În numele integrității, aleg să-mi rostesc adevărul.

Nu contează numele rolului pe care-l joc în Consacrarea Vieții mele. Unii mă văd precum un terapeut și asta chiar sunt pentru ei pentru că, în acel caz, acesta este rolul pe care-l joc. Alții, aleg să mă vadă precum o călăuză sau un ghid spiritual. Poate că este rolul cu care rezonez cel mai mult, acum, în această perioadă a vieții mele. Pentru alții sunt un mentor sau profesor. Și fac asta cu profundă recunoștință pentru tot ceea ce învăț și eu de la ei. De cele mai multe ori, sunt o soră Anam Cara. Adică, un suflet prieten.

Pentru mine nu (mai) contează numele rolului, pe care-l joc în diferite circumstanțe, atâta vreme cât îl joc în mod conștient și nu mă identific cu el. Sunt mult mai mult decât toate aceste roluri la un loc. Însă toate mă obligă să le joc, nu doar conștient, ci și cu integritate. Și, în aceste vremuri nebune ce trăim toți, integritatea – la rândul ei – mă obligă să-mi pun întrebări și să nu mai iau după ceea ce vor unii și alții să cred.

Firul narativ, pe care-l găsim în știri, pe canalele social media, la TV, este dominat de frică. Nu pot accepta, în numele Consacrării ce-mi definește viața, să joc la impuse și, apoi, să transmit, la rândul meu, celor care au încredere în mine, lucruri false în care nu cred și care nu mă reprezintă. Nu pot apăsa pe pedala fricii, folosindu-mă de manipulare. Aleg să-mi păstrez integritatea și să-mi rostesc adevărul chiar dacă acesta nu este în acord cu ceea ce se vrea ca noi toți să credem.

Nu cred că ceea ce se vrea a fi o pandemie globală este cea care blochează și pune la pământ totul.

Este doar ceea ce vor unii ca noi să credem. Altele sunt interesele și, dacă citești acum aceste rânduri, sunt convinsă că simți la fel. De fapt, de mult nu mai este  doar despre a simți căci avem o grămadă de evidențe și claritatea este orbitoare. Doar să nu vrem să vedem ceea ce s-a vrut, și se vrea în continuare, cu toată această nebunie. Adevărul este că mulți nu vor să vadă. Asta este ceea ce mă lasă fără cuvinte, cum oameni, pe care-i știam și consideram integri, se lasă influențați de presă sau de cei din conducere și transmit, mai departe, lucruri în care (poate) nici ei nu cred. Sau o fi frica atât de mare încât au ajuns să creadă? Pentru ce o fac, mă tot întreb? Unde este integritatea? Nu mai avem cum ignora faptul că informația, aruncată în presă, a fost manipulată pentru a servi armei numită frică.

Putem însă, în numele integrității, să folosim această conștientizare ca pe o trezire la adevăr și la ieșirea de sub imperiul tiraniei. Dar pentru asta este nevoie de curajul de a ne da jos măștile și de a fi ÎMPREUNĂ. Este evident, de luni de zile deja, și devine și mai clară evidența, că indiferent ce, cu adevărat, se petrece, se vrea ca percepția noastră să fie manipulată. Iar toți cei care se rostesc cu voce tare (medici, oameni de știință, cercetători…) sunt reduși la tăcere și banați de pe canalele media. Oricine se ridică și pune o întrebare serioasă despre adevărul din spatele acestui circ, este dat la o parte. Oricine îndrăznește să contrazică firul narativ al fricii, al controlului, al tiraniei, dispare rapid din media. Implementarea cenzurii, peste tot în lume, nu este doar o pură coincidență, oameni buni! Are un scop anume. Sau, cel puțin, eu așa cred. Și ca mine mulți cred la fel. Nu putem să ignorăm această „coincidență”. Care este, de fapt, adevăratul motiv?

Poate că te vei dezabona de la newsletter-ul nostru, citind aceste rânduri. Poate că vei rezona cu adevărul pe care-l împărtășesc acum. Habar nu am. Așa cum, habar nu am care este cel mare Adevăr în spatele acestui circ nebun. Tot ce am vrut să spun aici este convingerea mea fermă că suntem manipulați în loc de a fi … protejați. În numele integrității la care mă obligă rolul multiplu ce-l joc în Consacrarea Vieții mele, împărtășesc îngrijorarea mea despre condițiile impuse peste tot în lume. Milioane de oameni cu măști. Bebeluși chiar. Nebunie!! Mă întreb, sincer și fără judecată – poate doar cu compasiune -, ce este înlăuntrul ziariștilor sau medicilor care papagalicesc perspectiva fricii așteptându-se ca noi toți să înghițim și să ne supunem fără să ne punem nici o întrebare? Profundă admirație și recunoștință acelora care și-au riscat viața și reputația pentru a rosti adevărul lor.

Oameni buni, nu există doar o singură perspectivă asupra vieții!

Nici în fizica cuantică, nici în biologie, nici în religie, nici în poezie. Există perspective diferite, răspunsuri diferite, abordări diferite. Asta-i frumusețea dimensiunii sferice a vieții. Cât de naivi să fim să credem doar ceea ce se spune la TV sau în presă? Și cum să nu ne întrebăm de ce sunt reduși la tăcere cei care vin cu perspective diferite decât cea care ni se bagă pe gât? Eu pot spune, cu toată sinceritatea, că am învățat multe în aceste luni de nebunie, privind la reacțiile oamenilor. Mai ales la cei la care, nici în ruptul capului, nu mă așteptam să renunțe la integritatea lor. Habar nu am care le este motivația să aleagă un joc la impuse uitând de a lor demnitate, plecând capul și punându-și masca … salvatoare. Am ales să nu judec ci, mai degrabă, să privesc cu multă compasiune. Poate că frica distorsionează într-atât încât devine imposibilă o atitudine deschisă în fața altor perspective, idei, păreri, adevăruri… decât cele de la … el grande TV.

Ce poate fi mai bun, ca și armă de folosit pentru a distruge viețile oamenilor și a introduce tirania globală, decât un virus? Și, în același timp, ce ne poate servi mănușa ca noi să închidem ochii și să pretindem că nu putem face nimic? Bineînțeles, nenorocitul de virus. Că dacă e un virus… ce naiba putem face noi?

Din nou, în numele integrității, nu pot accepta că acesta este pericolul. Nu spun, prin asta, că virusul nu există. Există. Dar nu este el ucigașul! Noi singuri, de fapt, ne ucidem, plecând capul și acceptând ceea ce, în adâncul nostru, știm că nu este adevărul. „Dar ce putem face bieții de noi. Mai ales în România” – a fost replica pe care mi-a dat-o cineva de la care chiar nu mă așteptam. Și această replică a trezit în mine întrebări. Poate că, într-o zi, voi împărtăși din răspunsurile care mi-au venit. Mai ales în România! Ceea ce gândim, trăim. DA, măi oameni buni. E valabilă și în România această lege: ceea ce gândim, creează realitatea pe care o trăim.

Tot ce am vrut acum, prin aceste rânduri, a fost să îmi rostesc ceea ce simt față de toată povestea care, cu siguranță, va lua o nouă întorsătură, în lunile ce vin până la sfârșitul anului. Acum, pur și simplu, nu pot accepta că ceea ce ni se prezintă, ceea ce ni se tot spune, este chiar ceea ce se și petrece. Ce ușor este să gândească alții pentru noi și să ne spună ce și cum să facem. De ce să ne mai chinuim noi să gândim pentru noi și să ne punem întrebări? Nu știu ei, cei în putere, mai bine decât știm noi? Nu știu cei de la TV mai bine decât noi? Ce rost are să mai gândesc dacă mi se spune ce anume să cred și cum să mă comport?

Din nou însă vin cu întrebarea, care poate a fost prezentă și pentru tine în ultima perioadă: oare de ce îi discreditează pe cei ce își pun întrebări, de ce îi reduc la tăcere pe cei care se rostesc? Măcar atât să ne întrebăm.

Nu trebuie să rezonezi cu ce scriu. Eu chiar m-am întrebat de multe ori, și poate chiar și tu te-ai întrebat deja, de ce sunt cenzurați oameni de știință, experți calificați să ne ofere o altă perspectivă, dacă nu doar, pur și simplu, pentru a evita să ne dăm seama că ceea ce ni se prezintă nu este chiar adevărul Adevărat.

Nu prea mi se pare că autoritățile acționează în interesul oamenilor pentru a-i proteja și pentru a ne păstra demnitatea și a onora nevoia fundamentală a fiecărui om – conexiunea. Ba dimpotrivă, suntem împinși către separare, izolare, robotizare, dezumanizare. Frica, firul narativ peste tot pe unde ne uităm, pare să fie o reacție normală în fața „pericolului de contagiere” de la oameni care nu am niciun simptom dar cărora li se spune că au virusul. Iar ei cred. Și încep să se îngrozească. Avem puțină febră, hop, repede la testul deja virusat. Și hop repede la internare. Cine știe cum ieșim din spital sau dacă mai ieșim.

În numele integrității, aleg să-mi rostesc adevărul.

Tot acest circ nebun este o imensă oportunitate, oameni buni. Controlul și manipularea, redutabila armă numită frică, toate acestea ne obligă să ne trezim și nu să băgăm capul în nisip pretinzând că nu putem face nimic. Mai ales în România. Libertatea asupra gândurilor noastre nu ne-o poate lua nimeni. Iar adevărata noastră putere de creatori rezidă în felul în care răspundem provocărilor. De orice natură ar fi acestea. Și multe pare că sunt în această perioadă. Pentru noi toți. Însă, 2020 încă nu s-a terminat. Putem, în orice clipă, alege să ne întrupăm puterea sau putem continua s-o ignorăm și s-o proiectăm pe alții cum ar fi autoritățile, ziariștii, cei de la TV. Ei știu, bineînțeles, mai bine decât noi. Să-i ascultăm, cuminți, căci doar suntem în România.

Încă o dată, oameni buni, 2020 nu s-a terminat. Ce alegem să trăim, ține de fiecare dintre noi. Calitatea vieții, a conexiunii, a unui viitor colectiv, depinde enorm de cum alegem să ne privim, să ne simțim și să rămânem împreună. Doar hrănind conexiunea, dându-ne jos măștile (pe care, oricum, le-am purtat mult prea mulți ani… cele de acum sunt doar o oglindă la ceea ce am tot fost), emanând iubire și îngăduință, conținere și compasiune, putem beneficia la maxim de oportunitatea pe care această, așa-zisă, pandemie globală ne-o oferă. Nu frica ne va vindeca. Nu separarea. Nu suspiciunea. Ci încrederea, iubirea, împreună, conexiunea. Și… adevărul din spatele măștilor care, în numele integrității, ne obligă să le dăm jos.

Cu încredere în a noastră putere împreună,

Elena Francisc-Țurcanu (AmmaRa)

P.S. Rolul pe care-l joc cu cea mai mare bucurie și plăcere este acela de soție și, n-o să-ți vină să crezi, de iubită chiar a propriului meu soț. Cu care, iată, m-am aruncat într-o nouă viață. Despre această aventură, în care ne-am pornit amândoi, am să revin foarte curând.

Iar dincolo de acesta, rolul de soție și iubită, este cel de … Femeie. O femeie care, din ce în ce mai mult, se lasă minunată de darurile Existenței. O femeie care își onorează Consacrarea = o viață trăită în prezență și conștiență, în simplitate și bucurie, în încredere și în iubire. O femeie care, cu generozitate, îi inspiră și îi provoacă – pe toți cei ce vin către ea – să-și trăiască adevăratul potențial și să rămână în integritate și demnitate umană. O femeie care crede în ÎMPREUNĂ și face tot ce ține de ea pentru a cultiva conexiunea. O femeie care iubește oamenii, natura, animalele, pădurea … prin care, acum, se preumblă zilnic. O femeie care, ziua, aleargă cu norii pe Colina Lunii iar noaptea, în ascultare, se bucură de stele și de Lună și de bufnițe.