* Oceanul lumii cunoscute * Un instrument al Adevărului despre Sine *Frica ne conduce dincolo de orizont și dincolo de cine am crezut că suntem * Marginea lumii este marginea propriei identități. * Orice identitate este o poveste crezută * Frica e o poartă către Adevăr * Și singura cale spre Curaj * A fi în Prezent este a fi fără Poveste. * Aceia care au învățat să danseze cu Frica.
Uneori, această călătorie spirituală – în care m-am îmbarcat în mod conștient cu foarte mulți ani în urmă – se simte ca și cum aș fi în mijlocul oceanului, într-o mică bărcuță, vâslind disperată către țărmuri cunoscute. Nimic nu pare să mai fie „cunoscut”, în mijlocul furtunilor de pe ocean.
DA, Practica Prezenței îmi este de mare folos căci doar așa pot menține barca în echilibru. Însă, frica apare, oricât de multă practică a prezenței aș avea. Neîncrederea, de asemenea, apare și ea. Și nu doar în mijlocul furtunii ci chiar și când oceanul este liniștit. În liniștea oceanului, e suficient să mă uit la orizont și sentimentul că mă voi duce în hăul de la marginea lumii îmi produce frică. Asta-i o credință foarte veche. Cum că acolo, la orizont, se termină lumea.
Precum marii exploratori din vechime, mă simt atrasă de orizonturi îndepărtate, curiozitatea mă mână să tot descopăr ce este dincolo de tot ce am crezut că știu. Sunt atrasă, mă aventurez (cu încredere, zic eu) și, totuși, mă întreb dacă am curajul să privesc hăul în față și să mă arunc, lăsând în urmă tot ceea ce credem că sunt și știu.
Practica Prezenței, da, mereu mă ajută să fiu cu tot ce este, așa cum este. Cu gândurile care vin și pleacă. Cu situațiile care vin și pleacă, observându-mă cum le etichetez a fi plăcute sau neplăcute. Cu oamenii care, la fel, vin și pleacă, observându-mi tendința de a-i judeca e bun, mă iubește, e rău… mă rănește.
Practica Prezenței este cea căreia mi-am consacrat viața și este Calea mea, miezul practicii în călătoria mea spirituală. DA, entuziasm, curiozitate să explorez frontierele necunoscute … însă, dacă chiar vreau să merg dincolo de marginea lumii (sau ceea ce credeam a fi marginea lumii) trebuie să recunosc că, mai devreme sau mai târziu, e nevoie să mă confrunt cu frica.
Și astfel, dansând cu frica ajung mereu la o margine a lumii mele , care este și marginea propriei mele identități. A transcende este a merge dincolo de ceea ce am crezut că sunt și dincolo marginea lumii cea pe care o percepeam.
Prin „veche identitate” mă refer la vechea imagine de sine cu ale sale credințe și condiționări, la vechea poveste pe care mi-am tot spus-o în trecut, de-a lungul anilor, despre mine însămi. A transcende vechea identitate este despre a dizolva investiția emoțională pe care am pus-o în imaginea de sine și despre a renunța la atașamentul față de această poveste a mea.
Orice identitate este o poveste … crezută.
Frica, apare te miri când. Nu e nevoie de mari furtuni în mijlocul oceanului. Frica, face parte din a fi în viață și este ceva ce toți trăim. Frica – această reacție naturală- ne conduce întotdeauna, mai aproape de adevărul despre noi înșine. Cine suntem cu adevărat.
M-am angajat cândva, față de mine însămi, să rămân deschisă cu tot ce simt, indiferent cât de mare este frica. Observ ce forță are, chiar și când nu are niciun fundament și nicio urmă de adevăr. Când rămân în Prezență cu tot ce simt, fără să vreau să caut „țărmuri cunoscute”, lucrurile devin mai clare. Observ că uneori mai este vie și tendința de a mă închide și de a mă proteja, crezând că ceva din exterior îmi poate face rău. Însă, îmi readuc aminte, din ce în ce mai repede, că Atitudinea față de oricine și orice, deschisă, mă ajută să schimb felul în care experimentez această realitate acum.
Într-unul din retreat-urile noastre de Practica Prezenței, o distinsă doamnă ne spune la un moment dat: „am avut o revelație ce pe mine m-a cutremurat” – zice ea – „nu pot fi în pură prezență, în acest moment acum, și în același timp să continuu să-mi spun povestea plină cu regrete, resentimente, suferințe. Pare evident, pentru voi, îmi dau seama. Însă, eu abia acum înțeleg acest adevăr. Când sunt în prezență, pur și simplu, dispare vechea poveste despre cine am crezut că sunt și despre ce răutate mi-a făcut mie x y z … ”.
Acea revelație, pe care a avut-o atunci, a transformat-o complet pe distinsa doamnă. N-am mai văzut-o, o vreme. Apoi, la câțiva ani mai târziu, mi-a scris și mi-a împărtășit în ce mod (pentru unii, miraculos) și-a transformat întreaga viață. Mai ales una din relațiile ei care, la momentul când a avut acea revelație, era pe punctul să se termine.
DA, în momentul prezent aici și acum, suntem în Prezență, totul devine viu și proaspăt și crud. Chiar și durerea, chiar și frica.
De fapt, momentul prezent este cuprinde în el chiar acel orizont, acel hău, marginea lumii de care ne temem.
Toți trăim un fel de frică ce seamănă cu sentimentul că nu mai avem de ce a ne agăța, că ni s-a tras preșul de sub picioare, că nu mai avem rădăcini: atunci când trăim în Prezență.
Nu mai avem „rădăcini” în vechea poveste ce ne-am tot spus. Asta este ceva de bine, chiar dacă ne sperie. Însă, orice moment de pură Prezență, ne oferă „rădăcini profunde” în Adevăr, în claritate, în puterea noastră creatoare.
Expansiunea, sensibilitatea, vulnerabilitatea și luminozitatea ființei pe care le trăim când suntem în momentul prezent, toate împreună, ne ajută să ne simțim adevărata noastră putere creatoare.
Doar în acele momente, de Prezență, înțelegem mai adânc și mai clar, mai complet, ceea CE suntem cu adevărat.
Nimeni nu ne spune să nu mai fugim de frică, să ne ducem cât mai aproape de ea, s-o privim direct în față, să stăm cu ea și să dansăm cu ea.
Am fost învățați, mai degrabă, să îndulcim frica, să o pudrăm, să o negăm, să luăm repede o pastilă, doar, doar, dispare.
În momentul prezent, când îl trăim deplin, nu ne putem agăța de nimic cunoscut. Este, ceea ce este, acum, așa cum este. Fără fir epic, fără nicio poveste. Ne simțim dezrădăcinați din povestea cunoscută pe care ne-am tot spus-o și pare că ne prăbușim la marginea lumii.
Dar în același timp ne înrădăcinăm în ceva dincolo de noi.
Înțelesurile noastre devin mai profunde căci momentul prezent revelează sensibilitate ființei. Iar aceasta, sensibilitate este sursa puterii de a înțelege, de a primi, de a lăsa, de a dărui, de a ierta, de a iubi.
Cu mulți ani în urmă, când am pornit pe Calea Conștienței, Calea Maestrului Interior cum am numit-o apoi, aveam tot felul de idealuri și de așteptări. Încă mă mai surprindeam, uneori, căutând în afara mea răspunsuri, pe care știam că doar în mine le pot găsi. Și mă judecam aspru când mă prindeam că am tot felul de așteptări de la cei dragi. De pildă, ca ei să vadă această „Cale” precum o văd eu.
Mulți dintre ei mi-au spus: „e cea mai mare provocare să răspundem chemării tale”. Unii, însă, până la urmă au înțeles că „cea mai mare provocare” era, de fapt, cea mai mare binecuvântare. La fel și pentru mine. Am înțeles că cele mai mari provocări, din relațiile cele mai dragi inimii mele, s-au dovedit a fi, până la urmă, cele mai mari binecuvântări.
Am înțeles, de asemenea, într-un moment de mare cotitură, că răspunsul la „setea (mea) de întregire” este doar înlăuntrul meu. Și doar pentru mine. Nu este același răspuns pentru toată lumea. Sigur că asta mi-au spus-o, în diferite feluri de-a lungul anilor, mulți din maeștrii mei. Dar cine își crede profesorii, maeștri, cu adevărat?
Pentru a crede, în cele din urmă trebuie să trăim noi înșine Adevărul.
Cum putem dansa cu frica, fără să mai fugim de ea?
Cum putem să fim intimi cu frica, fără a-i permite să ne distrugă?
Cum o putem privi direct în ochi – nu pentru a rezolva, repede, ceva dureros, ci pentru a desface felul vechi de a vedea?
Când începem să facem asta, să nu mai fugim de frică, să o privim direct în ochi, să fim atât de intimi cu ea, încât să-i simțim răsuflarea, devenim tot mai dispuși să renunțăm la așteptări și la ce credeam că trebuie să fie într-un anumit fel. Renunțăm la a mai crede că oamenii (mai ales cei dragi) „trebuie” să se comporte într-un anumit fel. Fiecare este așa cum este.
Și … cum este omul în inima lui, aceea este el.
Dansând cu frica,topim orice urmă de aroganță și dizolvăm tendința de a controla.
Dansând cu frica nu mai este loc pentru așteptări de niciun fel și nici pentru idealuri – oricât de „spirituale” ar fi fost ele.
Toate gândurile dispar topite în actul de curaj în sine de a ne apropia de balaur.
Ceva ca o adâncă intuiție a Adevărului despre noi înșine, ne absoarbe.
Descoperirile pe care le-am făcut, de-a lungul anilor, prin Practica Prezenței, în nenumăratele noastre retreat- uri, în cele 12 ediții ale Scolii Maestrului Interior și în sesiunile de însoțire individuală, nu au nimic de a face cu acele idealuri cu care eu mă iluzionam în trecut, ci au mult mai mult de a face cu a-mi asuma curajul.. de a muri.
Da, chiar așa, curajul de a muri mereu și mereu din vechea identitate, curajul de a lăsa să moară vechile credințe.
A fi în momentul prezent, în pură Prezență, înseamnă a fi fără de poveste, înseamnă a avea curajul de a muri și astfel de a merge dincolo de marginea vechii mele lumi.
Fără reacție, fără așteptări, fără niciun „înseamnă că …”, fără a (mă) învinovăți, fără nicio luptă.
Doar având inima deschisă, în dansul meu cu frica.
Uneori, din străfundurile ființei mele iese un plâns ancestral. Am învățat să nu mă mai rețin ci doar să-i dau voie să fie. Nu e un plâns al disperării ci unul născut din Sensibilitatea și Luminozitatea a ceea CE SUNT Eu. Chiar dacă mai și uit, din când în când, ceea ce … eu sunt.
În plânsul meu, atunci când îi dau voie să fie deplin liber, plânge întreaga natură, plâng animalele, plânge pădurea, plâng plantele medicinale și plâng mulți oameni. Recunosc forța acestui plâns care spală separarea, alienarea, lupta și vechi modele de gândire. Un plâns la sfârșitul căruia rămâne doar recunoașterea: frica mă aduce, întotdeauna, mai aproape de Adevăr.
Dansând cu Frica, drama se topește.
Nimeni nu ne-a învățat să nu fugim de frică.
Nimeni nu ne-a spus că Frica este o poartă către noi înșine.
Foarte rar ne oprim și s-o privim direct în ochi. Mai degrabă am fost învățați s-o îndulcim oleacă, să ne anesteziem cu ceva sau să fugim în direcția opusă fricii. Ne-am antrenat să facem orice, doar să dispară frica. De mici am învățat să ne disociem, mai ales când simțeam frică. Iar acum, adulți fiind, tot ne crispăm, ne tensionăm, înghețăm chiar, la cel mai mic semn al fricii.
Ne e frică de… Frică.
Apoi ne judecăm pe noi înșine că nu am fost curajoși. Mai degrabă, compasiune față de copilul care am fost cândva și care are nevoie să fie învățat, cu bunătate și blândețe, că este în regulă să danseze cu frica sa. Că doar așa își poate simți curajul.
Abia apoi vine marea descoperire: frica este singura cale către curaj.
Chiar dacă nu suntem întotdeauna conștienți de asta, am certitudinea că cel mai tare doare atunci când ne furăm pe noi înșine de momentul prezent. Când nu mai suntem în centrul scenei teatrului vieții noastre ci alunecați printre decoruri. Ne rătăcim la periferia scenei, purtând măști și jucând în roluri vechi, iar frica este aceea care ne mână.
Uneori, însă nu avem unde fugi. Suntem țintuiți la marginea lumii și tot ce avem de făcut este să ne dăm voie să cădem în ceea ce credem că este hăul întunecat al momentului prezent și unde, de fapt, descoperim lumina cea mai profundă a Ființei care suntem.
Nu mai putem evada, nu mai putem îndulci ceea ce este, iar în spatele a ceea ce este găsim Adevărul despre noi înșine.
Când nu putem decât dansa cu Frica, Adevărul se revelează. A fost dintotdeauna Aici și Acum, ascuns în spatele decorurilor.
Când sunt în pură Prezență, pot vedea Adevărul și-l pot simți mai bine decât oricine. Nu mă mai pot păcăli. Nu mai pot închide ochii. Și, mai devreme sau mai târziu, ajung să înțeleg că oricât aș vrea să fac frica să dea mai bine, să arate mai drăguță și mai ușor de dus, ea tot mă conduce (uneori mai blând, alteori mai abrupt) la Adevăr despre mine însămi, pe care m-am hotărât să-l descopăr atunci când am pornit pe Calea… mea.
Așa că, te încurajez și pe tine, data viitoare când te întâlnești cu Frica, consideră-te un om norocos. E o poartă și singura cale spre Curaj.
Oamenii curajoși nu sunt cei care nu cunosc frica, ci aceia care au învățat, uneori în mod dureros să danseze cu ea.
Am descoperit că în dansul cu frica există și un truc. Acela de a continua, orice ar fi, chiar și atunci când totul pare că se zdruncină din temelii, chiar și atunci când nimic nu mai este ceea ce credeam că trebuie să fie, chiar și atunci când cei dragi nu mai pot merge pe Calea pe care credeam că vom merge împreună până la capăt. Ăsta-i „trucul”. A continua, orice ar fi, să cultiv CRED în Calea ce-am ales.
Iubire, compasiune, curaj, sunt cuvinte ce descriu ceva ce poate fi doar trăit direct. Oricât am vorbi despre Iubire, despre Compasiune, despre Curaj… până nu le trăim direct, rămân doar vorbe. Iar în dansul cu Frica, ajungem să le trăim din plin.
Curajul născut din dansul cu frica, mă conduce la ceea ce este viața atunci când las totul să intre în calcinare și urmez, cu încredere, Alchimia Vieții.
Iubirea de sine, născută și ea din dansul cu frica, îmi arată ceea ce EU SUNT… când las totul să se dizolve iar eu rămân înrădăcinată în momentul prezent.
Compasiune, nu pentru ceea ce am crezut că trebuie să fie în relațiile mele ci pentru ceea ce este acum … așa cum este.
(AmmaRa)
PS: Anul ce vine, aici pe Colina Lunii, Dansul Inimii este Dansând cu Frica.
Invitați sunt toți cei care au curajul să admită că, uneori, sunt fricoși. 🙂



Nu este nici un comentariu încă, fii tu primul.