Amețești? Lasă controlul!

Încă de la bun începutul întrupării tindem după echilibru.
Mai întâi prin dobândirea abilităților fizice absolut necesare pentru a viețui pe acest Pământ. În primele luni de viață bebelușul învață să-și țină singur capul, apoi învață cum să-și echilibreze corpul astfel încât să se poată rostogoli, să stea în șezut, culminând cu marea victorie : primii pași independent, într-un echilibru fragil stabilizat prin practica mersului.

Odată dobândita această abilitate de bază, copilul mic pornește în explorarea lumii înconjurătoare și acest lucru contribuie la formarea personalității. În ziua de astăzi știm cu toții importanța celor șapte ani de acasă, a tiparelor mental-emoționale și comportamentale familiale în formarea ego-ului, despre influiențele social culturale, etc. Astfel încât la vârsta adultă fiecare dintre noi are un mod unic de a fi în echilibru și acest lucru se reflectă în felul  de a merge, de a adopta diferite poziții, în abilitatea de a conduce autovehicule, în disponibilitatea de a se da în roller coster, bunge jumping, etc. Nici nu băgăm de seamă echilibrul fizic, pentru că devine un automatism, dirijat de reflexe și de structuri nervoase arhaice ale creierului și maduvei spinării.

Ca adulți însă, căutăm echilibrul mental și emoțional în relație cu noi înșine mai întâi și mai apoi cu cei din jur (în cuplu, cu copiii, cu prietenii, la job, cu banii, etc.)

Rezultă că scopul fundamental al echilibrului este de a oferi ființei umane posibilitatea de a cunoaște prin experiență atât lumea interioară cât și pe cea exterioară.

 ”Amețeala” este un cuvânt complex prin bogăția de înțelesuri și semnificații pe care fiecare i le atribuie. Zilnic văd pacienți care ”amețesc” și până acum nu am întâlnit doi care să amețească la fel.

În inteligența sa corpul declanșează butonul de alarmă al amețelii, semnalând dezechilibrul. Cel mai adesea ruptura este între minte și corp pentru că am fost educați să trăim cocoțați în spațiul mental, oferind firmituri de atenție celorlalte paliere ale ființei.

Mintea aleargă mult înaintea corpului încă din primii ani când copilul își oferă explicații infantile desigur, la situații trăite pe care nu le înțelege, în timp ce emoțiile aferente pe care nu le poate gestiona rămân îngrămădite undeva în trup. Mecanismele de control al realității devin din ce în ce mai complexe odată cu vârsta și cu acumularea de experiență, însă baza infantilă rămâne aceeași. La fel și emoțiile  rămân suspendate undeva într-un hău inconștient.

Sigur că nu pe toți ne lovește amețeala, deși toți avem mecanisme de control a realității cu care operăm separarea minte-emoții-corp, deoarece sufletul ne vorbește fiecăruia pe limba lui în propriul trup.

Însă atunci când lovește și zic bine ,”lovește” pentru că cei ce au avut vertij sau au trăit lângă cineva drag care suferea de vertij știu foarte bine la ce mă refer, ne obligă practic să ne oprim, să luăm o pauză. Uneori tensiunea mentală acumulată în corp este atât de mare, pe măsura intensității vertijului, încât ne forțează practic la nemișcarea fizică și psihică,  emoțiile blocate pot irumpe în valuri de greața și vărsături.

Cu cât mecanismele separării sunt mai vechi și mai adânc ascunse în inconștient, cu atât mai mari sunt șansele unor boli fizice generatoare de vertij  (accidente vasculare cerebrale, anevrisme și tumori cerebrale, alte boli generale, etc.).

Iar separarea de lumea ”exterioară” este conceptuală. Un mod de a gândi despre noi și lume.

Am experimentat pe propria piele amețeala și vertijul, precum și senzația de a pierde controlul,  neputința și frustrarea atunci când totul în jur se învârte rapid, iar nemișcarea este singura care aduce puțină alinare până la următoarea tentativă de mișcare (mai ales a capului) când caruselul pornește din nou.

Înțelepciunea intrinsecă a corpului ne oferă în același timp și soluția.

Așa am învățat să mă ascult. Adică să pătrund mai adânc în pauza la care mă invita al meu corp, alegând să las controlul. Am putut să fac diferența între a auzi și a asculta.

Uneori auzul supraîncărcat de traficul mental este înlocuit de un țiuit sau vâjâit sau un zgomot neplăcut în urechi sau/și în cap. Atunci când reușim să comutăm atenția pe a asculta pătrundem într-un spațiu interior în care putem (re)găsi emoții netrăite, plâns neplâns, dureri, tristeți ascunse mai mult sau mai puțin voit. Alteori putem plonja direct într-un gol imens de pace, pe care poate l-am refuzat sau de care ne-am temut până acum.

Putem alege să cultivăm în mod conștient liniștea minții pentru ca mai apoi să ne putem pune întrebări ,”Unde este dezechilibrul în interiorul meu?,” , ”Ce am nevoie să echilibrez?” , ,”Ce nu vreau să aud ?”.

Purtând amprenta unică a sufletului, răspunsurile se nasc în senzații, ințelesuri, viziuni. Fiind obișnuiți și atât de bine antrenați să funcționăm  pe orizontala realității poate nu știm să ne punem întrebări, uneori răspunsul parcă întârzie să se arate, alteori ies emoții, tipare și suferințe (stră) vechi, greu de dus de unul singur.

Avem nevoie de însoțire, de ghidare, de cineva care să ne fie alături, să fie în Prezență, prieten, medic, terapeut, nu contează atâta timp cât ne simțim  ascultați și conținuți. Împreună e mai ușor.

Echilibrând polaritățile interioare, stânga cu dreapta ca expresie a energiei feminine și masculine, susul cu josul, mintea și corpul,  a gândi cu a simți, mintea și inima, a fi cu a face, putem mai apoi aduce armonie în realitatea exterioară, în relații, la job, în viață în general.

Sunt multe feluri de a liniști mintea. Eu practic Starea de Prezență pe care am trăit-o de la primul workshop la care am participat în Călătoria Inimii și cu care am rezonat profund. Este o metodă simplă care are ca și instrumente de lucru respirația conștientă și atenția. Îmi amintesc că la cercul final de împărtășire a acelui eveniment răspunsul meu la întrebarea ,”Ce luați cu voi acasă din această călătorie?,,  a fost ,”Respirația conștientă !”. De atunci am început să experimentez miracolele respirației conștiente și ale Stării de Prezență. Și continui să o fac.

În esență amețeala în orice formă este o invitație la a lăsa controlul, la a ne reconecta cu copiii care am fost și care odată ce au învățat să meargă se aventurează în lume cu curiozitate, zâmbet larg  și inocență, privind orice experiență ca pe o oportunitate de a se echilibra în uriașul balansoar al Vieții.

 Dr. Laura  Stogrea

PS. Vorbește-mi despre tine. drlaurastogrea@calatoriainimii.ro