Omul care-l trăia pe Dumnezeu
Dumnezeul vechiului testament e puțin terifiant. E răzbunător, sângeros, gelos, părtinitor, pretențios. Este, desigur, o proiecție a umanității acelor timpuri. Atributele sale sunt cele ale unei umanități înfricoșate care plasează propriile sale spaime, în cer. Templul care servește acestei imagini a lui Dumnezeu este pe măsură. Cărturarii și fariseii, unici administratori ai moștenirii, posesorii cheilor raiului, fac legea.
Christos este un om care trăiește direct experiența divinității și faptul că Dumnezeu și Omul sunt una. Pentru el nu este vorba despre a crede, ci despre a trăi acest lucru. Omul este expresia încarnată a divinului, iar Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare expresie a Umanului. Ancorat în această trăire, are un curaj nebun. Vorbește împotriva templului, a bisericii oficiale, împotriva cărturarilor și fariseilor care au transformat divinul în literă moartă. De-a dreptul eretic, el îi învață pe oameni că singurul Templu este cel zidit de Dumnezeu, corpul, omul, că numai acolo în propria Inimă, Acesta poate fi trăit. Asta e intolerabil pentru oficiali, căci erodează tradiția, puterea bisericii și orânduirea, zguduie din temelii establishment-ul vremurilor. Cel mai grav este că acest instigator periculos numit Jeshua pretinde nici mai mult nici mai puțin, decât că Biserica sunt oamenii, nu zidurile, nici instituțiile, că e suficient ca doi să se adune în numele Său, și El este acolo.
Un miel atât de periculos, încât trebuie ucis
Imaginea lui Dumnezeu după Christos este complet diferită de cea a vechiului testament. El spune că adevăratul Dumnezeu este unul al iubirii și al compasiunii. Mulți rezonează cu adevărul lui Christos, dar nu e suficient. El predică non-violența, pacea și lumina, dar lumea oamenilor nu prea pare în pace. Săbiile se ridică cu ușurință, și vechea imagine a lui Dumnezeu pare mai potrivită. Christos pare un miel printre lupi. Nu e chiar așa. Mielul e foarte determinat, foarte curajos, foarte puternic pentru că trăirea lui e puternică. Are încredere în ceea ce simte, în viziunile sale și în Adevărul său. E greu de corupt, greu de clintit. Nu poate fi decât ucis. E prea periculos pentru un miel. Preoții templului îl conving pe Pilat să-l execute în rând cu hoții.
Dar preoții și Pilat nu sunt decât expresia umanității acelor timpuri, ca și Christos însuși. Toată povestea se petrece în interiorul ființei mai largi, colective, numite Umanitate. În esență, o parte din această ființă colectivă, aspectele înfricoșate, violente, lacome, avide de putere, egotice hotărăsc să ucidă aspectul care se pretinde divin. Cum îndrăznește acest fiu de tâmplar să pretindă că este fiul lui Dumnezeu? Toată lumea știe că e doar fiul lui Iosif. Merită ucis. Umanitatea îl bate în cuie pe o cruce. Își ucide aspectul Divin și Conștient. Acest lucru este expresia perfectă a Conștiinței umanității acelui moment. O umanitate aflată atât de adânc în identificare încât, pur și simplu, nu poate crede că omul și Dumnezeu sunt una. Preferă să scape de aspectul recalcitrant.
O biserică în Inima lui Om
Biserica ulterioară lui Christos este expresia aceluiași nivel de Conștiință. În ciuda trăirii lui Christos și a învățăturilor sale, biserica rămâne tot o clădire și nu omul. Noua biserică prinde rădăcini dar devine tot o structură de putere dogmatică, la fel ca vechiul templu. Cărturarii și fariseii sunt creștini, dar la fel de autoritari. Imaginea lui Dumnezeu este teoretic aceea a bunătății, a compasiunii, a adevărului, dar oricine poate constata că există o imensă discrepanță între imagine și viața de fiecare zi. În realitate, biserica îl transformă din nou pe Dumnezeu într-un personaj judecător, aspru, care condamnă, pretinde că existența umană în sine este expresia unei condamnări , că oamenii sunt a priori vinovați de un păcat inimaginabil de grav, acela al încercării de a ”cunoaște”. Un nou nume, o imagine veche. Pentru că Umanitatea nu s-a schimbat prea mult. Proiectează încă toate fricile sale în ceruri.
Învățătura lui Christos e periculoasă și pentru biserica…. creștină. Păi, dacă Dumnezeu e în Inima omului și poate fi trăit de către oricine, atunci biserica ce mai face? Ea trebuie să mijlocească accesul tuturor la divin, deci ceva e greșit. Biografia lui Christos e periată, aranjată, învățăturile nepotrivite cu timpurile și interesele instituției sunt cenzurate. Din revoluționarul extraordinar care este Christos, plin de curaj, vertical și puternic, neclintit, trăindu-și divinitatea în corp, rămâne Mielul. Chipul acestui Maestru al Umanității, a cărui forță lăuntrică a schimbat lumea, ajunge să fie zugrăvit în icoane asexuat, slăbănog, o victimă. Umanitatea și-a continuat opera inconștientă. Nu numai că și-a crucificat propria Divinitate, dar a transformat-o din leu în miel și a procedat la devorarea sistematică a acestuia. E mai ușor de devorat un miel, decât un leu.
Și apoi, e mai ușor să devenim ”una cu Christos” mâncându-l sub forma mielului.
Crucificarea continuă
De ce oare confundăm iubirea și compasiunea, cu slăbiciunea? Deschiderea și a simți, cu a fi răniți? A iubi, a simți, e totuna cu compasiunea. Compasiunea nu e milă. Vulnerabilitatea nu e slăbiciune, ci forma ultimă a puterii. Nu e vorba despre puterea asupra altora, așa cum crede biserica, ci despre puterea de a ne deschide față în față cu propria umanitate.
Timpul a trecut. Aceleași litanii ipocrite, aceeași umilință contrafăcută, menită să ascundă adevărul, aceeași orbire, aceeași scufundare în dogmă și ritual gol, aceeași lipsă de trăire a dimensiunii divine din om. Omul cere mila lui Christos și a lui Dumnezeu pe care îl crede neîndurător. Așteaptă să fie salvat din propria neputință, deși Christos este Omul care se ridică în picioare devenind una cu divinul. De aceea Christos este mai degrabă Leul, deși continuă să fie privit ca un miel. Ca să poată fi devorat, la propriu și la figurat.
Crucificarea continuă în noi toți. Fiecare se crucifică pe sine, pe crucea dimensiunii orizontale, își ucide aspectul divin, pretinzând că îl ”slujește”. Divinul nu are nevoie să fie slujit, nici lăudat, nici periat. Doar recunoscut și trăit. Aici, acum.
Umanitatea ridicată din genunchi, în picioare
Christos este cea mai splendidă, cea mai puternică expresie a Umanității trezindu-se din beznă, viața sa este cea mai curajoasă pildă de verticalitate, Christos este Umanitatea ridicându-se din genunchi, în picioare, în ciuda tuturor sistemelor de putere, politică, religioasă și de orice fel, este Umanitatea care își descoperă în interiorul său propria măreție și frumusețe, care se ridică din aburii uciderii și ai inconștienței pentru a descoperi că este una cu Divinitatea și că poate alege în orice moment. Cum ar fi fost dacă Christos ar fi abdicat, dacă ar fi spus sinedriului ”mă scuzați, n-am vrut să spun că templul este în Inima omului, retractez”? Christos este un erou, este Omul arhetipal, este Umanitatea care-și găsește verticala transcendentă și și-o asumă, care descoperă adevărul în el însuși și nu ezită să meargă până la capăt cu încrederea în propria sa trăire.
Ceea ce a spus, se împlinește acum. Sămânța pusă de el acum 2000 de ani dă frunze, flori și fructe. Christos este în noi toți. Îl putem alege pentru a-l trăi, pentru a-l aduce în viețile noastre. Noi, Umanitatea, ne-am răstignit pe noi înșine. Orbi, cu sabia în mână am exprimat prin ucidere propriile noastre războaie interioare, propria noastră neîncredere, propria noastră frică, am clădit instituții ale credinței pe măsura propriei noastre neputințe de a trăi în mod direct divinitatea din noi înșine. Cu cât neputința a fost mai mare, cu atât mai înalte și mai reci au fost catedralele noastre, și cu atât mai neîndurătoare imaginea pe care am proiectat-o despre Dumnezeu.
Christos nu poate fi ucis. Este pretutindeni. Unii oameni îl recunosc în ei înșiși, alții preferă să-l devoreze încă sub forma mielului. E mai confortabil decât, asemenea lui Christos, să se ridice în picioare. Numai că astfel își refuză Învierea.
Învierea e despre noi toți. Nu e o metaforă, nu e un ritual. Este o alegere. Este ridicarea în picioare. Este a deveni Christos. A trăi deschiși, liberi, curajoși, a trăi în corp omenesc propria divinitate, a schimba totul, asemenea Lui.
Altfel, continuăm să-L devorăm.
Agnis
Nu este nici un comentariu încă, fii tu primul.