„Transformă-ți mintea și fă-o precum este Mama Pământ care rămâne stabilă, primind cu îngăduință toată mizeria pe care noi i-o dăm” , spune Buddha.
Se referă la gândirea critică, compulsivă, rătăcitoare, labirintică, discursivă, ce generează întreaga separe, frică și atașament.
Cred că fiecare astronaut, atunci când se întoarce din spațiu, se pune în genunchi și sărută Pământul. Eu așa aș face. Azi dimineață, când m-am trezit, părea că m-am întors dintr-o lungă și cam tulburătoare călătorie astrală. Primul lucru pe care am simțit să-l fac, când m-am dezmeticit de pe unde oi fi hălăduit azi-noapte, și când am realizat unde sunt – ACASĂ – a fost să ies din căsuță, să îngenunchez și să sărut Mama Pământ.
Mama Pământ – fundația corpului fizic și a caselor noastre, mama tuturor formelor, a tuturor angajamentelor noastre, a tuturor civilizațiilor, creațiilor și relațiilor noastre. Pe Mama Pământ pășim, pe ea dormim, din ea ne hrănim. Și tot în ea, când ne vom fi dezbrăcat de aceste corpuri, le vom odihni.
Când Buddha a ales să rămână în meditație până își va fi găsit Sinele (adică o schimbare radicală A FI !), toate fricile lui, toate îndoielile, dorințele și tentațiile, s-au trezit cu forță înlăuntrul său. Se zice că toate acestea s-au adunat în forma unui demon – Mara.
Cine ești tu să stai aici, sub acest copac, și să cauți iluminarea? îl întrebă pe Buddha demonul Mara – personificarea îndoielii, a dificultăților, a neputinței, a răului, a terorii și a tuturor tentațiilor.
Reconectându-se cu consacrarea lui, cu credința lui, Buddha își pune palmele pe Mama Pământ și spune : Mama Pământ îmi este Martor! Și Buddha o strigă pe Mama Pământ să-i fie unic și cosmic martor al consacrării sale ca ființă umană, și a dreptului său de a se trezi, de a-și trăi Sinele, adevărata sa identitate de lumină ( adică de a face o schimbare radicală).
Calea de a depăși orice durere, tulburare, îndoială, întotdeauna este doar prin a trece chiar prin ele. A mai face un pas, nu a rămâne în inerție. Calea o creăm, cu fiecare pas, cu fiecare respirație conștientă, cu fiecare clipă de prezență.
Când valorile noastre și demnitatea noastră ca ființe umane (dincolo de toate alunecările, proiecțiile, îndoielile, neputințele …) sunt recunoscute, fie de Mama Pământ fie de cei din jurul nostru, asta ne ajută în transformare. Asta nu înseamnă că trebuie să fim dependenți de ce zic ceilalți. Însă, ajută. Faptul că ceilalți ne recunosc valorile, ne ajută să ni le reamintim și și ne întărește credința în ele. Mai ales, în momente dificile.
O profă de mate, cândva de mult, în fața elevilor gălăgioși, deloc interesați de această materie, în loc să-i forțeze să mai facă tot felul de exerciții a decis să facă cu ei altceva. A scris pe tablă toate numele celor din clasă. Și apoi le-a spus elevilor:
- Extemporal! Scoateți o foaie de hârtie și scrieți ce am scris pe tablă!
Elevii, mirați, au întrebat:
- păi, cum adică? Scriem numele noastre?
- DA! Unul sub altul, fiecare nume, precum o listă.
Bucuroși că nu mai au de făcut ecuații, elevii au scris, repede, toate numele. Erau 31 de nume.
- Aveți 15 min să scrieți în dreptul fiecărui nume ceva ce admirați cel mai mult la acea persoană – a zis apoi profesoara.
Apoi, după 15 min, a adunat foile și i-a dat afară din clasă. Câteva luni mai târziu, într-un moment în care elevii erau din nou în gălăgie (a se înțelege: când erau în proiecții, închideri, îndoieli …), profa le-a spus:
- Am ceva să vă dau.
Le-a înmânat câte o foaie pe care fiecare avea numele său. În dreptul fiecărui nume ea lipise, decupând de pe celelalte foi, tot ceea ce au scris toți ceilalți despre persoana respectivă.
Ani mai târziu, această profesoară a fost sunată de mama unuia dintre elevi. Femeia o ruga să vină la înmormântarea fiului ce fusese ucis. La înmormântare, când toți erau ridicați pentru a-l onora, mama acestuia s-a apropiat de profesoară și i-a spus: „Fiul meu avea foarte puține lucruri cu el când i-au găsit corpul. Însă asta era în buzunarul său”. Și i-a dat o foaie de hârtie unde erau trecute 31 de lucruri bune pe care colegii lui din școala primară le scriseseră în dreptul numelui său. Hârtia arăta semne cum a fost împăturită și despăturită de multe ori. Lângă profesoară a venit apoi o tânără femeie: „Da, și eu o port mereu cu mine și mă uit la ea atunci când îmi este greu”. Un alt tânăr bărbat, aflat lângă ele, a spus: „Eu le-am folosit ca și jurăminte la nunta mea”.
Atunci când ne reamintește cineva despre demnitatea noastră, despre valorile adevărate, această reamintire poate să devină fundația (pământul) pentru înțelepciunea noastră, pentru puterea noastră creatoare. Cu această fundație, căpătăm curajul de a ne atinge rănile, fricile, pierderile, și de a le dizolva pe toate în iubire și iertare.
Când trăim sentimente de neputință, de îndoială, de frustrare, când traversăm provocări … fie să ne aducem aminte că putem îmbrățișa toate acestea de la martorii demnității noastre și fie să ne aducem aminte de cei care ne recunosc valorile și darurile.
Făcând asta, redescoperim libertatea inimii și a ei putere de a dizolva totul în iubire.
Fie să rămânem centrați în CE suntem cu adevărat, indiferent de ce primim de la viață și fie să ne amintim, nu doar astăzi, de ziua Mamei Pământ, că EA ne este Martoră la ceea CE suntem cu adevărat.
Mama Pământ îmi este Martoră că sunt iubire, sunt însăși Conștiința.
AmmaRa
22 aprilie, de ziua Mamei Pământ!
Nu este nici un comentariu încă, fii tu primul.