Privesc, intrată pentru a doua oară în micuța biserică, la pictura de deasupra Altarului. Îi pot vedea frumusețea, de data asta fără să simt că sunt îmbâcsită de praful trecutului. Trecutul lasă straturi grele de praf în privirile noastre. O trăiesc acum, pe măsură ce mă apropii de ea.
Porziuncola
Prima oară n-o trăisem, doar o văzusem,
dar conștiința îmi atinsese văzul și am putut vedea ceva ce, pe moment, nu am putut înțelege. Părea o recunoaștere, o reamintire dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu mi-am dat seama de asta, pe moment. Mi-am continuat pașii, cu intenția să înconjor bisericuța, însă tremurul lăuntric, pe care l-am confundat a fi doar curiozitatea să aflu mai multe despre pictură, m-a condus apoi către Călugărul ce părea a fi străjerul la intrarea în Porziuncola.
L-am întrebat despre pictură. A zâmbit mai întâi, auzindu-mi întrebarea, de parcă pentru asta era pus acolo și chiar această întrebare aștepta. Apoi s-a pus să-mi povestească, mai degrabă, și nicidecum să îmi explice sau să îmi răspundă sec la întrebare, cum eu mă așteptam. Iar vorbele lui, izvorâte din inimă și curse în afară prin fereastra sufletului său, au crăpat în mine ceva ce nici nu eram conștientă că zăcea închis. Ferecat poate de sute de ani. Tremurul, început cu puțin înainte, s-a accentuat și pe măsură ce el continua să îmi vorbească, privindu-mă cu ochi senini și calzi, ceea ce inițial doar se crăpase înlăuntrul meu acum părea că explodează.
Corpul a început să-mi tremure și mai tare și lacrimi din străfunduri nebănuite s-au pornit. Zidurile catedralei dispăreau. Puteam vedea doar mica bisericuță Porziuncola, în mijlocul văii, ca în urmă cu 800 de ani. Îmi venea să strig să se audă în toată valea dar nodul din gât mă sugruma. Sorella me devo andare, mi-a spus Călugărul. Vorbele lui m-au readus în acel moment prezent. Zidurile catedralei s-au recompus rapid forțându-mi privirea să se readune de peste dealuri, unde se întinsese. Me devo andare, sorella. Și a plecat, cu pași mai iuți decât credeam că sunt permiși în catedrală, nebănuind că am putut vedea și lacrimile lui și c-am simțit că nu mie mi-a vorbit, ci inimii mele.
Deschiderea ce o simțeam continua să aducă la suprafață lacrimi și un tremurat care aproape că-mi secera picioarele.
Pictură Porziuncola
Acum – că am intrat din nou în sacra bisericuță aflată în inima celei mari, Santa Maria degli Angeli, care o conține – nu mai pot gândi nimic despre pictură. Culori. Simboluri. Ce înseamnă? Cine este în susul picturii și cine este în josul ei. De ce ea are veșmântul negru și nu altă culoare? Ce reprezintă aia sau ailaltă? Gândire pură. De data asta nu mai pot gândi nimic, așa cum făcusem prima oară.
Când gândesc nu este iubire și nici încredere. Și nici simțire.
Nimic din toate acestea acum. Fără gânduri – intrată pentru a doua oară în locul sacru unde a început totul pentru Sfântul Francisc – doar inimă deschisă. Pictura… acum doar o trăiam precum un portal către un trecut cu care puteam, în sfârșit, face pace. PACE. Conștientizez abia acum ce înseamnă pentru mine Il donno della indulgenza. A ierta schimbă, îmi schimbă întreaga poveste. Iertând, creez o oază de pace în deșertul poveștii mele de durere pe care, în mod evident doar am îngropat-o mai adânc. Oricât de mult am crezut că „am lucrat” și „am vindecat”.
În Porziuncola am trăit inima, și iubirea, și iertarea, și reconcilierea, și frumusețea, și pacea, pășind afară din închisoarea minții și simțind libertatea din mijlocul văii în care se afla acest loc sacru și mistic. Am trăit sentimentul că am puterea de a urca muntele meu interior, acceptând darul iertării.
La Porziuncola am putut simți și trăi necuprinderea din mine însămi.
Acea trăire, abia acum îmi dau seama, avea să fie o pregătire pentru acum. Pentru ce trăiesc acum. Dumnezeu nu este nicăieri decât înlăuntrul meu. EL este centrul vieții și al conștiinței. Și dacă este în mine atunci cum să nu îmi fac corpul cel mai frumos Templu? Și cum inima ne este Altarul fie s-o păstrăm deschisă așa cum poarta sfântă este mereu deschisă la Porziuncola.
Iar în aceste vremuri fără precedent (în această viață), altarul nostru lăuntric ne este virusat prin corona virusul ce a cuprins și inima colectivă a umanității.
Nessuno si salva da solo, nessuno si salva da solo, a spus Papa Francisc, în seara aceasta, în a sa sfântă Urbi et Orbi, Binecuvântări. Piazza San Pietro, goală. Și nu din cauza ploii…
Suntem toți în aceeași barcă, a mai spus Papa Francisc, în marea furtună care ne expune vulnerabilitățile și false certitudini pe care ne-am construit programele zilnice în tentativa de a ne anestezia. Ceea ce este cel mai important acum este să ne aducem aminte de umanitatea noastră și de … a fi împreună.
Am înțeles, încă o dată, că Dumnezeu nu ne pedepsește, cu această (așa zisă) pandemie. Că nu este nevoie să urlăm la el că ne-a uitat. Suntem, de fapt, față în față cu propria noastră judecată de sine. Și mai precis, suntem puși în fața unei uriașe alegeri: ce păstrăm și ce lăsăm?
Ce schimbăm, cu adevărat înlăuntrul nostru?
Ce este necesar în viața noastră și ce este doar umplutură, butaforie, falsitate?
Da, puterea lui Dumnezeu rezidă în bunătatea lui chiar și atunci când ne oferă ceea ce noi percepem a fi o „pedeapsă” din partea sa.
DA, fie să ne păstrăm inimile deschise și să creăm spațiu pentru creativitate împreună. Și chiar în mijlocul acestei izolări, când ne este dor de tandrețe și de îmbrățișări, să ne amintim că nu suntem niciodată singuri.
AmmaRa
Nu este nici un comentariu încă, fii tu primul.