujba sistemelor acestei lumi, cu micul ajutor al acelora care profită de această situație de putere, uitând cu desăvârșire despre sacralitatea ființei umane, despre conexiunea sa profundă cu Pământul și cu Cerul, uitând că suntem parte ale unei singure ființe colective numite umanitate. Am uitat că suntem Creatorii – conștienți sau nu – ai acestei lumi, iar acum virusul ne reamintește toate acestea. Aproape ajunsesem să credem că sistemele și mașinăria lumii este de la dumnezeu, că pur și simplu așa stau lucrurile, că așa este ordinea naturală a existenței și că nimic nu poate fi făcut în această privință. Ajunsesem să considerăm această mașinărie, cu toate imperfecțiunile ei, un datum care nu poate fi pus în discuție. Iar acum, acest mic virus care nici măcar nu este o ființă vie propriu zis, răstoarnă ordinea lumii și dezvăluie acest adevăr incomod: mașinăria lumii nu are o existență independentă și indiscutabilă, lucrurile nu stau așa pentru că așa sunt ele, ci pentru că noi le facem să fie așa cum sunt. Cu alte cuvinte, unul dintre aspectele interesante ale virusului este acela că indirect, conduce la o introspecție despre responsabilitate. A noastră, a fiecăruia dintre noi.
Ar fi prea ușor să proiectăm din nou responsabilitatea pe liderii acestei lumi, pe sistemele nedrepte, pe conducătorii din umbră și conspiratorii planetei, pentru această situație. N-am face decât să repetăm o atitudine veche și neputincioasă. De fapt, am știut dintotdeauna că ei sunt reflexiile noastre, și am jucat împreună cu ei un joc al rolurilor complementare care a convenit tuturor, și al cărui rezultat este lumea așa cum o cunoaștem… până în acest moment.
Zăvorâți în rolurile noastre sociale, separați de noi înșine și de ceilalți, identificați complet cu gândirea liniară ocupată doar cu a ”rezolva probleme”, am ignorat ceea ce a fost mereu sub nasul nostru. Faptul că tot ceea ce ne înconjoară, de la sisteme și lideri până la felul în care gândim despre noi înșine și despre lume, este responsabilitatea noastră. Lumea este oglinda perfectă a ceea ce suntem în interiorul nostru și materializarea impecabilă a gândurilor, atitudinilor și fricilor noastre. Am clădit o lume întemeiată în separare, egoism, competiție oarbă, nedreptate, o lume rece și inumană, o lume a fantoșelor și a butaforiei, în care strălucirea neoanelor și a ecranelor de laptop a înlocuit strălucirea soarelui și a stelelor de pe cer, în care relațiile virtuale au înlocuit îmbrățișarea și mecanismele pe care noi le-am creat au devenit stăpânii noștri.
În mod absurd, dar psihologic explicabil, am creat o lume ca o cușcă de veveriță, în care totul este subordonat creației materiale, care trebuie cumpărată, consumată, și pentru care trebuie să muncim ca să o producem, ca apoi să o cumpărăm și să o consumăm… Cușca de veveriță rotitoare este exact lumea în care trăim, a platitudinii și poluării, a conflictului și separării, a crizelor de tot felul, alimentare, climatice, ecologice, politice, economice, sociale…
În fața durerii inevitabile a acestui mod de a trăi, am ajuns experți în a îngropa durerea în interior, cu consecințe dramatice asupra sănătății noastre, sau a o proiecta în exterior, pretinzând că alții sunt de vină pentru felul în care trăim. Ne spunem așa e viața, nu putem face nimic pentru a schimba această realitate, plasându-ne astfel, fără să ne dăm seama, în perspectiva victimei, și lăsând astfel mașinăria să devină mai importantă decât creatorii săi. Durerea născută din alienare, din ruptura interioară, frica existențială, am anihilat-o cu medicamente. Am ignorat dramele noastre personale, am crezut că așa este normal să trăim, ne-am transformat în niște cărți de vizită crezând că dacă avem asigurare la o firmă bună, asta va diminua frica și riscul ca adevărul să iasă la iveală.
Ei bine și acum, virusul, cu inocența sa naturală, dintr-o singură rudimentară și simplă lovitură, demolează toată această mașinărie socială, economică, financiară și mai ales psihologică, revelând inconsistența creației noastre de care eram atât de mândri și reducând-o la un adevăr foarte simplu: nimic nu contează dacă nu are în centrul său ființa umană. Iar cei care au uitat asta suntem în primul rând noi înșine. Fiecare dintre noi. Ne-am părăsit pe noi înșine și acum suntem obligați să ne întoarcem atenția către interior, cel puțin pentru a ne pune câteva întrebări.
Până la urmă, se pare că virusul a oprit o sarabandă nesfârșită a crizelor, conflictelor și distrugerii, salvând veverița din cușcă într-un fel abrupt, primitiv, dar eficient.
3. Now what? Alternative
Niște oameni de știință britanici, consilierii guvernului de la Londra citați de BBC, au evaluat posibilitățile acestui moment referitor la virus și au găsit trei variante de scenariu.
Crearea unui vaccin. Ar dura cam 12-18 luni. Economia ar intra în colaps și, cum observă oamenii de știință, a aștepta vaccinul nu este o strategie. Imunizarea în masă. Asta ar însemna pur și simplu să lăsăm virusul să-și facă treaba. Ar dura vreo doi ani și nu se știe dacă imunizarea este stabilă. Adică dacă nu ne vom îmbolnăvi din nou. Schimbarea definitivă a comportamentului și a felului nostru de a trăi, zice profesorul Woolhouse, doctor de boli infecțioase de la Universitatea din Edinburgh și șef al consilierilor medicali ai guvernului britanic (găsești linkul surselor la sfârșit)
Braavooo! În sfârșit, cu jumătate de gură, este afirmat public un adevăr evident, dar greu de înghițit.
Va trebui să schimbăm felul nostru de a trăi, modul în care am organizat lumea noastră, sistemele ei de toate felurile, modul de a munci, de a relaționa, sistemele medicale, sociale și, ce trist, politice, economice, militare, ecologice…
Cu alte cuvinte, cușca veveriței este în pericol. S-ar putea să trebuiască să schimbăm totul.
Ups! umanitatea începe să înțeleagă că se află în fața unei schimbări majore, inevitabile și dificile, atât de vaste, încât nimeni nu îndrăznește pentru moment să o rostească. O nouă lume urmează să se nască, dar pentru a se naște este nevoie ca cea veche să se prăbușească. Iar asta trece prin haos, frică și cutremurare.
Pentru moment, cei care înțeleg cu claritate ceea ce se petrece sunt acești oameni de știință care au o perspectivă globală asupra lucrurilor și pot vedea mașinăria în ansamblul ei. Virusul, cât este de mic și rudimentar, lovește în axul central al cuștii de veveriță, ba mai rău, direct în veveriță pe care o izolează la domiciliu. Astfel, ea nu mai poate alerga, pentru a produce bunuri și nu mai are bani să le cumpere pentru a menține roata planetară în funcțiune. Asta e grav, pentru că o mică dar influentă parte a umanității are de pierdut totul. Dar în esență puterea. Cât despre veveriță, ea își plătește inconștiența cu un anumit tribut, în schimb însă are șansa să-și amintească că ea este aceea care învârte oricare dintre roțile și rotițele lumii, și de asemenea are șansa să-și ia viața înapoi, învățând ceva despre sine și construind o nouă lume din temelii.
Și mai înțeleg cu claritate ceea ce se petrece, acei oameni care pătrund adevărata natură a realității, felul în care noi creăm lumea la fiecare pas și fiecare răsuflare și fiecare gând pe care îl emitem. Acești oameni, care percep natura adevărată a realității, așteptau acest moment, nu pentru că erau fataliști sau antisistem, ci pentru că pur și simplu văd și înțeleg dincolo de formă, mecanismele profunde ale existenței.
Ei văd cu claritate faptul că existența ne servește în fiecare moment și acesta este unul dintre ele. Doar că servește nu identității pe care am creat-o și din care ne este greu să ieșim – să-i zicem acestei identități Veverița :)) – , și nici lumii pe care am clădit-o din această identitate – cușca rotitoare, ci servește unui nou nivel de conștiință care face parte din noi și care acum se manifestă în lumea noastră, prin noi. Cu alte cuvinte, virusul și această schimbare este forma pe care o ia procesul inevitabil, transcendent, al propriei noastre ființe profunde.
Noi ne schimbăm acum. Lumea pe care am creat-o nu este greșită, ci pur și simplu exprimă o etapă a evoluției noastre care acum se încheie. Au fost multe astfel de transformări în istoria planetei – ca să nu mai vorbim despre cea a umanității, în care sisteme ce păreau pentru totdeauna s-au prăbușit doar pentru că, pur și simplu, timpul lor trecuse. Conștiința este în eternă transformare, iar lumea formelor urmează, întotdeauna și fără greș, conștiința. Noi suntem conștiință și noi suntem aceia care clădesc, manifestă și distrug totul pentru a reclădi, pe măsura a ceea ce devenim, în orice moment.
În acest sens, virusul este propria noastră creație, acest mic pachet cu informație ADN care alterează echilibrul celulelor din plămânii noștri, vine să dea stopul pe care noi, de la nivelul identității noastre liniare, nu l-am putut da. Mulți înțelepți au prezis acest moment, chiar dacă nimeni nu știa ce formă va lua schimbarea. Prezicerea se întemeia pe înțelegerea profundă a meta-fizicii existenței, care are legile sale, geometria sa interioară și mișcările sale predictibile. Această meta-fizică – adică fizica dimensiunilor rafinate ale existenței – funcționează în interiorul nostru la fel ca și în întreaga creație și sunt perfect inteligibile, chiar dacă nu urmează o logică liniară, ci una sferică și multi-dimensională. Important este doar atât: că privind cu atenție la situațiile complexe și implicațiile apariției virusului, putem înțelege ceva despre noi înșine și despre natura existenței.
4. Structurile lumii sunt relație turnată în formă. Relațiile se nasc din Identitate.Când identitatea se schimbă, relațiile și structurile se schimbă.
Așadar, acest moment și această situație nu este o surpriză. Doar înfumurarea arogantă și obtuză a gândirii noastre ne-a făcut să credem că putem supraviețui în vreme ce distrugem sistematic conexiunea noastră cu lumea din care ne-am născut. În realitate, pe această planetă s-au succedat multe valuri ale umanității, mai multe decât scrie în cartea de istorie, iar planeta a supraviețuit mereu, dând naștere unor noi niveluri ale conștiinței umane. Fiecare dintre acestea au fost expresia unui nivel al Conștiinței, și s-au confruntat la un moment dat cu crizele de identitate și de transformare născute din propriile lor limite. Așa se petrece și acum. Noi suntem chiar Pământul care devine conștient, care-și transcende propriile niveluri, iar acest proces nu poate fi oprit pentru că face parte din natura Conștiinței universale și a Existenței care s-a născut dintr-un singur punct.
Suntem față în față cu propriile noastre limitări, cu propria noastră identitate, iar existența ne obligă să o transcendem. Primejdia de a dispărea este în același timp oportunitatea de a merge mai departe, schimbându-ne. Este pur și simplu trecerea pe un nou nivel de conștiință și experiență umană, iar asta ne schimbă pe noi și tot ceea ce am creat împrejurul nostru. Energia universală a existenței care curge prin noi toți are calea ei iar transformările sunt inevitabile.
Pentru majoritatea oamenilor de pe această planetă, anvergura acestei transformări este atât de mare, încât inevitabil provoacă o frică profundă, căci lumea așa cum o cunoaștem dispare, pentru a lăsa loc altor forme de relaționare umană. Toate structurile de realitate, de orice fel, sunt expresii ale felului în care noi relaționăm între noi: finanțele și politica, comerțul și industriile, războiul și cinematografele, ecologia și poluarea, toate sunt despre relațiile dintre oameni și relațiile lor cu tot ceea ce există. O relație se stabilește numai între două sau mai multe identități. Iar acum, identitatea noastră se schimbă și de aceea relațiile dintre noi și structurile acestei lumi se schimbă și converg către o nouă lume.
Politicienii și vârfurile lumii financiare planetare care doresc menținerea acestui status qvo, reprezentat de lumea în care trăim, încearcă desigur să mențină ordinea lucrurilor și să găsească soluții pentru ca această criză să se sfârșească și lucrurile să continue ca și până acum. Ei ar vrea să nu se schimbe nimic în esență. Ar vrea ca umanitatea să rămână în vechea ei identitate – de veveriță care învârte inconștientă lumea. Acest lucru nu mai este posibil, nu pentru că brusc oamenii devin mai conștienți în urma unei alegeri personale – deși asta contează mult – ci pentru că forțele cosmice, universale ale vieții ce dau formă experienței umane, au mersul lor transcendent. Această transcendență se referă la gradul de conștiență care evoluează și evoluând, schimbă manifestările sale în toate dimensiunile, inclusiv în cea densă, materială, încarnată.
Acești oameni aflați în vârful piramidelor de putere ale planetei nu vor și nu pot să accepte că a venit momentul transformării, deși unii dintre ei știu perfect că ființa umană este sursa și izvorul absolut al realității. Ar vrea ca veverița să-și imagineze cușca ei ca fiind singura realitate posibilă, și alergarea în loc, singura posibilitate. Ei au făcut totul pentru ca iluzia cuștii să fie menținută, prin orice mijloace. Cel mai puternic mijloc este frica. Trebuie să menținem sistemele acestei lumi cu orice preț, pentru că altfel există pericole majore. Și ne-au demonstrat cât de periculoasă este lumea creând un război, două demonstrative, atentate dramatice care au crescut și mai mult frica, au hrănit conflicte globale pentru a justifica o ranforsare a cuștii de veveriță în care am ajuns să trăim cu toții. Dar veverița începe să se trezească, să-și pună întrebări, acum că virusul a înțepenit jucăria planetară și circuitul infinit al alergării s-a oprit. Este de ajuns un singur moment de pauză pentru ca noi să începem să ne dăm seama. Vălul iluziei începe să se rupă.
Privită larg, această extraordinară împrejurare, ne reamintește anvergura enormă a omului ca sursă de realitate. Ba chiar, din această perspectivă, umanitatea învață în mod dureros despre sine un adevăr uriaș, care merită totul: adevărul despre ceea ce suntem noi. Virusul și criza globală, sistemică, naște întrebări importante despre identitatea noastră, cine suntem noi, despre relațiile pe care le-am construit între noi din această identitate și despre sistemele care sunt materializarea acestor relații. Nu ne-am fi pus aceste întrebări și nici măcar nu ne-am fi oprit din alergarea necontenită, dacă virusul nu ar fi paralizat mașinăria uriașă a lumii pe care am creat-o. Acum, umanitatea descoperă cu uimire, dar și cu spaimă, adevărul. Noi suntem creatorii lumii. Acesta este corolarul neașteptat al crizei virusului.
În acest timp, cei aflați la manetele cuștii de veveriță, apasă toate pedalele pe care le cunosc și care au funcționat mii de ani. Acum au devenit inutile. În inocența sa rudimentară, virusul a scurt-circuitat nu sistemul, ci sursa lui de energie. Oamenii sunt sursa de energie fundamentală, iar această energie sacră, creatoare, curge din noi la fiecare respirație, fiecare pas și fiecare clipire de ochi. Fără această energie, sistemul nu există. E ca și cum viața ar manifesta cuvintele lui Christos, că adevărul nu poate fi ascuns nicicum, el ieșind la suprafață ca uleiul. Virusul dezvăluie dincolo de dramă și moarte, ceea ce era ascuns în spatele aparenței normalității. El ne arată exact ceea ce nu era normal, în lumea pe care noi o consideram normală, și anihilează într-o clipă întreaga iluzie cu privire la raportul între creație – sistemele acestei lumi – și creator – oamenii: eu, tu, noi.
Credeam că sistemele determină viața noastră și pe noi. Descoperim că e invers. Noi creăm sistemele și felul în care trăim. Este dizolvarea unui văl pe care l-am avut pe ochi.
5. Adevărul
Wăăăw! O noțiune periculoasă, adevărul! Dincolo de orice interpretare, adevărul este ceea ce este, acum, aici, irefutabil (îmi place cuvântul). Adevărul este realitatea, existența așa cum este, a acestui moment. Trecutul este trecut, nu mai există decât în capul nostru, iar viitorul nu a fost creat încă. Putem interpreta adevărul într-o mie de feluri, dar asta e prea puțin important. Este ceea ce este. Putem să găsim vinovați sau scuze, să explicăm conjuncturi, dar Adevărul unui moment nu poate fi schimbat decât asumându-ne responsabilitatea de creatori ai acestuia. Dacă nu o facem, atunci nu putem schimba nimic și încă odată, altcineva o face pentru noi.
Dimensiuni insondabile ale ființei noastre – care pot fi cunoscute prin experiență – creează Adevărul acestui moment, dincolo de ceea ce noi interpretăm în baza trecutului, și dincolo de un viitor pe care ni-l dorim din identitatea pe care ne-am asumat-o mai mult sau mai puțin conștient. Iar adevărul acestui moment – tot ceea ce există – este acela că lumea așa cum o cunoaștem se schimbă din motive… naturale :)) sic.
Pe de-o parte noi nu am putut vedea adevărul cuștii pentru că am fost una cu veverița, pe de-altă parte puținii care se cred stăpânii cuștii nu pot vedea nici ei că veverița se transformă în altceva.
Nu pot vedea adevărul (relativ) simplu, că această criză ce se manifestă în exterior, în sisteme, este reflexia crizei interioare, a umanității, a creatorului, și reprezintă, pur și simplu, modul în care se manifestă prin noi energia Vieții, transcendentă, inevitabilă, universală. Nu este o criză pasageră, iar sistemele acestei lumi nu pot rămâne operaționale așa cum sunt, pentru că noi nu putem să mai rămânem așa cum suntem. Această transformare are loc în interiorul ființei umane, în inima omului, iar sistemele pe care ei vor să le mențină sunt doar produsul exterior acestui spațiu, emanația umanului.
Fiecare alegere a noastră la nivel personal, este complementară unei transformări a energiei universale, divine dacă vreți. Suntem o veveriță în cușcă, dar în același timp suntem punctul din care s-a născut întregul univers, și care continuă să evolueze, să-și transceandă propria identitate. Veverița pe care acești gentlemani vor să o țină în cușcă pentru a alimenta o compensare a propriei neputințe, este … existența însăși, Conștiința, universul, dumnezeu, cum vrei să o numești. Nu contează. Contează doar că această conștiință este în perpetuă schimbare și asta creează lumea și tot cea ce există. Oricât de seducătoare este perspectiva unei forțe universale ținută în cușcă pentru propriul folos, la scală cosmică are un aspect comic.
Ceea ce contează acum este perspectiva veveriței, căci ea este aceea care se transformă.
La fel ca o ființă personală, ca un om față în față cu situațiile vieții sale, umanitatea ca ființă colectivă este față în față cu o situație care reflectă cu precizie starea sa interioară și care o invită să privească înăuntru și să-și pună întrebarea clasică: ce anume din ceea ce gândim, credem, simțim, ce anume din atitudinile noastre și din felul nostru de a relaționa cu noi înșine și cu ceilalți, are nevoie de schimbare pentru a merge mai departe?
Sigur că o asemenea transformare, care implică întregul nostru mod de a trăi, ne umple de frică, pe toți. Și este normal să fie așa. Frica de necunoscut, frica de a ieși de pe cărare, frica de a nu mai avea vechile repere, frica de haos, frica de moarte și de disoluție a sistemelor cunoscute, este normală. Dar mijloacele de a ieși din frică, de a transforma lumea noastră interioară, de a-i permite să reintre în rezonanță cu existența, sunt aici de foarte mult timp, ignorate de prea mulți oameni, prizonieri ai propriei gândiri, neputințe și inerții. La fel ca oricare dintre noi, umanitatea este ruptă în două, între tendințe contradictorii. O parte din umanitate se agață de trecut, neavând curajul să schimbe ceva fundamental din frica de necunoscut, și cealaltă este pregătită să pășească pe un nou nivel.
Noua umanitate s-a născut deja și este operațională. Ea funcționează în altă paradigmă. În esență principala diferență este aceea că lumea în care trăim acum și care este pe cale să intre în disoluție, este o lume întemeiată pe separare și pe închidere, și de aceea este o lume pulverizată, în care oamenii sunt în concurență, război și ucidere. Toate sistemele lumii noastre sunt clădite pe această separare al cărei rezultat la nivel personal, pentru toți oamenii, este însingurarea, derapajul, violența și tristețea, lipsa de orizont și de încredere, absența iubirii și a conexiunii cu ceilalți, cu pământul și cu cerul.
Iar lumea pe care o naștem acum este clădită pe deschidere, pe cooperare, pe dimensiunea colectivă și este total diferită, căci sistemele unei lumi întemeiată în împreună, sunt structurate complet diferit. Egoismul, ferocitatea, distrugerea și nepăsarea, lăcomia și violența, minciuna fără granițe pe care sunt întemeiate vechile sisteme, sunt produsul fricii, închiderii și al separării pe care o trăim noi înșine, la nivel personal. Ceea ce se schimbă acum este paradigma, modul nostru de a ne privi pe noi înșine și lumea în care trăim.
De aceea această schimbare nu se petrece de la vârf, de la suprastructură, ci din interiorul umanității, de la fiecare dintre noi. Semnificația situației în acest moment este clară. Existența, prin intermediul virusului, ne dă un stop, spunându-ne că nu putem merge mai departe la nivel colectiv, dacă nu schimbăm ceva personal, în interiorul nostru. Criza de sistem este acum personală, și invers criza personală se manifestă la nivelul întregii lumi. Ele sunt dimensiuni ale unei singure crize psiho-spirituale de transformare, cum ar numi-o psihologia transpersonală.
Situația nu este fără ieșire. Dar ieșirea nu convine structurilor acestei lumi și nici oamenilor care se tem de schimbare, și care se simt mai în siguranță în mijlocul labirintului, chiar dacă acesta este strivitor. Ieșirea este această schimbare profundă de paradigmă și ne privește pe fiecare dintre noi.
6. Oke. Și ce facem acum?
Realitatea ne servește. Pentru prima dată poate, avem condițiile, spațiul, timpul de a privi către interior. Pauză. Suntem la capătul unei imense expirații care a clădit lumea în care trăim și viețile noastre așa cum le cunoaștem. Această expirație s-a terminat. A umanității, și a fiecăruia dintre noi în viața sa. După o astfel de expirație urmează întotdeauna o pauză în care devenim conștienți și în care putem alege cât și cum anume vom inspira.
Respirația nu este doar personală, este o pulsație care are aspecte nenumărate, colective și universale. Întreaga existență pulsează și respiră. Important este să înțelegem că orice expirație este gest, emisie, emanație, acțiune, creație. Asta am făcut și a făcut întreaga umanitate în ultimele mii de ani. A expirat. Și expirând a creat lumea care o reprezintă, ca o oglindă pentru ceea ce suntem. Asta ne-a îndepărtat de noi înșine. Am devenit expirația noastră și am uitat că suntem creatorii a tot ceea ce există. Ne-am confundat cu structurile pe care le-am creat. Veverița a crezut că e una cu colivia sa rotitoare.
Acum, în pauză, care la scală istorică este doar o clipă, e momentul să devenim conștienți și să alegem. A inspira este a aduce înăuntru spiritul. Asta înseamnă a inspira. Este a primi, a ne deschide, a restabili conexiunile dintre noi. Deschiderea schimbă totul. Conexiunea este un alt nume pentru iubire, dar prefer să nu folosesc cuvântul pentru că a fost mult timp folosit greșit. Vine un timp al inspirației, în care umanitatea se reconectează cu existența.. Ne reconectăm între noi și cu pământul, cu planeta, cu cerul. Un timp al conexiunii din care renaște totul. O nouă lume se naște.
Virusul a oprit colivia rotitoare și au fost suficiente câteva săptămâni pentru ca apele, pământul și cerul să înceapă să-și revină. Veverița care credea că este născută în cușcă și confunda existența cu alergarea după vânt, descoperă acum pământul, pădurea și norii, soarele și vântul. Oprirea zgomotului mașinăriei lumii face loc tăcerii, și în această tăcere se nasc întrebări și răspunsuri. Cine suntem și pentru ce suntem în această dimensiune? Cum vrem să trăim? Cum vrem să fie relațiile dintre noi? Acum, că începem să descoperim acest adevăr extraordinar, că realitatea curge din noi în orice clipă și se transformă în structuri ce alcătuiesc lumea noastră, ce fel de structuri vrem să creăm cu energia ce curge din noi necontenit?
Am fost educați să nu punem la îndoială perenitatea și universalitatea coliviei rotitoare. Am crezut că așa e lumea făcută de dumnezeu sau de cine o fi făcut-o. Descoperim că noi am făcut-o, că s-a oprit, și că putem alege felul în care o reconstruim.
Acestea nu sunt metafore, ci reprezintă mai degrabă un adevăr metafizic. Iar metafizica nu este decât o fizică a dimensiunilor rafinate ale existenței. Ne întoarcem la adevărul despre noi înșine, îl redescoperim acum, în această pauză, care va dura ceva.
Ne redescoperim în primul rând umanitatea, re-cunoaștem nevoia noastră imensă de a fi împreună, de a crea împreună realitatea. Această nevoie de a fi împreună, o ființă colectivă care se mișcă precum un stol de păsări în marea realitate, există dintotdeauna. De când divinitatea omniprezentă s-a pulverizat devenind umanitate. Atunci a început drumul nostru înapoi. Nevoia noastră de a fi împreună reprezintă exact unitatea indivizibilă a existenței. Ea face parte din noi, și noi toți o cunoaștem, căci toate relațiile umane, de orice fel, sunt expresia acestei unități.
Singurul lucru care se opune conexiunii este frica. Frica de disoluție, de neant, de a ne pierde. Iubirea și frica sunt forțe arhetipale care articulează experiența umană și universală. Iar acum a venit momentul să depășim frica, separarea și închiderea din care ne-am creat experiența vieții și a acestei lumi. Într-atât de mare este schimbarea în care intrăm acum.
Este o transformare pe care marii maeștri ai umanității au pregătit-o de foarte mult timp și la care se referă cele mai profunde tradiții spirituale ale acestei planete, convergente nu ca formă, ci ca fond: umanitatea este expresia desăvârșită a existenței, este creatoare de realitate, iar calea sa în dimensiunea densă a materiei este aceea de a-și regăsi natura profundă, de a o recunoaște și a o onora. O lungă cale transcendentă, a identității a fost parcursă, iar acum ne aflăm aici, în acest punct de cotitură, despre care au predicat mulți înțelepți ai acestei lumi, față în față cu noi înșine, în mijlocul realității pe care am creat-o.
Din fericire, tot ceea ce avem nevoie pentru această transformare este disponibil. Avem tehnologia necesară reconstruirii lumii noastre pe noi baze. Avem energia curată, disponibilă. Avem toate resursele, pentru toată lumea. Avem totul. Pare să lipsească doar încrederea în noi înșine, încrederea că noi suntem izvoarele realității, că noi suntem sursa și că o putem face. Pare… dar nu este adevărat deloc. Tehnologia interioară, de lucru cu universul nostru interior, cu lumea gândirii, emoțiilor și atitudinilor noastre, există și ea. Testată, curată, eficientă, curățată de orice lucru inutil, de orice distorsiune.
Sunt multe canale disponibile prin care poți să afli cum să lucrezi în/cu lumea ta interioară, care este sursa experienței tale de viață. Fiecare are diferite nuanțe ale aceluiași adevăr, căci toate își au originea în Conștiința vastă a Umanității eterne în interiorul căreia se petrece acest proces de transformare. Această cunoaștere a adevăratei naturi a realității, nu s-a stins niciodată. Au existat dintotdeauna oameni care au cultivat-o, șlefuit-o și practicat-o, în toate timpurile și spațiile umanității. Ei au fost oamenii care au rămas racordați la Adevărul despre noi înșine și despre realitate.
Unul dintre aceste canale este Călătoria Inimii și Școala Maestrului Interior. Dacă citești aceste cuvinte poate că asta este nuanța Adevărului care ți se potrivește. Am șlefuit până la perfecțiune o tehnologie interioară străveche, am curățat-o de orice dogmă și ritual, până când a rămas pură și clară: un mod de a lucra cu Atenția, Respirația Conștientă și Atitudinea în lumea interioară, cu scopul de a deveni conștienți de felul în care noi naștem lumea prin gândire, emoție, atitudine și gest. Devenind conștienți de aceste niveluri interioare ale propriei ființe, care ne modelează experiența vieții, putem lucra cu ele și astfel putem să ieșim din vechile noastre mecanisme de răspuns automat în fața vieții, mecanisme care reprezintă trecutul.
A deveni conștienți înseamnă a simți mai mult din noi înșine și din existență și ne permite să dăm răspunsuri mai adecvate contextului vieților noastre. Putem alege adică, răspunsurile date realității. Veverița în colivia ei nu poate alege, pentru că felul ei de a gândi despre sine și despre realitate i-a fost educat în moduri restrictive. Altfel n-ar fi rămas la locul ei să învârtă mașinăria. Iar acum este momentul pentru a redescoperi, prin experiența directă și conștientă a propriei lumi interioare, cum facem să modelăm această energie sacră ce izvorăște din noi, nu doar pentru a supraviețui, cum am făcut până acum, ci pentru a crea experiența vieții și a lumii pe care o dorim.
7. Instrumentele de a lucra cu sursa interioară a realității
Dar acesta este un alt subiect, despre care poți citi foarte mult pe călătoriainimii.ro. Dar, mai ales, poți începe să practici Conștiența, în lumea ta interioară și în dimensiunile cele mai apropiate ale vieții tale. A fi conștient de gândirea ta și de faptul că ceea ce gândești determină integral emoțiile, atitudinea, starea de sănătate, relațiile tale cu ceilalți și cu lumea, este un salt imens. A fi conștient înseamnă în primul rând a simți niveluri ale realității pe care le-ai ignorat până acum și înseamnă a putea modela aceste dimensiuni ale propriei tale ființe. Prin practică, asta schimbă complet perspectiva asupra identității tale, adică răspunsul pe care îl dai celebrei întrebări cine sunt eu. Schimbă felul în care relaționezi cu tine însuți, cu ceilalți și cu existența, schimbă calitatea vieții și a creației tale de realitate.
Dar cel mai mare câștig este capacitatea de a modela lumea interioară a stărilor. Noi toți am crezut mereu că stările noastre interioare depind de ceilalți și de context, am fost dependenți de exterior și ne-am petrecut vieți întregi încercând să obținem ceea ce credeam că avem nevoie pentru a trăi mai multă bucurie. Conștiența dezvăluie experienței directe că stările noastre interioare, sunt creații, și asta schimbă complet motivațiile și comportamentele noastre, iar în cele din urmă lumea în care trăim.
Dacă simți că toate acestea rezonează în interiorul tău, atunci îți sugerez să citeștiCartea Maestrului Interior. Este mult mai mult decât o lectură, pentru că ea conține nu numai descrierea întregii geometrii sacre a ființei și a mecanismelor interioare prin care creăm realitate, ci mai ales ghidajul în aceste dimensiuni interioare. Este de fapt o călătorie interioară și o experiență transformatoare, menită să te pună în contact direct cu dimensiunile tale inconștiente, din care se naște realitatea, și să le aducă în conștiență. Este poate cea mai neobișnuită Carte pe care o vei ține vreodată în mână, iar acesta este momentul pentru care această Carte a fost întrupată.
Personal mă simt mai degrabă nu autorul ei, ci scribul ei, ca un fel de canal prin care această carte a venit aici. Pe de altă parte, ea structurează în interiorul ei întreaga experiență de lucru cu umanitatea noastră profundă, a programului Școala Maestrului Interior. Am creat lângă carte și un program online, care se numește Inițiere în Practica Prezenței, Acest program este experiență integrală, meditații ghidate prin care te conectezi cu cele mai profunde dimensiuni ale ființei tale. Cartea și Programul alcătuiesc împreună un instrument excepțional de introspecție, de autocunoaștere și de transformare a identității, prin care înțelegi cum funcționează ființa ta profundă și cum creezi realitatea vieții tale.
Acum ceea ce contează cel mai mult este sănătatea noastră psihică, emoțională și fizică. Sănătatea este echilibru interior și depinde integral de capacitatea noastră de a da formă energiei noastre fundamentale, sub forma gândirii, emoției și atitudinii. Contează ceea ce gândești, felul în care administrezi frica inevitabilă ce însoțește transformarea. Cartea și Programul ce o însoțește îți oferă instrumentele pentru a face acest lucru și cunoașterea fundamentală pentru a opera cu aceste dimensiuni ale lumii tale lăuntrice, din care se naște întreaga experiență a vieții tale.
Școala Maestrului Interior este dedicată cultivării conștienței în viețile noastre. Am șlefuit mijloace foarte simple și eficiente de conștientizare și de lucru împreună, un timp foarte îndelungat. Dar marile transformări care sunt necesare acum cer alegeri personale, o disciplină personală a Prezenței, o sinceritate interioară și curajul de a face schimbări radicale. Este momentul.
Sunt foarte mulți oameni deja care o fac și care au schimbat enorm în viețile lor. Important aici este că ai mijloacele de a opera această transformare extraordinară. Dacă suntem în viață, aici, în corpurile noastre în aceste vremuri, este pentru că o putem face. Altfel nu eram aici, acum. Acesta este destinul nostru și ne-am pregătit foarte mult timp pentru a face această transformare alchimică.
Colivia rotitoare a veveriței s-a oprit. Descoperim împreună că suntem mult mai mult decât am crezut și că totul este în puterile noastre. O nouă lume naștem acum, prin noi. Suntem împreună în acest proces. O parte din umanitate nu va putea sau va refuza să facă această transformare. Dar dacă tu citești aceste cuvinte, atunci faci parte din noua umanitate care se naște acum. Colivia nu se mai repară și lucrurile nu se vor mai așeza pe vechiul făgaș. Această nouă lume care se naște acum începe în interiorul nostru, în sursa fundamentală a realității. A deveni stăpânii lumii interioare este a ne lua înapoi ceea ce a fost dintotdeauna al nostru, doar că uitasem. Timpurile veveriței se sfârșesc aici.
Cum să ne gestionăm timpul, energia și resursele? – Aceasta pare să fi fost preocuparea nr 1 a multora, a noastră a tuturor, în luna ce a trecut. Odată pășiți în luna Martie, devine evident că acum este, mai degrabă, despre limite și discernământ în legătură cu cine ne petrecem timpul, energia și resursele.
Discernământ
A discerne în legătură cu deciziile, acțiunile, angajamentele, relațiile, emoțiile și, mai ales, gândurile pe care le avem, este un mare dar pe care ni-l putem face. Fără însă a ne oferi momente de introspecție, de așezare în ascultare atentă, de a reflecta asupra adevărului nostru și nu doar a da curs dorințelor și nevoilor celorlalți sau a lua drept adevăr suprem părerile și opiniile altora, nu vom putea discerne cu adevărat.
În această lună poate că cel mai mare dar pe care ni-l putem face este acela de a observa, de a investiga, motivațiile noastre sincere din spatele acțiunilor, intențiilor, obiceiurilor, tiparelor de comportament. Mai ales în ceea ce privește relațiile noastre.
A discerne, este și despre a rafina felul cum gestionăm ceea ce avem de făcut, cum gestionăm emoțiile, tiparele de gândire și, mai ales, cum gestionăm ceea ce ne oferă Existența. Setând limite în jurul a ceea ce vrem să păstrăm, dar și ceea ce vrem să lăsăm, să dăm drumul, din atitudinea deschisă, și nu dintr-o reacție, este cel mai mare dar ce ne putem oferi în această perioadă.
Discernământul este și despre a fi capabili de a ne aduna atenția înapoi în centrul ființei, în loc să alunecăm în reacție inconștientă. De a ne oferi mai întâi acel: „stop”, inspir, ascult, și apoi acționez. Pentru a putea discerne, avem nevoie de contemplare, avem nevoie de curaj pentru a face alegeri noi. Adoptând o atitudine deschisă, neutră, fără a mai pretinde cum că știm noi totul. Habar nu avem, de fapt, despre multe cele care ni se par că le știm sau pe care le-am preluat de la alții ca și adevăruri supreme.
Dacă ai tendința de a te duce (cu pasiune chiar) către impulsivitate, atenție mare în aceste zile! Noroc că încă îl mai avem pe nea Mercur retrograd care ne încetinește puțin lucrurile, reacțiile, oferindu-ne timp pentru a reflecta asupra a ceea ce avem, cu adevărat, nevoie. Dar și a reflecta asupra a ceea ce nu mai avem nevoie – lucruri, relații, convingeri, obiceiuri, tipare, credințe. În loc de impulsivitate, mai degrabă, să reflectăm la ce este în acord cu ce suntem acum și ce vrem să cărăm cu noi în continuare. Să reflectăm la ce nu este al nostru și să ne asumăm curajul de a lăsa, de a da drumul la ce nu ne mai servește. Să reflectăm la ce am tot amânat dar acum avem nevoie să reparăm, să rezolvăm, să soluționăm, să finalizăm.
În relații, este foarte important și foarte bine venit discernământul acum.
Nu a fost prea ușor în ceea ce privește relațiile, în ultima vreme. Pentru toată lumea. Nimeni nu a fost scutit de cutremure în relații, indiferent de intensitatea la care au venit. Și, din ce văd în jurul meu și în lume, se pare că va continua să fie provocator, la nivel de relații, mai ales dacă alunecăm în reacții sau reacționăm inconștient la reacțiile celorlalți. Adevărul nostru, și încrederea în intuiție, ar trebui să fie fundația discernământului și forța conductoare din spatele alegerilor și acțiunilor noastre.
Încredere. Încredere. Încredere.
Să ținem cont însă că și aspectele unor roluri vechi, de care nu mai avem nevoie, au propriile lor adevăruri! Chiar așa, până la urmă, cum discernem între Adevăr și adevărul unor vechi roluri care nu vor decât să-și dea dreptate? Las cu tine această întrebare. Răspunsul este înlăuntrul tău.
Discernământul nu este o practică mentală ci, mai degrabă, o înțelegere, o încredere în intuiția care ne arată ceea ce avem de făcut și cum să fim în ceea ce avem de făcut.
Atunci când facem alegeri, bazându-ne pe ceea ce simțim că este cel mai potrivit pentru noi în acel moment, când ne onorăm alegerile, transformându-le în acțiuni conștiente, s-ar putea să avem de a face cu reacțiile celorlalți aflați din preajma noastră. Fiecare este în propriul său proces ce merită a fi onorat. Indiferent cum ni se pare nouă. Habar nu avem ce este mai bine pentru celălalt. Alegerile noastre sunt însă propria noastră responsabilitate. Poate că ceilalți vor fi dezamăgiți sau vor reacționa într-un mod negativ față de noi. Iar asta este responsabilitatea lor.
Un alt mare dar ce ne putem oferi, în această perioadă, este acela de a îndrăzni să ne clarificăm și să ne întărim limitele. Cei din jurul nostru au propriile lor judecăți, interpretări, credințe, păreri – toată lumea își tot dă cu părerea despre orice. Ceea ce acceptăm sau nu din partea lor, este însă responsabilitatea noastră.
De atâtea ori ne-am tot uitat peste gard, în curtea vecinului care, bineînțeles, fie are iarba mai verde fie ia-te uită că nici nu știe să-și taie iarba. Cum ar fi dacă ne-am vedea de treaba noastră și nu de iarba vecinului? Căci este mult mai sănătos pentru fiecare dintre noi să avem curajul de a discerne, în această perioadă, ce rămâne și ce pleacă din viața noastră, ce are nevoie să fie finalizat și curățat. Ce începem nou și, mai ales, cu cine?
Acest subiect, relații, este mereu unul sensibil. Căci, cum o dăm, cum o întoarcem, de multe ori tot nu este „bine”. Ba dimpotrivă. Uneori, pare că dăm cu bâta-n baltă mai ales în relațiile cele mai importante. Iar alteori, oricât am fi de buni și blânzi și îngăduitori, nu avem cum să ne punem cu aspectele rolurilor încăpățânate în care aleg să rămână blocați cei pe care îi iubim. Ne trezim, de multe ori, spunând „oricum o dăm, nu-i bine”.
Dar, dincolo de toate, avem nevoie de relații căci ele reprezintă fundația pe care se bazează lecțiile noastre de viață, contractele sacre ale sufletelor noastre, înțelegerile karmice. Și, de fapt, toate experiențele care ne fac să fim cei care suntem. Dilemele cele mai mari, le trăim în relații. Aventurile cele mai provocatoare și mai pline de emoții, tot în relații. Susținerea și conținerea, tot în relații le putem simți. Învățăturile, minunățiile, miracolele, frumusețea, tot în relații.
Darul cel mare ce ni-l putem oferi luna aceasta este să profităm la maxim de oportunitatea pe care o avem de a curăța, de a completa, de a începe, de a finaliza, de a hrăni, de a revitaliza, de a discerne ceea ce este important și ce nu în relațiile noastre.
Avem oportunitatea de a închide cicluri karmice.
Un ciclul vechi, karmic, simt că închid și eu acum în această Călătorie Inițiatică în care mă pornesc acum. O călătoria în care intenționăm să celebrăm Viața.
Tu cu cine simți că vrei să continui a-ți petrece timpul, viața, și în ce relații simți că încă îți mai pierzi energia? Adu-ți aminte că este responsabilitatea ta de a-ți seta limite.
Un alt mare dar pe care ni-l putem oferi este sinceritatea față de noi înșine.
Totală sinceritate, atunci când ne examinăm motivația cu care gestionăm lucrurile ce le avem de făcut. Motivația sinceră din spatele acțiunilor, gesturilor, din relațiile noastre.
S-ar putea să fie unele alegeri foarte dificile de făcut luna aceasta. Dacă insistăm să fim distrași sau dacă opunem rezistență, nu vom experimenta niciodată libertatea pe care o pot aduce aceste alegeri, oricât de dificile ar părea ele să fie.
Toți avem nevoie de susținere, de suport, de conținere, în această lună. De la prieteni, de la familie, de la cei pe care-i considerăm a fi înțelepți, învățători, maeștri, vindecători, și cei care ne vor, cu adevărat, binele și ne recunosc potențialul infinit pe care-l avem.
Susținere nu înseamnă a face noi pentru ceilalți sau a le căra poverile sau a le tot spune, precum o moară stricată, „hai că poți”. Este mai degrabă despre a fi disponibili, din punct de vedere energetic dar și fizic, dacă cer susținerea. De a fi în încredere și compasiune, cu atitudine deschisă și neutră, fără a pretinde cum că știm noi pentru ei.
Un alt dar prețios, pe care merită să ni-l oferim, este acela de a ne abține a mai oferi sfaturi fără ca ele să ne fie cerute, și de a renunța să mai proiectăm credințele noastre pe ceilalți. Este valabil și invers. Atunci când primim susținere. Să fim atenți la acel suport care vine la pachet cu așteptări, cu judecăți, cu păreri despre ce este mai bine pentru noi. Să fim atenți la proiecțiile celorlalți asupra noastră sau la felul în care-și vâră nasul acolo unde nu le fierbe oala. Fie să avem curajul să le amintim, cu blândețe și compasiune, să își vadă de treaba lor.
Avem nevoie să ne cunoaștem adevărul, înainte de a putea avea încredere în intuiția noastră și să știm că discernem dintr-un spațiu curățat de emoții. Și, de asemenea, să nu ne mai tot așteptăm ca alții să ne repare ce avem noi de reparat sau să termine lucrurile pe care noi le-am început. Și fie să stăm departe de a învinovăți și de a judeca.
Voila, aceasta fu a mea scurtă scriere acum, înainte de a mă porni în Călătoria Inițiatică pe care mi-o fac acum cadou de ziua mea. Curând împlinesc 50 de ani! Oriunde ai fi pe calea ta acum, îți mulțumesc că te-ai oprit puțin și ai citit aceste rânduri. Și îți mulțumesc pentru tot ce ai adus în viața mea, de ale noastre drumuri s-au încrucișat în această fabuloasă experiență – Călătoria Inimii, în care suntem toți. Fiecare în felul său unic.
Și închei prin a te invita să practici în această lună, cu multă atenție, discernământul! Discernământ înseamnă și atenție la ce știri citești, asculți. Este deja mult prea multă negativitate și frică inoculată. N-o mai amplifica și tu. Frica are o frecvență care se răspândește foarte repede la nivel colectiv. Fără discernământ, vei intra în rezonanță cu fricile celorlalți.
Tu decizi cu cine îți petreci timpul și, deci, viața. Tu decizi dacă alegi să practici compasiunea în locul rezistenței și a judecății. Tu decizi dacă-ți torni sau nu energia sacră a atenției în relații care te hrănesc. Tu decizi ce mănânci. Tu decizi ce emoții să hrănești. Tu decizi ce gânduri creezi, ce vorbe alegi, ce gesturi naști. Tu decizi dacă te poți opri, chiar și doar o clipă, înainte de a acționa. Tu decizi dacă hrănești adevărul sau te ascunzi, a nu știu câta oară, în spatele butaforiei.
Timpul, energia și resursele tale sunt propria ta responsabilitate.
Acestea simt că pot fi darurile lunii martie pe care ți le poți oferi tu ție însuți, ție însăți.
Cu recunoștință,
AmmaRa
Iar darul meu, în această lună, este:
Renaște-te Femeie!– ultima creație, abia născută. Renasc, la rândul meu, împreună cu fiecare femeie ce își recapătă încrederea în propria ei putere feminină creatoare. Mulțumesc bărbaților care au susținut și continuă să susțină această Renaștere.
În această perioadă, într-un fel sau altul, toți ne ancorăm mai adânc creațiile sufletului într-o realitate tangibilă. Iar acum, în zilele cu această Lună Nouă, la mine pare că mintea s-a activat și mai mult. De aceea, am decis să îmi ofer timp și să creez spațiu sacru pentru o reflecta la ceea ce îmi tot spun, la ceea ce îmi tot repet mental în aceste zile.
Căci aici este o mare cheie în procesul meu de transformare.
Și, sunt convinsă, este valabil și pentru tine.
Să nu mai analizăm ci, mai degrabă, să ascultăm ceea ce ne tot spunem, ne repetăm, la nivel mental. Ca apoi să putem lăsa.
Informația cea mai valoroasă pe care o primim toți în aceste zile vine mai mult prin emoțiile noastre, prin simțire, prin intuiție.
Să ne ascultăm emoțiile, să ne ascultăm intuiția, având încredere în ce simțim.
Sunt convinsă că nu doar la mine este cu conștientizări noi despre ceva ce a fost în mintea mea de mult timp.
La toată lumea cu care interacționez, în aceste zile, este cu noi înțelesuri despre propria poveste personală. Înțelesuri despre ceea ce tot repetăm și care sunt mecanismele pe care le-am tot folosit și de ce. Eu chiar azi, într-un schimb de vorbe cu Agnis, m-am prins că tot repet un mecanism pe care l-am dezvoltat în copilărie și care avea la bază dorința de a o salva pe mama.
Pe măsură ce te deschizi ascultării, în aceste zile, primești conștientizări noi.
Observă, care sunt mecanismele ce tot repeți și ai curajul să renunți la ele odată ce le identifici. Ți-au servit, cândva. Acum, nu mai ai nevoie de ele.
Și tot în aceste zile, cu Lună Nouă, este despre a înțelege ceva ce ține de lucrurile, credințele, relațiile, la care nu ne mai putem întoarce. Este despre a le lăsa, a da drumul, a curăța, a crea pace. Chiar dacă relațiile nu au fost precum ne-am fi așteptat să fie, chiar dacă nu am putut finaliza lucrurile în felul în care ne-am gândit sau ne-am dorit, acum nu mai contează decât să acceptăm, să lăsăm, să creăm pace și liniște și să emanăm recunoștință pentru ceea ce a fost.
Creează, în aceste zile cu Lună Nouă, un parteneriat cu propria ta spiritualitate lăsându-ți mintea să se odihnească. Și reflectează la ce vrei cu adevărat să fii, să creezi, să manifești.
Sfârșiturile și noile începuturi co-există în aceste zile.
Îmbrățișează-ți suveranitatea și manifestă-ți potențialul nelimitat, ancorându-ți sufletul în dimensiunea fizică, în aici, acum, în sacralitatea momentului prezent.
Fie să ne deschidem, onorând vibrația vindecării, pentru a primi ceea ce vine să ne ajute, pe fiecare în parte și pe toți, împreună, pentru a naviga pe valurile schimbării.
Totul curge. Totul curge. Totul curge.
Cu recunoștință,
AmmaRa
P.S. Pentru tine, Femeie: dacă ți-e dor de Comuniune și Comunitate, de Ascultare și Conținere, de Împreună, de un boost de încredere în a ta Putere Feminină Creatoare, de Adevăr în acord cu Contractul Sacru al Sufletului tău, te invit să fii parte în procesul Renașterii principiului feminin, renăscându-te pe tine însăți.
Mă simt coborâtă în psihicul colectiv, pe tărâmuri pe care, în trecut, mi-a fost de multe ori teamă să pășesc. Profunzimea lor părea înfricoșătoare. Nu de întunericul lor m-am temut, ci de o anumită vibrație pe care nu știu nici acum să o pun în cuvinte. Însă, acum, nu mai simt teamă. În această „pauză” pe care mi-am oferit-o, mă deschid, ascult, primesc, simt și schimb percepția. E tot ce pot face. Căci, la fel ca și tine, și eu am nevoie să vindec răni și dureri. Și profit de această Lună Plină vindecătoare pentru că energia ei ne revelează tuturor ceea ce avem nevoie să vindecăm. Ne arată ceea ce ne ține încă în vechi frici, împiedicându-ne să strălucim.
Este un moment prielnic cu un potențial uriaș de vindecare,
pe măsură ce ne întoarcem, fiecare în felul său, atenția înlăuntru, în ascultare, și ne dăm voie să privim – fără teamă – acele spații din noi în care am depozitat multă durere.
Însă vindecarea nu este posibilă fără conștiență, fără deschidere, fără decizia de a schimba felul în care percepem durerile, rănile.
Avem acum oportunitatea de a ne deschide inimile și percepția.
Te invit s-o facem împreună. E mai ușor, împreună. Provocarea de a ne deschide și de a percepe realitatea într-un mod nou, nu este doar la nivel individual, ci și colectiv. Și te invit să simți în tine rana separării. Pe toți ne doare această separare. Închiderea față de lume și, mai ales, față de Sursa care suntem, conduce la separare, la ruptură. Și asta doare căci, în separare fiind, alunecăm în control, în a pune etichete, în a judeca, în a critica. În adâncul nostru toți vrem pace și liniște și unitate și iubire și armonie. Și, în ciuda a ceea ce vrem, cumva, tot în conflicte și în lupte și în credințe limitative ne complacem.
Te invit să arunci o privire în viața ta acum și să-ți pui aceste întrebări:
Mă exprim, cu ușurință, din adevărul meu?
Acționez în acord cu acesta, respectând, în același timp, și integrând adevărul celorlalți din jurul meu?
Habar nu am cum este la tine, dar la mine, sinceră să fiu, este cam dificil uneori. Mai ales când vine vorba de subiecte precum sistemul medical, sistemul de educație de la noi din țară, poluarea și distrugerea pădurilor… Și totuși, oricât de dificil îmi este de cele mai multe ori, sunt conștientă că doar schimbarea perspectivei mă poate ajuta să îmbrățișez tot ceea ce este. Așa cum este.
Sunt conștientă însă că, în ciuda a tot ceea ce se petrece acum în lume – evenimente la care și eu am contribuit, am nevoie să-mi păstrez încrederea că putem crea o altă realitate în care să ne trăim viața. Da, am auzit aceste vorbe de atâtea ori încât parcă nici nu le mai dăm crezare și, totuși, acesta este adevărul: Pacea pe care o vreau în lume, trebuie s-o creez în mine mai întâi. Liniștea, la fel. Comunicarea, de asemenea, să capete o altă vibrație. Încrederea e cheia!
Mă așez în această ascultare pe care mi-am oferit-o și pornesc cu pași mărunți pe puntea către Sursa care sunt. Mă pornesc către o înțelegere tăcută din care să-mi nasc noile creații. O parte din mine se răzvrătește, strigând cum că ea vrea acțiune. Acum! Vrea luptă împotriva sistemelor cu care nu sunt de acord. Și o altă parte din mine vrea, pur și simplu, să renunțe la tot: „mai bine mor, căci e degeaba. Nimic nu se schimbă în lumea asta”. Ce fac? Ce parte din mine ascult? Toate au dreptate și al lor adevăr. Aleg să tac. Să respir profund. Să mă așez în liniște și-n ascultare. Doar așa pot vindeca răni profunde. Ale mele, ale părinților mei, ale străbunilor mei. Ale lumii. Ascult. Primesc. Accept și apoi privesc cu alți ochi și cu o vibrație mai răbdătoare, mai liniștită, totul. A fost cum a fost pentru că așa trebuia să fie.
Dar acum? Acum?
Acum pe ce vreau, cu adevărat, să-mi pun atenția? Pe ce aleg să-mi păstrez focusul? Ce vreau să trăiesc de acum înainte? Multe ar fi, chiar acum, de cârpit. Și, dacă aș face asta, m-aș simți activă. Iată, fac ceva! Cârpesc! Înnădesc! Înnod ce a fost rupt! Și poate chiar reușesc să le pun la loc. Și nici nu mai contează că este mai mult o risipă enormă de energie dacă dau curs dorinței de a face, rapid, ceva. Da, multe ar fi acum de cârpit! Și? Și? Chiar vreau cârpeală? Renunț la cârpeli și-mi întorc atenția pe ce vreau, pe termen lung, să creez, să manifest, să exprim, să trăiesc.
Dar tu – respiră chiar acum profund și simte –, tu ce vrei cu adevărat să creezi, să exprimi, să manifești, să trăiești? Ce vrei? Dacă ai ales să citești această filă din al meu jurnal, intră total în jocul meu și pune-ți întrebările, cu sinceritate, și-apoi ascultă-te!
Respiră și dă-ți voie să te asculți cu atenție.
Ascult și eu, la rândul meu, și simt cum valul uriaș de frică, de furie, de violență, de mizerie, de durere, crește în lume. Și, conectată fiind cu acesta, recunosc adevărul: toate fac parte din viață. Tot ce pot face este să aleg cum percep toate acestea.
Ascult și simt și primesc noile potențiale de vindecare. Ele sunt prezente. Dincolo de orice furie și violență, de frică și durere, există și încredere, și optimism, și putere de a percepe altfel lucrurile. Există și curajul de a deschide inima și de a curăța filtrul prin care privim realitatea. Există și recunoașterea conexiunilor dintre noi, în spatele zidurilor separării. Există și putere creatoare și strălucire.
Mă așez și mă ascult, ascultându-te și pe tine. Fă la fel, te invit acum. Hai să privim, cu ochi blânzi, la tot ce am considerat până acum ca fiind dureros, tot ce ne-a rănit, și să îndrăznim să vedem și ce ne-a adus bun. Căci ceva bun, cu siguranță, ne-a adus. Hai să jucăm acest joc, acum, la Lună Plină, vrei? Curățăm privirea! Schimbăm percepția! Reformulăm! Rescriem povestea legată de rănile noastre, de durerile noastre. Cum aș reformula eu propria mea poveste legată de durerile și rănile pe care le-am avut? Mă așez, în spațiul sacru al inimii mele, ascult și…renunț la vechea poveste. Dar tu, TU, cum ți-ai reformula propria ta poveste? Tu la ce ai da drumul acum pentru a putea, apoi, să-ți arăți strălucirea în lume?
Haide să respirăm profund, împreună:
Inspir întreaga mea realitate, așa cum este ea. Și expir tot ce simt că încă mă doare, mă ține în non-exprimare, în separare. Las. Doar las. Și iar inspir profund întreaga realitate. Și, apoi, doar las. Las. Dau drumul.
Doar așa pot vindeca, acum, la această Lună Plină.
Continuu să rămân în ascultare, în liniște, în deschidere, pentru a primi darurile pe care Existența mi le ofereră acum. Respir, o respirație lungă și profundă, precum un râu ce curge-n mine și irigă pământul – trupul. Răni ce țin de feminitate, de trup, de sexualitate, de fertilitate, de iubire, au fost trezite și auzite și integrate în ultimii ani. Și vindecate, pe măsură ce am pășit către întregirea mea, către întruparea puterii feminine. Prin Practica Puterii Feminine, mi-am revelat mie însămi răni ancestrale legate de feminitate. Și, în același timp, am însoțit sute de femei să-și recunoască și să-și integreze puterea feminină. Celebrând-o!
În ascultare atentă rămân acum și în tăcere, adânc în fertilul întuneric din care-mi nasc noile creații. Căci știu ce vreau să fiu și cum vreau să trăiesc.
Și continuu a mă deschide în fața unei mult mai largi perspective asupra procesului transformator în care suntem toți. Fiecare are ritmul său și nivelul de conștiență din care acționează – cu încredere sau nu acționează – complăcându-se în zona de confort.
Respir. Ascult. Mă simt și mă las prinsă în dansul meu lăuntric între moarte și renaștere.
Moarte și Renaștere este tema acestei luni.
Și renunț să mai cred că nu pot face nimic, că nu pot schimba eu sistemele lumii. Da, într-un fel nu pot și, totuși, pot! Căci schimbarea mea, schimbă realitatea în care-mi trăiesc viața și schimbă dinamica relațiilor mele și schimbă vibrația pe care o eman în lume.
Straturi, straturi, straturi, acum la această Lună Plină, tot felul de straturi, putem conștientiza. Multe am tot dat jos, de-a lungul vremii, din aceste straturi. Toți. Fiecare în felul său. Multe am refăcut, din nou și din nou, prin alunecarea în aceleași tipare de gândire și de comportament, în aceleași frici și griji și îndoieli și închideri și justificări și scuze.
Uităm, uităm, uităm, de atâtea ori uităm că dincolo de toate aceste straturi, lumina și strălucirea inimilor noastre, este vie și dornică să se arate lumii. Și, totuși, aceasta este adevărul. Lumina inimilor noastre, e vie și abia așteaptă să strălucească în lume. Acum, la Lună Plină, ne aducem aminte.
Cu această lumină și strălucire interioară, specifică inimii tale, te invit să te conectezi în următoarele zile.
În ciuda provocărilor, de orice natură ar fi ele și de orice intensitate, oferă-ți momente de pauză, de stop, de respirație profundă, de ascultare, conștientizând focul lăuntric din inima ta.
Eu asta am ales să fac, în aceste zile de dinaintea Lunii Pline. Să fiu atentă la atitudinea cu care-mi gestionez emoțiile și să-mi curăț tot ce-mi ține îmbâcsit filtrul prin care îmi văd propria strălucire, pe care, apoi să o las a emana în lumea în care trăiesc. Chiar de îmi vine, de multe ori, să fug cât mai departe și să mă ascund cât mai în adâncuri de tot și toate. Tentația de a fugi, de a mă ascunde, de a renunța, încă mai apare, și poate va fi mereu. Când o simt însă, îmi readuc aminte că ceea ce contează este atitudinea pe care o aleg în fața tentațiilor, emoțiile, obiceiurilor vechi.
Oprește-te, preț de câteva respirații ample, de cât mai multe ori de-a lungul zilei, în următoarele zile cu Lună Plină. Și adu-ți aminte să-ți asculți inima și să-i simți strălucirea. Privește Luna Plină, îți va readuce aminte, dacă ție îți este greu să-ți amintești, că doar tu îți poți emana propria luminozitate în lumea în care trăiești. Nimeni altcineva nu o poate face pentru tine. Doar tu poți curăța ceea ce te face să te simț separat, separată. Filtrul prin care te privești și vezi lumea tu ți l-ai încărcat. În aceste zile cu Lună Plină primim o energie precum o rază de lumină ce vine să ne arate ceea ce încă ne mai apasă, ne mai îngreunează, tot ceea ce ne ține în vechi tipare, în umbră, în non-strălucire.
Eu cred în semnăturile cosmice pe care chiar noi ni le-am lăsat cândva pentru ca, într-o bună zi, precum aceasta, să ne reamintim. Să ne reamintim nu doar că putem ci și că avem susținere mereu. Iar în aceste zile suntem încurajați să ne conectăm cu tot ceea ce ne aduce bucurie, cu tot ceea ce ne entuziasmează, ne deschide inimile. Suntem încurajați – în aceste zile cu Lună Plină – să ne simțim focul interior, Soarele lăuntric.
Strălucirea ta doar tu ți-o poți arăta.
Re-amintindu-mi, îți re-amintesc și ție că: Viața este ACUM!
Că Viața este despre experiență, despre Prezență, despre a curge cu tot ce vine, fără a ne mai tot împotrivi și a ne convinge că „avem dreptate”, despre a zâmbi mai mult (poți zâmbi chiar acum când citești aceste cuvinte?).
Viața este despre a trăi cât mai mult în prezență, cu toate cele, și nicidecum nu este despre control.
Ce simți că te bucură cel mai mult? Răspunde-ți sincer însă fără să adaugi… „da, dar cine are timp pentru asta?” Doar conectează-te cu ceea ce te bucură. Ce simți că îți aprinde scânteia interioară? Ce îți ridică Soarele Interior pe bolta dinlăuntrul tău? Atenție! Fără: „da’, dar….” Ci doar readu-ți aminte de ce te bucură, ce dă sens vieții tale, ce aprinde zvâcul tău creator, scânteia inimii tale.
În aceste zile cu Lună Plină mai este și despre curățenie în tot ceea ce ne ține departe de starea de prezență, departe de liniștea pe care ne-o dorim și de sentimentul de a fi în pace cu viața pe care o trăim. Tu știi ce te ține departe de toate acestea. Tu știi și de ce te tot complaci în același comportament privându-te de bucurie, uitând că starea de prezență creează miracole, refuzând să ai încredere că în tine este și liniște.
Mai ții minte că a te asculta este o cheie fundamentală în a crea liniștea?
Ascultă-te! Chiar și doar câteva minute pe zi. Întoarce atenția înlăuntru și ascultă-te, respirând.
În aceste zile cu Lună Plină vei simți – dacă îți dai voie – zvâcul creator născându-se în tine.
Ai curajul și manifestă-l, Exprimă-te. Vei simți motivație, elan, zvâc. Vei simți dorința de a te arunca, total, în proiecte începute și tot amânate, sau vei începe proiecte noi. Și, cu siguranță, vei putea închide ce este de închis. Ai curajul și pune punct!
Profită la maxim și inspiră, din energia prezentă în aceste zile, curajul de care ai nevoie pentru a da la o parte frici vechi care te-au tot ținut pe loc, care te-au împiedicat să strălucești, să te exprimi. Nici nu mai contează de ce te-ai tot agățat de aceste frici, de ce ai tot evitat să te uiți la unele lucruri din viața ta, la unele aspecte din relațiile tale, de ce ai neglijat unele dureri – corpul ți-a vorbit, chiar a urlat – explodând în diferite forme și moduri și simptome. Profită la maxim, în aceste zile cu Lună Plină, și oferă-ți spațiu pentru a simți cu energia prezentă te susține să te eliberezi de toate acestea.
Adu-ți aminte că Luna Plină este precum un portal prin care poți elibera tot cea ce nu-ți mai servește. Adu-ți aminte să te oprești, să-ți oferi pauza de care ai nevoie. Am tot scris și nu voi obosi s-o fac, să îți reamintesc despre: Pauză. Stop. Ascultare Atentă.
Energia prezentă în aceste zile te poate ajuta să scoată din corpul tău, din mintea ta, din inima ta, din viața ta, tot ce nu îți mai folosește, tot ce te împiedică în al tău proces de vindecare, de transformare, de evoluție. Însă TU trebuie să acționezi! Luna Plină, energia prezentă, n-o vor face în locul tău! TU trebuie să te oprești puțin, să îți creezi timp și spațiu pentru tine, să te asculți, să privești înlăuntrul tău și apoi să lași tot ce-i de lăsat. Dacă simți că ai nevoie de susținere, în acest proces de curățare, de lăsare, scrie-mi! Sau, pur și simplu, hai să ne conectăm la Lună Plină. Pentru vindecare și curățare și eliberare. Pentru strălucire și elan creator.
Vom mai pica, vom mai aluneca, vom mai uita, căci toate fac parte din dansul vieții. Ne readucem aminte însă, mereu și mereu, tot mai rapid. Așa cum ne readucem aminte acum că mereu la Lună Plină adunăm roadele ultimelor luni. Iar această Lună Plină, acum, ne dă boost.ul de care avem nevoie pentru a crede în noi înșine, în puterea noastră de creatori. Toți avem nevoie, din când în când, de un boost de încredere.
Vrei un boost?
Dacă DA atunci nu aștepta însă ca Luna Plină să vină și să te injecteze cu acest boost!
Acționează! Ieși din băltire! Iești din tiparele vechi! Smulge-te! Scutură-te!
Mișcă-te! Mișcarea înseamnă Viață! Și deschide-te în fața Existenței primind tot ce are să-ți ofere.
Curgi cu Viața, de vrei să trăiești cât mai mult în prezență!
Cu strălucirea inimii mele deschisă și cu iubire în loc de emoții distrugătoare, îndrăznesc să suflu în focul tău lăuntric și să-ți onorez Soarele Interior.
Păstrez vie încrederea în puterea mea de a visa și de a transforma în exterior ceea ce visez înlăuntrul meu.
Și fie să te molipsesc cu virusul pe care-l am și care se numește…
Nu știu cum este la tine, în aceste zile, dar la mine este cu schimbări majore. Tranziții. Pare că mă mut cu totul dintr-un loc într-altul, deși sunt tot aici. Mai aici și mai acum ca niciodată. Mai deschisă și mai prezentă decât am fost vreodată. Mai în curgere și transparență decât mi-am putut închipui că pot fi.
O cale eliberatoare ce ne luminează Viața
Cum te simți tu? Dacă te simți blocat, blocată, te încurajez să te deschizi (oricât de greu și de dureros ar putea părea) în fața undei uriașe de schimbare. Profită, la maxim, de această vibrație. O vibrație a vindecării și a transformării. La mine a fost cu tema emoțiilor și a schimbării de atitudine în fața emoțiilor. Am creat zilele trecute meditația De la Emoție la Iubire . Meditație pe care cu drag o împărtășesc cu tine acum. O meditație care te ajută să conștientizezi că suntem toți îmbăiați într-un câmp de rezonanță în care emoțiile tale sunt și ale mele. Că fricile mele sunt și ale tale. La fel și amânările și grijile, îndoielile și oscilațiile, tânjirile și durerile. Și că, de fapt, toți tânjim după iubire, încredere, liniște, pace, compasiune.
Și tot legat de tema emoțiilor, în aceste zile, la mine a mai fost cu vindecarea unei răni și a unui sentiment de vinovăție legat de moartea mamei mele. Credeam că am depășit de mult acel moment dureros însă, zilele trecute, am conștientizat că încă mai zăcea în mine sentimentul de vinovăție cum că n-am putut să o salvez.
Nu știu cum este la tine, zilele astea, dar la mine pare că sunt într-o continuă tranziție de la copilărie, la tânăra femeie care am fost, de la profunzimile subconștientului ce scuipă reacții inconștiente, la momente miraculoase de prezență. Prezență în care simt cum aceste reacții inconștiente au săpat șleauri uriașe înlăuntrul meu. Cam așa este la mine acum.
Navighez, pe corabia cosmică ce și-a deschis larg pânzele, bucurându-mă de călătorie. O călătorie a expansiunii. Mi-e clar că nu mai vreau să privesc în spate însă asta nu înseamnă că șterg, că neg sau că uit tot ce-am trăit. Nici vorbă. Este doar recunoștință și iubire și prețuire, compasiune și liniște, pentru întregul trecut, pentru relațiile care au fost, pentru trăirile ce am împărtășit, pentru dureri și lacrimi, pentru îmbrățișări și priviri de dincolo de măști, pentru vindecarea împreună. Mă simt binecuvântată pentru c-am putut trăi toate aceste lecții care m-au forțat să mă aliniez cu procesul macro, colectiv, al transformării prin care trece acum umanitatea.
Chiar ieri am luat decizia de a sparge o bulă care mă împiedica să văd imaginea mai largă, care mă ținea în corpuscul, împiedicându-mă să văd și să simt unda largă. A sparge acea bulă a fost un gest, pentru mine, de maturizare și de asumarea propriei valori. Cumva, am simțit că am ieșit din ceva „călduț și obișnuit” în care mă țineam singură. Mă tot convingeam că e misiunea mea să arăt potențialul nelimitat existent în acea „bulă”, uitând de marea sferă a umanității și de procesul colectiv. Am spart „bula” rostindu-i:
Adevărul este unul molipsitor dar trebuie să fii deschisă pentru a ajunge la el. Trebuie să ai încredere. Neîncrederea este ca un vaccin: te protejează! Rațiunea, la fel, te protejează. Controlul, la fel, te protejează! Rezistența, cârcoteala, scenarita, la fel, toate te protejează. Și, protejată fiind, nu vei ajunge niciodată nicăieri. Protejată doar vei putea să mori. Gustul libertății îl poți simți când vei avea încredere, totală, în Marea Sursă și când vei ajunge să simți că SURSA ești chiar tu! Deschizându-te! Altfel… anii trec. Neîncrederea rămâne. Și, în felul acesta, tu doar îți îngroși pereții și devii mai separată de restul lumii, dându-ți dreptate. Știi, dragă bulă, sunt eu însămi aproape o vehementă în a semna orice petiție contra vaccinurilor, refuzându-le total și având încredere în înțelepciunea corpului. Din ce în ce mai mulți sunt cei care semnează aceste petiții. Și, totuși, vaccinul neîncrederii pare că îl păstrăm bine ca pe ceva prețios.
Hei, oameni buni, să nu credeți că m-am bidigănit și că vorbesc acum cu toate bulele. Doar cu unele, parol! Cele pe care le credeam speciale și intime și în care mă ascundeam eu însămi. Vă rog, fiți îngăduitori cu mine. Ce, voi nu vorbiți, măcar din când în când cu câte o bulă sau un bulă? Recunoștință, bulei în care m-am tot ascuns și în care am investit energie, pasiune, iubire, timp, viață. Toate acestea acum vor curge în lumea largă. Așa că, păzea! Te vor păli rapid căci sunt din abundență. Și energia creativă și pasiunea și iubirea și viața-mi plină de zvâc și de nebunie.
Habar nu am cum voi păstra focusul pe viziunea largă și cum voi susține deschiderea dar, sinceră să fiu, nu îmi pasă prea mult de acest nenorocit de „cum” în care m-am împiedicat de atâtea ori. Mi-am dat seama, zilele trecute, că este mai important pentru mine momentul. Adică în loc de a mă focusa pe cum, mai degrabă să fiu atentă la când. Când simt că alunec în închidere, când ceva sau cineva mă atinge într-un punct sensibil, când încep să cred că nu pot și că nu merit, când îmi zic că nu am chef, când vocea nedreptățitului zbiară. Apăi chiar atunci – când…, când… – să-mi readuc aminte de viziunea largă, de procesul colectiv, de a mea deschidere către întreaga lume.
Acest „când” este esențial.
Mult mai important acum, pentru mine, căci atunci când acționez, conștient, la momentul potrivit, apare magia că știu și cum. Asta am trăit, în aceste zile, și asta împărtășesc acum cu tine, simțind că acum este momentul potrivit. Este atât de ușor să fim „corecți și buni și blânzi și în controlul propriilor emoții” când cei din jurul nostru sunt „corecți și buni și blânzi și în controlul propriilor emoții”. Wow. Cât de ușor este atunci. Braaaavo. Iată-ne pe toți cât de corecți și buni și blânzi și în controlul propriilor emoții suntem. Mai bifăm o bilă albă. Ne mai crește karma bună. Braaaavo nouă. Dar și Karma asta bună are și ea bile albe limitate. Era să scriu bule.
Avem, dragii mei, nevoie să fim conștienți că putem alege a fi corecți și buni și blânzi, și că putem avea o altă atitudine în fața emoțiilor noastre chiar și când cei din jurul nostru nu sunt la fel. Asta nu înseamnă „să întorc și obrazul celălalt” sau să mă complac în relații toxice. Pentru mine înseamnă să continuu a emana iubire și recunoștință chiar dacă aleg să merg mai departe, privind doar înainte, și chiar dacă decid să sparg bula.
Cam așa se manifestă la mine, în aceste zile, energia tranziției de care scriu unii astrologi. Nu m-am uitat pe harta mea astro să văd ce și cum apare acest tranzit. Eu m-am rezumat la propria-mi astrologie intuitivă, lăuntrică, simțind importanța momentului. Când devine acum mai important decât cum. Wow, ce eliberare!
Iluzie temporară, ajunsesem să trăiesc în… bula mea. Acest moment, acum, când am avut curajul să o sparg, m-a ajutat să pot vedea dincolo de această iluzie. Adevăratele oportunități, din care pot crește și învăța lecțiile în acord cu cea care simt că sunt acum, sunt pretutindeni în afara bulei. Deschidere.
Mi-am oferit un mare dar, în aceste ultime zile de ascultare lăuntrică, de curățare, de eliberare.
Capacitatea de a putea vedea departe și de a mă motiva să investesc în mine însămi, recunoscând oportunitățile ca fiind ceea ce sunt. Mare fu și provocarea, în zilele ce au trecut. Tentația de a mă închide față de ceilalți și în fața propriilor mele emoții. Am ales, mai degrabă, atitudinea de la Emoție la Iubire. Păstrând deschiderea, am putut simți puterea ce rezidă în felul în care aleg eu să mă poziționez în fața emoțiilor. Puterea de a alege atitudinea pe care, cu adevărat, o vreau, este o putere creatoare. Conștientizând că a închide o parte din mine nu înseamnă a-mi controla emoțiile și focul lăuntric. Ba dimpotrivă. A rămâne în deschidere și în încredere. A continua să fiu un canal deschis către lumea largă.
Acum, la finalul acestei scurte împărtășiri, pentru care îți mulțumesc că m-ai primit și m-ai ascultat și m-ai simțit, citind aceste rânduri, te invit să respiri, câteva respirații ample, și dă-ți voie să simți alegerea mea acum:
Eu, Elena Francisc-Țurcanu (AmmaRa) aleg să mă deschid și mai mult lumii,
simțind și împărtășind iubirea, hrănind încrederea și compasiunea, cultivând liniștea și pacea.
Vreau să cred că te alături și că, în felul tău, te deschizi pentru a simți și împărtăși iubirea. Pe care, apoi, împreună să avem curajul să o emanăm în lumea în care trăim și care este atât de tensionată, atât de plină de traume și de durere, încât ni se pare aproape imposibil să mai avem încredere cum că am putea schimba ceva.
Da, pare imposibil – însă, dacă nu acum, atunci CÂND?
Încă o dată, mulțumesc că m-ai primit, citind și simțind nu doar cuvintele ce-am împărtășit cu tine acum ci și starea euforică cu care m-a contagiat o zmucită de femeie aseară. Mulțumesc zmucito! Să te țină euforia și fie să-i contagiezi și pe alții.
Cu recunoștință pentru acest spațiu în care-mi pot da voie să fiu eu însămi, așa cum sunt, și să te primesc, așa cum ești, te invit să dai share la a mea împărtășire și să îți oferi în dar meditația .
La noi, în Călătoria Inimii, a fost foarte mult despre vindecare, în ultima perioadă. Cu această energie pare că vine încărcată ultima Lună Plină din acest an. Cu energia vindecării, în primul rând, dar și a susținerii, a colaborării.
În prag de Lună Plină, eu simt să vă invit a vă pune focusul pe frumusețe, pe recunoștință, pe apreciere, pe minunare, onorând miracolele prezente, zilnic, în viața noastră.
Vă invit ca insight-urile și revelațiile ce ați avut pe parcursul anului, conștientizările și răspun
surile ce-ați primit în Călătoria Inimii voastre, în călătoria vieții, să vi le ancorați în rutine noi, în angajamente luate față de voi înșivă. Mai ales acele conștientizări ce țin de corp, de sănătate, de stare de bine, de putere creatoare.
Este o Lună Plină ce ne ajută să completăm, să ne reorganizăm dimensiunile fizice și emoționale.
Vă invit să vă lăsați în curgere și flexibilitate, hrănind încrederea că Existența vă servește. DA, eu cred foarte tare că Existența ne servește întotdeauna. Chiar și atunci când credem că ne este potrivnică, nedreaptă, dureroasă. Totul ne servește.
O Lună Plină cu o energie numai bună pentru a completa, a termina, ceea ce a rămas nefinalizat în viețile noastre.
O Lună Plină cu o energie numai bună să ne susțină procesul de reorganizare în dimensiunea corpului fizic, a sănătății, dar și pe tărâmurile emoțiilor din care, în loc să învățăm, ne-am complăcut în tipare vechi și repetitive.
O Lună Plină ce ne invită la spontaneitate și la flexibilitate, la a ieși din normalitate și a avea curajul să facem chiar și ceva excentric. De a avea curajul să ne deschidem în fața oportunităților, expandându-ne sensul de aventură și aruncându-ne în necunoscut. Până la urmă, de ce nu? Viața merită a fi trăită ACUM!
Vă încurajez să profitați la maxim de energia prezentă în aceste zile. Iar dacă a fost ceva provocator în viețile voastre, în ultima perioadă, luați acea provocare precum o sursă de inspirație ce vă poate duce către o nouă disciplină, un nou mod de a fi. O practică – a prezenței și a recunoștinței pentru ceea ce aveți și sunteți deja – care să vă motiveze să fiți și mai mult întru a voastră putere creatoare.
Toți ne pregătim, chiar acum – unii mai conștient alții mai puțin – pentru 2020.
Un an al unui gigantesc maraton către măreție și strălucire și conștiența valorii. Cum ar fi să alegem a ne pregăti într-un mod conștient pentru acest magnific maraton, 2020, către marea creație și transformare?
Fie ca toate ajustările și calibrările pe care le facem în aceste zile cu Lună Plină să ne conducă pe toți, și pe fiecare în parte, către a ne onora procesul de evoluție în aceste vremuri de uriașe transformări pe care le trăim acum.
Cu recunoștință, la această ultimă Lună Plină din an, mă așez în liniștea-mi lăuntrică lăsând să plutească în mine întrebarea: Pentru ce trăiesc?
Energia prezentă în aceste zile cu Lună Nouă – dacă ne dăm voie s-o simțim și să ne ascultăm, cu atenție și îngăduință, pe dinăuntru – este o energie ce ne îndeamnă să ne deschidem inimile, reconectându-ne cu esența iubirii. De atâtea ori uităm că putem iubi. Că a iubi este o alegere.
Fie să ne aducem aminte, și să-i inspirăm și pe alții, că iubirea este o alegere.
Conjuncturile astrale, prezente în aceste zile, ne ajută să simțim mai mult energia iubirii, ne ajută să alegem a iubi – ieșind din victimizare și din atitudinea „vai de mine, cât de nedreaptă este…viața”. E un prilej extraordinar, în aceste zile cu Lună Nouă, să alegem a fi creativi, să alegem perspective noi, să alegem a face lucrurile altfel decât le-am făcut în trecut, să alegem mai multă lejeritate, să alegem a renunța la a mai rămâne agățați în răni și roluri vechi. Și, mai ales, să ne dăm voie a conștientiza că putem începe un nou capitol din viața noastră chiar acum. Da, acum, un nou capitol din viața noastră.
Dacă ne permitem chiar și un foarte scurt – Stop. Respir. Privesc înlăuntrul meu. Ascult. Mă ascult – vom avea apoi parte de un super boost de energie creativă. Creativitate din care să ne naștem acest nou capitol din viața noastră. Acum.
Pare că avem de a face, în săptămâna ce urmează, cu o semnătură cosmică ce ține de: Cumpătare.
Acea cumpătare ce ne oferă puterea de a schimba, de a transforma, acele credințe și aspecte ce ne-au ținut într-o vibrație joasă. Avem parte și de multe daruri în această săptămână cu Lună Nouă. Unul din daruri este acela că ne aducem aminte de capacitatea noastră de a ne deschide în fața lumii și a vieții. Ne aducem aminte că atitudinea deschisă este o cheie fundamentală în Practica Prezenței.
Avem, da, și provocări. Viața ar fi chiar plictisitoare fără acestea. Una din provocările pe care le intuiesc este aceea de a uita. DA, de a uita experiențe valoroase, de a uita oameni importanți din viața noastră care au contribuit la procesul nostru de vindecare și transformare. De a uita ceea ce, acum, ni se diferit decât am ales noi – pierduți încă în răni și roluri vechi. De a-i uita pe cei care, acum – pentru a ne justifica niște alegeri -, ni se par diferiți, răi, nedrepți. De fapt, mai degrabă, ne prefacem că uităm de acești oameni și de acele experiențe transformatoare pe care le-am trăit împreună, doar pentru a rămâne agățați de răni și roluri vechi și de a nu schimba. Căci cine am deveni dacă am alegesă ne rescriem povestea personală?
Daruri și provocări, le avem mereu pe amândouă. Și mereu ține doar de noi ce alegem să hrănim și să creștem.
Tu ce alegi acum, la această Lună Nouă? Eu aleg să iubesc, să mă iubesc, să-l iubesc pe Horia și pe cei dragi din preajma mea, să iubesc lumea și viața – cu toate cele care sunt acum prezente. Indiferent cât de provocatoare sunt, viața merită a fi trăită și iubită.
Aleg iubirea și să mă abțin de la nemulțumire. Tu ce alegi, la această Lună Nouă și de la ce te abții?
Atât, pentru acum.
Cu iubire,
Elena Francisc (AmmaRa)
ps. Te încurajez, împărtășește mai jos la comentarii. Mă bucură mult când te deschizi și împărtășești.
Nașterea unui copil este, în același timp, nașterea unei mame. Este o transformare uriașă, nu numai fizică, ci și psihică, emoțională și relațională, o transformare de perspective și priorități. Întregul centru de greutate al vieții se schimbă. Femeia care intră în acest proces nu va mai fi niciodată la fel ca înainte. Acest proces nu este doar lapte și miere, și de multe ori travaliul emoțional este cu mult mai dificil decât cel fizic.
Încercările secrete ale femeilor care devin mame, dezvăluite
Acest travaliu emoțional, greu de descris, și mai greu de împărtășit, are un impact imens asupra vieții lăuntrice a femeii și ecouri, uneori de o magnitudine dramatică în dimensiunea relației cu sine și cu ceilalți, inclusiv în relația de cuplu.
Ce este mai frumos și mai înălțător decât să devii mamă?
Puține femei însă au un sprijin real în acest travaliu. Ele înfruntă stări psihice și emoționale complexe și necunoscute, tensionate și care par să răstoarne întreaga ordine cunoscută a lucrurilor. În acest timp ele se simt împinse să afișeze o imagine exterioară de fericire – ce este mai frumos și mai înălțător decât să devii mamă? Cultura noastră fie idealizează maternitatea, fie, cel mai adesea, privește momentele dificile prin prisma patologiei și a medicinei comerciale.
Vasăzică, proaspăta mamă are de ales între a fi diagnosticată cu o tulburare psihică post-natală sau a juca rolul de mamă fericită. Desigur, alege de-obicei varianta din urmă, chiar în timp ce se confruntă în interiorul său cu furtuni emoționale, cu întrebări, dileme și îndoieli dureroase. Ele se simt pierdute undeva între persoana care erau înainte de a da naștere și cea care consideră ele – și lumea înconjurătoare – că ar trebui să fie după ce au născut.
De multe ori ele sunt nevoite să ducă singure aceste furtuni interioare ale uneia dintre cele mai profunde transformări care se pot petrece în interiorul unei ființe umane. Ele nu pot să vorbească deschis despre aceste frământări căci riscă fie să fie judecate ca ”mame rele”, fie să li se pună o etichetă de ”depresie post natală” care explică totul dar nu rezolvă nimic. Neputând să vorbească deschis despre trăirile lor ambivalente, ele dezvoltă sentimente de vinovăție, crezând că este vina lor, că nu fac bine ce fac și că doar lor li se întâmplă aceste lucruri.
Trăim parcă într-un „mit al fericirii mamei ˮ
Cultura și lumea în care trăim par să fie încremenite într-un „mit al fericirii mamei ˮ care postulează că bucuria este emoția primară și omniprezentă a maternității și că viața de proaspătă mamă ar trebui să fie una fără îndoieli, incertitudini sau amărăciune. Acest mit a devenit însă foarte periculos pentru sănătatea psihică a femeilor.
Din fericire încă există în această lume și (câțiva) doctori care ignoră locurile comune ale maternității care dezvăluie pragurile psihologice prin care trece de cele mai multe ori o mamă, și vin în sprijinul său. Doctorițele americane Alexandra Sacks și Catherine Birndorf – nu e o coincidență că sunt femei! – afirmă că această dramă psihologică dar și socială atinge proporții uriașe. Ele au scris o carte revoluționară în care dezvăluie întreaga problematică a femeilor ce devin mame și vin cu soluții practice în ajutorul acestora.
Cartea se numește Ceea ce nimeni nu-ți spune și este scrisă după 30 de ani de experiență în însoțirea femeilor ce devin mame de către aceste două femei. Una este psihoterapeut și cealaltă psihiatru. Ele dezvăluie secretele de ordin psihologic și hormonal ce stau în spatele emoțiilor complicate și provocatoare pe care le trăiesc femeile în această perioadă importantă a vieții lor și afirmă că transformarea pe care o trăiesc acestea este mai traumatizantă și mai provocatoare decât pubertatea.
Într-o lume în care prejudecățile sociale și cutumele culturale pe de-o parte, iar medicina comercială pe cealaltă parte dețin supremația și adevărul absolut, iar femeile ce devin mame nu pot decât să se supună dureros, aceste două doctorițe de top din America vin cu un ghid practic care demolează locurile comune ale maternității și așează o nouă bază a normalității.
Mai multă stimă de sine și mai puțină vinovăție, mai puțină însingurare și izolare, mai multă apartenență și comuniune, mai puține locuri comune și șabloane, mai multă intimitate și adevăr, mai puțină extenuare și mai multă bucurie. O carte esențială pentru orice femeie care are experiența maternității și care are nevoie de eliberare din furtunile interioare inevitabile ale acesteia. Un must have pentru orice mamă care simte că mai e ceva dincolo de butaforia oficială a maternității.
Ceea cenimeni nu-ți spune, pentru că iese din șabloane.
