Trenul sau Need a hero in my life

O întrebare fundamentală atunci când plecăm într-o Călătorie a Inimii este ”ce vrei?” Adică ce cauți, ce te mână din spate, pentru ce ești aici, pentru ce ai venit să lucrezi cu Prezența și cu stările extinse ale propriei Conștiințe. Am auzit multe. Dar cea mai uluitoare concluzie a fost aceea că cei mai mulți nu știu ce caută, nu știu ce vor, nu știu încotro, nu știu…

Și atunci jucăm un joc al întrebării de ce?

De ce vrei ceea ce vrei?

Inevitabil, în cele din urmă, punând mereu întrebarea de ce, ajungem împreună la concluzia că ceea ce dorim poate fi sintetizat în câteva categorii majore: bani/job, relații/iubire, sănătate și… cunoaștere.

Încă o descoperire importantă pe care o facem împreună este aceea că începem să vrem toate acestea atunci când  considerăm că nu le avem sau atunci când viața noastră intră în criză pe una sau mai multe dintre aceste dimensiuni. Sunt dimensiuni importante ale vieții unui om și oricare ar fi deficitară, bucuria vieții dispare. Toate aceste lucruri bune par să fie înafara noastră. Trebuie să ne luptăm pentru ele, să muncim, să facem orice pentru a le obține. Viața devine o luptă pentru a obține fericirea. Criză.

Următorul pas în investigațiile noastre este descoperirea că de cele mai multe ori lupta pentru a obține aceste lucruri exterioare se întemeiază pe o frică, pe o credință în absența lor, care paralizează în mod paradoxal exact posibilitatea de a le obține. De pildă am un job care nu-mi aduce destui bani, nici vreo bucurie, dar mă tem să-l părăsesc tocmai pentru că… aș putea rămâne fără el. Sau, sunt într-o relație lipsită de iubire și de bucurie, dar mă tem să ies din ea pentru că aș putea să… o pierd. Frică. Cu sănătatea lucrurile stau în general cam așa: știu foarte bine ce mi-ar face bine, dar nu fac nimic. N-am timp. Sunt ocupat cu jobul, cu relația, cu altele. Mă duc la terapeut să-mi dea ceea ce eu însumi nu am timp să-mi dau, sau nu cred că pot. La fel se întâmplă cu cunoașterea. Mi-e greu să cred cuvintele lui Christos nimic nu vă este ascuns.

Existența devine o neoprită căutare în exterior pentru a obține ceea ce credem că e important pentru  noi și care, negreșit, depinde de alții: banii, iubirea, sănătatea, cunoașterea.

Instrumentul fundamental al acestei căutări este mintea. Investim toată energia noastră în a gândi despre realitate, în strategii pentru a o controla. Pentru că ne temem. Devenim astfel una cu propria noastră minte. Restul ființei noastre dispare.

Devenim străini de corp, incapabili să administrăm emoțiile din ce în ce mai puternice care se nasc din gândirea noastră. Realitatea devine o luptă permanentă, un proces nesfârșit de gândire care absoarbe toate resursele. Atenția noastră este permanent în exterior. Realitatea devine un labirint pe  care încercăm să-l deslușim pentru a-l controla, cu mintea.

Gândirea noastră devine un tren nesfârșit de strategii, de întrebări, de soluții, de probleme, care se ramifică în nenumărate posibilități până când începem să ne dăm seama că nu putem controla realitatea cu ajutorul minții. În acest stadiu criza existențială, sau de sănătate, sau relațională, sau toate la un loc, este instalată.

Și nu e tot.

Cel mai înspăimântător este trenul gândirii. 

Mintea se rotește în cercuri din ce în ce mai rapide, mai repetitive, aceleași idei, soluții despre care avem aceleași îndoieli. Experiența vieții nu se îmbunătățește, nu se domolește, banii, iubirea, sănătatea par dimpotrivă, să se degradeze, cunoașterea devine un ghem de gânduri despre realitate, în vreme ce realitatea însăși devine din ce în ce mai străină.

Trenul devine din ce în ce mai asurzitor. Cu cât căutăm mai mult, cu atât gândirea devine mai indisciplinată, vagoanele ideilor urmează aceleași șine vechi, aceleași direcții, pare că ne învârtim în cerc, soluțiile ”corecte” par să nu existe. O idee după alta, tot mai repede, până când întregul nostru spațiu interior, spațiul vieții, este ocupat complet de acest tren, din ce în ce mai ruginit, din ce în ce mai periculos, incontrolabil și care pare uneori că se hrănește din corpul nostru, secătuindu-ne, din emoțiile noastre, din frica noastră, din furie, din relațiile tensionate…

Gălăgia interioară necontenită este semnul dezastrului.

A venit timpul pentru schimbare.

Există mereu un moment în Călătoriile noastre când se lasă tăcerea. Face parte din starea de Prezență.

Când trenul infernal al gândirii se topește pot simți cu claritate frica de tăcere interioară, frica de liniște. Frica de Pace. Ea se naște când mintea se oprește, pentru unii întâia oară după un timp foarte îndelungat.

Frica de tăcere este frica de a rămâne interior, frica de a nu mai face nimic pentru a obține ceea ce dorim, frica de odihnă, frica de a lăsa controlul, frica de a renunța la luptă. Este frica de a dispărea.

Acest miracol al tăcerii interioare care se naște în absența trenului minții este simplu.

E suficient să ascultăm realitatea. Nimic nu pare mai înspăimântător decât să ascultăm. Credem că tăcerea este neant. Moarte. Nimic.

Și totuși acest instrument uluitor de simplu este poarta către tot ceea ce am căutat vreodată.

Doar că majoritatea oamenilor se tem de ceea ce ar putea simți. Am funcționat atât de mult timp pe suprafața oceanului, pe pojghița subțire a realității orizontale, în labirint, în zgomotul propriei minți, încât ne temem să ne deschidem către profunzimea oceanului interior. Mai ales că asta ar însemna să ne deschidem către corpul nostru, către carne, către profunzimea materiei.

Corpul este un fel de basorelief infinit de complex al întregii noastre experiențe de viață, aceasta și altele. Am vrea să ne deschidem către în sus eventual, către ”lumină”, dar deschiderea nu este posibilă doar într-o direcție. A asculta, adică a ne deschide, adică a percepe, adică a simți, se petrece sferic. Nu putem deschide decât toată realitatea.

În mod interesant, ceea ce facem, adică ceea ce creăm, joburi, acțiuni, relații, este direct proporțional cu ceea ce putem percepe. A asculta este despre profunzimea experienței de viață și despre anvergura ei. Este despre toate lucrurile pe care am încercat să le obținem din exteriorul nostru prin strategiile minții.

Pentru unii este atât de greu să asculte, atât de greu să primească răspunsurile existenței la propriile lor întrebări, încât pur și simplu re-creează dihania de fier, trenul minții. Perorează despre orice, doar să nu spargă această periculoasă tăcere care ascunde în profunzimea ei toate răspunsurile.

Cum adică, să ascult? Cum adică să tac, cum adică prețioasa mea minte să dispară? E ca și cum aș muri. E adevărat. Cea care intră în disoluție este structura numită ego. Dincolo de ea este Adevărul.

Epilog

AmmaRa a băgat de seamă dificultatea imensă a multora de a folosi această atitudine interioară care deschide Ființa. Cu simplitate și o eleganță care se nasc doar din momentele miraculoase de Prezență, a creat un program pentru aceia care aleg dizolvarea trenului turbat al propriei minți. Pentru aceia care nu doar afirmă că vor Pacea, ci sunt gata să o creeze. Pentru aceia care nu doar vorbesc despre abundență, iubire, relație, cunoaștere, ci sunt pregătiți să le nască în propria viață. A asculta este primul pas al deschiderii, al primirii, al recepției, prima poartă a simțirii.

De fapt, cum se spune, dumnezeu ne vorbește tot timpul, în fiecare clipă. Dar suntem prea ocupați să creăm gălăgia interioară, marea fierătanie a minții liniare pur și simplu face prea mult zgomot. Ei bine, acest program de 30 de zile, a cărui simplitate și eleganță cu admirație o invidiez, oprește trenul. 

AmmaRa are un dar unic. Acela de a ne transforma în eroii propriei vieți.

Accesează aici Arta Ascultării Atente