Dumnezeu sau ego

Tot ceea ce credem că știm, s-a sfârșit

Tot ceea ce știm ne-a fost spus. Am fost învățați. Întreaga noastră educație este o modelare Minții în forma ei cea mai rudimentară, gândirea.

Astfel, nimic din ceea ce știm nu este al nostru. Este o modelare a ființei noastre de către ceilalți, o șlefuire a ceea ce suntem în profunzimea noastră, pentru a ne potrivi sistemelor și rosturilor acestei lumi. Suntem foarte mândri de știința noastră, fără să ne dăm seama că ne fudulim cu prizonieratul nostru conceptual. De fapt, suntem pregătiți necontenit să devenim o rotiță în marele mecanism al acestei lumi. Orice poziție am dori să ocupăm în structurile lumii, e nevoie să gândim conform normei.

Tradiția, grădinițele, școlile, universitățile, doctoratele care constituie autoritățile științei, toate sunt despre gândirea pe care în Școala Maestrului Interior o numim ”liniară”.

Liniară pentru că este alcătuită din vectori de Atenție. Atunci când ne gândim ”la” ceva, creăm un vector de Atenție către acel ceva, oriunde s-ar afla: în trecut sau în viitor, în interiorul sau în exteriorul corpului, în înalturi sau în adâncimile conștiinței noastre. Atenția noastră aleargă vectorial de la un subiect la altul, de la o dimensiune la alta a existenței, creând în cele din urmă o experiență labirintică.

Labirintică pentru că nu are Centru. Am uitat natura noastră profundă, asemenea Sursei din care am fost născuți. Rătăcim printre formele acestei lumi, singurele pe care le putem percepe, căci gândirea liniară se raportează la orice subiect din perspectiva formelor. Vede orice lucru și orice ființă din exterior.

Rana separării

Astfel, gândirea liniară creează separare față de Întreg. Identitatea separată, singuratică, înfricoșată și agresivă, care încearcă la nesfârșit să obțină prin forță sau prin manipulare ceea ce crede că nu are, se cheamă ego. Nu este conștientă că are totul pentru că felul în care se raportează la acest Tot este întemeiat în ruptură.

Gândind despre lucruri, oameni, situații, existență, Dumnezeu, ne plasăm în exteriorul oricărui obiect al gândirii. Credem că gândind despre lucruri, înțelegem lumea și existența. Dar este o iluzie, căci plasându-ne în exteriorul oricărui lucru ni-l înstrăinăm. Facem din el o informație adică.

Gândirea liniară creează de-asemeni timp.  

Căci orice informație despre orice lucru, ființă sau situație, se referă la un moment din trecut care nu mai există acum. De aceea, gândind necontenit, suntem permanent într-o lume a umbrelor, iar momentul prezent ne scapă. Lumea formei, la care se raportează necontenit gândirea liniară, este va să zică trecutul.

Trăim în trecut și încercăm necontenit să aproximăm un viitor, fără să ne dăm seama că astfel creăm o experiență a vieții repetitivă. Pentru ego, viitorul este mereu un trecut reinterpretat. Toate eforturile sale sunt pentru a păstra această buclă și pentru ca iluzia existenței sale să persiste.

Aceasta iluzia, maya, lumea umbrelor, a trecutului, a formei, a neputinței de a simți Adevărul clipei.

A ști totul despre nimic

Aceasta este lumea în care suntem antrenați, pregătiți și dacă este nevoie obligați să trăim, pentru care suntem educați și care conduce la o fractură față de lumea noastră interioară, față de adevărata noastră natură și față de Adevăr.

Ajungem să știm totul despre nimic căci rupți fiind de moment, de Adevăr, de Viața care curge pe lângă noi, ratăm Cunoașterea.

A ști este întotdeauna despre trecut.

A Cunoaște este posibil doar în Prezență, în moment, în flux, imersați în conștiența vieții, simțind.

Atât de profundă poate fi această fractură interioară a Atenției, energia sacră, creatoare, în expresia ei umană, încât deși facem parte din Viață, din Întreg, din Divinitatea omniprezentă din care curge totul necontenit, noi nu o mai percepem. Ne trezim complet rupți va să zică de Adevăr.
Și atunci începem să-l căutăm.

Adevărul este sfârșitul lui ego

Căutându-l însă de la nivelul gândirii liniare, nu-l vom găsi niciodată, deși călcăm pe el, îl privim în ochi în fiecare zi, în respirăm și îl mâncăm, nu-l putem percepe. Căci toate acestea le privim din exteriorul lor și doar… gândim despre ele.

Dacă am fi conștienți că suntem una cu Pământul, cu Stelele și cu Aerul acestei planete, dacă am trăi deplin o întâlnire cu un om, o plantă sau un animal, dacă am fi deplin în actul de a respira, a mânca, a păși, atunci am primi Cunoașterea despre toate acestea.

A Cunoaște este o experiență.
A ști este un exercițiu de acumulare a unor fragmente de trecut pe marele hard disk al memoriei.

Cunoașterea aparține Minții.
A ști aparține gândirii liniare.

A gândi este instrumentul prin care creăm structura psihică numită ego. Atributul său fundamental este în esență sentimentul separării față de orice și o imensă singurătate. Din această singurătate se naște frica fundamentală față de ”exterior”. Ego este o graniță iluzorie iar frica, apărarea și atacul sunt consecințele sale naturale.

Trăim vieți întregi în astfel de structuri psihice însingurate, zguduite de emoții violente, de lupte nesfârșite și de experiențe labirintice, vieți în care căutăm Adevărul iar acesta pare să se îndepărteze mereu precum fata morgana.

Adevărul este neatins pentru ego. El doar pretinde că îl caută, dar găsirea lui l-ar spulbera. Și de aceea caută fără să vrea să-l găsească vreodată, căci găsirea ar fi sfârșitul său.

Iubirea, Frumusețea sau Pacea sunt deasemeni un sfârșit pentru ego

Același lucru se petrece cu trăirea Iubirii, a Frumuseții, a Păcii. Această identitate închisă pe care am construit-o din gânduri, numită ”eu”, întemeiată în separare, pretinde dintotdeauna că se află în căutarea Iubirii. Dar Iubirea ar fi de-asemeni sfârșitul său, căci Iubirea este unificare, iar el se teme de disoluție. Este incapabil să perceapă Frumusețea, pentru că aceasta derivă din perceperea conexiunii între toate ființele și lucrurile, și asta din nou l-ar distruge. Este incapabil să trăiască vreodată Pacea, pentru că întreaga sa ficțiune se întemeiază pe jocul dualităților despărțite prin granițe și aflate perpetuu în conflict.

Lumea în care trăim în aceste momente astrale ale Umanității, plină de tulburare și conflict, este opera noastră, aflați în această identitate ruptă de Întreg și de atributele sale. Iar acum a ajuns la capătul exprimării tuturor neputințelor sale. Crăpături mari au apărut în structurile acestei lumi tocmai pentru că sunt rupte de Pulsația universală a Întregului, și deci de Sursa existenței. Ego, rupt de Sursă prin propriile sale judecăți, nu are energie, și astfel ficțiunile sale sucombă însetate după Adevăr.

Resetarea

Ego, prin vocile sale colective, în mijlocul disoluției propriei sale realități, strigă: avem nevoie de o mare resetare. Este adevărat. Numai că această resetare nu este în puterile sale, căci este una cu sfârșitul său. De aceea, resetarea pe care o dorește ego nu este decât prelungirea separării și a sistemelor pe care le-a creat pentru a supraviețui. Adevărata resetare nu este o creație a gândirii liniare ce-l definește pe ego, ci este inevitabilă căci își are sursa în adevărul Întregului și reprezintă sfârșitul structurilor pe care ego dorește să le perpetueze. Disoluția acestor structuri face parte din pulsația universală a acestei Inimi cosmice în interiorul căreia se petrece întreaga experiență umană.

Această adevărată resetare se petrece la nivel personal și colectiv. Existența ne obligă să facem alegeri noi, să învățăm din felul în care ne-am modelat pe noi înșine și să abandonăm aroganta dar și impotenta construcție psihică numită ego, ale cărei consecințe le putem vedea pretutindeni, în deșerturile noastre lăuntrice, dar și în lumea pe care o proiectăm împrejurul nostru. Căci aspectul labirintic și întunecat al lumii pe care o percepem, zguduită de conflicte și crize, este proiecția perfectă a labirinturilor interioare. De aceea alegerile noastre personale sunt acelea care modelează lumea în care trăim.

Dincolo de gândirea liniară

Mult timp, Om a crezut că este gândirea sa, iar acum descoperă că gândirea, de care a fost atât de mândru, nu este altceva decât a extensie a Minții universale, o aplicație dezvoltată pe parcursul experienței sale în materie, care conține în sine o limitare. Aceea a separării de aceasta. Resetarea pe care o trăim nu se naște din gândirea liniară și nici din ego, care ar face orice să prelungească status qvo-ul propriei sale existențe. Resetarea pe care o trăiește Umanitatea se naște din Mintea universală și este inevitabilă. Ea mătură structurile născute din separare pentru a face loc unor noi structuri, expresia unui nou nivel de conștiență al Umanității.

Această disoluție a structurilor o putem simți înăuntrul nostru și în afara noastră. Forme vechi ale identităților pe care ni le-am asumat, conștient sau nu, se prăbușesc. Ele ies la suprafață în situații de viață, în relații și în creațiile noastre. Descoperim că moduri vechi de a fi, a relaționa și a acționa nu mai funcționează și conduc negreșit la crize. Dar aceste crize sunt oportunități pentru noi de a alege altfel decât am făcut-o în trecut și de a revizui întreaga noastră… operă, realizată de la nivelul lui ego.

Resetarea felului în care ne percepem pe noi înșine și lumea, trece printr-o criză de transformare. Dar partea din noi care vede o criză în această transformare, este exact aceea care se agață de structurile trecutului. Criza există doar pentru ego, cu alte cuvinte. Pentru Inima noastră, conectată dintotdeauna cu Adevărul, cu ritmurile universale ale Întregului, nu există nici o criză, ci doar a recuperare a adevăratei noastre Conștiențe.

Fiecare clipă în care ne temem, este o ofrandă adusă lui ego și suferinței.
Fiecare clipă de Încredere este o reconectare cu Adevărul și cu Sursa noastră.

Orice moment de separare, în care nu putem recunoaște că facem parte din ceva mai mare decât noi, este o prelungire a ”crizei” de transformare.
În schimb, fiecare clipă de Prezență, în care ne deschidem către  Adevăr, Iubire, Frumusețe și Pace, către Libertatea pe care o aduce reunificarea, este un impuls în conștiința întregii Umanități care conduce către vindecarea acestei fracturi interioare numite ego.

Aceasta este adevărata mare resetare

Ea nu are nici o dificultate, căci este a curge odată cu Existența și nimic nu este mai natural pentru Om decât curgerea odată cu Divinul din care s-a născut. Noi nu suntem formele pe care le-am creat de la nivelul structurii egotice, ci suntem Acela care are puterea de a crea aceste forme.
Dificultatea acestor vremuri, crizele care ard pretutindeni, înlăuntrul nostru și în afara noastră, în lumea creată de noi, este creată de rezistența noastră la schimbare și la caracterul ei inevitabil.

Încercăm să salvăm corabia creată de ego, să păstrăm aparențele unei ”normalități” care să ascundă, precum o scenografie într-un film, Adevărul pe care să irumpă în lumea noastră lăuntrică, în viețile noastre și în lumea noastră. Dar Adevărul nu poate fi oprit. Adevărul poate fi negat, ignorat – așa cum face ego, obturat, denaturat, dar nu poate fi ascuns, căci el este ceea  ce este, și nimic nu poate să schimbe acest lucru. 

În lumile noastre interioare, această încercare are aspectul gândirilor vechi cu care am fost impregnați și cu ajutorul cărora încercăm să reciclăm trecutul. Orice încercare de a relua vechile moduri de gândire, atitudine și emoție, de relaționare și creație, accentuează aspectul de criză al experienței vieții.

Aceeași frică, aceeași separare, aceleași relații proiective, aceeași neasumare a propriei realități, aceeași delegare a responsabilității propriilor noastre stări în exterior, conduce la același tip de situații. Și același lucru se petrece în lumea noastră, care este o proiecție a lumilor noastre interioare.

Marea resetare este una a paradigmei, adică a modului nostru de a privi realitatea

Lumea pe care am creat-o după chipul și asemănarea identității noastre, adică a lui ego, are toate atributele acestuia, iar suferința ei este suferința noastră, care ne-am ferecat în labirinturile trecutului. Este suferința pe care o produce ruptura față de Întreg, față de Adevăr, față de natura conectată a existenței pe care o numim Iubire, ruptura față propria noastră verticalitate și propria noastră natură.

Lumea în care trăim este basorelieful dinamic al lumii noastre interioare.
Toate sistemele acestei lumi nu ne pot proteja de neputința, de singurătatea, de lipsa de bunătate și frumusețe a lui ego. Pentru că sistemele sunt create de către ego, nu pentru a ne servi pe noi, creatorii săi, ci pentru a se perpetua pe sine.

Trăim într-o lume lipsită de conștiența divinității și a atributelor sale, pentru că este construită de această unică parte din noi care este străină Întregului. Iar resetarea la care suntem martori acum, nu este aceea despre care vorbesc reprezentații propriilor noastre umbre, ci resetarea inevitabilă a adevărului pe care îl validăm.

Ce vom valida în lumile noastre interioare și exterioare?
Întregul sau pulberea singuratică a lui ”eu”?
Pe Dumnezeu sau această identitate închisă, plină de frică și furie ca urmare a închiderii?

Ceea ce suntem noi în adâncul profund al ființei noastre este una cu Întregul. Suntem, cu adevărat, născuți din ceva preexistent și acest ceva face parte din noi în același fel în care noi facem parte din acest ceva. Nimic din toate lucrurile pe care le căutăm cu adevărat nu trebuie să le creăm noi. Ele există deja. E nevoie doar să ne deschidem pentru a trăi Adevărul, Iubirea și Frumusețea. Cele mai mari daruri au fost aici dintotdeauna, așteptând acest moment de rezoluție și recunoaștere a ceea ce suntem. E nevoie doar să deschidem ochii și primim ceea ce ne este dăruit dintotdeauna. E nevoie doar să recunoaștem ceea ce suntem și aceasta deschide toate porțile conștiinței noastre.

Acum, nimic nu este mai greu decât să menținem iluzia.
Și nimic nu este mai ușor decât să ne deschidem către Adevăr.

Agnis

PS. Aici este cea mai recentă dintre călătoriile interioare ghidate de Agnis. Ea te conduce la sursele lui ego. Tu ești acela care l-a creat. Doar tu îl poți îmbrățișa și dizolva. Face parte din transformarea prin care, mai devreme sau mai târziu trecem toți.