Aleg să mă simt bine

În trecut, de foarte multe ori am crezut că stările mele sunt doar reacții la ceva ce „se întâmplă” în afara mea. Însă, de-a lungul vremii, am înțeles că acestea, stările mele, nu sunt o reacție la ceea ce mă înconjoară (ceea ce mi se întâmplă) ci, pur si simplu, ele sunt chiar cauza a ceea ce trăiesc. Adică, starea mea lăuntrică (generată de o anumită credință și de anumite conversații lăuntrice pe care mi le-am tot repetat) este cauza. Lumea mea lăuntrică, starea lumii mele lăuntrice, este cauza a ceea ce experimentez în exterior. Nu invers.

Știu că poate să-ți sune ciudat, dacă și tu ai fost crescut să crezi că emoțiile tale sunt doar niște răspunsuri la ceea ce ți se întâmplă în exterior. Adevărul este invers. Emoțiile tale, stările tale lăuntrice, reprezintă esența substanței pe care îți construiești lumea exterioară.

Ne este greu să credem că lumea ce-o vedem, așa cum o vedem, de jur împrejurul nostru (relațiile și creațiile noastre), este doar o oglindire a lumii lăuntrice. Chiar imposibil, de multe ori. Mai ales când ceva este foarte dureros și ni se pare nedrept.

Însă, așa cum un proiector proiectează imagini pe un ecran așa și conștiința ta proiectează lumea interioară pe ecranul spațiului timpului și spațiului în care trăiești. La fel este pentru mine și pentru fiecare dintre noi. Și așa cum schimbând filmul din proiector se schimbă ceea ce e proiectat pe ecran, schimbând lumea interioară – adică, ceea ce gândim și ceea ce credem că suntem – schimbăm experiența pe care o trăim în exterior.

Sigur că nu pot nega realitatea pe care o experimentez acum. De exemplu, acum încă simt foarte multă durere în urma pierderii cuiva foarte drag.
Cum aș putea spune că mă simt bine în această situație? Nu pot nega ceea ce se petrece în realitatea mea însă pot nega puterea pe care o are asupra stării mele lăuntrice credința „nu e corect”. Și mai pot nega credința cum că am „pierdut”. Da, într-un fel, am „pierdut” căci acea formă nu va mai fi niciodată. Însă, dacă mă agăț doar de acea formă care a fost și de credința că am „pierdut”, creez la nesfârșit suferință.

Mai mult decât oricând, știu și simt că circumstanțele, oricât de cumplite pot fi ele, nu au nicio putere să mă facă să mă simt într-un fel anume. Semnificația asupra situației, eu o dau. Și asta îmi este puterea.

Bine, da, ușor de spus … dar acest om drag a murit. Nu mai este. Ce fel de semnificație pot da în afara celei că l-am pierdut? Cam așa a fost conversația mea interioară în ultimele 2 săptămâni în care am trăit o durere zdrobitoare. Sunt convinsă că, într-un fel sau altul, la diferite intensități, această durere va continua să fie prezentă. Deși, poate că nu durerea va mai fi prezentă ci, mai degrabă, o formă de suferință pe care o întrețin ori de câte ori îmi spun „nu e corect ce s-a întâmplat”.

Va mai fi prezentă durerea, chiar dacă știu că emoțiile și stările mele nu sunt determinate de ceea ce mi se întâmplă ci sunt determinate de interpretările mele pe care le dau, de semnificația pe care o dau asupra a ceea ce (mi) se întâmplă.

Această interpretare, această semnificație pe care o atașez unui eveniment (de data asta, asupra acestui eveniment tragic) ține, întru totul, doar de mine. Depinde doar de mine. Asta îmi este puterea. Însă, acum îmi dau seama, deja etichetându-l ca fiind „tragic” am creat o anumită vibrație înlăuntrul meu. …

Două persoane trăind aceeași experiență. Una pică în disperare, în judecată, în neputință, în vinovăție, renunțând să mai aibă încredere în viață, în Dumnezeu. Continuând să spună „nu e corect”, „e tragic”.

Cealaltă persoană, simte durerea, intră în ea fără să o nege și se deschide în fața acestei oportunități pe care existența i-o oferă. Eu asta am înțeles și așa am ales să semnific. Că această situație, oricât de dureroasă este, îmi oferă oportunitatea unui stop. O pauză în care să inspir totul în inima mea și să stau cu tot ce simt, fără să judec, fără să mă închid, fără să șuntez ce simt sau să neg.

Poate fi doar oportunitatea unui stop, înapoi în Zero, în spațiul sacru al inimii, unde să inspir întreaga realitatea coagulată într-un anumit fel până acum. Ca apoi, aici, în spațiul sacru al inimii mele, să recunosc, cu sinceritate, dacă așa vreau să continuu, la fel ca și până acum, sau schimb pe următoarea expirație. Adică, din Zero, creez ceva nou, cu recunoștință profundă pentru tot ce a fost, așa cum a fost. Un nou început. Acum.

Același eveniment, poate avea răspunsuri diferite.

Ce creează diferența? Nu evenimentul în sine. Ci semnificația pe care fiecare persoană – implicată, într-un fel sau altul –  o dă evenimentului respectiv.

Bine, AmmaRa, dar acest eveniment, la modul obiectiv, este foarte dureros. Da, pe de o parte. Însă, ce este, cu adevărat, „obiectiv”? Nimic nu este, până la urmă, obiectiv. În afară de conștiința mea, ceea ce eu numesc realitate este, pur și simplu, o reflecție a propriilor mele asumări, propriilor mele credințe și tipare de gândire, vechi și  obișnuite. Adică, totul este subiectiv prin intermediul semnificației.

Prin asta nu vreau să spun că nu există circumstanțe foarte dureroase și foarte provocatoare. Ba da. Există. Însă, puterea lor de a-ți afecta starea emoțională depinde în întregime doar de alegerile tale. Tu le poți da această putere. Doar tu. Întotdeauna, poți alege răspunsul pe care-l dai. Întotdeauna, poți să alegi cum te simți, în ciuda exteriorului, în ciuda condițiilor care se petrec în exterior.

EU SUNT cea care simte acum durere însă, în ciuda durerii, aleg a mă deschide și a recunoaște că pot simți și oportunitatea pe care mi-o aduce acest mare STOP.

Nu este despre a ne chinui să ne simțim bine în situații dureroase. Nu este despre a ne preface că ne doare sau a șunta durerea. Însă, atunci când înțelegem că emoțiile noastre, stările lăuntrice pe care le cultivăm derivă din filtre de semnificație prin care privim evenimentele, atunci responsabilitatea ne aparține.

Adică, emoțiile tale pe care le tot menții vii, stările tale interioare pe care le cultivi, nu sunt doar niște biete răspunsuri la ce se întâmplă în realitatea ta ci sunt chiar substanța rafinată a ființei tale, din care lumea exterioară continuă a fi creată.

Lumea exterioară este întotdeauna o reflecție a lumii lăuntrice, a stării interioare.
Nu putem nega asta, oricât de confortabil ar părea să proiectăm sursele durerii în afară.

A-mi reaminti să mă simt bine, când totul în jurul meu pare că se dărâmă sau când durerea este foarte mare, a persista într-o stare de bine, nu este ușor întotdeauna. Cere determinare, disciplină, practică și răbdare.

Sunt convinsă că vor mai fi momente când voi aluneca în tiparele vechi de gândire, ducându-mă pe șleaurile foarte bine cunoscute ale credințelor vechi și emoțiilor corozive. De asemenea, convinsă că vor fi momente când circumstanțele, evenimentele, situațiile din viața mea vor putea fi copleșitoare încât, a păstra o stare de bine, va fi de-a dreptul imposibil. Dar acest dans al vieții nu este despre a fi perfectă ci este despre a mă reîntoarce, mereu și mereu, la dorința sufletului meu. Este despre a mă întoarce, mereu și mereu, la starea pe care vreau cu adevărat s-o trăiesc. Nu doar s-o declar ci chiar s-o trăiesc, indiferent de câte ori mai alunec. Dacă de 1000 de ori pe zi trebuie să mă reîntorc în centrul ființei mele,  în starea de bine, atunci … asta e! De 1000 de ori o s-o fac. Este despre a alege, mereu și mereu și mereu, ce stare vreau să cultiv înlăuntrul meu.

Ce vreau să eman din mine?
Ce vreau să primesc înapoi, acum că știu că întotdeauna primesc înapoi doar ceea ce eman?
Ce continuu să cred (că sunt), știind că ceea ce cred a fi adevărat devine realitatea mea?

A alege starea de bine, în ciuda a orice îmi sugerează aparențele, este doar responsabilitatea mea. Și știu că pare a fi ușor să scriu asta acum dar greu (imposibil, aproape) s-o trăiesc atunci când doare. Însă, asta este adevărul. Iar Adevărul întotdeauna mă conduce la Libertate.

Abia acum simt că mă realiniez, după toate aceste zile încărcate cu multă durere pe care am prelungit-o prin gândurile și credințele cum că „nu e corect”, „l-am pierdut”. Îmi realiniez conștiința cu frecvența dorinței sufletului meu.

Această durere, care m-a obligat la un mare stop, o resemnific.

Acum, din acest stop, mă realiniez cu frecvența dorinței sufletului meu în loc să rămân în vibrația joasă a suferinței pe care aș putea s-o folosesc ca și pretext de a continua să nu-mi onorez dorința.

Emoțiile funcționează, întotdeauna, ca un post de radio. Când simt emoții „negative” – frică, anxietate, disperare –  mă acordez la frecvența neputinței, a lipsei, a limitării și a lucrurilor care nu merg, sau merg prost. Dar când aleg să mă simt bine, fără să neg durerea, când aleg să cultiv, atât cât pot, emoții înălțătoare precum recunoștința mă acordez la reala frecvență a dorinței sufletului meu.

Sigur că nu pot să simt recunoștință pentru că ai murit, dar pot să simt recunoștință pentru tot ce am trăit împreună. Mulțumesc.

Da, totul este bine așa cum este acum, în ordinea macro a sufletelor noastre. Până la urmă, habar nu am care este marele adevăr al alegerilor sufletelor noastre. Întotdeauna, există mister. Oricât de multe aș înțelege și aș simți.

Acum, ceea ce știu cu certitudine este faptul că Dumnezeu îmi poate da mai mult doar din frecvența cu care sunt acordată.

Dacă rămâi în neputință, neîncredere, limitare, asta îți vei primi înapoi, asta vei atrage înapoi, asta vei continua să experimentezi și să trăiești. Căci asta este o lege imuabilă, universală.

De aceea, este crucial să-ți aduci aminte să faci tot ce ține de tine să te simți … cât de cât bine. Și, întotdeauna, atenție la semnificația pe care o dai situațiilor, lucrurilor, circumstanțelor (în călătoria Alchimia Vieții , dezvolt acest subiect: semnificația pe care o dăm lucrurilor) mai ales în momentele în care totul pare că se dărâmă în jurul tău. Exact în aceste momente, când este cel mai greu să te simți bine, atunci contează cel mai mult. Atunci ai cea mai mare oportunitate să-ți transformi întreaga realitate. Crede-mă, asta nu este „gândire pozitivă”. Știu că vei zice: îmi este imposibil să mă simt bine când doare atât de tare….cum să pun un zâmbet pe față și să mă prefac că totul este bineeee… ?

Însă nu este despre a pretinde și nici despre a vopsi gardul, adică, a pune un zâmbet fals pe chip. Nu este despre a te preface că trăiești emoții pozitive.

Ci este despre a înțelege adevărata natură a realității și rolul tău ca și creator în realitatea ta. Ceea ce crezi, aia continui să trăiești.

Atunci când înțelegi cu adevărat că starea ta lăuntrică este cauza și nu efectul realității tale exterioare, a te simți bine devine singurul și cel mai „logic” și mai practic lucru pe care îl poți face. Nu este despre a ignora problemele sau a te preface că nu doare, sau că problemele nu există, ci este despre a recunoaște că lumea exterioară este întotdeauna o oglindire a lumii lăuntrice și a stării interioare.