Cum aș putea descrie, oare, încrederea în acel ceva interior – unic fiecăruia dintre noi – care ne călăuzește, întotdeauna, pe calea cea mai potrivită procesului nostru de vindecare și de transformare?
Despre „vindecare”, în nenumărate articole, am tot scris de-a lungul anilor. Am și creat, pe tema vindecării, multe meditații ghidate. Însă, înlăuntrul meu, cele mai incredibile vindecări la care am asistat, în cei peste 30 de ani de lucru cu oamenii (ca infirmieră, mai întâi, în anii din tinerețe când locuiam în Canada, apoi ca și psiholog, ca terapeut transpersonal, și-n ultimii ani ca și mentor, ghid, pentru cei aflați pe Calea Conștienței), au avut de a face cu o anumită încredere în sine. O încredere care a mers dincolo de metode, de medicamente sau de tratamentele prescrise. O încredere în sine, aveau toți cei care s-au vindecat (unii de boli considerate chiar incurabile) și o atitudine comună: ei nu considerau boala (accidentul sau durerea) precum o pedeapsă ci, mai degrabă, o învățătură prețioasă, o inițiere pe calea transformării și a evoluției.
Dacă nu ne luptăm cu durerea,
pe măsură ce percepția ni se rafinează, sau se clarifică, atunci când traversăm o boală, începem să renunțăm la a mai interpreta, analiza, totul. Începem să renunțăm la a ne mai tot întreba: „De ce eu?”, „De ce mi se întâmplă tocmai mie?”, „Ce înseamnă această boală?”. Începem să renunțăm la toată această analiză, atunci când ne deschidem unei percepții mai rafinate, alegând să mergem dincolo de astfel de întrebări superficiale, mergem chiar în miezul bolii, al durerii.
Întrebările și analiza sunt născute în minte, acolo unde este născută și boala.
Vindecarea își are sursa dincolo de minte, în ființa profundă și vastă, în Conștiință
Asta am trăit,
împreună cu toți cei prezenți Recent, în (Retreatul) Alchimia Lăuntrică a Vindecării. Alegerea de a merge, prin mișcare, prin dans, prin respirație atentă, până în miezul trecutului dureros. Vindecându-l, restaurându-l, în momentul prezent, printr-o resemnificare a acestuia. Toți cei prezenți la acest Retreat au reușit să vadă dincolo de platitudinea pe care ne-am tot spus-o sau care ni s-a tot spus despre cauza bolii, a durerii. Indiferent de vârstă (care a fost între 14 și 64 ani), toți cei prezenți la acest frumos Retreat, au conștientizat ce efecte nocive poate produce o astfel de simplificare: „Dacă trăiesc asta, înseamnă că e din cauză că eu am gândit, făcut xyz. Înseamnă că a fost vina mea. Înseamnă că merit asta. Înseamnă că undeva, cândva, am greșit cu ceva. Înseamnă că eu am creat asta.”
O asemenea reducție ”logică” nu face decât să prelungească și amplifice boala, căci are sursa în aceeași gândire judecătoare care a generat-o.
Vindecările adevărate
nu se opresc la asta, „înseamnă că…”, ci au de a face cu participarea noastră directă, cu intrarea totală în miezul bolii, în miezul durerii. Adevăratele vindecări, au de a face cu o anumită … creativitate necesară pe lângă tratamentele sau intervențiile pe care, uneori, avem nevoie să le urmăm.
Acele incredibile vindecări, ce le menționam puțin mai sus și care au avut de a face cu o anumită încredere în sine, le-am văzut și la oameni îndoctrinați, ca noi toți de altfel, cu tot felul de credințe precum:
„Dacă am această boală, e pentru că mă pedepsește Dumnezeu”, „E sigur legat de karma mea, sigur am făcut ceva în trecut, deci merit să trăiesc asta acum”, „asta are de a face, sigur, cu o veche traumă de care m-am agățat”.
Credințe limitative, toate acestea. La oricare dintre ele ne-am opri, vindecarea este imposibilă.
În acest Retreat, în siajul căruia mă aflu acum când scriu, prin Dansul Inimii, am descoperit încă o dată vechile atașamente, conștientizând că descoperirea acestora nu este o altă cauză pentru care să ne judecăm, ci o mare oportunitate de vindecare.
Fără analize, prin Prezență
în mișcare, prin Dansul Inimii ce, de data asta, a îmbrățișat experiența de Respirație Holotropică, observând, scoțând în lumina conștienței, vechile atașamente, nu ne mai stresăm din cauza lor, crezând că ele au cauzat boala, ci doar alegem să le dăm drumul, să le mișcăm, să le eliberăm, să le dansăm cu încredere în ce găsim dincolo de aceste atașamente.
Atașamentele, dependențele noastre, dezvăluie întotdeauna ceva prețios în procesul de vindecare și de transformare: gândirea judecătoare, separatoare care se află negreșit în miezul unei suferințe.
Astfel, pentru ca vindecarea să aibă loc, nu trebuie să facem ceva anume ci e nevoie doar să lăsăm, să dăm drumul, să eliberăm modele de gândire separatoare și, implicit emoțiile generate de ele.
Prin Conștiență, prin Prezență în mișcare (asta este Dansul Inimii!), întotdeauna, penetrăm dincolo de calcifiatul strat de suprafață al gândirii liniare care a osificat anumită durere transformând-o în boală. Și descoperind astfel că traumele doar ne-au învățat ceva prețios pentru călătoria sufletului nostru.
Este o altă abordare
prin care, încetăm să mai gândim despre boală, despre durere, intrând direct în procesul vindecării.
Vindecarea intră profund înlăuntrul nostru atunci când încetăm să mai ne tot punem întrebări de genul: „de ce sunt furioasă?” și alegem să intrăm, mai degrabă, în „ce este furia?”
Descoperim rădăcina, sursa, furiei, a bolii, a durerii. Nu mai întrebăm „De ce sunt bolnavă?” ci, mai degrabă, „ce este boala?”. Nu mai întrebăm „de ce mă doare?” ci „ce este durerea?” Și aceste întrebări ne ajută să schimbă întreaga perspectivă asupra bolii, a durerii, a trecutului.
Prin Prezență și mișcare și Conștiență
reușim să trecem dincolo de platitudini holistice precum „tu ești responsabil pentru boala ta”, rafinând acest parțial adevăr curgându-ne către unul mai profund. Acela cum că nu suntem responsabili de boală ci mai degrabă responsabili pentru ea. O nuanță fină dar esențială. Când începem să nu ne mai întrebăm: „de ce sunt bolnavă?” ci, mai degrabă, „pentru ce sunt în această boală?” ne schimbăm întreaga perspectivă asupra vindecării.
La acest Retreat Alchimic, cei prezenți au înțeles că a fi responsabil de boală implică vină, pedeapsă născută din gândire judecătoare față de noi înșine sau față de ceilalți.
Însă a fi responsabil, în momentul acum, pentru boala (durerea, situația) ce trăim, este despre a relaționa direct cu ea, este despre a deveni însăși relația cu boala. Această responsabilitate pentru ceea ce trăim prin boală și ce ne aduce ea, este a fi capabili să răspundem bolii, într-un mod conștient, în loc să ne forțăm să reacționăm împotriva ei.
Este întoarcerea la principiul cristic al vindecării prin înlocuirea vinovăției cu iertarea.
Să gândim că suntem responsabili de boală, de durere, ne ține în vechile tipare de gândire, blocând procesul de vindecare și cultivând vinovăția și rușinea, neputința. Pe când, a fi responsabili pentru ceea ce trăim, în momentul prezent, împreună cu boală este despre a permite vindecării să intre, este a răspunde din inimă în loc să reacționăm din gândire veche și limitativă.
Am văzut mulți oameni chinuindu-se în dureri cumplite,
judecându-se aspru că au eșuat, că nu sunt capabili să se vindece.
Locuiam în Canada, cu ani în urmă, în tinerețe, și lucram ca infirmieră într-o casă de bătrâni, unde era și o secție de îngrijiri paliative.
I-am văzut și simțit cum emanau dezgust pentru ei înșiși și pentru tot ce îi înconjura, incapabili să-și ia rămas bun de la familiile lor, de la cei dragi, incapabili să mai iubească ceva din tot ce îi înconjura. Au cultivat un asemenea grad de tensiune lăuntrică încât acesta a blocat orice posibilitate de vindecare, intensificând disconfortul și încurajând blocajele să devină din ce în ce mai mari și să le împiedice inima să mai acționeze ca și călăuză către tărâmurile de dincolo.
Dar am avut ocazia să văd și oameni care, privindu-se ca responsabili pentru boala lor au ales să moară liniștiți, cu inimile deschise și plini de iubire, simțind că este ceva mai mult și mai mare decât „am făcut x, înseamnă că merit y”.
De la acești oameni, capabili să trăiască, clipă de clipă, cu bucurie și să se deschidă morții recunoscându-i forma ultimă de vindecare, am învățat cele mai valoroase lecții despre viață. Tot de la ei am învățat practica îngăduinței.
Cu bunătate și îngăduință, mulți din cei pe care am avut onoarea să-i însoțesc atunci, în ultimele lor zile de viață, s-au îmbrățișat pe ei înșiși, cu fiecare clipă mai făcând un pas pe calea vindecării și transformării, întru moarte. Ei, da, au putut să-și ia rămas bun, cu seninătate, de la familie și de la noi, cele care îi îngrijeam.
Cum putem privi durerea fără judecată, fără victimizare,
a fost lucrul cel mai prețios pe care l-am învățat în acele timpuri, și de multe ori, de-a lungul vieții, m-am trezit aducându-mi aminte de acești oameni care mi-au arătat puterea uluitoare a iertării de sine și a bunătății. Boala, care este închiderea maximă, scoate la suprafață toxicitatea corozivă a mecanismelor mentale și emoționale care au generat-o. Iar iertarea de sine și schimbarea acelor gânduri este vindecare pură, dezvăluind Conștiența ce ne conduce, inevitabil, către o apreciere profundă a tot ceea ce viața are să ne ofere, oricât de dureros ar fi uneori.
Auto-judecata produce o tensiune ce împiedică, vindecarea.
Îngăduința și conștiența, bunătatea, iertarea, iubirea, toate acestea cultivă o anumită înțelepciune capabilă să găsească cea mai bună cale prin orice boală și durere. Mai degrabă, să învățăm a ne întreba:
”Pentru ce trăiesc această durere, această boală? și nu „De ce mi se întâmplă chiar mie asta? Nu-i corect!”
Unii oameni au primit „diagnostice” precum: „boala asta este furia pe care ai stocat-o în ficatul tău (în uter, în sâni …) ”sau „boala asta este o lecție dintr-o viață trecută” sau „boala asta este rezultat unor atașamente ce s-au transformat în pietre (noduli, tumori)”. Și, în ciuda acestor „diagnostice”, ei au ales să nu se oprească la ele ci să meargă dincolo.
Au ales să să-și spună: dar dacă nu este chiar așa? Dacă este ceva mult mai mare? Dacă nu înseamnă asta? Dacă, de fapt, ei (cei care mi-au pus diagnosticul) nu știu și nici eu nu știu cum stau lucrurile cu adevărat?
Doar abordând boala cu o atitudine precum: „nu știu, de fapt, ce înseamnă” putem lua adevăratele învățături ce ni le aduce aceasta.
Înghițite cu totul, ca fiind adevăruri supreme, imuabile, adevărurile parțiale sunt periculoase.
Asta nu înseamnă că nu trebuie să urmăm tratamente, să apelăm la operații sau să luăm unele medicamente care, uneori, ne pot salva.
În marile noastre Călătorii de Conștiință, precum Dansul Inimii, de fiecare dată, se nasc o mulțime de întrebări pe care cei prezenți le pun într-un mers conștient și cu care, apoi, dansează, își interoghează adevărurile parțiale, credințele limitative, tiparele vechi de gândire.
O profundă resemnificare a întregului trecut,
despre asta a fost (Retreatul) Alchimia Lăuntrică a Vindecării, la această primă etapă numită Vindecarea alchimică a trecutului, și nu despre încercarea de a ne pune bolile în ordine și nici de a încerca să le controlăm sau să le înțelegem la un nivel superficial.
Pornind de la o schimbare de atitudine față de „înseamnă că…” și recunoscând că doar a ne imagina cum că știm care este originea unei boli este doar o formă de aroganță. Aroganța lui „da, știu”.
Cunosc un medic
care, ani la rând, s-a prezentat ca și „medic holistic” dar care, doar prin intermediul unei boli, și-a dat seama cât de rupt în bucăți era.
„Numai „holistic” nu eram eu până să mă răpună această boală și să mă oblige să privesc totul altfel” – mi-a împărtășit, cu o sinceritate demnă de toată admirația.
Toate aceste idei, cum că am fi total responsabili de bolile noastre, ne fac și mai bolnavi – dacă intrăm în auto-judecată, ne fac furioși și ne conduc la a ne urî pe noi înșine.
Este o profundă neînțelegere a realității. Ideile nu sunt realitatea, dar creează experiența realității. De exemplu o boală.
Considerându-ne pe noi înșine cei mai aprigi dușmani,
incapabili să ne vindecăm, ne umplem viața cu tensiune și cu „să facem ce e bine și ce e corect și cum se face și cum se zice”. Uitând să trăim, de fapt, clipă de clipă, cu încredere în puterea lăuntrică, vânăm ce e corect și ce bine de făcut, până când, într-o bună zi, ne trezim și conștientizăm ce ne facem nouă înșine.
Și atunci, când conștientizăm, avem de ales. Fie continuăm să ne auto-judecăm, fie alegem să emanăm iubire și iertare, în durerile, bolile, tumorile noastre, să le îmbrățișăm cu bunătate și îngăduință.
Iertarea vindecă!
A noastră și a celorlalți. Iertarea realității. Doar așa, acestea (bolile, durerile …) încep să se dizolve. Vindecarea trecutului dureros, pentru fiecare dintre noi, se petrece doar în clipa prezentă, doar când alegem să acceptăm, să iertăm, să integrăm tot ceea ce a fost, așa cum a fost.
Și asta nu înseamnă că trebuie să fim de acord cu ceea ce a fost. Înseamnă că încetăm să mai gândim „de ce eu?”, „de ce mie?”, „dar nu-i corect …” și doar alegem să fim, în prezență, cu tot ceea ce simțim recunoscând că avem, acum, responsabilitatea pentru boală sau durere. Și nu că suntem responsabili de crearea ei.
Da, alegând să spun: vreau să mor, asta blochează procesul vindecării. Însă, în același timp, alegând să spun vreau să trăiesc nu înseamnă că asta determină rezultatul. Dacă voi trăi sau voi muri.
Unii oameni, după ce li s-a spus că mai au puțin de trăit sau că au slabe șanse de supraviețuire, devin mai vii decât au fost vreodată în viața lor.
Reușesc să treacă dincolo de orice statistică ce le-a fost oferită, înrădăcinându-se în acea încredere lăuntrică de care am menționat mai sus.
„Să trăim sau să murim”
este precum un slogan de lipit pe mașină. Adevărata vindecare, începe când alegem să privim și să simțim dincolo de acest limitativ și compromițător adevăr.
Poate că, la originea sa acest truism a avut bune intenții bune. Habar nu am.
Știu însă că eu am fost impregnată, în toată copilăria mea, de povestea despre cum „a ales” bunica să moară. Și asta pentru că mama mi-a tot povestit de cum a murit mama ei, bunica mea.
„Ea a vrut să moară și să ne părăsească pe noi cei trei copii ai ei. Ne-a abandonat. prin alegerea ei de a muri așa tânără. Eu avem nici 11 ani când a murit” – mi-a tot spus, mereu și mereu, mama.
Și continua: „Deci, a greșit. Dar eu am ales să trăiesc, sacrificându-mă pentru voi… deși îmi vine să mor de atâtea ori… ”
Și, până la urmă, tot foarte tânără a murit și ea, mama mea. Într-un alt fel, aparent, însă atât de mult la fel ca și bunica.
Am ales să merg dincolo de această credință
cum că noi alegem dacă trăim sau murim. O credință ce are în ea un anumit adevăr, parțial însă. Până la urmă, nu știm.
În anii în care am fost infirmieră la secția de îngrijiri paliative, am văzut mulți oameni care, cu toată inima lor deschisă, au murit tot încercând să depășească credința cum că moartea ar fi o pedeapsă.
Și am văzut și oameni vindecându-se, întru viață, pe măsură ce mureau. Moartea lor devenind o formă de vindecare și pentru noi toți cei care eram în preajma lor. Au murit eliberați.
Aceste credințe: „ești responsabil pentru boala ta” sau „tu alegi să trăiești sau să mori…”, de cele mai multe ori, blochează vindecarea și forțează inima să se închidă în frică sau auto-judecată.
Pănă la urmă este despre identitatea pe care ne-o asumăm,
și despre cât de deschisă sau închisă este ea. Fără îndoială, gândurile și judecățile noastre creează răspunsuri în corp, dar dincolo de personalitatea noastră liniară există dimensiuni ale ființei noastre către care tinde întreaga noastră evoluție. Astfel, trecerea printr-o boală și chiar prin moarte poate fi chiar ceea ce numim vindecare la nivelul sufletului.
Fiecare moment este un prag
și o mare oportunitate în care putem alege să gândim precum am tot făcut-o până acum sau să gândim altfel decât în trecut. În fiecare clipă, putem alege să gândim ceva nou, înrădăcinat în încredere, împuternicindu-ne, sau putem să ne adâncim pe vechile șleauri de auto-judecată, vinovăție și rușine, neputință.
Este evident că a alege să trăim sau să murim afectează cursul unei boli, dureri, dar nu determină rezultatul final.
Căci există ceva mult mai mare despre care noi habar nu avem.
Alegerea de a trăi
este despre cultivarea calităților ce țin de bună voința și de investigarea acelui „pentru ce?” de care am scris mai sus, este despre atitudinea „nu știu”. A trăi sau a muri – iată vechea întrebare a minții liniare, cea care uită de esențiala întregire întru viață sau moarte, în sau în afara corpului fizic.
Mintea liniară, mai ales când traversăm o boală sau atunci când trăim o durere, se agață repede de răspunsuri. Încercă să înțeleagă „de ce?”. E ca și când încearcă să înțeleagă natura esențială a unui măr tot citind despre tot felul de soiuri de mere. Care mai de care mai bun.
Ne agățăm de tot ce plutește la suprafață,
tot încercând să mai înțelegem ceva despre ce este un măr, în loc să ne așezăm, liniștiți, cu un măr în mână și să-l mirosim, să-l privim, să-l gustăm, să-l savurăm, să-l trăim în mod direct. A colecționa cele mai bune cărți despre cele mai bune soiuri de mere și chiar a depozita în beci tone de mere, nu ne va oferi niciodată ceea ce ne poate oferi un sigur măr pe care-l savurăm, mâncându-l conștient. Toate merele într-unul singur! Cel pe care-l mâncăm conștient.
Este o mare diferență între a investiga profunzimea lucrurilor, cu ajutorul lui „pentru ce?” și a tot analiza încercând să înțelegem „de ce”-ul lor care, inevitabil, ne conduce la victimizare.
Alegerile noastre afectează, mai degrabă, felul cum ne îmbolnăvim (sau ne facem să suferim) și nu înseamnă, neapărat, că ne și îmbolnăvim sau că murim.
Chiar în acest moment, acum, putem alege să fim total în viață. Acum, iată, suntem în viață! Respiră chiar acum, o respirație atentă, conștientă: Sunt în viață, acum! Respir și mă simt.
Nu trebuie să așteptăm să ni se pună un diagnostic terminal înainte de a ne permite să trăim, pe deplin, viața. Putem alege acum să ne investigăm gândirea veche și să ne debarasăm de adevăruri parțiale care ne poluează calea către întregirea noastră. Putem alege chiar acum să ne investigăm cu îngăduință, fără de judecată, durerile care apar, uneori chiar zilnic, pentru a descoperi cum stresul ne crește disconfortul și cum, a opune rezistență, ne amplificăm durerea. Putem alege chiar acum să explorăm durerea și să primim învățăturile pe care aceasta ni le oferă. Putem alege chiar acum să fim vii, cu adevărat vii, mușcând din măr, plini de curiozitate și fără a pretinde că „da, știu, e un măr”. Putem alege să investigăm frica simțind cum doar așa, fiind responsabili pentru boală, teroarea în fața bolii și a durerii se dizolvă. Putem alege să fim vii fără să mai denigrăm posibilitatea de a ne vindeca chiar și prin moarte. Cu moartea pe moarte călcând, zic versurile unui cântec ce se cântă la sărbătoarea Paștelui. Dar ăsta-i un alt subiect pe care, poate, îl voi aborda cu altă ocazie.
Cu ceva vreme în urmă, la un retreat, o femeie se tot judeca aspru împărtășind celorlalți despre cât de vinovată se simte pentru faptul că ea și-a creat cancerul prin care trece.
„Dacă eu am creat realitatea pe care o trăiesc, eu am creat cancerul… dar iată că nu pot crea și cura împotriva acestuia… nu sunt în stare. Nu pot… Merit să fiu bolnavă… nu mă mir… că medicii nu-mi mai dau mult de trăit. Merit să mor. Eu mi-am creat asta. …”
Înțelegerea superficială
referitoare la „eu am creat realitatea pe care o trăiesc”, auto-judecata aspră, îi limita accesul la vindecarea ei.
Când am întrebat-o: Crezi că tu ești singura care a creat realitatea ce o trăiești acum? m-a privit incapabilă, pentru câteva secunde bune, să rostească vreun cuvânt. Apoi, chipul ei s-a luminat cu un zâmbet născut din lăuntrul ființei sale.
„Nu, presupun că nu eu sunt singura creatoare. Ar fi o aroganță să cred asta dar știu că am contribuit într-un mod major prin felul în care am tot gândit.” Această schimbare de atitudine, a fost începutul vindecării ei.
Teorii înțelese prost, precum cea care zice că noi ne-am creat realitatea ce trăim, ne privează de credință și de încrederea în noi, cei care suntem acum, ne aruncă în vinovăție și auto-judecată, în loc să instaleze încrederea cu care, inițial, au fost create.
Dacă nu intrăm în auto-judecată și dacă investigăm, cu sinceritate și deschidere, putem vedea ce anume din felul nostru de a gândi a generat o anumită realitate (boală, durere, stare, conjunctură, situație, relație, creație).
A ne deschide către „nu știu” și a investiga,
cu încredere, profunzimile acestei întrebări: pentru ce sunt aici, acum, în această … boală, durere, tensiune, situație, relație? Poate că a-mi spune: „eu am creat realitatea ce trăiesc” nu este ceva fals cât, mai degrabă, este precum o ghicitoare ce mă invită să descopăr cine este acest „eu” care a creat și ce este „a crea”. Nici asta nu știu, cu adevărat. Sunt doar răspunsuri la propriile-mi investigații pe care, acum, le împărtășesc cu tine.
Am auzit, cu ani în urmă, o poveste
care m-a cam lăsat cu gura căscată. O femeie, căreia medicii i-au mai dat foarte puțin de trăit, s-a resemnat, spunându-și „am făcut tot ce puteam, am urmat toate procedurile, e clar, e vina mea, nu sunt în stare să mă vindec. .. îmi mai ofer o ultima vacanță” .
Și femeia a plecat undeva în California să se bucure, pentru ultima oară, de ocean, de soare, de plajă. Acolo, a întâlnit un vindecător foarte cunoscut în USA pe vremea acea și care, după trei sesiuni cu ea, femeia s-a vindecat. Însă, la doar două săptămâni mai târziu, ea s-a sinucis.
După ce s-a vindecat complet, în urma acelor sesiuni cu vindecătorul respectiv, întorcându-se în orașul său, femeia i-a spus unei prietene: „A fost atât de ușor să mă vindec! Asta înseamnă că sunt un mare eșec. Acceptasem ce mi-au spus medicii. Mă resemnasem. Nu am făcut nimic pentru a mă vindeca. Chiar merit să mor. Sunt o neputincioasă …”
Toate ideile pe care le-a absorbit despre a fi total responsabilă de boala ei și faptul că a acceptat, cu ușurință, sentința la moarte, a condus-o la o profundă și tragică neîncredere în ea însăși și în puterea ei personală.
Din cauza sistemului ei de credință,
a fi vindecată atât de ușor – doar prin trei sesiuni – a făcut-o să se simtă total lipsită de putere. Cineva, însă, a uitat să-i spună că tot ceea ce ea a lucrat cu ea însăși, întregul ei parcurs, a contribuit la a se deschide și a permite vindecării să se producă.
Acel vindecător, la rândul lui, considerându-se responsabil de vindecare ei și responsabil pentru procesul macro de vindecare, și-a asumat prea mult credit, în loc să împărtășească cu ea faptul că o simte pregătită să primească. El a crezut că el a vindecat-o, crezând că asta o va bucura. Când colo, asta a condus-o la sinucidere.
Poate că dacă el ar fi putut recunoaște că vindecarea doar a curs prin el, și nu că el a făcut ceva, dacă ar fi împărtășit cu ea că ea este pregătită să primească, asta ar fi ajutat-o să-și schimbe ideile. Însă, atât de ușor mulți alunecă în a crede că ei, prin atingerea lor, vindecă. De curând, chiar am auzit pe cineva spunând că atunci când practica stomatologia, în timp ce opera pe cineva, a atins persoana respectivă, bolnavă de cancer, și aceasta s-a vindecat. …
Cei mai grozavi vindecători pe care îi știu recunosc că nu ei fac vindecarea.
Ei spun: Dumnezeu face asta prin mine. Ei se dau la o parte, devenind transparenți deschiși precum un canal luminos prin care curge ceea ce are nevoie și este deschis să primească cel care primește. Ei, de asemenea, își împuternicesc pacientul. Nu îi încurajează deloc să fie o victimă a vindecării, la fel cum nu îi încurajează să fie o victimă a bolii.
Adevărații vindecători,
îi încurajează pe cei care vin la ei să recunoască cum vindecarea lor este un drept din naștere. Vindecarea se produce atunci când ne dăm la o parte din calea noastră, când renunțăm la a ne mai tot auto-judeca, auto-învinovăți, când renunțăm la atitudinea „da, știu” și când dizolvăm credința că suntem separați de Dumnezeu.
Vindecare se produce, atunci când dizolvăm separarea pe care am o operat-o între felul în care gândim despre boală (durere, suferință) și inima noastră, esența noastră, dumnezeirea noastră.
La vară, la Luna Plină din iulie, ne continuăm călătoria prin tema: Vindecarea alchimică a Separării Dacă vrei să desființezi mitul separării, dacă vrei să trăiești sentimentul de unificare, dacă vrei să pui punct suferinței, dacă vrei să trăiești bucuria întregirii, alătură-te nouă. Aruncă-te, cu încredere, în Vasul Alchimic.
Se spune că Dumnezeu râde foarte tare când aude:
- Un vindecător spunând „eu i-am vindecat”
- Doi iubiții certându-se între ei și spunându-și „nu avem nimic în comun”
Și dacă tot l-am pomenit pe Dumnezeu, îndrăznind chiar să-i scriu numele de câteva ori, închei cu o altă povestioară pe care am auzit-o tot pe vremea când eram infirmieră. Se pare că, pentru mine acum, multe ies în lumina conștienței din acele vremuri pentru care nu pot decât să eman profundă recunoștință.
Un bărbat stătea pe terasa casei sale
privind la râul ce-și creștea apele. Și apele creșteau și tot creșteau până ce au ajuns la casa lui. Privind cum urcă apele către terasa pe care continua să stea liniștit, vede doi vechi, într-o mică bărcuță, strigându-i: „hai vecine cu noi în bărcuță!” „Nu vin, pe mine mă salvează Dumnezeu”. A răspuns bărbatul și a continuat să privească cum râul tot creștea. Apoi, senin, a urcat la etajul casei, continuând să privească. O altă barcă, de data asta, mult mai mare și cu mai mulți oameni în ea, s-a oprit în fața casei. Din barcă, însuși primarul orașului i-a strigat: „Hai, urcă! ”. „Nu vin, pe mine mă salvează Dumnezeu” Și bărbatul a urcat apoi pe acoperișul casei ce era deja sub ape. Un elicopter i-a aruncat atunci o scară. „Nu vin, pe mine mă salvează Dumnezeu” Și apele crescură și tot crescură și el se înecă și se supără pe Dumnezeu și în ceruri ajungând îi urlă: „unde ai fost, tu Doamne, când am avut nevoie de tine?”
Iar Dumnezeu, cu blândețe îi șopti: Păi, mai întâi am fost un canoe, apoi o barcă, apoi un elicopter…
A-l vedea pe Dumnezeu în orice ne înconjoară,
a recunoaște că totul este într-un permanent proces, ne ajută să vedem dincolo de idea de „Dumnezeu” și chiar și dincolo de idea de „proces”. Ne ajută să intrăm în orice boală (durere, proces de schimbare și de transformare) permițându-i vindecării să taie prin calcifiatul și strat de suprafață al gândirii separatoare și ne ajută să experimentăm un sentiment de pură ființare.
Așa că, nu fii întreg doar pe jumătate! Vindecarea nu se oprește niciodată căci, de fapt, nu avem nimic de vindecat în afară de credința că suntem separați.
Nu este nici un comentariu încă, fii tu primul.