Acest context pe care-l trăim acum, la nivel planetar, ne obligă pe toți să reflectăm. În ultimele zile, eu am reflectat intens la fricile mele cele mai mari, ce au scos la suprafață emoții puternice, dar și la dorințele și viziunile mele cele mai mari. Pot continua a le hrăni – viziunile, dorințele – cu încredere? Sau le îngrop sub straturile de frică ce, la nivel colectiv, devin din ce în ce mai grele? Dar tu, ți-ai oferit timp să reflectezi la emoțiile tale din ultima vreme?
Contextul actual este o imensă oportunitate să recurgem la sinceritate, la adevăr, la acceptare.
Atenție, din nou, acceptare nu înseamnă a fi de acord. Acceptare nu înseamnă resemnare. Fără a accepta, ceea ce suntem, așa cum suntem, și fără a recunoaște că fiecare dintre noi jucăm un rol în marele teatru al vieții (mai degrabă circ, acum) nu putem schimba nimic. Așa cum fiecare aspect al ființei noastre joacă rolul său în complexitatea psihicului și spiritului nostru, tot așa fiecare dintre noi joacă rolul său, unic și special, în complexitatea procesului macro de transformare în care se află, acum, umanitatea.
În următoarele nopți, mai întunecate, cu Lună Nouă, am să-mi preumblu pașii în pădurea plină de mister ce îmbrățișează Colina Lunii. De vrei să te iau cu mine, chiar și energetic, în plimbările mele, scrie-mi. Cu fiecare pas, în plimbările nocturne la Lună Nouă, eu intenționez să las din rușinea și vinovăția ce ne apasă pe toți. Să las, cu recunoștință, în Mama Pământ, din fricile și obsesiile și îndoielile și grijile ce ne tulbură acum pe toți. Și, tot cu fiecare pas, să-mi readuc aminte că toți suntem iubiți de Dumnezeu. Toți suntem iubiți de Mama Pământ. Natura, aici, unde mă aflu acum, mereu îmi reamintește să-mi îmbrățișez vulnerabilitatea și să rămân în deschidere. Orice ar fi, să păstrez o atitudine deschisă. Pare că sunt departe de vâltoarea ce se petrece în lume dar, de foarte multe ori, mă simt mai în miezul ei decât mă simțeam când eram la București.
Greu, sinceră să fiu, știind și simțind ce se petrece acum în lume. Greu să rămânem în deschidere cu toate ce vedem, auzim, simțim, în această perioadă. Însă, oricât de greu pare să fie, am certitudinea acum, mai mult decât vreodată, că doar așa putem schimba ceva cu adevărat. Rămânând deschiși. În acceptare. În bunătate și în iubire. Și, mai ales, în încredere. Rămânând conectați unii cu alții, nu în separare, ne vindecăm.
Ce se întâmplă cu noi, de fapt, în această perioadă? Ce se întâmplă cu valorile noastre, cu principiile noastre, cu tot ceea ce am crezut că este „normal”?
Putem, oare, avea curajul să recunoaștem că … lucrurile nu sunt, întotdeauna, chiar așa cum credem noi că sunt?
Atunci când trăim emoții puternice nu este deloc întâmplător. Acele emoții se nasc, poate, cu un scop anume, chiar dacă acesta nu este atât de evident. Emoțiile sunt, întotdeauna, mari învățători. Ceea ce ne atinge acum, în contextul ce-l trăim la nivel global, ceea ce ne stârnește avalanșa de emoții în legătură cu pandemia și izolarea, de fapt, are rădăcini înfipte adânc în trecutul nostru. Al fiecăruia dintre noi. În dureri vechi, în experiențe trecute, ce abia acum ies la suprafață spre a fi vindecate. Trăim toți, la nivel colectiv, o energie a morții și a renașterii.
Contextul prezent ne forțează vechile răni și dureri să iasă la suprafață, din adâncurile ființei, ca noi să le putem conștientiza, să le putem recunoaște, să le putem privi în față și, cu iubire și acceptare, să le putem dizolva. Poate că nu am fost dispuși sau, pur și simplu, nu am putut să le auzim până acum. Poate că acum suntem suficient de puternici să ascultăm, cu o atitudine deschisă, ce au să ne spună vechile dureri – ce ies la suprafață acum – și emoțiile puternice pe care le trăim în contextul actual.

O Lună Nouă cu energia vindecării profunde și a reînnoirii, a renașterii. O energie a vindecării născută chiar din miezul celei mai adânci răni. Eu, zilele trecute, m-am reconectat cu ceea ce am simțit toată viața că a fost cea mai adâncă rană a mea. La suprafață, totul părea vindecat. Curat. Însă, plonjând în adâncurile mele, mi-am dat seama că atât de groasă era coaja ce am creat în jurul ei, în jurul rănii. Atât de groasă încât parcă a răsunat peste dealurile și colinele de aici când s-a crăpat. Eliberându-se. Ceea ce e curs nu a mai fost durere ci pură energie. O energie a vindecării. O energie a iertării. O energie a recunoștinței pentru tot ce a fost, așa cum a fost. Am conștientizat că, într-adevăr, nimic nu pare chiar așa cum credeam eu.
Care este rana ta cea mai adâncă? Te poți reconecta cu ea, în profundă recunoștință pentru tot ce ți-a adus? Poți avea o altă perspectivă asupra a ceea ce a creat acea rană și durere? Poți vedea că lucrurile sunt, întotdeauna, mai mult decât credem noi că sunt?
În aceste zile, poate că și ție îți vine să plângi. Mie da. Poate că tuturor ne vine să plângem. Unii dintre noi ne dăm voie s-o facem, alții încă mai cred că este o dovadă de slăbiciune, să plângem. Poate că ne vine să jelim. Poate că ne vine să urlăm de disperare și să declarăm că nu mai este nici o speranță, atunci când privim la marele circ ce-l trăim toți, și la durerea existentă acum în lume. Poate că toate astea ne forțează să ne coborâm în cele mai întunecate și mai dureroase spații dinlăuntrul nostru, cele care ne-au intimidat, cele de care ne-am temut, pentru a le cunoaște mai bine, pentru a le înțelege mai bine, pentru a le asculta ce au să ne spună. Fără acest act de curaj, în ciuda fricii, nu putem schimba, cu adevărat, nimic. Putem doar continua să pretindem că vrem schimbarea. Fără a înțelege care a fost rolul durerilor și rănilor noastre, fără a înțelege emoțiile ce se nasc acum când trăim ceea ce trăim, nu putem crea nou. Nu putem renaște. Doar cârpim.
Pare că încă ne punem focusul pe ce nu vrem să se întâmple dar prea puțin visăm la ceea ce vrem, cu adevărat, să trăim.
Pare că încă ne plângem de ceea ce ne fac unii și alții dar prea puțin știm, cu adevărat, ce ne facem noi înșine nouă. Pare că încă aruncăm cu judecăți în alții dar prea puțin conștientizăm cât de aspru ne auto-judecăm. Pare că încă dăm vina pe ceilalți dar prea puțin ne asumăm responsabilitatea.
Imaginează-ți că am schimba toate acestea, că le-am inversa. Adică, focus doar pe ce vrem să trăim, asumându-ne responsabilitatea. Focus pe a crea gânduri și stări noi, având încredere în puterea noastră de creatori.
Viața nu este niciodată doar așa cum pare ea să fie. Sau cum credem noi că este. Sau cum am vrea noi ca ea să fie. Întotdeauna există mai multe de experimentat, de trăit, de simțit, de văzut, de învățat, de transformat. Întotdeauna, există potențiale noi. Posibilități proaspete, mereu și mereu, se aștern în fața noastră. Însă curajul nostru de a continua să păstrăm vie încrederea este forjat în flăcările acestor provocări și emoții, este șlefuit și rafinat și în durerile care par să ne distrugă, par să ne amenințe spiritul înainte de a ne întări sufletul.
Poate că este un doliu, durerea ce-o trăim acum. Poate că este rușine sau vinovăție. Poate că este greutatea neadevărului și a lipsei de integritate. Poate că este furie, disperare sau resentiment. De orice natură ar fi durerea ce trăim acum și orice nuanță ar lua emoțiile noastre, ele toate fac parte din experiența de a fi uman.
A nega ceea ce simțim, a băga sub preș, a pretinde că simțim altceva, nu ar face decât să ne mențină în tipare vechi, obișnuite – căci am băgat atâtea sub preș de-a lungul vieții, am creat atâtea cruste în jurul rănilor. Să ne așezăm cu ceea ce simțim acum. Cu emoțiile prezente și născute din valul uriaș de frică ce curge-n lume. Fără să ne mai temem, fără să ne mai rușinăm, fără să ne mai învinovățim. Un gest bun și blând față de tine, poate contribui enorm la marea schimbare. Alegerea ta interioară și al tău proces lăuntric, schimbă lumea. Nu sunt doar vorbe. Este adevărul.
Dacă ai nevoie de cineva cu care să împărtășești despre ceea ce simți, scrie-mi!
Nu mai putem nega. Nu mai putem ascunde. Nu mai putem pretinde. A venit momentul să ne privim în față umbrele și să avem curajul să privim și umbrele umanității. Cu ochi buni și blânzi, cu privire proaspătă și fără judecată, să privim la tot ce se petrece acum în lume. Fără să băgăm nimic sub preș. De la disperare la extaz, recunoscând că toate fac parte din același întreg.
Folosește-te de energia acestor zile cu Lună Nouă pentru a reflecta la emoțiile ce ai trăit recent. Cum le onorezi? Cum le-ai ascultat sau încă le mai asculți? Le asculți șoaptele? Sau ignori urletele lor de atenție, considerându-le ca fiind ceva neplăcut într-o lume deja mult prea provocatoare?
Folosește-te de energia acestor zile cu Lună Nouă și adu-ți aminte că sentimentele și emoțiile ne conectează și cu înțelepciunea moștenită de la natură. Mama natură știe, ce și cum să facă, fără să vorbească în limbaj uman. Ea păstrează echilibrul atunci când mai dă drumul și mai lasă într-o parte, mai curăță într-o altă parte. Nu se agață de nimic. Ea știe să dea drumul. Să lase. Trăiesc, acum pe Colina Lunii, acest proces de moarte și renaștere mai intens decât oricând. Mama Pământ și Natura îmi arată, zi de zi, cum este să las. Să las… să dau drumul. Să nu mă agăț de nimic. Natura mă învață să-i recunosc în mine însămi ciclicitatea și ritmurile ei. Sunt și ale mele. Gândurile, emoțiile, sentimentele mele, la rândul lor, au ritmuri și o anumită ciclicitate. Intuiția mea, de asemenea. La fel este și pentru tine. Toate cele ce trăim în Natură, în afara noastră, sunt reflectate în lumea noastră lăuntrică. A gândurilor, a emoțiilor, a sentimentelor, a intuiției.
Cunoașterea noastră instinctivă, chiar dacă nu am avut încredere în ea și nu am dezvoltat-o, sau poate că nici măcar nu am știut că o avem, ea este prezentă. Și nu doar că este prezentă dar se exprimă pe sine prin toate acestea. Uneori printr-un virus sau o tumoră. Alteori își împărtășește înțelepciunea printr-un accident sau un fibrom. De multe ori, printr-un nodul, o lacrimă, o tahicardie, sau emoții foarte puternice.
Cât de atenți suntem la aceste mesaje venite prin corpul nostru? Cât de bine înțelegem limbajul acesta, al instinctelor, al intuiției, al emoțiilor? Poate că la această Lună Nouă darul pe care ni-l putem oferi este să ne oprim puțin și să reflectăm la aceste întrebări. Să ne oprim puțin și să ascultăm răspunsurile ce se nasc din adâncurile noastre.
În tăcerea acestor nopți cu Lună Nouă, de vrei sau nu să vii cu mine prin pădurea plină de mister, mai puțin contează. Te voi lua cu mine, de-mi vei cere. Ceea ce contează însă este să-ți lași lumea ta interioară să ți se reveleze ca niciodată până acum. Pentru asta e nevoie să te oprești, măcar puțin, și să te deschizi. Ascultându-te și privind adânc în tine. Că vine cu haos, la început, și confuzie, cu paradoxuri și cu teamă, cu emoții și cu lacrimi, onoreaz-o.
Onorează-ți lumea ta lăuntrică, în a sa glorie și strălucire, căci acolo-ți este sursa și puterea creatoare.
Onorează-ți lumea ta interioară căci acolo îți regăsești adevărata liniște. Iar liniștea este una din marile victime ale acestui moment. Avem nevoie de reconectare cu liniștea din noi. Speriați și îngrijorați, acum poate mai mult decât oricând, nu ne prea vine să mai credem că putem găsi liniște înlăuntrul nostru. Pare că am uitat că suntem, toți, cu de toate. Uneori confuzi, alteori de-o claritate sclipitoare. Uneori morocănoși, alteori de-o bunătate și deschidere copleșitoare. Uneori cu lacrimi de durere. Alteori, de plăcere ne sunt lacrimile. Asta-i frumusețea de a fi uman. Fără să acceptăm și să onorăm acest parcurs – în care fiecare am avut de trăit cele ce-am trăit, devenind ceea ce suntem acum – cum am putea vreodată să ne vindecăm? Cum am putea să creăm o altă lume, dacă nu avem încredere că în noi este puterea de creator? Ce fel de viitor ne așteaptă dacă nu îndrăznim să vedem dincolo de frica ce trăim acum? Cum ne putem conecta cu ancestrala cunoaștere, instinctivă, ce zace în noi, dacă nu ne mai și oprim puțin pentru a ne asculta?
Să ne bucurăm, în ciuda nebuniei ce trăim acum, aducându-ne aminte că …
… lucrurile nu sunt întotdeauna chiar așa cum credem noi că sunt.
Fie să recunoaștem și să onorăm energia procesului de moarte și renaștere în care suntem, toți, acum. Ce lăsăm să moară? Ce alegem a renaște?
Cu recunoștință,
AmmaRa
P.S. În această perioadă, cele mai întunecate umbre, îngropate adânc înlăuntru, ies la lumină pentru a fi curățate. Ai încredere. Lasă-le să iasă. Curăță-le! Poți!
Dă-ți voie, în următoarele zile și nopți cu Lună Nouă, să lași să curgă în Mama Pământ rușinea, vinovăția, frica, îndoiala, furia, neîncrederea.
Emană recunoștință, profundă recunoștință, pentru Mama Pământ care le primește și le transformă în ceva nou și frumos.
La această Lună Nouă, dă-ți voie să simți iubire pentru tine, bunătate și îngăduință. Te-ai criticat și judecat și pedepsit și umilit și nedreptățit și îndoit de tine, de-atâtea ori de-a lungul vieții. Fă altfel acum. Iubește-te, așa cum ești, atât cât ești. Iubește-te și emană recunoștință pentru că ești în viață și că poți, prin schimbarea ta, să contribui la schimbarea lumii.
Nu este nici un comentariu încă, fii tu primul.