A șasea Primăvară

Primăvara arată chiar mai vie, mai proaspătă și mai strălucitoare, pe această nouă coală albă ce s-a așternut, azi noapte, aici, la noi. Chiar acum, când m-am așezat să scriu, încă mai ninge. Doar mă minunez, spălându-mi privirea în albul ce se așterne cu blândețe. Este ceea ce este și este perfect așa cum este. Nu las să intervină niciun „ar trebui să nu mai ningă”, niciun „a nins destul în iarna asta”. Mi-aș semna  singură condamnarea la suferință dacă aș hrăni orice formă de „ar trebui” sau „n-ar mai trebui”. Îmi permit doar să stau cu ceea ce este acum, recunoscătoare în fața existenței și cu respect față de natură. Mă simt binecuvântată și las emanația recunoștinței să curgă din a mea inimă și să intre în dansul fulgilor de nea.

Crengile Mestecenilor, ce până mai ieri ne-au oferit din Seva lor, încep acum a se înveli într-un verde crud și inocent care se potrivește mănușă cu albul nămeților pufoși. Fagii, Frasinii, Răchita, Stejarii, la fel și ei, se pregătesc, aparent în tăcere, să mă uimească sau, mai degrabă, să mă minuneze. Deși sunt conștientă de acest proces, uimită mi-s la început de fiecare primăvară de inocența începutului care promite noul. Grădinița mea de trandafiri a căpătat accente de roz închis. Găinile vecinilor cotcodăcesc mai bucuroase. Cocoșii, la fel, mai mândri și mai cu foc cântă. Iar Oskaricii mei (nume generic dat tuturor păsărelelor pe care, cu mare drag, le hrănim toată iarnă) sunt mai grozavi decât Filarmonica din Berlin sau din Viena. Chiar și Royal Orchestra Concertgebouw ar putea recunoaște acest adevăr dacă ar asculta, acum, Pițigoii, Grauri, Cintezele, Privighetorile …

Doamne, îmi vine să strig în gura mare: Recunoștință Natură. Recunoștință, viață.

Peste tot, de jur împrejurul meu, sezonul renașterii și al învierii, se petrece în multiple forme care și ele mă minunează. Poate că am luat-o razna de tot.  Mă minunez de toate cele. Sau să fie, oare, vârsta?

Crengile despuiate ale bătrânului Cireș sunt acum zburlite de noul verde. Păpădia se mândrește că este iar protagonistul salatelor noastre de Aprilie. Iar eu, din ce în ce mai des îmi spun, „habar nu am de multe din cele ce credeam că am habar”.

Poate că și tu simți o energia renașterii în trupul tău. Poate că și tu te mai oprești, din când în când, să te minunezi de frumusețea vreunei Magnolii sau de Cireșii înfloriți.

Eu simt că am acum mai multă energie și vitalitate, chiar dacă, la întoarcerea din călătoria inițiatică în Mexic-Guatemala (unde, în martie, am condus un grup de 12 femei) am curățat masiv sub forma unei răceli. Însă, noroc cu Seva de Mesteceni și cu retreat-ul de Detox. Îmi simt acum propria mea sevă, luminoasă și sensibilă, cum se ridică și se conectează cu toată această renaștere a naturii. Ciocănitorile, și cele negre moțate și cele verzi și tupeiste, par a fi înnebunite de nectarul din copaci. Bondarii au început să bâzâie, albinele își reiau în stăpânire plantele.  Certurile teritoriale din cuplurile de Florinte, la căsuța plină cu semințe de floarea soarelui, par a fi pline de eros. Intensitate pasională ce mă face doar să zâmbesc și să recunosc încrederea lor în existență. Nu faptul că se ceartă între ele, mă uimește, ci modul în care, apoi, imediat, se relaxează și își continuă ciripitul și crearea cuibului. Intensitate, tensiune (mă rog, așa o decodez eu) și apoi o mare relaxare. Și asta îmi aduce aminte de un mare adevăr pe care-l ca uităm: primul pas real în a cultiva intimitatea, în a ne bucura chiar și de sex, este să ne relaxăm. Nu se ne tensionăm. Nu să rămânem închiși în urma vreunei dispute. Relaxare.

Uneori, în unele dimineți, uit de relaxare și observ cum parcă mă tensionez chiar când aleg să beau cafea. Judecată. Mă aud spunându-mi: „nu ai băut cafea toată viața și acum… ai ajuns să beau aproape zilnic. Ești o dependentă!”  Și, iată, cum mă tensionez brusc. Din nou, acel nu ar trebui să ce produce tensiune și suferință. Nu mai este nicio relaxare și nicio bucurie, nu mai observ nici raza de soare care pică chiar pe ceașca de cafea, binecuvântând-o. Nu mai văd nici formele pe care le creează spuma cafelei și până decid să o beau, fără judecată, cafeaua s-a și răcit.

Relaxare. Cafeaua se bea în lentoare, la fel cum beau și ceaiul verde sau ceaiul de cimbrișor, de roiniță de rozmarin sau de vinețică. Relaxarea. Doar asta hrănește, cu adevărat, dimensiunea senzuală a ființei mele. Hrană este și pentru sensibilitatea și luminozitatea ființei mele, relaxarea. Mă simt total dezarmată când mă relaxez. Nu sunt destule arme în lume acum? Pentru ce aș rămâne și eu înarmată?

Este a 6 a primăvară de când locuim aici în acest loc sacru, al nostru ACASĂ. Aceste meleaguri mi-au fost dragi dintotdeauna. Din prima clipă când am pășit aici, am avut sentimentul că mă așteptau de-o veșnicie, și munții și dealurile și colina. Însă, abia acum, la această a 6 a primăvară împreună pot spune că eu și Colina Lunii ne odihnim, una în brațele celeilalte, într-o relație de uniune durabilă. Ne simțim și ne respectăm reciproc și ne hrănim cu recunoștință. Însă, dincolo de acest gânduri de: mulțumesc, recunoștință colină pare că este o altă vibrație a recunoștinței, una viscerală, pe care o simt mai ales acum la început de primăvara. O recunoștință pentru prețiosul miracol numit viață. Iar când recunosc minunea și măreția de a fi împreună în această viață cu această colină, cu această pădure, cu această lume (chiar și cu tot circul grotesc ce-l trăim la nivel global, politic și economic) am sentimentul că se așterne tăcerea în mine. Recunoștință. Comuniune. Aici. Acum. Renaștere întru iubire a ceea ce este așa cum este.

Colina este un învățător tăcut și răbdător mai ales atunci când mă confrunt cu straturi de condiționare ce țin de credințe cum că știu eu mai bine cum se face, cum să curăț buruienile, cât să curăț din ele, ce iau și ce las. Dorința să domin (așa zisele buruieni) mă face să mă cred eu mai deșteaptă.  Nici nu-mi dau seama, uneori, că mă lupt cu vântul care, foarte iscusit, devine mult mai puternic exact atunci când vreau să greblez Colina. Uit de acel eliberator habar nu am, când cred că „trebuie să …” elimin anumite buruieni. Multe din aceste „buruieni”, am învățat în timp, că sunt chiar delicioase și au proprietăți benefice uluitoare. Deci, cum să le elimin? Mă confrunt, așadar, de multe ori, cu st1raturi de condiționare veche, moștenită, și cu credințe despre control și separare, superioritate și … știu eu mai bine.

Ninge, încă. Reflectez, din nou, la aceste întrebări pe care le văd, într-un fel, oglindindu-se în nebunia și-n violența ce se petrec acum în lume: „Ce să distrug? Adică, ce să smulg, ce să curăț și ce să păstrez?”

Am învățat însă, de când locuim aici, și care îmi sunt eforturile ce conduc la reciprocitate, la împreună, la comuniune. Eforturi precum: a face compost, a face și a pune mulci, a curăța cu respect, a da înapoi – cu recunoștință – Mamei Pământ, păsărilor și animalelor pădurii.

Am învățat să cultiv răbdarea, ascultarea, respectul și să renunț la perfecționism. Mă acordez, mai ușor cu elementele, simțindu-le prezente înlăuntrul meu. Natura doar mi le oglindește. Roata medicinei shamanice este un instrument pe care-l folosesc ca și barometru al echilibrului meu. Iar procesul alchimic – care nu este altceva decât viața însăși – mă ajută să-mi aduc aminte de principiile fundamentale ale existenței. Acum, în atenția mea, foarte prezent este principiul pulsației. Totul vine, totul pleacă.

Simt rețeaua care conține totul dar care acum cerne fulgii cei de nea.

După acești ani de totală comuniune cu colina și cu pământul de aici, în loc să mă încăpățânez să plantez ce am văzut că nu crește aici și să continuu să sufăr sunt din ce în ce mai atentă să plantăm ce crește și devine foarte puternic. Mai îndrăznim, însă, și experimente ce țin de permacultură și asta mă bucură foarte mult. Natura mă învață să am încredere.

Zilele trecute, curățam bătrâna tufă de Iasomie, întrebându-mă oare câți ani are, când

vântul s-a întețit aducând norii ce anunțau zăpada. Am refuzat să validez ceea ce simțeam căci gândul „nu ar trebui să mai ningă” a apărut rapid. Dacă aș putea renunța total la acest „nu ar trebui”, aș elimina sursa suferinței. Observ acum cum am formulat „dacă aș putea”. Deci, subtil, îmi confirm cum că nu am încredere că pot.

Pot? Da, chiar pot să fiu atentă, să dizolv, ori de câte ori se inserează un „ar trebui să… ” sau „nu ar trebui să…”

Ca de exemplu, nu ar trebui să mai vină cârtițele chiar aici unde vreau eu să plantez acest Arțar roșu.

În loc să sper că nu vor mai fi cârtițe, decid să le fiu recunoscătoare căci pot folosi din pământul pe care scot ele în ale lor mușuroaie și pot găsi un alt loc pentru al meu mult prea dorit Arțar roșu. Poate că nu pot opri „prădătorii” și nici să mă „înarmez” împotriva lor nu merită. Însă, ține de mine să fac tot ce pot pentru a proteja ceea ce iubesc.

Mama pământ… e marele guru… generoasă, răbdătoare, conținătoare  iubitoare

Anumite buruieni se comportă cam abuziv după umila mea părere, iar întâlnirea mea cu dumnealor o simt, uneori, ca și când m-aș uita la știri. Acel sentiment copleșitor aproape cum că nu voi putea face nimic, cu eforturile mele modeste, în fața abuzului pe eu percep că-l au asupra unor plăntuțe. Îmi vine, de multe ori, să renunț la tot acest „grădinărit” într-un loc unde forța „buruienilor” este uriașă. Parcă mi-am asumat o sarcină, pur și simplu, mult prea mare (fără de speranțe, zice mintea logică și rațională) să mă pun cu „buruienile” de pe aici.

Însă, știu că nu îmi pot părăsi gradina de trandafiri și spațiile pe care le-am amenajat, cu plante, flori, arbuști și pomi fructiferi ce împrospătează vechea livadă. Deci, să renunț nu este o opțiune pentru mine. Așa că, mă recentrez și respir, păstrându-mi focusul pe ce vreau, cu adevărat, să crească. Poate că tot ce pot face este să o iau încet, cu răbdare și cu totală încredere.

Încă ninge, deși mult mai încet. Focul în sobița ce arată precum o navă spațială, trosnește și mirosul de prun uscat se împrăștie în toată casa.

Da, multe sunt cele ce prin „gradina” noastră țipă după atenția mea. Nu le pot face, însă, pe toate și sunt conștientă de asta. Așa că, în loc să mă iluzionez că pot face totul, mă focusez pe aici, bucățica asta – acum. Precum am făcut cu tufa de Iasomie, în urmă cu două zile. Deși, la final, părea un progres foarte mic, totuși, a fost măsurabil. Și asta mi-a adus satisfacție deși m-a făcut și să înțeleg că încă mai sunt agățată, uneori, de rezultate care „se văd”. Nu m-am judecat pentru asta, ba chiar m-a inspirat să continuu cu această tactică: „aici, acum, atenție totală doar pe bucățica asta”.

Cum pot lua o decizie „obiectivă” în privința a ceea ce păstrez și ce consider inutil sau chiar dăunător? Ce încurajez să crească și ce smulg?  Ce salvez de „invazie” și ce distrug? Greu să fiu obiectivă în toată această subiectivitate. Unde este, chiar acum, al meu sacru „habar nu am”?

Mă opresc și doar respir. Sunt conștientă de faptul că această micro lume a mea, pe care o petrec grădinărind în natură, îmi oglindește marele circ grotesc de la nivel global. Deciziile, despre cine e demn să trăiască și cine nu, sunt luate de așa ziși lideri infantili, capricioși, nemiloși, inumani. Și iată cum, din nou, am emis judecăți. Păi, cum, nu ăsta este adevărul? Nu asta sunt? Niște tirani, însetați de putere manipulatoare și lipsiți de umanitate. Dar ce e nou sub Soare? Nu au fost mereu, de-a lungul umanității? Mă întreb, din nou, ce pot eu să fac în toată această nebunie violentă?

Cum ce? Prind buruiana, o sugrum și o smulg. Când o arunc pe grămada ce crește rapid, simt un soi de satisfacție. Mă uit la pământul care, acolo de unde am smuls-o, este moale și respiră. Parcă îmi crește dopamina. Joc teatru acum. Căci, în realitate, pentru mine, de cele mai multe ori, nu este deloc așa. Adevărul este că mi-e greu să distrug chiar și cele mai afurisite „buruieni”. Și că mă pornesc, în acest demers ucigaș, este și cu vinovăție că, totuși, „ar trebui să le smulg” dar și cu frustrare și nemulțumire (cum că nu reușesc, că e degeaba, că e prea mult și că nu merită tot acest efort…). O frustrare epuizantă pe care o simt ori de câte ori nu vreau să renunț, când cred eu că știu cum e „mai bine”. 

Hey, unde te-ai ascuns din nou al meu sacru „habar nu am”?. Uneori, resimt puternic inutilitatea efortului și chiar am sentimentul că buruienile își bat joc de mine. Parcă îmi mulțumesc că le ajut să crească și mai puternice. Îmi râd în nas, pur și simplu.

Iată cum îmi creez eu singură propriul meu circ grotesc lăuntric tot chinuindu-mă să cred că pot face o diferență, o schimbare, măsurabilă.

Păi, într-un fel, chiar pot. Însă, nu chiar întotdeauna îmi este ușor să decid ce țin să crească și ce distrug.

Despre ce democrație să mai fie vorba aici în gradina mea? Ce pace când în mine sunt aceste dialoguri despre ce sugrum, ce sufoc, ce smulg, ce distrug?

Respir, din nou. Centru. Adică, îmi întorc atenția înapoi în centrul ființei. Am decis să am anumite plante și tufe și arbuști și flori și trandafiri. Deci, este responsabilitatea mea să spun NU la ceea ce le amenință. Aici din prima clipă am simțit că este locul unde frumusețea vindecă. Și atunci, când am rostit asta, nu am zis: aici e locul unde dacă smulg aceste buruieni va fi frumos. Însă, ceea ce amenință frumusețea (așa cum aleg să o văd eu în gradina de trandafiri, pe mandala de plante medicinale și în jurul florilor plantate, gata – am decis, primește un NU ferm din partea mea.

Când am plantat toate aceste flori și toți acești trandafiri a fost o dovadă a credinței mele în ziua de mâine. Și ține de mine să cultiv această credință.

Nu pot spune că sunt un mare grădinar. E doar o pasiune și simt o mare iubire pentru flori și plante. În plus, de mică am visat să am o grădină cu mulți trandafiri la bătrânețe. Deci, e responsabilitatea mea să-mi hrănesc Visul și să-l mențin viu.
Habar nu am dacă și ție îți place să grădinărești însă, cu siguranță mai ai și tu sub unghii pământul credințelor vechi și limitative. Te întreb acum: tu cum contribui la a proteja ceea ce iubești? Cum plivești în inima ta? Ce fel de compost folosești în relațiile tale? Ce smulgi din creațiile tale pentru a face loc noului…? Ție de câte ori ți-a venit să strigi: „e degeaba” sau să crezi că „n-ai cu cine” sau să urli „nu-i corect”?

Ce fel de mâine cultivăm în grădinile inimilor noastre, dacă nu simțim și nu curățăm, conștient, acest ACUM? În grădina relațiilor noastre, ce considerăm buruiană, ce decidem să smulgem și ce păstrăm pentru a crește?

Cât de copleșitoare mi se pare că este această muncă uneori, chiar inutilă, și, totuși simt că merită să am o poziție în fața a ceea ce vreau să păstrez, să protejez, să cresc și să mențin viu. Acum știu că nu este despre buruieni și nici de el (soțul, șeful, prietenul, Dumnezeu sau ăl necurat), și nici despre ei, „liderii” lumii, ci despre propria mea încredere în mine, în a mea putere creatoare, și în acest anotimp acum.

Îl pot numi: Primăvară – anotimpul în care m-am născut (și când am făcut-o, am ieșit repede, în mai puțin de o oră. Se pare că am vrut să fiu aici, în această lume). Anotimpul renașterii, al învierii și al recunoștinței viscerale dincolo de orice obiect.

Apăi, cu toate cele ce au fost, sunt și vor mai fi, în viața mea, decid să hrănesc încrederea și să-mi dau voie să fiu, cultivând, cu smerenie, acest sacru „habar nu am” și protejându-mi, atât cât și cum pot, locul unde frumusețea vindecă.

Este frumusețe peste tot, de jur împrejurul meu. Dispare doar când mă pierd în a crede anumite gânduri, fără să le investighez. Cu buruieni sau nu, acest loc este „condamnat” la frumusețe. Acum, prin „loc”, mă refer nu doar la Colina Lunii, al nostru acasă, ci la lumea în care trăim și la Mama Pământ

Când am încredere în anotimpul în care mă aflu, adică în acest moment acum (că e vară sau e iarnă, că e toamnă sau o primăvară ca și-acum), îmi alimentez puterea feminină creatoare, pasiune, vitalitatea, renasc. Este învierea mea, fiece clipă de încredere.

Ninge, încă …

O iau ca pe o invitație la pauză. Pauza este sursa din care eu renasc.

Recunoștință,
AmmaRa