Skip to content
Cărțile Maestrului Interior

Grație și Forță

Grație și forță este una dintre cele mai tulburătoare cărți pe care le-am citit vreodată, povestea adevărată a unei iubiri care transcende viața și moartea, lumina și întunericul, binele și răul, o poveste care trece dincolo de dualitate, acolo unde nu mai există înțelesuri pentru că ele sunt cuprinse în singurul lucru care există, Întregul.

88.00lei

În stoc

Grație și forță este una dintre cele mai tulburătoare cărți pe care le-am citit vreodată, povestea adevărată a unei iubiri care transcende viața și moartea, lumina și întunericul, binele și răul, o poveste care trece dincolo de dualitate, acolo unde nu mai există înțelesuri pentru că ele sunt cuprinse în singurul lucru care există, Întregul. Este o carte despre descoperirea că iubirea între doi oameni este aceeași iubire care a creat Universul, că nu există nici o deosebire esențială între lacrimile suferinței și cele ale bucuriei, pentru că suferința și bucuria sunt împletite în spirala ascensională ce conduce spre Iubire.

Ken Wilber este unul dintre cei mai faimoși filosofi mistici și teoreticieni ai conștiinței din timpurile noastre. Întâlnirea între el și Treya este una a iubirii mistice, ei se recunosc unul pe celălalt într-o clipă și știu că în cartea acestei vieți au de făcut un drum împreună. Dar nici unul dintre ei nu bănuiește cât de teribilă, de profundă și de transformatoare urmează să fie experiența lor. La o săptămână după căsătorie, ei descoperă că Treya are cancer. Această carte cuprinde istoria zguduitoare a acestei iubiri. Ea reprezintă natura eroică și tragică a Umanității, luptându-se cu densitatea materiei și a trupului în căutarea Spiritului, o căutare plină de lumină, dar și de suferință pe care Umanitatea și-o asumă atunci când vine pe acest pământ.

Întreaga opera ulterioară a lui Ken Wilber este un răspuns la întrebările născute din această zguduitoare experiență umană, și aveau să schimbe lumea.

(Horia Francisc-Țurcanu)

Citate

„Dar, în acest labirint de posibilități, multe dintre ele nedemonstrate, mă întorc mereu la un lucru, fie că este vorba de alegerea tratamentului fizic sau a celui psihologic – oamenii trebuie să aibă încredere în ei înșiși atunci când fac o alegere și să nu se lase forțați sau influențați în mod nejustificat de preferințele altora. Vreau să-i ajut pe bolnavi să aibă puterea să spună: „Nu, acest lucru nu este pentru mine” sau „Nu, nu ești un terapeut potrivit pentru mine”, fără să le fie întotdeauna teamă că la baza alegerii lor se află întotdeauna reticență. Mesajul meu este simplu, dar sigur. Ai încredere în tine, ai încredere în sistemul tău psihic imunitar. Fă-ți timp pentru a descoperi centrul, temeiul solid din interiorul ființei tale, fă toate acele lucruri care îți asigură legătura solidă cu interiorul, fie că este vorba de meditație sau vizualizare, imaginare activă sau terapie, o plimbare în pădure sau scrierea unui jurnal, interpretarea viselor sau pur și simplu exersarea atenției în viața de zi cu zi. Ascultă  ce-ți spune inima și urmează cel mai bun sfat care vine din partea ei!

Doamne, nu-mi vine să cred în ce stare mentală eram la începutul bolii mele, atunci când a trebuit să iau hotărâri – presiunea, teama, agitația, confuzia, ignoranța – , și când mă uit înapoi, mă minunez că am mers înainte cu atâta convingere, că am fost atât de puternică, însă nu-mi făcusem timp să dezvolt o relație cu propria mea înțelepciune interioară, astfel încât mi-a lipsit complet sentimentul de calm și pace pe care îl am acum.”

“Atunci când anticipez rezultatele posibile ale acestei situații sau când mă gândesc la momentul morții mele, știu că, indiferent când va veni, aș fi mult mai împăcată dacă voi fi sigură de alegerile pe care le-am făcut, dacă voi ști că la  momentul în care am făcut această alegere n-am fost influențată în mod nejustificat de convingerile celor din jurul meu și că alegerea  a fost cu adevărat a mea. Am simțit că programul Scheef și programul Kelley au fost în mod cert alegerile mele. Dar am simțit că am fost totodată influențată de diferiți medici când am decis să fac mai întâi mastectomie segmentară; dacă mi-aș fi ascultat mai mult propria voce, aș fi ales să fac mastectomie radicală, și apoi m-aș fi dus la Livingston-Wheeler. Principalul meu sfat este ca întotdeauna să aveți grijă și să nu vă lăsați influențați  de ceea ce spun medicii (ei pot fi îngrozitor de convinși de ceea ce fac și să aibă foarte multe prejudecăți față de abordările netradiționale), să vă gândiți în liniște la ceea ce vreți cu adevărat, la acel lucru pentru care aveți o înclinație intuitivă, și să faceți o alegere care să vă aparțină, o alegere de care să fiți convinși, indiferent de rezultat. Dacă e să mor, trebuie să știu că asta e din cauza alegerilor mele.”

„În acel moment, în biserică, îngenuncheată înaintea rândurilor de lumânări care pâlpâiau într-o atmosferă de ușoară melancolie, singurul lucru care dădea un sens vieții și la care puteam să mă gândesc era să-i ajut pe ceilalți. Asistență, într-un cuvânt. Lucruri precum dezvoltarea spirituală sau iluminarea nu-mi păreau nimic altceva decât simple concepte. Dezvoltarea deplină a potențialului uman mi se părea de asemenea banală și egocentrică, cu excepția situației în care duce (așa cum se întâmplă adeseori) la idei sau creații care ajută la alinarea suferinței. Cum rămânea cu frumusețea, creativitatea, munca mea artistică? Ei bine, în acea zi, cel puțin, nu mi se păreau foarte importante, cu excepția probabil a artei care împodobește locuri sfinte precum acea catedrală. Relațiile interumane, legăturile interumane, relațiile delicate, iubitoare, cu toate formele de viață și cu întreaga creație, numai ele mi se păreau importante. Cea mai mare provocare pentru mine a fost să-mi păstrez inima deschisă, să-mi cobor sistemul de protecție, să fiu deschisă la durere, astfel încât și bucuria să poată pătrunde în mine. Oare asta înseamnă că-mi voi petrece mai puțin timp cu arta mea și mai mult lucrând cu bolnavi de cancer? Nu știu. Cartea la care lucrez, cu informații care ar putea să-i ajute pe alții să facă față acestei provocări, pare să aibă o valoare mai mare decât vasele de sticlă. Cu toate că nu-mi imaginez că mă voi găsi la un moment dat într-un spațiu mult mai echilibrat, unde există loc pentru bucurie și frumusețe, atunci când norii și dispoziția mea sumbră se vor disipa…”

„Apoi, dintr-o dată, a spus: „Dar nu vreau să te părăsesc. Te iubesc atât de mult. Nu pot să te părăsesc. Te iubesc atât de mult.” A început să plângă în hohote, și eu, la rândul meu, am început să plâng în hohote. Am simțit că mă eliberam parcă de toate lacrimile din ultimii cinci ani și pe care le ținusem în mine ca să fiu puternic pentru Treya. Am vorbit îndelung despre dragostea noastră, o dragoste – sună sentimental – care ne făcuse pe amândoi mai puternici, mai buni, mai înțelepți. În grija pe care ne-o purtam se scurseseră decenii de dezvoltare și acum, puși în fața sfârșitului, eram amândoi copleșiți. Sună atât de sec, dar a fost cel mai delicat moment din câte am cunoscut vreodată, cu unica persoană cu care aș fi putut să-l cunosc.

„Iubito, dacă e timpul să pleci, atunci așa să fie. Nu te îngrijora. Am să te găsesc. Te-am mai găsit o dată și îți jur că am să te găsesc din nou. Așa că, dacă vrei să te duci, nu-ți face griji. Du-te.”
„Îmi promiți că ai să mă găsești?”

„Îți promit.”

Trebuie să menționez că în ultimele două săptămâni Treya repetase aproape obsesiv ce îi spusesem eu în drum spre restaurantul unde a avut loc celebrarea nunții noastre. Atunci, îi șoptisem la ureche: “Unde ai fost? Te caut de o viață. În cele din urmă, te-am găsit. Știi, a trebuit să ucid dragoni să te găsesc. Și dacă se va întâmpla ceva, am să te găsesc din nou.” Părea foarte împăcată. “Îmi promiți?” “ Îți promit.”

Nu-mi pot explica rațional de ce am spus lucrurile acelea; spuneam pur și simplu din motive pe care nu le înțelegeam exact ce simțeam despre relația noastră. Și, în ultimele săptămâni, Treya revenise în repetate rânduri la acest schimb de replici. Părea că îi conferă o senzație extraordinară de siguranță. Totul avea să fie bine dacă îmi țineam promisiunea. 

Asta m-a întrebat ea în acel moment: Îmi promiți că ai să mă găsești?

Îți promit.

„Întotdeauna?”
„Întotdeauna.”
„Atunci pot să plec. Nu-mi vine să cred. Sunt atât de fericită. A fost mult mai greu decât am crezut vreodată. A fost atât de greu! Iubitule, a fost atât de greu.”

„Știu, iubito, știu.”

„Dar acum pot să plec. Sunt atât de fericită. Te iubesc atât de mult. Sunt atât de fericită.”

“Am găsit o parte din mine care mi-a lipsit toți acești ani. Femeia care lucrează cu mâinile. Artistul, meșteșugarul, creatorul. Nu omul de acțiune sau cunoscătorul, ci creatorul. Creatorul lucrurilor frumoase, care găsește la fel de multă plăcere în procesul creației ca și în produsul finit. 

A doua zi m-am simțit ca și cum aș fi experimentat o revelație. A fost un moment în care am realizat că am avut o intuiție importantă cu privire la mine și la viitorul meu. Mi-am adus aminte că timpurile în care am fost cel mai implicată în munca mea, în care am fost cel mai mult entuziasmată de ceea ce făceam, au fost timpuri ale creației și meșteșugului: desenam o hartă foarte detaliată pentru lucrarea mea finală la cartografie, făceam desene unduitoare ale Ionei, în cerneală și creion, meșteream lumânări și vase la Findhorn, realizam forme frumoase din nimic, meșteșugeam cuvinte în însemnări, jurnale pe care nu le-am arătat nimănui. Timpurile în care n-am fost conștientă de timp, în care am fost implicată total într-un fel de stare meditativă, de concentrare absolută și uitare de sine.

În următoarea zi, am început să simt că descoperisem o parte importantă din mine.”

“Conform tradiției, Spiritul nu se găsește nici în Rai, nici pe Pământ, ci în Inimă. Inima a fost considerată întotdeauna punctul în care Pământul sprijină Raiul, și Raiul exaltează Pământul. Nici Raiul și nici Pământul nu pot să capteze singure Spiritul; numai echilibrul dintre cele două , care se găsește în Inimă, poate să conducă la poarta secretă ce duce dincolo de moarte, de natura efemeră și de durere.

Asta făcuse Treya pentru mine: asta făcuserăm unul pentru celălalt: ne-am arătat calea spre Inimă. Când ne îmbrățișam, Raiul și Pământul  se uneau, Bach și păsările începeau să cânte, fericirea se deschidea înaintea noastră cât puteam cuprinde cu privirea. La începutul conviețuirii noastre, aceste diferențe ne iritau. Pe mine, profesorul absent care se retrăgea tot timpul în lumea ideilor, țesând teorii complexe în jurul celor mai simple evenimente. Pe Treya, mereu ancorată în pământ, refuzând să zboare fără a planifica din timp orarul zborului.”

“Dar curând, am ajuns să înțelegem că ăsta era de fapt lucrul cel mai important, că eram diferiți, că poate e valabil pentru multe cupluri ( a la Carol  Gillligan). Departe de- a fi persoane întregi și independente, eram fiecare o jumătate de persoană, unul din Rai, altul de pe Pământ, și exact așa trebuia să fim. Am ajuns să apreciem acele diferențe – nu numai să le respectăm, dar să fim recunoscători pentru ele. Mă voi simți întotdeauna acasă în lumea ideilor, Treya se va simți întotdeauna acasă în natură, dar împreună, uniți în Inimă, suntem întregi; putem găsi unitatea primară pe care de unul singur n-o poți găsi. Citatul nostru preferat din Platon a devenit: “Bărbatul și femeia au format cândva un întreg, dar au fost separați, iar căutarea și refacerea acelui întreg se numește dragoste.”

Uniunea Raiului și a Pământului, mă tot gândeam în timp ce priveam când în sus, când în jos. Cu Treya, m-am gândit, încep, doar încep, să-mi găsesc Inima. 

Și Treya o să moară. Am început să plâng, să plâng în hohote; fără să mă pot stăpâni. Câțiva nemți m-au întrebat dacă mă simt bine sau așa am bănuit; aș fi vrut să am la mine cartonașul pe care scria în germană: “Am aprobare specială de la doctorul Scheef să fac asta.””

“Mă gândesc la ceea ce am citit aseară în biografia lui Ramana Maharsi, unul dintre răspunsurile date de el unui adept: „Dumnezeu nu are dorință sau scop în actele Lui de creare, menținere, retragere și salvare, la care sunt supuse ființele”. Este destul de dur pentru mine, care toată viața am fost o fanatică în ce privește găsirea unei semnificații și a unui scop în tot ce se întâmplă. Dar budismul m-a ajutat foarte mult să abandonez tendința de a descifra totul și să învăț să las lucrurile să meargă de la sine. Ramana Maharsi continuă: „De vreme ce ființele sunt cele care aleg fructele acțiunii lor, în conformitate cu legile Lui, responsabilitatea este a lor, nu a lui Dumnezeu”. Da, mă simt responsabilă, în sensul că am capacitatea de a răspunde la provocările din viața mea recunoscând în același timp atât rolul alegerilor mele, cât și pe cel al capriciilor vieții, al șansei și al eredității/vieților trecute – o atitudine care nu este critică sau eroică, ci înțelegătoare și plină de compasiune.”

„Ramana Maharsi obișnuia să spună: „Tu îi mulțumești lui Dumnezeu pentru lucrurile bune care ți se întâmplă, dar nu și pentru cele rele, și în asta constă greșeala ta”. (Aici, în treacăt fie spus, este exact locul în care mișcarea New Age greșește.) Ideea e că Dumnezeu nu este un Părinte mitic care pedepsește sau răsplătește, ci Realitatea imparțială și Esența tuturor lucrurilor. Așa cum Isaia a intuit într-un moment rar: „Am să fac lumina să cadă asupra celui bun și celui rău deopotrivă; eu Domnul, fac toate acestea”. Atâta vreme cât suntem prinși în opoziția dintre bine și rău, plăcere și durere, sănătate și boală, viață și moarte, suntem în afara acelei identități nonduale și supreme cu toate lucrurile, cu întregul Univers care are „un gust unic”. Ramana a susținut că numai prin familiarizarea cu suferința noastră, cu boala noastră, cu durerea noastră, putem ajunge la o identitate mai mare și mai cuprinzătoare cu Întregul, cu Sinele, care nu-i o victimă a vieții, ci Martorul imparțial și Sursa ei. Și, mai ales, a spus Ramana, trebuie să ne familiarizăm cu moartea, maestrul suprem.”

“Desigur, în momentele în care mă întreb dacă merită să fac toate astea, dacă viața e cu adevărat atât de minunată încât merită să lupt din greu pentru ea, dacă nu cumva ar fi mai bine să renunț când îmi va fi prea greu – și am asemenea gânduri destul de des – , unul din lucrurile care mă susțin, care mă fac să merg mai departe, să explorez mai în profunzime, este dorința de a pune pe hârtie tot ce trăiesc, tot ce învăț și modurile în care sunt pusă la încercare. De fapt, chiar ieri, Ken m-a întrebat dacă am să continuu să scriu aceste scrisori în caz că lucrurile se vor înrăutăți. I-am răspuns imediat: “Da, binențeles. De fapt, m-am gândit că tocmai ele s-ar putea să mă ajute să merg mai departe, chiar dacă voi suferi. Mă vor împiedica să aleg o cale de ieșire mai ușoară, mă vor face să trăiesc de pe o zi pe alta, chiar dacă sufăr îngrozitor și sfârșitul este aproape.” Voi încerca în continuare să vă aduc la cunoștință cum mă simt, voi încerca în continuare să folosesc experiența mea pentru a ajunge la voi, sperând că această împărtășire a ei ar putea fi de folos cândva vreunei alte persoane.”

„Eu însumi am fost uimit că a putut să țină discursul. Avea patruzeci de tumori pe plămâni; patru tumori pe creier; metastază la ficat; o tomografie ne arătase că principala tumoare de pe creier crescuse cu 30% (era acum de mărimea unei prune mari); iar medicul ei principal tocmai îi spusese că ar fi norocoasă dacă ar mai trăi patru luni. 

Alt lucru care m-a uimit în legătură cu discursul a fost cât de însuflețită și de vie era. Pur și simplu ilumina scena și toată lumea care era acolo a putut să simtă asta, să vadă. În timp ce vorbea, mă gândeam la un singur lucru: era aspectul care îmi plăcuse cel mai mult la ea din ziua în care o văzusem prima oară. Femeia asta spune VIAȚĂ, o spune cu întreaga ei ființă și o transmite în toate direcțiile. Este exact energia de care oamenii se simt atât de atrași, care îi face să vrea să fie în jurul ei, să vorbească cu ea, să fie cu ea.”

Când  a pășit pe scena simpozionului, întreaga audiență s-a luminat, și m-am gândit: „Doamne, asta e Treya cea de altădată.””

“Lui Ken îi plăcea să spună că lucrul cu noi înșine, fie că este psihologic sau spiritual, nu are drept scop să ne scape de valurile din oceanul vieții, ci să ne învețe cum să plutim pe ele. Într-adevăr, forțată de evenimente, am învățat foarte multe despre cum să plutesc pe valuri. În Aspen, luna trecută, mi-am amintit cum eram cândva – cât de important mi se părea fiecare detaliu, cât de fanatică eram în privința descoperirii “semnificației și scopului” fiecărui eveniment, cât de intens încercam să descifrez totul, faptul că perspectiva mea New Age îmi spunea clar că totul are la bază un plan, un scop, și o semnificație. Îmi aduc aminte de o rugăciune care era populară la Findhorn și care se încheia astfel: “Lasă să se împlinească destinul dragostei și al luminii.” Budismul și boala m-au învățat să trăiesc cu “nu știu”, să nu încerc să controlez curgerea vieții, să las lucrurile așa cum sunt, să descopăr pacea în mijlocul supărărilor și al dezamăgirilor vieții, printr-o atitudine de acceptare.”

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Grație și Forță”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Newsletter

Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele noutăți