Trecutul este doar un gând

Întotdeauna putem resemnifica trecutul, dacă înțelegem că nu suntem rezultatul trecutului nostru. Însă, de ce ne este greu să renunțăm la trecut? Pentru că ne este foarte greu să renunțăm la ce credem că suntem. Ne-ar fi mai ușor, dacă am știi că … trecutul este doar un gând.

Medităm, participăm la tot felul de retreat-uri, la workshop-uri și seminarii, ne rugăm, ținem post, practicăm o grămadă de tehnici. Mulți dintre noi facem multe din toate acestea. Și asta e de bine căci e nevoie de cât mai mulți oameni conștienți, în lumea în care trăim.

Însă, oricât de multe cărți sfinte am citi și oricât de multe ar fi retreat-urile la care am participa, se pare că acestea nu garantează întruparea definitivă a conștienței. Foarte mulți dintre noi ne împotmolim în aceeași … hai să-i spun: „greșeală”. Adică, punem prea mult accentul pe „lucrul psihologic”, ne spunem: „mai am mult de lucru cu mine …”. Ne ținem focusul pe acest „lucru cu noi înșine”, „mult lucru” cu ceea ce considerăm a fi „probleme psihologice”.

„AmmaRa, știi de ce îmi place să vin la tine? Pentru că nu te-am auzit rostind, niciodată, cuvântul „traumă”. Și este atât de folosit peste tot în jurul meu.”- mi-a spus o femeie, de curând, într-o sesiune individuală.

Nu spun că nu este nevoie să „lucrăm” cu „problemele psihologice” ci doar că nu este nevoie să ne ținem focusul atât de mult doar pe acestea. A lucra, la nesfârșit, cu „traumele” nu ne face mai sfinți și nici nu înseamnă că doar așa putem merge pe o cale spirituală. Poate ne face doar mai dependenți de nevoia de vindecare. Sau, poate, doar mai pre-ocupați de ce credem (sau ni se spune) că nu este în regulă cu noi înșine.

Și nici nu înseamnă că, fiind pe o „cale spirituală” (atât de multe conotații sunt puse acum și pe această sintagmă …), nu mai trebuie să-ți arăți vulnerabilitatea. Adică, să porți o mască … de om spiritual … ce ascunde, de fapt, o nesiguranță adânc înrădăcinată.

Din ce în ce mai mulți oameni au tendința acum de a se duce în trecut, de a începe să excaveze adâncimile psihicului pentru a găsi cauzele fricilor, ale nesiguranței și a dorinței de a se închide în fața vieții, de a muri, chiar. Însă … trecutul este doar un gând.

Și chiar dacă această privire întoarsă în trecut, această săpătură în profunzimile psihicului, poate conduce la o mai bună înțelegere de sine, tot nu ne face mai puțin vulnerabili, mai autentici și mai prezenți în momentul acum. De cele mai multe ori, acest „lucru psihologic”, mai mult ne îndepărtează de la o autentică intimitate cu viața trăită în acum, făcându-ne mult mai preocupați de sine decât înainte de a fi început demersul „lucrului” psihologic.

Ah, iar am spus asta, înseamnă că el o să se supere și o să-mi spună că proiectez.
El este oglinda perfectă …
Aaa, dacă el mi-a răspuns așa, înseamnă că nu mă ascultă cu atenție.
Dacă am zis așa, nu înseamnă, oare, că am preluat asta de la mama?
De ce simt această emoție atât de puternică de-mi sugrumă gâtul?
Oare nu este din cauză că …?
Ah, sigur mi se trage de pe lanțul trans-generațional …
Am Karma proastă …

Nu trebuie să ne culpabilizăm pentru această tendință către pre-ocuparea de sine ci doar să recunoaștem că ea este, mai degrabă, un obicei care a crescut din a noastră cultură mult prea psihologizată. Sute, dacă nu chiar mii și mii de psihologi, care ne spun, în fel și fel de moduri, că suntem toți distruși de „copilăria traumatică” pe care am avut-o, că avem toți „răni lăuntrice”, „copii interior răniți”, „mecanisme de supraviețuire” ce ne conduc viața … și că trebuie, neapărat, să ne vindecăm de toate acestea pentru ca, abia apoi, să putem fi fericiți și împliniți.

Nu spun nici că nu ar fi nevoie de vindecare și nici nu sugerez că nu ne ajută „lucrul psihologic cu noi înșine”. Mă consider un psiholog foarte bun și un terapeut excepțional, fără pic de modestie. Însă, chiar nu mai cred că e nevoie să tot excavăm, la nesfârșit, în „traumele” copilăriei și să le mai și înflorim ori de câte ori vorbim despre ele. Deci, nu pretind că nu avem nevoie de vindecare. Nici vorbă. Avem nevoie. Însă, mai degrabă, prin ceea ce împărtășesc acum, în această scriere, atenționez să nu rămânem dependenți de a tot căuta vindecarea undeva în afara noastră. Să nu hrănim acest „mai am mult de lucru cu mine …”.

Da, mulți dintre noi avem răni emoționale profunde și lucrul psihologic este de un imens ajutor. Și chiar și cei dintre noi ce ne considerăm mai așezați, mai bine integrați, mai „normali la cap” (mă rog, între noi fie vorba, mai mult de iluzionăm crezând că suntem „normali la cap”) … am putea beneficia, uneori, de o mai mare conștientizare ce vine atunci când ne uităm, cu o atitudine deschisă, cu sinceritate și fără de judecată, la umbrele noastre, la nevrozele și psihozele noastre. Și nu este nicio rușine dacă am avea chiar curajul să întindem o mână și să cerem, pentru o vreme, sprijin, călăuzire.

Însă, ceea ce vreau eu să subliniez aici este faptul că, poate, ar fi mai înțelept să renunțăm la această compulsie sau dependență de „a lucra problemele psihologice” și mai degrabă să ne angajăm direct într-o practică a prezenței.

La noi, în Călătoria Inimii, mai ales în Școala Maestrului Interior, Practica Prezenței, este coloana vertebrală a tot ceea ce facem.

A FI ACUM AICI CU CEEA CE ESTE AȘA CUM ESTE, fără să mai interpretez tot ce a zis, a făcut, n-a zis, n-a făcut, am spus, n-am spus …), fără să (mă) judec, fără să mă închid și să-mi doresc să mor = cel mai mare DAR pe care ni-l putem face.

Pentru mine, adevărata „cale spirituală” este cea care ne conduce la transformare, la evoluție,  nu la a tot excava trecutul și a-l tot recicla, ambalându-l în concepte psihologice sau chiar sfinte. Adevărata cale spirituală este către transformare și nu rămânerea într-o bălăcire, nesfârșită, în noroiul trecutului. Este despre a onora Viața și nu a chema moartea, ori de câte ori existența ne oferă ceva provocator.

Atunci când începem să practicăm, cu adevărat, Starea de Prezență, descoperim că avem acces (chiar și fără prea mult lucru psihologic) la acea parte din noi care este deja eliberată de limitările egotice și de toate traumele trecutului. Căci … trecutul este doar un gând  … iar în momentul prezent, acum, ceea ce a fost, nu mai există decât dacă re-activăm, prin gândire.

Pentru mine asta este cea mai rapidă cale spirituală – Practica Prezenței. Pură Prezență. ACUM. A FI ÎN ACUM. Nu înseamnă că nu m-au durut (chiar foarte tare) multe din al meu trecut. Nu înseamnă că sunt de acord cu tot ce am trăit. Înseamnă doar că, acum, accept ce a fost, așa cum a fost, și cultiv cât pot de mult Starea de Prezență. În acest moment, ACUM, descopăr acea parte din mine care nu a fost niciodată traumatizat sau rănită, acea parte din mine care nu suferă și nu (mai) are nevoie de vindecare, acea parte din mine care este întreagă, completă.

Această parte din mine, în momentul ACUM, are acces la Adevăr și la Iubire, la Frumusețe și la Pace, la Vitalitate și Creativitate, la Abundența vieții și la Bucuria de a trăi. A trăi, a fi, acum, aici, în acest trup ce este, pentru această viață, vehicul, templu, catedrală. Și când trăiesc, deplin, Pura Prezență, descopăr pasiunea pentru viață, descopăr iubirea pentru acest trup, descopăr îndrăzneală ce dizolvă îndoiala de a mă rosti, așa cum sunt. Descopăr că A FI, în momentul ACUM, contează mai mult decât a mă tot pre-ocupa de ce și de unde și cum. A FI în ACUM dizolvă dependența de a înțelege, de a tot scormoni, de a tot învinovăți, de a tot interpreta, de a tot judeca. În ACUM … trecutul este doar un gând.

Când pășim în această Stare de Prezență, de cele mai multe ori, ne simțim imediat conectați Viața, cu inima vieții, ne simțim energizați de impulsul de a evolua (fără niciun lucru psihologic axat pe veșnice excavări …)

Prin Dansul Inimii – Prezență în Mișcare , intru cel mai rapid în Starea de Prezență. Nu doar eu ci toți cei care participă. Este, pe de o parte, un fel de odihnă în Starea de Prezență, prin Mișcare, prin Dansul Inimii, și pe de altă parte, o revitalizare a întregului organism. Dansul Inimii – Prezență în Mișcare, este o relaxare pe toate nivelurile ființei, o liniștire a haosului mental, o reîntoarcere la BUCURIA VIEȚII.

Într-un mod aproape miraculos, ceea ce descoperim prin Practica Prezenței (indiferent în ce formă turnăm această practică) este că, pur și simplu, ne trezim, brusc, din somnul inconștienței și începem să acționăm din acest adevăr lăuntric aflat dincolo de toate problemele psihologice. În Starea de Prezență, blocajele noastre, durerile, complexele, judecățile, rănile, nevrozele, psihozele –  pe care până acum le credeam insolubile – par să se dizolve.

Nu, asta nu înseamnă că au dispărut pentru totdeauna. Ele pot fi reactivate oricând pășim din nou în perspectiva limitată, îngustă, a ego-ului. Și vom mai păși acolo, de o mie și una de ori. Și asta nu înseamnă nimic. Nu înseamnă că suntem proști sau nebuni sau că am făcut degeaba toate retreat-urile și formările. NU, nu înseamnă asta! Poate că înseamnă că doar ne dăm seama cât de dependenți suntem și de acest „înseamnă că …”

Pe calea spirituală (în orice formă ar fi aceasta), chiar dacă am făcut pași mari, nu este niciodată o idee prea bună să ne asumăm atitudinea: „gata, iată, am depășit, am „vindecat” orice ținea de al meu trecut. Nimic din al meu trecut nu mă mai poate atinge … Nimic din ce spune, face, nu spune/nu face ea/el nu mă mai poate atinge”. Fals! Ne semnăm singuri condamnarea la suferință dacă ne spunem asta. Mai degrabă, să abordăm atitudinea: asta nu înseamnă nimic (dacă a zis sau n-a zis, a făcut sau n-a făcut xyz) și să ne aducem aminte că: trecutul este doar un gând.

În loc să ne ascundem în spatele unor măști de ființe spirituale, mai degrabă fie să onorăm acest potențial uriaș pe care-l accesăm, acest sentiment profund în legătură cu: CE SUNT CU ADEVĂRAT, odată cu Practica Prezenței. Cu cât gustăm mai mult și cu mai multă poftă, cu mai multă devoțiune, din acest CE SUNT CU ADEVĂRAT, cu atât mai motivați suntem să nu mai alunecăm pe șleauri vechi de gândire și de comportament. Și chiar și dacă mai alunecăm, odată ce am simțit gustul a CE SUNT CU ADEVĂRAT, începem să ne smulgem de acolo mult mai rapid și să ne întoarcem în ACUM, fără a mai tot rumega, la nesfârșit, acest otrăvitor „înseamnă că … e degeaba, nu pot, nu sunt stare, mă detest pentru că iar am alunecat …

Pe măsură ce Practica Prezenței devine, cu adevărat, o practică zilnică, vechile noastre obiceiuri și „probleme psihologice” devin mai mici și ne interesează mult mai puțin să ne ținem focusul pe ele. Iar ele își pierd puterea asupra psihicului nostru căci descoperim, cu adevărat, MAGIA MOMENTULUI ACUM în care … trecutul este doar un gând.

Iar această „magie” este ceva greu de pus în cuvinte. Este de trăit. Atunci când ne aliniem cu Momentul ACUM, începem să descoperim adevăratul sens al eliberării din sufocanta încorsetare a ego.ului imatur. O libertate pentru care, de fapt, nu avem mult de lucru …

Poate începe chiar acum. Vrei să simți gustul acestei libertăți?

Du-ți chiar acum atenția în spațiul sacru al inimii, în adâncul pieptului, alege o atitudine deschisă, conectează-te cu respirația, o respirație atentă, conștientă, și recunoaște vibrația inconfundabilă a acestui adevăr:

trecutul meu e doar un gând… iar acum, acum, acum, e tot ce contează.

Nu mă mai pre-ocup de toate cele … aaaa… asta înseamnă că… aaaa… a spus, a făcut, n-a spus, n-a făcut … înseamnă că… aaaa… dacă mama nu mi-ar fi făcut x… dacă tata mi-ar fi zis… dacă …m-aș fi născut într-o altă familie…țară, cultură … înseamnă că aș fi fost…

RESPIR ÎN ACEST MOMENT ACUM.

Simte-ți inima și, respirând o respirație atentă, conștientă, emană recunoștință pentru acest prețios miracol numit VIAȚĂ! Sunt în viață, acum. Și acest moment, acum, e tot ce contează.

Fără pre-ocupări despre „probleme psihologice”. Când apar, doar lasă-le să curgă, fără a te mai pre-ocupa de ele. Doar lasă-le, fără a-ți mai ține atenția pe ele, încercând să le înțelegi, de unde vin, ce înseamnă, de ce și pentru ce … Când ele apar, doar respiră, o respirație conștientă și gustă textura momentului ACUM. Și du-ți atenția – această energie, sacră, creatoare – pe CE SUNT ȘI CE VREAU SĂ TRĂIESC ACUM.

Nu, nu este o șuntare spirituală. Nu, nu înseamnă că bagi sub preș nimic. Ci doar că te smulgi din dependența de a tot rumega și de excava și de înțelege. Iar acestea, fiecare în felul său și toate la un loc, te împiedică să intri total în ACUM.

În Starea de Prezență, în magia momentului ACUM, suntem fără pre-ocupări interminabile despre aceste probleme psihologice de care pare că toți am devenit dependenți.

Te invit să faci asta timp de o lună. Iată, de la această Lună Plină și până la următoarea Lună Plină, intru în Practica Prezenței. Adică, pentru început te invit la:

Renunț la  pre-ocuparea și dependența de „mai am mult de lucru cu mine …”, îmi resorb atenția (împrăștiată în mize mici, neimportante pentru transformarea mea), o duc în spațiul sacru al inimii, de o mie de ori pe zi dacă e nevoie, și de aici, din miezul ființei mele, îmi îndrept atenția către ceva ce este acordat cu CE SUNT ACUM. Nu ce am fost sau am crezut că sunt sau că trebuie să fiu. Ci CE SUNT ACUM. Nu mă mai pre-ocup de „traume” și excavări în al meu trecut. Știu, acum, că … trecutul este doar un gând. Respir, din spațiul sacru al inimii mele, ACUM, și simt cum, în felul acesta, întreaga mea perspectivă asupra trecutului (oricât de dureros a fost) se schimbă. ACUM. Și, schimbându-mi privirea și perspectiva asupra „problemelor psihologice”,  acestea se schimbă.

Te provoc să te arunci în această practică – Practica Prezenței. Îți garantez că merită, chiar dacă poate părea mai dificil la început. Însă, pe măsură ce practici cât mai multe momente de Prezență pe zi, descoperi că ai acces, mai repede decât ți-ai imaginat, la acea stare de A FI CE SUNT CU ADEVĂRAT. Prin practică, descoperi o profundă prezență și o claritate ce-ți arată că nu mai ai nevoie de dependența de „lucrul psihologic” ci, mai degrabă, o călăuzire către ACUM.

Și în magia momentului ACUM … trecutul este doar un gând.
AmmaRa