Skip to content

Poveștile care ne țin prizonieri. Și cum putem să ne eliberăm

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp
Share on email

Poveștile, trecutul și identitatea

Încă din vremuri imemoriale, poveștile au colectat și documentat atât istoria noastră colectivă cât și trecutul nostru personal. Poveștile sunt peste tot în lume, reprezentând o piatră de temelie pentru cultura noastră. Că sunt povești religioase, mituri, legende, povești personale, toate ne-au călăuzit, într-un fel sau altul, în călătoria vieții noastre. În familiile noastre, de sărbători, la nunți, botezuri, înmormântări, poveștile familiei se tot repetă. În felul acesta, istoria familiei pare să rămână vie, amintindu-ne de rădăcinile noastre și, poate, inspirând generațiile viitoare.

Chiar dacă poveștile pe care le tot repetăm ne pot servi în diferite moduri pozitive, a rămâne blocați în vechile povești este nesănătos și ne ține în micime. Atunci când, însă, în mod constant, ne bazăm pe povești trecute pentru a ne justifica prezentul sau viitorul, ne auto limităm. Îi permitem trecutului să determine ce ar putea fi. Iar ceea ce ar putea fi are potențiale nebănuite. A tot rămâne în ce a fost și cum a fost, nu este altceva decât o reciclare a experiențelor trecute.

Poate că, doar pentru că trăiesc ceea ce trăiesc acum (pe de o parte, încă mai curg în mine frumoasele trăiri de la ShamaniA Retreat, pe de altă parte, emoții puternice mă traversează de ieri de când Țoțonera Curandera a trecut într-o altă dimensiune), mă pot așeza să scriu despre acest subiect. Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine și felul în care ele ne țin prizonieri în trecut. Ni le spunem nouă înșine dar și celorlalți, despre cine suntem, de ce suntem așa cum suntem, ce și cât putem și cum s-a întâmplat asta.

Poveștile reprezintă întotdeauna trecutul, și când suntem în ele, momentul Prezent ne scapă. Poveștile devin identitatea noastră și în cele din urmă prizonierat. Eliberarea de propriile noastre povești este însă inevitabilă, atunci când descoperim că poveștile ne împiedică să trăim ceea ce vrem să trăim în viețile noastre. 

Atașament natural de poveste. Durerea trecutului vs frica de schimbare

E momentul să renunți la vechea ta poveste! – i-am spus, privind-o în ochi, în ziua dedicată Arhetipului Vindecătorul, în ShamaniA Retreat.

Cum adică? Cum adică să renunț la tot ce mi-am spus ani la rând? Păi am dezvoltat chiar și glume, pe seama poveștii mele de viață. Anecdote. Am pus, de-a lungul anilor fundițe și floricele, paranteze de tot felul. Cum adică să renunț la acest fir narativ? Tocmai ce m-am măiestrit la a-l povesti. Pe bune? Tocmai asta îmi ceri, să renunț la povestea vieții mele?

De la bucuria ce era prezentă, brusc, energia furiei și a frustrării s-a instalat rapid. Respingere în fața propunerii mele de a renunța la povestea cu care s-a identificat și de a-și da voie să se arate în adevăr și autenticitate.

Da’ chiar așa, de ce ar renunța la vechea ei poveste? Doar este atât de importantă pentru ea. A fost chiar fundamentală în calea dezvoltării ei personale. A condus-o până unde este ea acum. Această poveste (cu tot felul de nuanțe) a fost cea care a forțat-o, până la urmă, să sape adânc în trecutul ei și să revadă tipare vechi, de gândire, de comportament. Această poveste de viață este cea care i-a arătat umbrele, a ajutat-o să se înțeleagă pe ea și să-i înțeleagă pe ceilalți. A ajuns chiar să depindă de această poveste de viață. Cum să renunțe acum la ea?

Am văzut-o cum, pe parcursul întregii zile ce-a urmat în ShamaniA Retreat, și-a domolit din furie și chiar s-a întrebat de ce a reacționat cu atâta furie la propunerea mea. A înțeles că ori de câte ori intră într-o asemenea reacție atât este pentru că o rană veche, încă deschisă, a fost atinsă. Și-a dat seamă că i-am propus, de fapt, să renunțe la păturica ei comodă cu care se înfășura, în siguranță și confort. Povestea vieții ei. Mi-a spus, cu mare deschidere, privindu-mă sincer în ochi, că nu este în stare să renunțe la povestea vieții ei. Dacă nu mai am această poveste cum vor mai înțelege oamenii cine sunt și de ce sunt în felul aceasta? Cum aș mai putea influența ce cred alții despre mine, dacă aș renunța la povestea vieții mele?

Cu siguranță că, la fiecare dintre noi, în diferite momente din viața noastră, aceste povești au fost necesare. Poate că le-am folosit pentru a ne justifica cuvintele și acțiunile, ca ceilalți să vadă cine suntem sau cine vrem noi să vadă ei că suntem. Sau, poate, în unele situații, poveștile pe care ni le-am tot spus despre viața noastră, ne-au ajutat să traversăm momente dificile, aducându-ne puțin confort.

Dar, oare, mai avem nevoie de ele acum? Mai contează ele acum? Oare nu ne fac mai mult rău decât bine, dacă continuăm să le hrănim? Ne țin în micime, poveștile noastre? Ne împiedică creșterea și evoluția? Dacă da, când e momentul să le lăsăm?

Suntem în mod natural atașați de poveștile noastre, dar ele devin o capcană, căci ne țin în trecut și ne împiedică să trăim lucruri noi în viețile noastre. Adică să evoluăm prin experiență. A rămâne în poveste pare asigurator, dar în cele din urmă generează durere și stagnare. când durerea devine mai mare decât frica de a schimba, atunci este momentul să renunțăm la poveste. 

Identificând motivațiile interioare. Povestea justifică perpetuarea trecutului

Salva vindecătoare a Arhetipului Vindecătorul, pe Roata Medicinei Șamanice, este „a spune povești”. Un adevărat Vindecător știe să spună povești. A împleti poveștile, cu scop curativ și de vindecare, este magic. Dar nu la acestea mă refer, nu la cele care ne inspiră și ne vitalizează, ci la cele care ne țin în băltire, în stagnare, cele care ne îngreunează ori de câte ori ne tot repetăm despre cele rele ce au fost și cât de greu a fost totul și ce mi s-a întâmplat mie și ce mi-a făcut mie mama…

Vezi tu acum în tine, fără să te judeci însă, de câte ori te-ai prezentat celorlalți cu povești precum ce copilărie nefericită am avut… am avut cancer… ce violent tată am avut… cât m-a batjocorit mama…

Ce mai contează că tatăl violent a murit de vreo 30 de ani și tu acum ai 55 de ani. Ce mai contează că de mult ți-ai dat seama că mama ta nu te-a batjocorit niciodată doar că tu ai decupat așa într-o anumită situație din adolescență. Ce mai contează că sunt 10 ani de când nu mai ai cancer de sân. Sau spui asta doar ca oamenii să nu te judece că ai implanturi din alte motive? Sau vrei să te vadă precum o supraviețuitoare? Sigur nu ai vrut să te prezinți precum o victimă când ai spus că ai avut cancer… sau că mama te-a batjocorit… sau că tatăl tău a fost violent.

Pentru ce tot spui aceeași poveste, mereu și mereu? Care este scopul ei? O împărtășești pentru a-i învăța pe ceilalți din ea? Pentru a te conecta cu ceilalți? Pentru a-i inspira? Sau te agăți de ea din cu totul și cu totul alte motive?

Povestea cu mama care te-a batjocorit este doar pentru a-ți justifica sau a-ți găsi explicații, scuze, și nicidecum pentru a-i motiva pe ceilalți. În esență, povestea pe care o tot spui nu este deloc inspiratoare. Ba dimpotrivă. Doar îi trage în jos și pe ceilalți. Le dă apă la moară să își plângă de milă copila. Dar, da, dacă renunți la poveștile tale atunci cum vor mai știi ceilalți ceea ce vrei tu ca ei să știe despre tine? Sigur că îți înțeleg întrebarea: mă vor mai place oamenii dacă nu aud, mai întâi, povestea mea tristă, vor mai înțelege ei de ce sunt atât de nemulțumită pe cât sunt?

Dar cât de important este asta? Până la urmă, nu putem controla ceea ce gândesc ceilalți despre noi. Sunt aceste povești, aceste fire narative, tentative de a le modela opiniile celorlalți, sperând că ne protejează sau că ne fac mai plăcuți în ochii lor? Sau mai înțeleși și acceptați?

De cele mai multe ori, aceste tot rostite și răstălmăcite și înflorite povești, nu fac altceva decât să ne taie aripile, împiedicându-ne să ne aventurăm în lume, chiar așa vulnerabili cum suntem, să explorăm, să transformăm, să evoluăm. De ce preferăm să rămânem copila batjocorită de mama? Când, de fapt, știm de mult că nu a fost chiar așa.

Aceste povești ne mențin în zona de confort pentru că finalurile lor sunt, întotdeauna, predictibile. Știm ce se întâmplă, mereu și mereu, în povestea vieții pe care o tot spunem tuturor. Dar cum ar fi să ne dăm voie să ne rescriem povestea? Să alegem alte personaje? Să creăm un alt fir epic și, în felul aceasta, să ne dăm voie să ne eliberăm, să ne extindem….

Eliberarea poveștii este propria eliberare

După ce ne înțelegem mai bine poveștile și de ce ne tot agățăm de ele – cu toate parantezele și înfloriturile și fundițele și floricelele pe care le-am tot adăugat și cu toate glumele și anecdotele pe care le-am creat pe seama lor – putem vedea cum ele ne țin pe loc. Și dacă vrem, cu adevărat, să evoluăm, atunci e nevoie să le dăm drumul.

Provocarea constă în a recunoaște care sunt poveștile care ne țin în băltire, în micime, în minciună, și care sunt cele care ne vindecă, ne inspiră, ne motivează, ne ajută să creștem. Recunosc puterea de vindecare ce rezidă în curajul de a împărtăși o durere, o traumă, dar este foarte important să fim atenți cum, când și de ce ne tot spunem aceeași veche poveste. De fiecare dată, mai adăugând o mică, mare, paranteză.

Ce detalii includem când ne spunem poveștile? Ce detalii lăsăm la o parte? Ce decupaje facem pentru a ne face să arătăm mai bine, mai victime, mai curajoși… mai vinovați…  mai… Cât adevăr păstrăm? Ce alterăm din ce a fost? Cât ne aducem, de fapt, aminte cu adevărat?

Cu siguranță poveștile noastre ne țin pe loc și ne forțează să continuăm a ne crea credințe limitative. Și este doar responsabilitatea noastră să le dăm drumul, să ne eliberăm de ele, dacă vedem și simțim că ne țin în stagnare, în băltire, în micime. Este responsabilitatea noastră să le mulțumim, vechilor povești, și să emanăm recunoștință pentru tot ce ne-au adus, dar să ne luăm rămas bun de la ele. Chiar dacă ele nu dispar niciodată, le putem arhiva, nemaifolosindu-le acum, pe măsură ce facem pași pe calea evoluției noastre. Până vom putea da delete total. Ele nu dispar, evenimentele ce am trăit. Ceea ce putem schimba, însă, cu adevărat, este perspectiva din care le privim. Delete la vechile interpretări.

Poate că, într-o bună zi, vom mai spune aceste povești și altor persoane. Poate că le vom spune detașați și fără prea multe înflorituri ș paranteze, fără emoții și dramolete. Poate că vechile povești, arhivate acum, asupra cărora alegem perspective noi, le putem spune dintr-o nouă vibrație. O vibrație care să nu-l facă pe cel care ascultă să fugă mâncând pământul sau să vrea să ne evite pe viitor și nici să-l tragă în jos în vechile lui emoții și dramolete. Ci, dimpotrivă, cuvintele pe care le folosim pentru a ne spune de acum înainte povestea vieții să-l inspire și să-i crească vibrația.

Abia când încetăm să ne agățăm de vechile povești, abia atunci și ele încetează să ne definească. Își pierd puterea asupra noastră. Nu mai au forță să ne țină în micime, în umbră, în butaforie. Asumându-ne curajul, în ciuda fricii, de a da drumul acestor vechi povești, ne deschidem în fața inimaginabilelor potențiale. Ne eliberăm din propriile închisori, ne creăm noi căi ce ne conduc în călătorii la care nici nu am îndrăznit să visăm.

Magia devine posibilă și prin ea ne călăuzim singuri către transformarea la care am tot visat.

Elena Francisc-Țurcanu

ps. De aceste meditații ghidate care îți deschid porțile interioare către vindecare și cunoaștere de sine, te poți folosi pentru a te elibera de vechile povești. Fiecare din aceste meditații ghidate reprezintă un portal către transformare.

Niciun comentariu, adaugă primul comentariu


Adaugă un Comentariu

Newsletter

Abonează-te la newsletter și primești un cupon de reducere de 10% pentru prima ta comandă pe site-ul Călătoria Inimii