Gratiile sunt făcute din gândire. Iar gândirea e prețioasă, este investită cu valoare de identitate. ”Gândurile mele, părerile mele, perspectivele mele, informațiile mele”. Chiar și experiența directă a vieții devine concluzie, idee, gândire, se fixează reprezentând un reper față de care vom construi realitate. Astfel, trecutul devine viitor, repetare, liniaritate și cușcă. Creăm noi realități în funcție de experiențe deja trăite, creăm iluzia cunoașterii realității fără să ne dăm seama că ne afundăm în prizonieratul propriei gândiri.

Cea mai mare parte din gândire nu are nimic ”al nostru”. Sunt idei preluate, din educație, din școli, biserică, de la părinți, din cărți, din filme, sunt locuri comune, de „bun simț”, pe care le integrăm în sistemele noastre interioare de evaluare a realității și ajung să facă parte din identitatea noastră. Gândirea de „bun simț” este gândirea mediocrității, a indolenței, a neputinței și a separării. Aflați în interiorul cuștii pe care o construiesc cu migală, bară cu bară, gratie cu gratie, timp de zeci de ani, oamenii nu percep diferența între realitate și gândirea despre această realitate. Confundă harta cu teritoriul.
A gândi despre realitate nu e tot una cu realitatea, iar gândirea, ceea ce „cunoaștem” deja, nu este decât o reducție dramatică a adevăratei realități. Orice informație credem că avem despre realitate, despre situații, aparține trecutului. Se referă la o poziționare față de o realitate care a trecut deja. Acest mod de a funcționa, reductiv, ne împiedică să percepem mai adânc în uluitoarea profunzime a vieții și generează sentimentul de separare, de neputință.
Christos spunea că e nevoie să privim realitatea precum copiii, pentru a „intra în împărăție”, adică pentru a percepe dincolo de spațiul îngust al cuștii. Se referea la inocența de a nu crede că știm, la lipsa de prejudecată asupra realității care îngustează dramatic experiența vieții. Tot ceea ce știm se transformă din gândire liberă, autentică, creativă, în mecanism, în sistem de gândire pe care tindem să-l aplicăm întregii realități, în uscăciunea înghețată a propriei minți. Experiența vieții devine plată, repetitivă, ca un film redat pe un player defect. Uneori devenim conștienți de faptul că suntem închiși, dar preferăm să considerăm că alții sunt responsabili pentru propria noastră perspectivă. Așa am fost învățați, cei care ne-au învățat sunt vinovații, așa este lumea creată, sisteme oculte ne țin prizonieri, adevărul ne este ascuns, există o conspirație planetară.
Marii maeștri ai umanității au vorbit mereu despre același adevăr și l-au rostit. În esență, pentru a percepe adevărul despre propria experiență a vieții e nevoie să ne oprim o clipă din caruselul nebunesc al identificării cu propria gândire. E nevoie să încremenim un moment, așa cum face un lup adulmecând micile mișcări ale depărtărilor, să tăcem în interiorul nostru și să ascultăm realitatea. A asculta este o atitudine în mijlocul realității, este un mod de a fi, deschis, perceptiv, în care prejudecata – adică ceea ce credem că știm – dispare. A asculta realitatea, a o adulmeca, a fi atenți la modul în care corpul nostru fizic, energetic, emoțional intră în rezonanță cu spațiul dimprejurul nostru, este o artă. O artă a vieții, o artă de a trăi.
Nenumărate școli spirituale au explorat atitudinile potrivite pentru percepția mai adâncă a realității. Adevărul nu a fost ascuns niciodată, a fost întotdeauna aici, doar că noi am fost prea ocupați pentru a deschide marile porți ale percepției. Cei care au făcut-o sunt considerați vizionari, vindecători, sacerdoți, vrăjitori, maeștri, cuvintele lor au fost mai mult sau mai puțin luate în seamă, dar umanitatea a continuat pe drumul ei, căci fascinația dimensiunii orizontale a existenței este imensă. Forța de seducție a cuștii pare irezistibilă.
Atenția – energia sacră a Creatorului în forma sa umană
A gândi este o formă de creație. Creăm cu ajutorul Atenției noastre, care este energia sacră a Ființei în expresia sa umană. Natura noastră este creatoare, realitatea curge din noi indiferent dacă suntem sau nu conștienți de acest lucru. Oriunde ne ducem Atenția, realitatea se modifică, crește, se transformă. E un lucru ușor de constatat. Proiectele noastre au nevoie de Atenție pentru a se dezvolta, relațiile noastre au nevoie de atenție, copiii și animalele noastre au nevoie de atenție. Atenția este conexiune, este un canal prin care ceva din energia noastră lăuntrică, din energia Inimii noastre este direcționat către spații ce par exterioare nouă. Atenția conduce energia noastră în orice spațiu al existenței am alege să investim.
Dar noi nu suntem conștienți de faptul că Atenția noastră este un element creator. Pare că realitatea are o formă fixă, că este un datum. Nu observăm că realitatea este curgere și că noi suntem o sursă de realitate. Pare că este pre-existentă. Iluzia stabilității realității este puternică. Investim energia sacră a Atenției în gândire despre realitate. Dar a gândi despre realitate nu este totuna cu experiența în sine a realității. A gândi este un mod de a ne raporta la ceea ce există care permite separarea de existență. Creăm imagini, concluzii fixe despre o realitate a cărei natură energetică este în perpetuă curgere și transformare.
Fizica cuantică ajunge în zilele noastre la concluzii uimitoare pentru mintea noastră logică, secvențială. Una dintre ele este aceea că în interiorul formelor ce par stabile, realitatea este un nor de energii care se comportă ca și cum ar exista o legătură profundă între observator și realitatea cuantică observată. Un adevăr mistic străvechi este descoperit de știință acum, dar nu pare suficient pentru a schimba paradigma cunoașterii actuale. O imensă rezistență izvorâtă din frică se opune chiar și simplei constatări a acestui adevăr evident. Nu era nevoie să inventăm aparate sofisticate pentru a merge dincolo de formă, în adâncurile formei. Era nevoie să ascultăm realitatea, să o simțim, să o adulmecăm. Și să avem încredere în ceea ce percepem. Gratiile cuștii se dizolvă în fața acestui mod nou și totuși străvechi de a ne raporta la realitate.

A gândi și a simți nu sunt moduri de raportare la realitate aflate în contradicție. Sunt complementare. Nu se anulează unul pe celălalt. Cușca percepției se naște din funcționarea dezechilibrată, din identificarea totală cu gândirea despre realitate. Natura creatoare a ființei nu este anihilată. Creăm. Dar creăm gândire, creăm gratiile conceptuale ale realității, creăm granițe fixe în mijlocul unei realități aflate în curgere. Iar apoi pretindem că cineva sau ceva ne ascunde adevărul despre realitate. Această fractură este una interioară și se referă în primul rând la percepție, la cât simțim din realitate. Nimic nu ne împiedică să simțim, să percepem natura adâncă a realității. Face parte din ceea ce suntem în adâncul nostru. Dizolvarea gratiilor pe care le-am construit noi înșine stă în puterile noastre.
În interiorul Realității
Aceste rânduri nu sunt un argument împotriva gândirii, ci dimpotrivă, o pledoarie pentru un mod nou de a folosi gândirea. Mijloacele dizolvării acestei separări fundamentale care se petrece în interiorul nostru, sunt la îndemâna oricui alege să iasă de sub imperiul iluziei auto-create. Este adevărat că am fost învățați cum să privim lucrurile. Dar atunci eram copii. Nu mai suntem copii. Putem privi acum așa cum dorim, dacă nu cumva este mai la îndemână să păstrăm vechea perspectivă și să ne plângem că adevărul ne este ascuns.
Schimbarea unei paradigme asupra existenței este un lucru enorm, necesită determinare, disciplină interioară, exercițiu al percepției integrale asupra realității. Numai că a schimba paradigma, adică modul în care privim și percepem realitatea schimbă întreaga noastră existență. Relația cu materia și cu corpul, cu trecutul și cu viitorul, tot ceea ce credeam despre sănătate, relații, și rostul vieții, schimbă ceea ce credem că este posibil sau nu. Paradigma este felul în care privim întreaga experiență a vieții. A o schimba pare un lucru enorm. Și este. Dar este singura cale de a ieși din cușca conceptuală în care suntem prizonieri. Prizonieratul este în interiorul propriului mod de a ne raporta la realitate.
Totul începe de la modul în care ne modulăm Atenția. A gândi este un mod de a investi Atenția și de a ne raporta la experiența vieții. Nu credem că putem percepe în interiorul realității, astfel încât ne raportăm exclusiv la formă. Ne poziționăm față de forme. Creăm dualitate. Lucrurile, oamenii, situațiile devin bune sau rele, înalte sau joase, luminoase sau întunecate, le definim prin atributele lor relative. Astfel, în loc să intrăm în profunzimea experienței de viață, patinăm la suprafața formelor și construim un imens tablou conceptual referitor la forme, în care acestea sunt exterioare nouă. Între noi și existență se naște astfel cușca. Noi suntem aceia care naștem barele separării.
Frumoasă încercare!
Aceste cuvinte sunt din nou gândire condensată. Considerați-le doar un fel de indicatoare către experiența directă a percepției integrale. O invitație la ascultare, la percepție, la a simți. Călătoria Inimii este drumul interior al percepției către dizolvarea cuștii, a labirintului în care, fără să vrem, am transformat realitatea. Este călătoria Conștienței, unde Conștiență înseamnă percepție profundă a realității, a simți în mod direct configurațiile vieții noastre, oamenii, situațiile.
Toți ne aflăm într-o Călătorie a Inimii, adică pe calea de a recupera capacitatea noastră de a percepe mai profund adevărul despre noi înșine și despre realitate. Mulți cred că a fi conștient înseamnă a raționa asupra realității și a înțelege realitatea. Dar Conștiența nu este despre înțelegere, ci despre percepție. Despre a simți. Nu suntem conștienți de ceea ce nu percepem. Tindem chiar, adânciți în judecata despre realitate, crezând că știm, să ignorăm tot ceea ce nu putem percepe. Dar dacă nu putem percepe unele dimensiuni, dacă am uitat cum să o facem, asta nu înseamnă deloc că acele dimensiuni nu există. Ba dimpotrivă, realitatea este unitară, și multe dintre lucrurile pe care nu le percepem influențează fundamental condițiile experienței noastre de viață.
O nouă Paradigmă se naște
A trăi la înălțimea propriei revelații
Suntem atât de convinși că nu putem percepe dincolo de granițele înguste ale simțurilor, încât nici măcar nu încercăm să ne deschidem către posibilitatea de a o face.
O veste bună: oricine poate percepe dincolo de barierele simțurilor obișnuite. Acestea sunt niște convenții dictate de ceea ce credem că putem percepe. Iar a crede este despre minte. Este o gândire. A percepe direct profunzimea realității vieții ne-ar scuti să mai credem. Călătoria Inimii este o călătorie a percepției, nu a credinței. Este mai degrabă despre a avea încredere în ceea ce simțim, decât despre a crede în ceva ce nu putem simți. Este calea nu de ieșire din cușcă, ci de a o dizolva. Cușca este una conceptuală, care limitează percepția și adevărul despre noi înșine. Este faimoasa ruptură interioară, separarea care conduce la alienare față de adevăr.
Vestea proastă, complementară: pentru a opera această extensie a percepției e nevoie să renunțăm la cele mai dure identificări. Mai ales la aceea cu mintea noastră, cu ceea ce știm, cu ceea ce gândim despre realitate. Pentru a deschide porțile percepției e nevoie să nu ne închipuim că știm. Asta ne va ține în minte care operează pe baza unei reducții a realității. Mintea operează cu concluzii trase deja, deci cu trecut, cu imagini parțiale despre o realitate care este expirată. Nu e lucru ușor această renunțare, căci suntem atât de obișnuiți să funcționăm în acest registru, încât e greu să pășim în moduri noi, pe teritorii necunoscute. Dar acestea au existat dintotdeauna, iar viețile noastre au legătură directă cu aceste dimensiuni ale existenței pe care le ignorăm. Realitatea pare străină și independentă de noi pentru că nu putem percepe dincolo de zidurile labirintului.
Dar timpurile închisorii au trecut. Rostul acestor rânduri este acela de a comunica: sunt deja mulți oameni în această lume, în viață, în plină experiență umană, care percep dincolo de zid și care reușesc să-și schimbe viața, să-și împlinească visele, să se ridice în picioare funcționând într-o nouă paradigmă asupra realității. Noua Paradigmă nu este o utopie. Este o perspectivă asupra ființei și a realității, întemeiată pe o nouă profunzime și anvergură a percepției. O nouă identitate este disponibilă oricărei ființe umane care alege această cale, o identitate mai largă, mai flexibilă și mai apropiată de adevărul despre noi înșine.
Mijloacele de a face această transformare sunt simple. Adevărul este la îndemână. A schimba profunzimea simțirii nu este greu. În oricare dintre Călătoriile noastre, cum numim noi sesiunile noastre experiență a expansiunii Conștienței, oamenii simt. Ceva profund s-a schimbat în ultimii ani. Înainte, provocarea era de a extinde percepția. Acum toată lumea o poate face foarte rapid. Provocarea este însă în viața de fiecare zi. E frustrant. Într-un Retreat putem trăi splendoarea adevărului despre noi înșine și despre măreția propriei ființe, apoi plecăm în dimensiunea orizontală, pierdem verticala transcendentă, și labirintul se reconfigurează. E dureros. Pare că întreaga noastră realitate se opune transformării. Pare că nu putem să trăim în viețile noastre liniare la înălțimea revelației despre noi înșine. Aceasta este provocarea ultimelor timpuri. A trăi la înălțimea revelațiilor despre noi înșine. Asta este de fapt ieșirea din cușcă, dizolvarea labirintului.
Cei patru piloni ai Stării de Prezență
De ce este atât de greu să trăim în miezul propriei noastre vieți acest adevăr înalt și profund despre noi înșine?
Este din nou despre percepție.
Trăirea adevărului mai larg are legătură cu o stare a Conștiență numită Prezență. Aceasta este cheia evadării din cușca conceptuală și de percepție numită conștiență liniară. Este despre modul în care administrăm energia sacră a Atenției.
Sunt patru pași simpli: 1. Retragerea atenției în interiorul corpului și defocalizarea ei. Adică a nu fi atent la nimic anume, ci a percepe natura sferică, de jur împrejur, a realității. A asculta realitatea; 2. Respirația sferică, centrată. E ca și cum am respira prin toți porii pielii, iar ceva din realitatea sferică ar curge înăuntru pe inspirație, și ar emana din noi pe expirație; 3. Atitudinea. Este despre a fi închiși sau deschiși în fața realității. Este întotdeauna o alegere. Și, din nefericire, în majoritatea timpului suntem închiși, absenți, scufundați în gândire; 4. Conștiența verticalei transcendente a ființei. A fi conectat cu cerul și cu pământul, a fi conștient de verticalitatea ființei.
Acestea sunt jaloanele stării de Prezență. Aceste rânduri sunt o invitație la experiență. Nu e suficient să înțelegeți despre ce este vorba. Starea de Prezență deschide porțile percepției profunde asupra realității și ale cunoașterii adevărului prin experiență.
Vocația în Călătoria Inimii și în Școala Maestrului Interior este aceea de a pune la dispoziția tuturor instrumentele simple ale unei noi percepții asupra realității și de a deschide porțile Conștienței pentru oricine alege să se elibereze din cușcă. Practica Prezenței este începutul transformării. Iar consecințele sunt atât de enorme încât aproape că nu pot fi rostite. Schimbă totul. Corpul și sănătatea lui, energia vitală și capacitatea noastră de a o turna în relații și acțiuni, în proiecte și de a o canaliza către ceea ce ne dorim. Schimbă modul în care administrăm stările interioare și emoțiile. Nu mai suntem prizonierii acestora și eliberăm uriașe cantități de energie blocată ce devine disponibilă ca energie creatoare. Schimbăm modurile compulsive de a gândi cu moduri flexibile, deschise și creatoare. Redobândim autenticitatea, a fi noi înșine în această lume, deschidem porțile marii creații și ale abundenței, prin ceea ce devenim. Viziunea noastră asupra propriei ființe și vieți se schimbă integral, ca și capacitatea noastră de a comunica și relaționa. Este doar o enumerare, dar fiecare dintre nivelurile ființei care se eliberează ar merita spațiul unei cărți.
Dizolvarea cuștii, întotdeauna o alegere
În vreme ce se petrec toate acestea, o parte din umanitate începe să descopere adevărul despre sine, mulțimi uriașe trăiesc în genunchi. Deși nu pare evident. Sistemele de putere ale acestei lumi sunt născute din paradigma dualității și a rupturii interioare. Trebuie ca realitatea să pară străină, o mașinărie de neclintit, pentru ca puterea să existe. Dacă oamenii ar deveni conștienți că singura putere care există este puterea creatoare a divinității care se exprimă prin ei înșiși în orice moment, atunci lumea s-a schimba complet, imediat.
În Magicianul scriam că umanitatea primește de la sistemele de putere exact ceea ce dorește. Cușca, adică. Pare că este o cușcă protectoare, pentru că oamenii se tem să iasă din ea. Frica de necunoscut, de schimbare, de expansiune, de propria măreție, frica de responsabilitate asupra propriei vieți ne facă să preferăm cușca. E îngustă și ne conduce doar către un destin prestabilit, dar e mai sigură decât recunoașterea unei realități curgătoare, în mișcare, în care fiecare gest are un corespondent în configurațiile de realitate ale vieții. Oamenii în cușcă se mulțumesc cu puțin, chiar dacă acest puțin pentru unii e mai mult. Tot o cușcă. E tot despre a face ceea ce trebuie, e tot despre a ne jalona curgerea vieții conform unui calendar la capătul căruia este pensia și moartea.
Dizolvarea vechii paradigme asupra realității este tot una cu depășirea fricii. Pentru foarte mulți oameni încă, este mai confortabil în cușcă. E mai sigur. Am învățat să administrăm această realitate cumva, fără să ne dăm seama că plătim cu tot ceea ce suntem. Cu viața. Suntem previzibili, controlabili, vrem să fim controlați, vrem să trăim într-o lume exact așa cum este, o oglindă perfectă pentru spațiul nostru interior. Traiul în cușcă creează furie, frustrare și violență. Refuzăm să vedem asta și îngropăm această furie în adâncurile ființei. Ne va îmbolnăvi, dar continuăm să o facem. În acest timp, lumea dimprejur este cutremurată de războaie, crize sociale, politice, militare, economice care nu sunt altceva decât expresia spațiului lăuntric al unei umanități în cușcă. Situațiile vieții noastre reflectă cu perfecțiune nu ceea ce pretindem despre noi înșine, ci ceea ce suntem cu adevărat.

A ieși din cușcă presupune mai întâi dorința de a ieși, dorința eliberării. Mulți oameni simt că mai e ceva dincolo de platitudinea și violența acestei lumi. Dar foarte puțini aleg să descopere și să trăiască acel ceva în propria lor viață. Li se pare că nu se poate, că e apanajul unora care au noroc, sau daruri sau haruri, dar nu este adevărat. Adevărul care ne face liberi este disponibil oricui alege să-l trăiască. Mijloacele eliberării din dualitate sunt aici. Este un adevăr care se referă la felul în care percepem lumea și pe noi înșine. Este despre ceea ce credem că suntem. Adevărul nu este o teorie sau o ideologie, ci o experiență. Oricine poate trăi această experiență. Mai puțini au curajul să trăiască pe măsura adevărului descoperit. Și mai puțini au curajul să iasă din cușcă și să riște să trăiască cu adevărat.
Cunoaște-te pe tine însuți și vei afla adevărul.
Adevărul este ascuns percepției de un singur lucru: ceea ce gândești despre realitate.
Mulți oameni cred că pentru a fi liberi de cușcă trebuie să plecăm din lume, să ne refugiem din dimensiunea liniară și să fim singuri. Nu este adevărat deloc. Nu mai este timpul pentru asta. A dizolva modul de percepție vechi și privi și simți lucrurile într-un fel nou, schimbă totul. Nu trebuie să plecăm nicăieri. Trebuie să rămânem aici, să trăim în această lume și s-o schimbăm prin noi înșine. Prea mult timp umanitatea a încercat să schimbe realitățile exterioare, crezând că exteriorul determină stările și fenomenele interioare. Este timpul să schimbăm interiorul, percepția asupra realității, să recăpătăm capacitatea de a crea stările interioare pe care le dorim și realitatea exterioară corpului va reflecta adevărul interior trăit.
Nu e nevoie să schimbăm lumea. Lumea se schimbă prin noi. De cele mai multe ori folosim contextul vieții noastre pentru a justifica lipsa de acțiune interioară. „Nu pot să schimb pentru că am copii, pentru că am rate la bancă, pentru că lumea e așa cum e, pentru că sunt prea mic, un biet om, iar lumea nu poate fi schimbată de un om.” Aceasta este cușca conceptuală, aceasta este limitarea. Trăim pe măsura încredințării noastre interioare, iar lumea este reflexia încredințărilor noastre comune.
Rămâi aici. Manifestă propriul Adevăr
Trăiește măiestria în propria ta viață și nu pleca nicăieri din ea! Dacă ești profesor, schimbă lumea predând de la înălțimea Conștienței tale. Fă afaceri de la înălțimea Conștienței tale și a adevărului tău interior. Creează realități pe măsura ta. Vei atrage în viața ta oameni asemenea ție. Sunt mulți deja care schimbă lumea nu prin meditațiile lor, ci prin ceea ce fac. Ceea ce facem este expresia a ceea ce suntem, în cazul în care suntem Conștienți.
Mii de oameni trăiesc deja la înălțimea adevărului pe care l-au trăit în stările extinse ale conștiinței, și viețile lor tind să permanentizeze aceste stări extinse. A percepe mai adânc și mai vast realitatea oferă acces la viziune, la creativitate fără margini, este începutul afirmării adevărului despre sine și al marilor creații care schimbă lumea. A percepe mai adânc și mai vast realitatea schimbă felul în care ne raportăm la Viață. Nu ne mai temem, nu ne mai ancorăm în trecut, nu ne mai criticăm, nu mai trebuie să iertăm nimic, descoperind că nimeni nu este vinovat pentru orbirea sa. Momentele dificile pe care le-am trăit în viețile noastre nu mai sunt scuze pentru ceea ce nu ne simțim în stare să creăm, ci oportunități de a depăși condiționări vechi.
Noua lume nu se naște plecând din ea, ci rămânând, urmându-ne vocația, instinctul interior, rostind, exprimând ceea ce suntem fără nici o frică. Au trecut vremurile în care credeam că e nevoie să rostim numai ceea ce alții voiau să audă. Acum este despre a fi noi înșine.
A dizolva gratiile cuștii este în puterile noastre și se întâmplă deja. Explorează realitățile interioare, descoperă felul în care ai creat realitate până acum și schimbă. Ai fost întotdeauna creatorul realității tale, dar nu ai perceput asta. Ceea ce ai creat deja, manifestat în realitatea ta contextuală, nu poate fi schimbat decât de către tine. Atitudini vechi vor re-crea la nesfârșit aceeași formă a realității. A venit momentul unei mari transformări, împreună. Nu aștepta ca lucrurile „să se întâmple”. Întâmplă-le tu!

Dacă ne-am refugia în meditație și doar atât, nu am face decât să repetăm o poveste veche. Este credința că această lume nu se potrivește cu marile adevăruri metafizice. E fals. Meta-fizica nu este decât o fizică a unor dimensiuni mai rafinate ale realității. Meta-fizica dă naștere realității fizice. A o trăi fără a o manifesta în această lume nu folosește la nimic. Trăiește adevărul și apoi manifestă-l în viața ta. Trăiește, va să zică, la înălțimea adevărului înalt care-ți este accesibil. Abia asta schimbă lumea.
Frica este separare. Limitare. Curajul este transcenderea propriei limite
Calea Maestrului Interior este o cale integrității. Maestrul nu pleacă nicăieri pentru a-și trăi anvergura și profunzimea. El o trăiește aici, acum și o exprimă în modul său. El este psiholog sau avocat, artist sau educator, om de afaceri sau manager, antreprenor sau asistent social. Măiestria este a turna Adevărul în spațiile vieții noastre, în relațiile noastre, în business, în job. Măiestria interioară schimbă felul în care relaționăm cu oamenii și cu realitatea, cu copiii noștri și cu politica, schimbă felul în care mâncăm, ne mișcăm, și creăm realitate, schimbă capacitatea noastră creativă și felul în care gândim. Viața noastră se schimbă.
Cea mai mare opreliște este frica. Frica de a schimba. Nevoia de asigurări. Frica de necunoscut. Dificultatea de a ieși din vechile realități, fie că e vorba despre o relație, un job, sau pur și simplu un mod de vedea lucrurile. Tuturor ne e frică de schimbare, de necunoscut, de moarte, de judecata celorlalți, dar ceea ce ne deosebește este ceea ce alegem în mijlocul aceleiași frici. În istoria umanității toți oamenii s-au temut. Dar cei care au reușit să treacă prin frică dincolo de ea au schimbat lumea. A trece prin frică este a trece dincolo de o graniță interioară, a depăși o limitare. Despre asta este vorba pentru noi toți. Nu există alte opreliști decât cele lăuntrice. Mijloacele de a face asta sunt aici, prezente, la îndemână. Rămâne doar să găsim curajul de a trăi pe măsura adevărurilor pe care le trăim în cercurile magice ale revelației.
Fiecare moment este un răspuns la întrebarea „cine sunt eu”. Fiecare gest, fiecare atitudine, fiecare gând este un act care definește identitatea pe care ne-o asumăm. A venit timpul pentru a alege conștient identitățile pe care ni le asumăm. Adică să fim ceea ce vrem să fim. Este despre fiecare gând, fiecare emoție, fiecare atitudine, relație, mișcare, proiect, creație. Fiecare om este expresia desăvârșită a divinității în formă umană.
Creăm realitate, interioară și exterioară corpului, în fiecare clipă, fie că ne dăm seama de asta fie că nu. Creăm identități. Ele nu sunt servite, nimeni nu ne obligă să fim conformiști, mediocri, să trăim în platitudine, să așteptăm pensia sau ca „ceva să se schimbe”, nimeni nu ne obligă să fim în genunchi în fața vieții. Conștiența că realitatea exterioară este oglindirea fidelă a celei interioare este marea piatră de încercare. „Cum adică, ce, eu sunt vinovat pentru războaiele, mizeria, nedreptatea acestei lumi?” Vocea lui ego, defensivă, vocea separării și a proiecției. Nu e vorba despre vinovăție, ci despre asumarea propriilor realități interioare. Lumea este așa cum este pentru că noi suntem așa cum suntem, vorba Visătorului din Școala Zeilor. Explorarea lăuntrică deschide porțile înțelegerii profunde asupra realității și a propriei ființe. Este începutul asumării.
Anvergura și profunzimea experienței de viață este expresia Conștienței.
Bucuria de a trăi este dată de Atitudine și de exprimarea dimensiunii creatoare
A trăi în bucurie nu este un privilegiu. Derivă din gradul de Conștiență. Există oameni cărora nu le lipsește nimic, dar gradul de bucurie al vieților lor este mizerabil, pentru că gradul în care sunt conștienți este minor. Profunzimea și anvergura percepției despre realitate este minimă, astfel încât realitatea pare plată, separată de sine, o lume mecanică și străină. Cu cât percepția este mai îngustă, cu atât sentimentul cuștii este mai puternic. Măsura în care simțim realitatea creează sentimentul de conexiune cu restul. Cu oamenii, cu universul, cu realitatea. A simți este o măsură a bucuriei. A fi conectat și deschis față de realitatea vieții eliberează energia interioară care altfel este investită în ziduri, separare și arme. Conștiența este măsura percepției realității.
Marea căutare spirituală, a sensului vieții și a adevărului despre sine și despre realitate are în centrul său recuperarea Conștienței, adică a percepției profunde a realității. Iar aceasta este o realizare interioară, la nivelul corpului, energiei vitale, emoției, gândirii și viziunii, la nivelul atitudinii și conexiunii cu tot ceea ce există. Experiența umană rămâne una a prizonieratului câtă vreme nu transformăm capacitatea noastră de a simți, de a percepe. Este o chestiune de modulare interioară a Atenției.
Nu ne-am pierdut capacitatea de a simți din cauze exterioare, nu a fost niciodată un blestem sau o condamnare de către un dumnezeu răzbunător. Trăim „cușca” percepției pentru a învăța cum să o depășim, cum să o topim. Astfel învățăm că această dimensiune densă, această lume ce pare separată de noi este de fapt, asemenea întregii Creații, o parte din noi înșine. Învățăm despre modul în care creăm granițe simțindu-ne separați și descoperim cum să le transcendem. Exercițiul „cuștii”, al separării, conduce către transcendență.

Marele pas al acestei transcenderi este momentul în care ne dăm seama că depinde exclusiv de noi înșine. Că noi suntem aceia care creăm propria realitate interioară și că exteriorul este o reflexie a acestei realități. A simți, a percepe este tot una cu a primi, a ne deschide, a recunoaște. Ego nu poate simți adevărul despre realitate pentru că deschiderea, dizolvarea granițelor, primirea darurilor implică propria sa anihilare. Crede că moare, și într-un fel așa și este. Dar nu este sfârșitul. Ființa renaște în clipa imediat următoare.
Care este o clipă a creației, a emisiei, a recunoașterii propriei naturi creatoare. Este echivalentul re-cunoașterii naturii divine a propriei ființe.
Ieșirea din cușcă este, întotdeauna, o alegere
Întregul dans al propriei existențe este o pulsație sferică. A primi, a simți, a inspira, a ne deschide creează o conexiune între Centru și Marele Rest sferic. A dărui, a emana, a radia, a expira, a exprima ceea ce suntem este un act de creație, de contribuție la realitatea colectivă pe care o trăim. Măsura în care această pulsație are profunzime și anvergură, adică măsura Conștienței noastre, este și măsura profunzimii și anvergurii Adevărului pe care îl trăim. Despre noi înșine și despre Realitate. Este Paradigma, felul nostru de privi, înțelege, participa la Realitate.
A ieși din cușcă nu este un noroc. Este întotdeauna o asumare, o alegere. Suntem ființe creatoare. Realitatea curge din noi în orice moment, fie că suntem conștienți de asta fie că nu. Cușca se naște din propria noastră ființă. Nu este responsabilitatea altcuiva dizolvarea ei. Calea este inevitabilă, oricât ar dura. Este întotdeauna alegerea noastră, de a rămâne în spatele gratiilor au ba. Timpul unei mari eliberări a percepției și a capacităților creatoare ale umanității a sosit deja. Este momentul. Instrumentele simple ale experienței de a percepe realitatea propriei vieți mai adânc și mai vast, sunt aici. Marea poartă de schimbare este starea de Prezență care deschide noi orizonturi interioare și dezvăluie profunzimea universului nostru interior.
Disciplina gândirii, a emoției, a energiei interioare, a gestului, a atitudinii și a corpului fizic sunt primii pași ai unui mod de a trăi, dincolo de gratiile – uneori aurite – ale cuștii.
Training for life?
Antrenament pentru Viață sună ciudat. Cum adică, ce, nu suntem în viață… destul? Sunt, respir, fac alegeri, mă mișc, relaționez, am proiecte în care torn energie sub formă de atenție și de efort.
Da, suntem în viață. Nu e nevoie de antrenament pentru a respira. Doar că abia mai respirăm cât să rămânem în viață. Alegerile noastre sunt împovărate de frică și de îndoială. Rareori alegem ceea ce ne dorim. Alegem ceea ce trebuie. Dar dacă trebuie atunci nu mai este o alegere.
Abia ne mișcăm. Sclavi ai unei minți indisciplinate care tinde să devină din instrument, stăpân, ne turnăm grosul energiei vitale mai degrabă sub forma gândirii despre realitate, în critică a realității și de sine. Corpul e de cele mai multe ori părăsit de atenție și de vitalitate conștientă.
Relațiile noastre suferă din lipsă de Prezență și devin uscate, rolurile pe care le jucăm devin din ce în ce mai strâmte și măștile mai groase.
Proiectele devin din ce în ce mai formale, mai lipsite de viziune, de intuiție și din ce în ce mai îndepărtate de adevăratele noastre dorințe. Dimensiunea orizontală a existenței ne absoarbe. Planurile noastre sunt până la pensie, eșalonate ca ratele la bancă, mai precis decât săptămânile de vacanță și decât weekendurile obligatorii cu familia.

Cușca. Labirintul.
Sentimentul că mai e ceva „dincolo”.
Antrenamentul pentru viață pe care îl propun nenumărate specii de coachi, traineri și specialiști în personalitate sunt perfecte pentru configurarea unui ego matur. Pentru găsirea încrederii în sine, pentru asumarea responsabilității propriei vieți, pentru configurarea marelui moment în care ne vom ridica în picioare. Ei dau idei și sfaturi bune pe care de ce le mai multe ori nu le urmează, și pe care, atunci când le auzim ne spunem „știam și eu asta, doar că aveam nevoie să o aud de la cineva.”
Și totuși, marea transformare vine printr-o acțiune interioară conștientă, pe care doar noi înșine o putem opera. Un ego matur se descurcă bine în această lume. Pare că are noroc. E o de fapt o creație. Are centru. Nu proiectează responsabilitatea în exterior și are conștiența că cea mai mare parte din realitatea vieții depinde de el însuși.
Și totuși, impresia de „mai e ceva” persistă. Impresia de butaforie a realității, ca și cum ar fi în mijlocul unui film, actor în propria sa viață. Pe deasupra, sentimentul din ce în ce mai acut al lipsei de sens. Pentru ce toate acestea? Asta e tot?
Cușca este propria noastră creație. Doar noi o putem dizolva
Își dă seama că oricât de bine îi reușesc unele lucruri, pare că ceva lipsește. Și așa este. Sentimentul liniarității cu final predefinit, sentimentul butaforiei, al dezlipirii vine din platitudinea percepției. A Conștienței. A lui a simți. În acest stadiu, orice training for life i se pare o pregătire doar pentru supraviețuire. Un ego matur pregătit să intre în procesul de transcendență este în căutarea mijloacelor, ale căilor de a depăși propriile limitări de percepție. E perfect conștient că instrumentele sunt acolo, în interiorul său, dar pare că nu le poate identifica. E ca și cum ai avea cuvântul pe limbă și nu-l poți găsi. E aici, dar nu e. În acest stadiu nu mai este nevoie de traineri și de coachi, nici de sfaturi. Nimeni nu ne poate scoate din cușca perceptuală, nimeni nu poate dizolva labirintul pe care l-am construit noi înșine. Doar noi.
Este nevoie de experiența unei stări extinse a conștiinței, de o percepție, de o simțire dincolo de gratii, dincolo de zidurile labirintului. Oricâte cărți am citit despre experiențele altora, informațiile nu pot înlocui propria experiență. Aici intervine Călătoria Inimii și Școala Maestrului Interior. Nu mai este despre a ști despre ci despre a trăi, a simți, a extinde percepția și, în cele din urmă despre a crea așa cum dorim în aceste spații care înainte erau inconștiente. Aici nu mai este vorba despre sfaturi bune, despre configurarea unui ego matur și stabil, ci despre a transcende granițele identității compozite numite ego și despre a funcționa în această lume la nivelul Maestrului Interior.

E drept, mai bine de jumătate din demersul parcursului Școala Maestrului Interior este despre maturizare interioară. Despre dezvoltare personală. Despre configurarea unei personalități liniare puternice, mature, stabile, încrezătoare, care își asumă realitatea cu curaj și echilibru. Maturizarea psihologică aduce cu sine în viața unui om relații mai armonioase, acțiuni mai clare, putere de focusare, îndrăzneală care vine din încrederea în sine și o mai plină de izbândă experiență a vieții de fiecare zi. La toate nivelurile, corporal, energetic, relațional, emoțional și mental lucrurile se schimbă în bine. Vocea personală devine mai clară și mai puțin dependentă de exterior. Încrederea în intuiție mai mare.
Dar gratiile sunt acolo. Ca un fel de separare între realitatea interioară și cea exterioară.
Maestrul, manifestat
Apoi vine un moment extraordinar în care lucrul cu stările extinse ale percepției dizolvă granița. Este o experiență personală și transpersonală pe care nimeni și nimic nu o poate înlocui. Abia aici apare posibilitatea de a alege între diferitele atitudini conștiente, de a alege dincolo de obiceiuri vechi, de sisteme conceptuale asupra realității. Aici Călătoria Inimii, adică a Conștienței se deschide către măiestria de a trăi. Depinde de calitatea integrării adevărului revelat în interior în timpul explorărilor, în dimensiunea orizontală a existenței. Este cea mai frumoasă și mai spectaculoasă parte a călătoriei de conștiință care conduce a trăi liber viața, dezlegați de prejudecată, de credințe vechi și limitatoare despre sine, eliberați de judecata de sine și a altora. Întreaga energie vitală devine disponibilă pentru a fi turnată în Creația conștientă a realității și a unei noi experiențe de viață.
Maestrul este interior. Un nivel al propriei conștiințe. La acest nivel nu mai este nevoie de nici un coach, de nici un trainer, de nici un sfat. Suntem noi înșine față în față cu propriile noastre limite. Avem în mână toate instrumentele pentru a transcende aceste limite auto-create, aceste granițe arbitrare pe care le-am trasat în timpurile noastre de imaturitate și de inconștiență. Există momente în care ne pomenim din nou în cușcă, dar este în puterile noastre să dizolvăm în orice moment separarea. Este începutul unei noi existențe, a unei noi calități a vieții, a iubirii, a unui nou adevăr, mai profund și mai amplu despre noi înșine și despre lume, o nouă calitate a relațiilor și a propriei creații în această lume. Nu plecăm nicăieri din această lume, ci dimpotrivă, rămânem în centrul ei, vii, puternici, verticali, deschiși, creatori, conștienți de adevărata anvergură a propriei ființe și de măreția acestei creații în care avem un rol activ.
Dizolvarea gratiilor este întotdeauna o alegere.
Amen,
Agnis
Un articol ilustrat cu picturile unei extraordinare pictorițe contemporane, Carrie Ann Baade, profesor de pictură la Florida State University
Nu este nici un comentariu încă, fii tu primul.