Ce este sub frica de moarte? Poate … teama de viață

Acum câteva zile, am avut marea bucurie de a petrece o zi întreagă cu un grup de oameni minunați. Prieteni dragi, de ani de zile, împreună cu care am trăit multe experiențe minunate. Experiențe ce au venit la pachet, de fiecare dată, cu tot felul de emoții. Emoții care ne-au ajutat să creștem, să evoluăm, să lăsăm să moară ce nu ne mai servește și să facem loc pentru nou, … să lăsăm să moară chiar frica de moarte.

Ne-am adunat, de data aceasta, pentru a onora al nostru ÎMPREUNĂ în MAGIA VIEȚII și a celebra Călătoria Inimii cu a sa corabie ce ne poartă, mereu și mereu, către transformare. Ne-am adunat, în același timp, și pentru a ne lua rămas bun de la casa din București. Loc ce ne-a fost cuib și templu sacru, spațiu în care am crescut și am învățat, și unde am trăit, de-a lungul anilor, experiențe ce vor rămâne, pentru totdeauna, în inimile noastre.

AmmaRa onorând Magia Vieții pe Colina Lunii și Dealul Zmeului

Pentru a începe ceva nou, pare că ceva vechi e musai să moară.

Tema morții a fost, deci, și ea prezentă, în această întâlnire a noastră. Moartea. Da, este ceva cu care toți, mai devreme sau mai târziu, ne vom întâlni. Face parte din procesul natural al vieții. Chiar dacă – la nivel teoretic – toți știm acest lucru, asta nu ne face nicicum să ne simțim mai în regulă, mai lejeri, când ceva, sau cineva drag, moare. Însă, dacă nu învățăm să ne confruntăm cu fricile noastre și să le depășim, ne condamnăm singuri la a le tot purta cu noi. Fricile pe care le ignorăm, ne vor lua prin surprindere ieșind la suprafață când nici nu ne așteptăm.

Pentru că nu am fost învățați să recunoaștem și să acceptăm că moartea este mereu cu noi, oriunde ne-am duce și orice am face, frica de moarte pare să fie una dintre cele mai mari frici ale noastre. Dar, poate, exact pentru că moartea este mereu cu noi, înțelept ar fi să ne confruntăm cu această frică.

Una dintre femeile prezente la întâlnirea menționată mai sus, un suflet drag mie, a împărtășit „Frica de moarte. Frica de moarte este cea care nu-mi permite să mă așez în nemișcare. Frica de moarte mă ține deoparte rătăcind fără repere… Frica de moarte mă ține la poartă, la poarta casei mele interioare. Am realizat că nu am cum să mă întâlnesc cu mine în Viață dacă nu trec prin Valea Morții. … ce este sub frica de moarte?

Ascultând-o, mi-am amintit de ceea ce a spus Thich Nhat Hanh, în felul său extraordinar de simplu, despre moarte: Imaginează-ți pe cer un nor alb și pufos. Mai târziu, când începe să plouă, nu mai vezi același nor. Nu mai este acolo. Dar adevărul este că norul este în ploaie. Imposibil ca norul să moară. Poate deveni ploaie, zăpadă, gheață, sau o multitudine de forme… dar norul nu poate deveni nimic.

În religia Catolică în care am fost crescută, în familie sau la școală, sau în cultura în care m-am format în prima parte a vieții, nimeni nu mi-a oferit o astfel de analogie cu moartea. Abia când am început să explorez Budismul (studiind împreună cu  John Welwood) și Psihologia Transpersonală, am înțeles adevărul ce rezidă în Moartea este o Transformare. Adevăr pe care l-am trăit apoi în multe experiențe și Ceremonii Sacre. Când murim sau ceva, cineva drag moare, pur și simplu, se produce o transformare. Nu doar cu sau pentru cel care moare ci și pentru noi cei care rămânem. Oricât de dureroasă este această pierdere, nu înseamnă că totul se oprește. Înseamnă că o nouă realitate începe. În cazul meu, procesul conștient de transformare a început, când mama a murit. Sunt aproape 19 ani de atunci. Transformarea continuă căci o simt a fi un proces permanent.

Totul curge. Totul vine, totul pleacă.

Există, întotdeauna, o continuare pentru tot și toate cele ce sunt, oricât de mari sunt schimbările. Când dăm la o parte noțiunea cum c-ar exista un „sfârșit” al vieții sau a orice altceva, atunci putem înțelege ce înseamnă să acceptăm moartea și să trecem dincolo de frica de moarte.

Viața este precum un roller coaster. Sus, jos, într-o parte, într-alta. Relații, creații, locuri. Unele vin, altele pleacă. Unele rămân, altele mor. Totul curge, într-o permanentă schimbare. Depinde, întotdeauna, doar de noi să ne găsim echilibrul, centrul, în toată nebunia ce trăim. Și ce nebunie mai mare decât cea pe care o trăim acum și în care, în continuare, se apasă pe pedala fricii. Frica de moarte, mai ales.

La această întâlnire, petrecută cu oameni dragi și minunați, am retrăit amintiri și, împreună, ne-am eliberat de emoții ce păreau a ne scufunda corabia vieții. Joan Halifax, o extraordinară femeie, Maestru Budist a spus: „life is like stepping onto a boat which is about to sail out to sea and sink.”

Într-adevăr, cu tot ceea ce trăim acum toți și individual și colectiv, pare că ne scufundăm. Și acest sentiment, cum că ne scufundăm, că nimic nu merge, că nimic nu se așează așa cum vrem și ne dorim, că nimic nu mai este „normal”, ne dă o anumită coloratură filtrului prin care percepem realitatea. Iar când filtrul este colorat astfel, în mod sigur, pare foarte greu să mai avem încredere. Însă, pentru mine, aici este poanta. Încrederea este atunci când ne bucurăm de călătorie, de corabie, chiar și dacă știm că ea, într-o bună zi se poate scufunda. Încrederea, după mine, este altceva decât speranța că barca nu se va scufunda.

Da, sunt conștientă că urmează acum o perioadă de așezare, aici, sus, pe Dealul Zmeului și Colina Lunii, unde ne-am instalat acum în noua noastră viață. O perioadă în care, în mod sigur, vor fi și momente în culori și cu nuanțe păcălitoare ce pot conduce către stări și sentimente și frici cu care chiar să încerc să mă conving că barca se poate scufunda. Atât de puternică este, însă, în mine ancora numită ÎNCREDERE, încât – în ciuda provocărilor, de orice natură ar fi ele – am decis să mă bucur, mai degrabă, de călătorie. Să mă bucur de călătorie și de frumusețea și bogăția aflată pe corabia numită CĂLĂTORIA INIMII. Este Călătoria Inimii mele, a inimii tale, a inimilor noastre, împreună, în MAGIA VIEȚII. Dincolo de toate provocările ce trăim acum toți, la nivel individual și, mai ales, colectiv, viața este magică și merită a fi trăită fără măștile separării.

Am ales să mă bucur de magia vieții, împreună cu Horia (alias Agnis) și împreună cu voi toți ce alegeți să călătoriți cu noi onorând adevărata, și poate singura, noastră misiune, Transformarea. Este, de fapt, tot ce contează pentru fiecare dintre noi. Permanenta schimbare. Transformarea. Transcenderea vechilor limitări, a fricilor, a condiționărilor, a miturilor cu care am fost crescuți.

Da, frica de moarte ne ține deoparte rătăcind fără repere. Avem nevoie de… Centru.

Iar acesta îl putem găsi sau crea, mereu și mereu, ori de câte ori simțim că l-am pierdut, întorcându-ne cu atenția înlăuntru, în ascultare, prin prezență și conștiență. Prin acceptarea fricilor, chiar și cea de moarte, căci doar așa o dizolvăm și putem începe a trăi Viața și a ne străluci propria lumină.

Atenție însă, măștile ce suntem obligați să le purtăm acum ne țin în întunericul fricii. Și, mai ales, în frica de moarte. Ne țin în separare, măștile, și în suspiciune unii față de ceilalți, amplificând neîncrederea în fața marelui proces de transformare în care suntem toți invitați să participăm. Poate că nu toată lumea este conștientă încă de propria-i lumină, de propria-i radianță și strălucire, dar dacă te numeri printre cei care simt importanța crucială a vremurilor ce trăim, înfruntă-ți frica de moarte și alege să trăiești.

Cu încredere,

Elena Francisc-Țurcanu (AmmaRa)