Om are nevoie de sărbători pentru a-și aminti unele lucruri. Rătăcit în Labirintul dimensiunii orizontale, pe care-l creează cu ajutorul neprețuitei sale minți, Om și-a notat în calendar momentele cosmice ale existenței, în care rotițele mașinăriei universale trec prin puncte semnificative, pentru ca el să se oprească un moment și să privească în interior, amintindu-și adevărul despre el însuși. De pildă faptul că deși se crede doar un ”biet om”, este o scânteie din divinitatea omniprezentă. Momentul reamintirii ar trebui să fie un fel de revelație, o ”coborâre a duhului sfânt”, un moment de bliss, în care Om să trăiască în mod direct, să simtă faptul că în adâncurile sale profund omenești, corporale, fizice, Dumnezeu este viu. Marile sale sărbători se presupune că sunt re-nașteri ale acestei Conștiințe universale în mijlocul platitudinii vieții de fiecare zi.
Christos este numele stării de conștiință a umanului care trăiește, în corp, propria sa divinitate. „Eu și tatăl, una suntem.”
Christos este conștient de identitatea sa cu tot ceea ce există. Sărbătoarea nașterii, a morții și a Învierii lui Christos sunt momente în care Om se conectează cu această Conștiență a unității dintre uman și divin.
Cel mai important lucru în toată povestea lui Jeshua-omul este această Conștiență a divinului care îl transformă pe Om în Christos. Jeshua a deschis pentru umanitate o nouă cale și cunoașterea prin experiență a acestei identități. Întreaga umanitate încarnată devine Christos în clipa în care realizează prin propria sa experiență lăuntrică, identitatea cu Dumnezeu. O umanitate care afirmă ”Eu și Tatăl una suntem”, este o umanitate care și-a reamintit adevărul despre ea însăși. Este o umanitate salvată de Christos. Nu de un Christos care coboară din cer pe un cal alb și cu o cruce în mână, ci de un Christos care se naște din adâncul inimii sale. Când Om ajunge să trăiască experiența lui Jeshua numită Christos, este salvat. Labirintul devine transparent și se dovedește a fi o iluzie. Om descoperă că este Dumnezeu însuși aflat în expresia sa umană.
Dar, până când se va întâmpla acest lucru, Om trebuie să se uite în calendar și să nu uite să sărbătorească momentele importante în care Jeshua și alții au trăit revelația identității cu divinul. Și o face cum poate mai bine.
Bisericile sunt pline. Lumina nu vine din interiorul lui Om, din inima lui, ci de la biserică, unde este adusă de la patriarhie, unde este adusă cu avionul de la Ierusalim. Acolo, la sfântul mormânt, lumina se aprinde printr-un miracol menit să-i amintească lui Om că în același fel se aprinde lumina revelației în propria sa inimă. Când această lumină, a revelației se aprinde în inima omului, el realizează asemenea lui Christos că este una cu Dumnezeu. Dacă nu se întâmplă încă acest lucru, cel mai la îndemână lucru este a-l sărbători pe Christos ca pe un personaj istoric ce a făcut deja acest lucru. Nu mai este astfel nevoie să aprindă nici o lumină lăuntrică. Ia lumina de la biserică, vine cu ea acasă și poate apoi petrece în voie. Christos, reprezentat prin lumina sfântă venită de la sfântul mormânt, ține loc de revelație. Nu mai este cazul ca Om să trăiască el însuși revelația Învierii, adică a trezirii la o Conștiență mai largă, a identității cu Divinul. E suficient că a trăit-o Jeshua pentru el.
Cumva, sărbătoarea lui Om a devenit la fel de plată ca și labirintul în care trăiește. Marea ruptură interioară care îl face să se considere diferit de tot ceea ce există, adică de Dumnezeu, îl face să se considere separat și de acest Jeshua care, bătut în cuie pe crucea lumii de niște nemernici, a murit de mult. E drept, Învierea lui a rămas pildă zugrăvită în icoane și în scrieri, dar Om nu-și mai bate capul cu asta. Învierea nu e treaba lui. Este treaba lui Jeshua. A trăi starea lăuntrică de Christos a fost problematic și acum două mii de ani și este și acum. Nimeni nu are chef să fie bătut în cuie chiar dacă există promisiunea învierii. De aceea este mai convenabil Christos să rămână exterior, să rămână acolo, la biserică, în icoana lui, să fie sărbătorit la timp prin devorarea mielului, prin aprinderea simbolică a unei lumini.
Ce s-ar alege de viața lui Om dacă ar privi într-o bună zi în propria sa inimă, așa cum a spus Jeshua, și ar constata că acolo se naște identitatea sa cu Dumnezeu? Ce ar deveni Om și labirintul său în momentul în care, trăind această stare de uniune cu Divinul, ar constata simplu vorbind despre sine : Eu sunt Calea, Adevărul și Viața? N-ar mai rămâne nimic de căutat, nimic de contestat, nimic de pus la îndoială. Rosturile vieții liniare s-ar duce de râpă. Om ar descoperi deodată că nu a fost condamnat la labirint, la orbire, la singurătate și la nebunie, că Dumnezeu nu a fost niciodată doar acolo sus în cer, ci întotdeauna aici, acum și că este el însuși. Aceasta ar fi Învierea lui Om. Asemenea lui Jeshua, el ar descoperi că este una cu Tatăl. Și că întreaga lume este propria sa creație.
Cum ar arăta această lume după Învierea lui Om?
O Umanitate iluminată, care se consideră pe sine Calea, Adevărul și Viața, ar fi o umanitate care ar avea toate răspunsurile, căci Om, privind împrejurul său la chipurile celorlalți, s-ar vedea mereu pe Sine. Nu ar mai fi nevoie de morală și de legi, pentru că recunoscându-se pe Sine în ceilalți, fiecare ar fi condus de compasiune. Zidurile labirintului s-ar prăbuși, sistemele politice, militare, economice, sociale s-ar transforma profund, pentru că frica ar dispărea, sentimentul separării, al rupturii care conduce la luptă, ar intra în disoluție. Bisericile ar dispărea pentru că experiența umană însăși și această lume ar fi recunoscute drept templu. Lupta în numele domnului ar deveni o aberație, pentru că fiecare om ar fi recunoscut ca o întrupare a Lui. Compasiunea n-ar mai fi doar un cuvânt, pentru că celălalt ar fi o expresie a Mea. Iubirea n-ar mai fi un deziderat și un text spiritual, ci o trăire a fiecărui moment. N-ar mai exista cauze pentru care Om să lupte, căci el s-ar recunoaște pe sine drept creator al propriei sale experiențe umane.
Ar deveni evident că realitatea exterioară corpului fizic este o reflexie a spațiului său lăuntric, fiecare moment ar fi unul al întrebărilor fundamentale: cât aleg să primesc din această măreață Creație, ce aleg să creez la fiecare răsuflare? Învierea lui Om, Conștiența adică a identității sale cu Dumnezeu ar schimba întreaga paradigmă în care se petrece existența sa.
Această Înviere se petrece chiar acum.
Nu întreaga umanitate are revelația în același timp, dar procesul este inevitabil și ireversibil. Nenumărați oameni se trezesc la Adevăr. Ei descoperă că toate răspunsurile sunt în ei înșiși. Misterioasa sintagmă de pe poarta oracolului din Delphi se dezvăluie ca fiind un adevăr etern. Acum două mii de ani, Christos era unul, și umanitatea inconștientă își ucidea dimensiunea divină într-un act care avea să se repete de mii de ori. Acum, din ce în ce mai mulți oameni descoperă în propria lor inimă starea de conștiință numită Christos și faptul că Învierea se referă la noi toți. Timpul prevestit de Jeshua este aici, acum. Om își descoperă dimensiunea divină a propriei inimii și devine Christos.
Nu este nici un comentariu încă, fii tu primul.