Respiră.
Respiră. Respiră. Respiră.
Închide ochii și întoarce-ți atenția înlăuntrul tău.
Simte-ți inima extinzându-se în spațiul tău lăuntric și cuprinzând durerea.
Sensibilitate. Durere. Disconfort. Tensiune. Vulnerabilitate. Închidere.
Respiră și doar simte toate acestea care sunt în tine. În mine. În noi toți.
Dă-i voie Conștiinței tale să pătrundă adânc în centrul ființei care ești.
Ai curajul și deschide-te, cuprinzând durerea în spațiul sacru al inimii tale
În durere nu există ascunziș. Nici ascunziș, dar nici control și nici alegere.
Căci… atunci când doare, doare! În durere există doar adevărul viu. Dincolo de toate straturile sub care am tot încercat să-l îngropăm. Există întunericul în care stă ascuns adevărul luminos. Există conștiența asupra judecăților, credințelor, poziționărilor, îndoielilor, amânărilor, sentimentelor noastre. Există o mare sursă creatoare, în durere.
Însă cum să-i pot spune asta cuiva care mă întreabă uimită: „dar cum de ești tristă? Credeam că ești foarte spirituală!” Ce mare păcăleală. De parcă a fi spiritual înseamnă a nu mai simți durerea, a nu mai fi tristă, a nu mai fi furioasă sau mâhnită. Pentru mine, o parte din bucuria unei vieți spirituale nu constă în a nu mai fi tristă, ci în a învăța să-mi ascult tristețea și durerea – când sunt prezente. Trăirea unei vieți spirituale nu mă conduce să-mi neg lacrimile, ci să descopăr bucuria manifestării darurilor mele unice chiar și atunci când doare. Înseamnă să-mi ascult vocea lăuntrică, vocea care este în inima vieții mele. Acea voce care este mai puternică decât vocea dezamăgirii, a îndoielii, a tristeții, a victimizării. Această voce este întotdeauna prezentă. Cu cât învățăm să ne ascultăm pe noi înșine mai mult, cu atât mai minunate sunt surprizele pe care le descoperim dincolo de durere, de tristețe, de îndoială, de neîncredere, de autocritică.
Moartea mamei a dat cel mai mare sens vieții mele. Dar chiar și acum, după atâția ani de când a murit, încă îmi dau lacrimile doar când îmi reamintesc acele ultime ore ale ei pe care le-a petrecut mai mult în brațele mele. Dacă aș fi știut atunci ceea ce știu acum despre durere, despre moarte, altfel aș fi însoțit-o. Și, deși încă îmi este foarte dor de mama, simt că moartea ei a fost un fel de inițiere pentru mine. Durerea pe care am simțit-o atunci, când și-a dat ultima suflare, a deschis ceva foarte profund în mine, făcându-mă să înțeleg și să simt că iubirea nu moare niciodată.
Am trăit, de multe ori în viață, momente de durere insuportabilă.
Și, de asemenea, am însoțit mulți oameni – nu doar când lucram ca și infirmieră în case de bătrâni, când locuiam în Canada, ci și în anii recenți ca și terapeut, ghid, vindecător – a căror durere fizică, emoțională, a fost de multe ori greu de suportat. Durerea era, în unele cazuri, dincolo de limitele suportabilului. Și în cazul meu și în cazul lor, oricât de mult m-am opus durerii, am conștientizat până la urmă că era ceea ce trebuia să se întâmple în acel moment.
În cazul meu, chiar am simțit că era cel mai bun lucru pe care-l puteam trăi, căci doar așa am putut coborî foarte adânc înlăuntrul meu și am putut să-mi descopăr frici și închideri și poziționări care-mi făceau rău. Durerea, de multe ori, s-a comportat cu mine precum un profesor sever dar iubitor care îmi amintea să trec dincolo de atașamente, să investighez mai adânc, să las momentul să fie, așa cum este, și să observ ce apare în deplinătatea următorului moment.
De multe ori am lucrat în terapie cu oameni care învățaseră și cunoșteau tot felul de tehnici pentru a scăpa de durere. Și, cu toate tehnicile cunoscute de ei, durerea (fizică, emoțională) în care intrau, era foarte mare. Insuportabilă, uneori. În lucrul împreună au putut simți că acele tehnici mai degrabă, prin natura lor, amplificau durerea căci ele doar cultivau rezistența în fața durerii. Și nicidecum dizolvarea durerii. Doar conducându-i să se uite direct la ceea ce îi doare și să intre în experiența durerii și a fricii, au putut să conștientizeze câte metode, tehnici, strategii, dezvoltaseră pentru a controla, a opune rezistență, a se închide. Respingerea durerii, mi-a spus una dintre femei care suferea de cancer, mi-a intensificat atât dorința de a controla durerea cât și frica de moarte.
Folosindu-ne reacția la durere ca o oglindă pentru rezistența ei în fața vieții, putem vedea cât de mult atașament este în mintea noastră, de câte lucruri ne-am agățat, cât de multă frică de viață și de moarte este prezentă în noi. Poate că acum, în această „pauză” în care suntem toți, ne oferim, în sfârșit, spațiul și timpul pentru a înțelege natura durerii și, mai ales, natura fricii noastre.
Durerea, uneori, ne spulberă mintea.
Unii reușim să trecem dincolo de noi înșine, și de scenariile care brusc iau naștere, și ne putem atinge esența, miezul ființei. Altora le este mai dificil și se pierd în labirinturile minții hrănite cu sentimentul vinovăției și al nedreptății, rupându-se, în mod și mai dureros, de ei înșiși. De copii, de familie. Nu este nimic de făcut uneori, oricât de mult ne-am dori „să facem ceva”, ci doar de a fi în conținere, încredere și în iubire.
Forța unor dureri pe care le-am trăit în viața mea a fost atât de intensă, încât nu am putut decât să mă abandonez. Să renunț la a mai opune rezistență. Doar abandonul m-a condus la dizolvarea durerii, prin deschidere în fața acesteia.
Uneori durerea emoțională este chiar mai mare decât cea fizică, mai ales atunci când conștientizăm că lucrurile, relațiile, nu sunt așa cum par sau cum credem noi că trebuie să fie. Iar durerea separării de cineva în care ai investit atenție, energie, prietenie, încredere, iubire, respect, este printre cele mai mari dureri din viață. Cel puțin, pentru mine, așa a fost până acum. Și, totuși, doar cu ajutorul inimii deschise, cu ajutorul iubirii de dincolo de orice separare, am putut trece peste sau, mai degrabă, prin acest fel de dureri. La fel și în cazul fricii. Doar renunțând să-i mai opun rezistență, intrând în ea, am putut simți gustul curajului.
Avem și acum nevoie de curaj. Îl putem simți doar acceptând că simțim frică. Această frică de schimbare uriașă în fața căreia suntem toți.
Existența, într-adevăr, ne servește întotdeauna. Chiar și când credem că este nedreaptă. Cum să avem încredere să ne deschidem în fața durerii? Dar în fața fricii? Cum să-i permitem durerii să pătrundă adânc sau noi să pătrundem adânc în ea? Cum să mai credem că Universul este perfect când cineva drag ne moare subit?
Trâmbițe urlătoare ale furiei împotriva durerii, a pierderii cuiva drag, a morții nedrepte. Groază. Mâhnire. Tristețe. Murim fiecare în felul nostru atunci când traversăm dureri insuportabile. Uneori putem rămâne centrați, puternici. Alteori este cumplit de dificil. Și, totuși, ne transformăm de fiecare dată câte puțin. Niciun cuvânt, în miezul durerii aflați, nu poate alina, domoli, durerea. Doar vocea lăuntrică, de ne așezăm s-o ascultăm, o poate face.
Și, din nou, asta am ales să fiu. Vocea ta lăuntrică. În cele 3 meditații pentru dizolvarea durerii + una bonus devin vocea ta. Și de ești pregătit să vezi ce are să-ți arate durerea pe care o simți acum, așează-te în ascultarea propriei tale voci. Primește aceste meditații precum un DAR pe care ți-l faci ție însuți. Sau pe care ți-l trimite Dumnezeu care te învăță, și în acest fel, să te iubești.
Lasă-ți durerea să-și găsească în tine propria ei exprimare.
Tu doar ascult-o. Creează spațiu în jurul ei. Relaxează-te și intră în ea. Renunță la a mai încerca să înțelegi cu mintea rațională de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Doar deschide-ți inima, așează-te, ascultă-te și ai încredere că poți dizolva.
Durerea separării de mama mea era în mintea mea. În ceea ce gândeam despre cât de nedrept a fost să plece la vârsta ei. Amintiri. Regrete. Lucruri nespuse. Cream, în permanență, scenarii. Durea, de fapt, în mintea mea. Sentimentul vinovăției cum că n-am putut să o salvez era foarte prezent. Cunosc atât de bine gustul acestui sentiment. Și cunosc foarte bine și ravagiile pe care vinovăția le face în corp. Criminal în serie = sentimentul de vinovăție.
Am decis, de multă vreme, să renunț la a mai hrăni acest sentiment. Și, mai degrabă, să accept că lucrurile, relațiile, separările, durerile se petrec toate în ritmurile lor. Și am ajuns să recunosc că există și o anumită durere cu care chiar ne naștem…o purtăm în noi. O durere care, uneori, ne face să ne întrebăm „pentru ce suntem în această lume?”. Iar acum, în acest context pe care-l trăim, merită să ne punem, cu adevărat, aceste întrebări. Pentru ce sunt, acum, în această lume? Ce pot eu schimba la mine, acum, dacă vreau – cu adevărat – să contribui la schimbarea lumii?
Această durere adâncă, dacă n-o recunoaștem, dacă nu ne conectăm cu ea, ascultând-o și integrând-o, ajunge să creeze în noi frica de viața însăși. Creează neîncredere în puterea noastră de creatori. Creează îndoială, închidere, separare. Creează teama de schimbare.
Fie să recunoaștem că schimbarea este singura constantă în viața noastră și să ne dăm voie să ne ascultăm durerile,
oricare ar fi natura lor, învățând de la ele și nelăsându-ne controlați de acestea.
Lasă-te, abandonează-te, deschide-te întru cea mai adâncă durere ascunsă acum în tine, așezându-te în ascultarea vocii tale lăuntrice. Și ai încredere în Sursa care ești. Sursă din care poți dizolva orice durere. Sau ieși afară și mergi pe carnea mamei pământ, ascultând-o. Ascultă vântul. Ascultă pădurea. Ascultă păsările. Toate, cu blândețe, te ghidează către al tău adevăr, către vocea inimii tale, dincolo de orice suferință. Dincolo de orice durere. Așează-te și ascultă și dă-ți voie să vezi adânc în tine dincolo de vălurile iluziei pe care le-ai luat drept realitate. Nu mai ai nevoie de suferințe inutile care să te sleiască de puteri. Ascultă adevăratul mesaj al durerilor tale și, apoi, cu recunoștință pentru ce ți-au adus, dizolvă-le în vibrația vocii inimii tale. Aventura vocii tale coborâte în tăcere și tăcerea intrată în vocea inimii tale este un adevărat privilegiu pe care merită să-l trăiești.
Cu iubirea născută din adevărul inimii mele,
AmmaRa
Poate că acum este acel moment în care nu mai avem încotro să ne îndreptăm decât înăuntru, unde ne putem asculta și apoi dizolva durerile. Această Renaștere a lumii trebuie să-și aibă rădăcinile în ceea ce facem fiecare înlăuntrul nostru. Această disciplină a ascultării interioare devine acum o condiție esențială pe care merită s-o îndeplinim toți.
Nu este nici un comentariu încă, fii tu primul.