Skip to content

Povestea Povestitorului

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp
Share on email

A fost odată un om care trăia, nu prea de mult, prins în labirinturile vieții. Alerga înainte și înapoi, în stânga și în dreapta, făcând multe lucruri. Gândea mult și trăia puțin. Viața sa se petrecea pe suprafața subțire a oceanului vieții, fără profunzime și fără înălțime. Cerul și pământul îi erau străine, căci nu le cunoștea decât din cărți. Multe erau despre a face, puține erau despre a fi. De aceea, viața sa părea un labirint cu mii de coridoare, asemănătoare gândurilor sale întortocheate, prin care el încerca să modeleze experiența vieții sale. Părea o alergare după vânt. Relațiile sale cu oamenii erau superficiale și atinse de umbra falsității. Avea nenumărați amici dar nici un prieten. Multe supoziții, nici o certitudine. Făcea ceea ce credea că trebuie să facă. Iubirea pentru el era o idee, frumusețea un concept, adevărul era relativ – chestiune de perspectivă.

Pentru a-și câștiga existența, omul acesta era povestitor. Mergea prin lume, culegea poveștile oamenilor și apoi le povestea oricui voia să-l asculte. Și astfel trăia el, prin povești despre viețile altora, despre locuri, istorii și personaje. Într-o bună zi, pe când scria o astfel de relatare, a înțeles că propria sa poveste este goală. Se temea să-și trăiască propria poveste, umplându-și viața cu nenumărate povești care nu erau ale sale. A privit în viața sa și a văzut cum povestea sa suferea pentru că el era mereu plecat în căutarea poveștilor altora.

A înțeles imediat că ceea ce el numea iubire, era doar o schiță de iubire, adevărul său era unul foarte îngust, viața pe care o trăia era viața altora. Așa cum făcea de multe ori, s-a înfuriat pe el însuși. Apoi a încercat să se justifice: toți împrejurul meu trăiesc viețile altora! Toți trăiesc în labirint. Toți fac ce trebuie. Sunt în rândul lumii și aceasta scrie poveștile lor. Cei care trăiesc propria lor poveste sunt puțini și sunt subiect de… poveste.

Furios pe sine însuși, pe toți oamenii și pe existență, a dat să se ridice de pe scaun. Dar picioarele nu-l mai ascultau. Mai precis piciorul său stâng. Nu mai putea merge mai departe în propria sa poveste superficială și falsă. A fost pe la doctori și nici unul nu putea face nimic. Abia își mai putea trage piciorul stâng. Nu mai putea umbla prin lume după poveștile altora. Trebuia neapărat să-și trăiască propria sa poveste.

Într-o bună zi, unul dintre doctorii la care a fost, al cărui nume era de copac, l-a scufundat într-un somn adânc. În vis i-a apărut un personaj ce-i părea cunoscut și care i-a vorbit cu o voce ce-i părea cunoscută, dar căruia nu-i putea vedea fața. Era un povestitor asemenea sieși, numai că poveștile lui deschideau un fel de ferestre și prin ele putea intra în diferite realități. Toate erau despre el însuși. Fiecare cuvânt al Povestitorului se transforma în experiența unei vieți. Tonul său era autoritar uneori, alteori ironic, alteori blând și plin de compasiune. În vis, îl admira pe Povestitor, dar se și temea de el, îl iubea ca pe un maestru deschizător de porți, dar se și certa cu el, căci se temea de ferestrele pe care acesta le deschidea, la fel cum se temuse să deschidă ferestre în propria sa viață.

Când s-a trezit din somnul său cel adânc, putea merge. Doctorul cu nume de copac era foarte emoționat, căci omul nostru dormise foarte, foarte mult, atât de mult încât doctorul crezuse că nu se va mai trezi. Un timp a rămas sub observație. Multe zile după aceea, el a continuat să-l audă și să-l vadă pe Povestitor în momentele în care era singur. A umplut caiete întregi cu notițe, căci lucrurile pe care i le arăta acesta erau adevărate, puternice și clare.

Nu se mai putea întoarce la viața lui. Știa că el însuși este un fel de povestitor, dar nu se mai putea întoarce la propria, vechea sa poveste. Timp de câteva luni a închis porțile către propriul său trecut. Nu a fost lucru ușor, căci toți oamenii care îl cunoșteau credeau că el a înnebunit. Dar, ori de câte ori ezita, apărea din nou Povestitorul, în penumbră, astfel încât el să nu-i poată vedea fața, și cuvintele sale deschideau ferestre în propria sa conștiință, și astfel el căpăta curajul de a merge mai departe. Încetul cu încetul, a închis toate porțile și a rămas singur cu sine. Viața sa începea să semene cu foaia albă de hârtie ce aștepta o poveste adevărată. A sa.

Cea mai mare lecție pe care i-o preda Povestitorul era aceea că viața este povestea pe care ne-o spunem noi înșine. Toți oamenii sunt povestitori, doar că unii își spun la nesfârșit povestea pe care au auzit-o cândva sau pe care ceilalți o spun despre ei. Marii povestitori spun însă propria lor poveste pe care o scriu cu gânduri, cuvinte, cu gesturi și atitudini, cu emoții, cu relații, cu acțiuni, pe hârtia multidimensională a vieții. Marii povestitori se povestesc pe ei înșiși, cu viață. Povestea este ceea ce trăiesc și reflectă visele lor cele mai adânci.

Dar nu știa ce poveste să trăiască pentru că el întotdeauna trăise în poveștile altora. Și pentru că avea încă încredere în visele deschise de Povestitor. Exista o ruptură între lumea visului și viața sa. Nu știa să facă altceva decât să povestească. Iar acum se vedea pus în situația să povestească și să trăiască propriile sale vise. Se simțea nou, eliberat de trecut. În ciuda rupturii, tânjea după un nou adevăr, o adevărată iubire, o adevărată poveste, o nouă viață care să exprime lumea sa lăuntrică.

În timpul acesta, Povestitorul continua să-i deschidă ferestrele viselor. Într-unul din visele sale apărea o femeie foarte frumoasă și foarte înțeleaptă. Povestitorul îi deschidea mereu această fereastră. Femeia părea să locuiască într-o pădure magică, a cărei lumină venea din interiorul copacilor, al pământului și al cerului. Ea era mereu însoțită de o bufniță și îi vorbea în limba viselor, fără cuvinte. În vis, copacii aveau sculptați în trunchiurile lor cărți. Dar ele nu puteau fi citite altfel decât în vis. Nu le puteai scoate din copac. Trebuia să te așezi în fața lui și să visezi ce era în carte. Visul acesta se repeta.

Într-o bună zi, omul nostru a cunoscut o femeie de care s-a îndrăgostit.

Se temea. În altă zi, cu ajutorul Povestitorului, a înțeles că femeia apăruse în viața lui pentru că o visase. Trăia propriul său vis, în starea de trezie. Ceea ce trăia era o reflexie a visului său.

A trecut mult timp, în care el a exersat turnarea visului în experiența vieții sale. Frumoasa și înțeleapta femeie din pădurea cu cărți, a devenit soția sa. Știa acum că fusese nevoie să o viseze pentru ca ea să existe în experiența vieții. Lumea visului și lumea reală se arătau tot mai mult ca fiind camere ale unei singure realități, iar această realitate el a numit-o a Inimii, căci Inima unifica în mod evident toate spațiile conștiinței sale. Uneori își pierdea încrederea în adevărul pe care îl visa și îl trăia, și atunci întreaga sa existență se cutremura. Dar revenea și, una peste alta, mai mulți pași făcea înainte decât înapoi. Sau poate ar fi mai corect să spunem aici că pașii erau nu înainte și înapoi, ci mai degrabă în profunzimea vieții și în anvergura sa.

Visele sale se scurgeau în experiența vieții tot mai clar, iar adevărul trăit se apropia tot mai mult de Adevăr, iubirea trăită se apropia tot mai mult de profunzimea și anvergura Iubirii, frumusețea pe care o trăia împreună cu iubita inimii sale se apropia tot mai mult de Frumusețea ultimă a visului. Vechea trăire pe suprafața apei a dispărut, căci respirația sa cuprindea tot mai multă existență, privirea sa vedea tot mai adânc și mai departe, inima sa simțea tot mai profund și mai vast.

Cuprindea tot mai mult din propriile sale vise, avea tot mai mare încredere în ele și astfel trăia tot mai mult din ele aici, acum, în experiența propriei sale vieți.

Nu știa încă ce să facă cu toate acestea. Se considera încă un povestitor, dar unul care povestește nu experiențele altora, ci mai degrabă propriul său vis despre realitate. Ar fi vrut să-l întrebe pe marele său Povestitor interior ce să facă, dar acesta apărea tot mai rar, pe măsură ce el putea coborî în vise împreuna cu iubita sa.

Trebuie să împărtășești cu ceilalți, această artă de a povesti visele și de a le transforma în realitate, a spus într-o bună zi frumoasa și înțeleapta sa soție, pe când se aflau în adâncul pădurii cu cărți.

O Școală a Povestitorilor de vise! O Școală unde visătorii să învețe cum să transforme visul în experiență a vieții! zise el. Ea zâmbi.

Povestitorul este un aspect al propriei tale Ființe, îi spuse ea cu vocea Bufniței sale. Dar fiecare om are darurile și visele sale. Pentru fiecare există un Maestru interior care ia forma potrivită. Astfel, pentru unii oameni, Maestrul ia forma Pictorului, a Inginerului  sau a unui Om de business, dacă visul său cel mai adânc este despre business. Maestrul interior ia orice formă are nevoie un om și îi vorbește atunci când el este pregătit să asculte.

În noaptea aceea Povestitorul și-a dezvăluit fața pe care omul nostru nu o văzuse niciodată.

Era el însuși.

Văzându-i fața, el a plâns de bucurie și de recunoștință.

Din acea noapte, nu l-a mai văzut niciodată pe Povestitor. Dar știa că este o dimensiune a propriei sale ființe, care se arătase sub forma Povestitorului, pentru că el însuși era în esență un Povestitor. Maestrul îl înțelegea mai bine decât se înțelegea el însuși. Luase forma Povestitorului pentru ca să poată fi înțeles.  Prezența sa l-a însoțit întotdeauna și a fost izvorul tuturor revelațiilor și minunățiilor pe care el împreună cu frumoasa și înțeleapta sa soție le-au visat și le-au adus în existență.

Maestrul s-a dovedit a fi o dimensiune uriașă a Ființei din care face parte întreaga umanitate, atât de cuprinzătoare, de profundă și de vastă, încât cuprinde în Sinele său etern întreaga istorie a Umanității, din toate timpurile și spațiile Creației. Este dimensiunea divină a Umanității, unificatoare, de o profunzime și o înălțime inimaginabile pentru gândirea liniară, care poate fi doar trăită și nu poate fi povestită altfelMaestrul Interior al Umanității se revelează în fiecare inimă de om care se deschide pentru a-L cunoaște și a-L trăi. El se scurge în această lume prin fiecare gând, cuvânt, gest, relație sau acțiune ale unui om trezit la Adevăr.

Povestitorul nostru a înțeles în cele din urmă că Maestrul ia forma potrivită oricărui om, și de aceea Școala pe care a fondat-o împreună cu frumoasa și înțeleapta sa soție a fost dedicată Maestrului Etern al Umanității care trăiește în inimile tuturor oamenilor.

El a continuat să fie un povestitor, dar un povestitor ale cărui povești devin realitate. Iar povestea sa ultimă este aceea a Maestrului care se manifestă în noi toți atunci când deschidem singura cale către El: Inima. Maestrul Interior a devenit experiență în Școala închinată Lui. Când Școala a devenit o realitate vie, în care oamenii veneau să învețe să deschidă marea poartă a Inimii pentru Maestrul Interior, povestitorul nostru a realizat că visul Școlii făcea parte din visul ancestral al Umanității și era o expresie a acestuia. Și-a dat seama că Școala, ca și Maestrul, trăiește în toate timpurile și dimensiunile, că ființa sa și visele sale fac parte din visul universal al Umanității.

Mulți oameni au învățat în această Școală, în timpurile noastre și în toate timpurile. Mulți au învățat să deschidă porțile propriei Inimii către propriile lor vise, au învățat să aibă încredere în ele și să le manifeste. Maestrul Interior, cel care ia toate formele pentru toți oamenii, învățându-i să devină propria lor poveste, sau, cu alte cuvinte, să manifeste propriul vis despre ei înșiși, este acum pretutindeni. Oamenii Îl respiră și îl exprimă în gândurile, gesturile, relațiile și viețile lor, prin simplul fapt de a fi în acord cu adevăratul lor vis despre sine.

Povestitorul nostru a rămas povestitor. Dar a dus la perfecțiune darul său de a visa și de a trăi visul. Frumoasa și înțeleapta lui soție a rămas pentru totdeauna deschizătoarea porților, păzitoarea pădurii magice a cărților încrustate în copaci, în care este scrisă toată istoria Creației. Împreună pentru totdeauna, ei visează și transformă visele în experiență. El străbate ca fulgerul cele mai înalte și cele mai profunde dimensiuni ale Existenței, pentru a le aduce în pădurea magică a minunatei sale iubite. Acolo ea le transformă în materie. Se spune că firele de iarbă, gâzele, frunzele, animalele și păsările acestei păduri sunt o singură ființă cu iubita sa și asta face posibilă materializarea viselor.

De aceea Școala de Măiestrie a vieții pe care ei o visează și o trăiesc necontenit, se petrece undeva, deasupra lumii, pe niște dealuri înalte înconjurate de păduri de fag și de mesteacăn. Cei care cunosc aceste locuri spun că pădurile sunt pline de bufnițe.

Povestitorul

Niciun comentariu, adaugă primul comentariu


Adaugă un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Newsletter

Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele noutăți