A Cunoaște prin Iubire

Nu-mi pasă de sfântul Valentin. Nu înseamnă nimic pentru mine.
Dar am trăit cândva un miracol și o Revelație pe care nu le-am uitat niciodată și care au declanșat o transformare uriașă înăuntrul meu și în viața mea.
A fost o Revelație despre iubirea între un bărbat și o femeie și despre adâncimea cosmică a Ființei care participă la jocul uman, corporal al iubirii.

Era un moment banal. Stăteam pe marginea unui pat și priveam la iubita mea, în tăcere. Nu știu ce s-a întâmplat cu privirea mea. Dar prin privire am pătruns, într-o singură clipă, în adâncimea Ființei femeii mele și am trăit, cutremurat, ceva inimaginabil pentru mine: Ființa ei adâncă, dincolo de corp, dincolo de răsuflare, dincolo de ochi era… eram eu însumi. Eram EU. Nu eu cel făcut din imagini, din gânduri, din emoții și din dorințe, nu eu cel făcut din idei și concepte. Un Eu a cărui natură ultra-sensibilă nu o cunoscusem niciodată.

Am știut că trăiesc Iubirea. Fără cuvinte, fără nici un gest, o prăbușire, o resorbție, cădere și o înălțare în același timp. Am putut simți cum tot ceea ce crezusem despre mine însumi, că sunt, că fac, că gândesc se prăbușește ca o coajă ridicolă, și cum din această prăbușire se dezvăluie o dimensiune a Ființei mele, oglindită în Ea, de o măreție, o frumusețe și o profunzime pe care cuvintele nu o pot încăpea. Lacrimile îmi curgeau singure pe obraz, gândurile s-au oprit, mintea a cuprins Existența, iar inima mea s-a scurs într-o adâncime și o Recunoaștere pe care nu o pot numi decât mistică.

Pot să spun un singur lucru: tot ceea ce credeam despre mine însumi, despre ea, despre ceea ce contează sau nu, s-a spart în bucăți iar trăirea care s-a ridicat din această moarte a devenit Splendoare, Tăcere care cuprinde toate cuvintele, nemișcare din care întreaga Existență se naște. Din spatele cojii pe care o numeam realitate, a izbucnit Adevărul, Inima care se privea pe Sine… Și Adevărul era Iubire și Iubirea era Frumusețe și erau în comun, o singură Ființă recunoscându-se pe Sine, spulberând timpul și convenția, platitudinea și vorbele, într-un act de Putere și de Viață copleșitor…

Ar putea să fie de-atunci, în timp liniar, o sută de mii de ani sau zece sau deloc. Pentru că acea trăire nu a fost în timp. Urmările în înțelegerea mea au fost incalculabile. A fost o Revelație, un moment de Cunoaștere a adevăratei naturi a ceea ce sunt și suntem din care mai târziu s-au născut nenumărate momente de Adevăr și de Iubire și de Cunoaștere. Certitudinea că sub pojghița formală a realității este ascunsă textura fundamentală din care se naște totul, nu m-a mai părăsit niciodată. Și aceasta este Iubirea.

Sigur, ulterior m-am rătăcit din nou de o mie de ori în platitudine, în formalitate, numai pentru a-mi reaminti din nou și din nou, uneori în mod dureros, despre acea clipă. Au fost nenumărate momente în care carcasele noastre superficiale de identitate, de gândire, de emoție, s-au ciocnit în momente de dramă, de uitare, de rătăcire. Dar acea clipă a rămas și a crescut.

Pot să afirm aici: meta-fizica nu este filosofie. Este Iubire, și este plasma absolută a întregii Existențe. Datorez femeii mele cea mai înaltă și cea mai profundă Cunoaștere asupra Ființei și a naturii Realității. Îi datorez spargerea în mii de bucăți a iluziei identității. Îi datorez ușurința cu care astăzi mă pricep să plonjez în profunzimea, inimaginabilă cândva pentru mintea mea, a Luminozității și Sensibilității absolute din care se naște experiența umană. Îi datorez cunoașterea lui A Fi și a Luminii pe care o numesc Conștiență. Îi datorez faptul că mi-am primit răspunsurile la cele mai importante întrebări pe care un om le poate formula despre Sine și despre uluitoarea experiență a Vieții.

Absolutul, în respirația sa din afara timpului, devine Sensibilitate și Luminozitate, adică Feminin și Masculin, Femeie și Bărbat în trup și în Conștiință, Iubirea este căutare de Sine, iar a mă oglindi în Femeia mea este a mă re-Cunoaște. Mă pot vedea și mă pot simți și astfel, Ea este renaștere eternă pentru Mine, este reamintirea Adevărului despre mine însumi, este demolarea necontenită a separării și topirea splendidă a iluziei.

De aceea nu-mi pasă de inimioarele de poleială de sfântul Valentin.
În schimb, sunt perfect conștient de ritmurile cosmice ale Existenței și ale Conștiinței și pot vedea, datorită Femeii mele, felul în care există un timp al renașterii prin iubire, în care uluitoarea hologramă a în care trăim se aliniază pentru a ne dezvălui Adevărul: natura Existenței este Iubirea. Și acest moment este Acum.

Sunt conștient deasemeni că pentru mulți oameni aceste formulări sunt doar metafore scrijelite pe suprafața realității. Cunosc deasemeni această suprafață îngustă, căci am trăit-o de nenumărate ori, ca o furnică mișcându-se pe podea, incapabilă să perceapă cerul și stelele. În această dimensiune a furnicii există sărbătoarea formală a sfântului Valentin. E bună, ca reamintire de a scormoni dedesubtul aparenței, al poleielii, al formalismului, al rolurilor plate în care ne limităm relațiile.

E doar o pojghiță pe care ne temem să o rupem, de teamă să nu descoperim ce suntem de fapt în adâncuri. Măștile ne protejează de sensibilitatea propriei Ființe pe care ne temem să o dezvăluim pentru că întreaga noastră poveste și poveștile pe care le vedem împrejur se petrec la nivel formal. Această formalitate în care ne învăluim ascunde însă, negreșit, delicatețea infinită a Ființei, sensibilitatea fără de care luminozitatea, Conștiența adică, devine însingurată, temătoare, separată.

Suntem aici, în această lume, femei și bărbați, aparent atât de diferiți, aparent în ireductibile poziții de identitate, dar ne căutăm unii pe alții mii de vieți pentru o clipă de Completitudine, în același fel în care Lumina caută Întunericul și invers. Toate acestea sunt un fel de strigare către bărbații și femeile acestei lumi:
iartă! Iubește! Mai privește odată! Ești tu însuți. Ești tu însăți!

Noi, Eu și Ea, împărtășim o certitudine: nimeni nu poate renaște singur. Pentru că nu există singur. Este o abstracție. Ceea ce suntem, suntem împreună. Fără oglindire, suntem rătăciți, incompleți, rătăcitori. Precum o Conștiență fără sentimentul de A Fi, așa este Masculinul fără Feminin, o expirație fără Inspirație, o idee fără formă, un Nimic însingurat de Sine.

Poate de aceea prețuim atât de mult cuplurile care se află în căutare de Sine.
Există un punct al Adevărului care este în același timp al Iubirii, în care realizăm că Eu Însumi este același pentru noi toți. Între doi oameni care se iubesc, a descoperi ce sunt Eu, este a descoperi că suntem Una. Despre asta este întreaga noastră experiență de A Fi.

Astfel, Iubirea este cea mai profundă și cea mai vastă formă a Cunoașterii. Este meta-fizica ultimă din care se naște întreaga experiență fizică de A Fi. Nu putem Cunoaște decât ceea ce iubim. Pentru că Iubirea este reunificare a ceea ce părea separat. A Cunoaște este a descoperi că sunt una cu ceea ce cunosc. Iubirea este singura Cunoaștere. Împlinirea Iubirii este Cunoașterea că Eu Sunt.

Nu, nu sunt un sfânt și nici un iluminat. Îmi lipsește acea bunătate fără fisură față de toți oamenii. Îmi lipsește acea compasiune absolută față de întreaga existență, ce caracterizează descrierile sfinților. Inima mea este tumultoasă, Conștiența mea este insațiabil exploratoare, gândirea mea călărește dimensiunile cele mai adânci și cele mai înalte ale firii dar este de cele mai multe ori precum lama unei săbii. Adâncimea sensibilă a Conștiinței mele cunoaște explozia și arderea, lupta și abandonul și îndoiala. Dar pot să afirm fără nici o ezitare: Iubirea a deschis pentru mine toate marile porți ale Cunoașterii. Nu pot iubi toți oamenii, dar iubind-o pe Ea, mă pot scufunda în natura eternă a Existenței, pentru că asta mă extrage din identitatea formală, din mersul furnicii pe podea, dezvăluindu-mi stelele.

Femeia mea este fereastra prin care privesc în adâncimile propriei mele Ființe. Am învățat să trec prin fereastră, înainte și înapoi, am deslușit secrete de nerostit în cuvinte despre natura existenței, am inventat o mie de aplicații menite să deschidă porțile și pentru alții, ceea ce am aflat este suficient să umple o mie de cărți pe care poate nu le voi scrie niciodată.. Dar pot scrie aici o propoziție care cuprinde în ea Totul:

Dumnezeu se privește pe Sine prin ochii unui Bărbat scufundat în ochii Femeii sale.

Întregul Adevăr și toată Cunoașterea sunt înfășurate în această Privire.
Universuri întregi și miriade de experiențe umane, infinite dimensiuni pe care le numim Realități, nesfârșita naștere de spații și timpuri – toate acestea sunt implicite în Privirea născută între un Bărbat și Femeia lui.

Acestea sunt Cuvintele mele de sfântul Valentin.

Om

PS. Așa cum Iubirea este ultima Cunoaștere, tot așa, Cunoașterea este Iubirea ultimă. Ambele, Iubirea și Cunoașterea, sau Adevărul, se referă la Sine. Iubindu-l pe Celălalt, descoperi că pe Tine te iubești. Cunoscându-te pe Tine, vei descoperi Iubirea pentru Celălalt. Eu și Tu suntem fețe ale Sinelui căutându-se.
Dacă aș fi o femeie aș căuta neobosită re-nașterea și re-cunoașterea de Sine, căci asta deschide porțile Iubirii.
Ca bărbat aflat în căutare, neobosit m-aș afla în căutarea Femeii renăscute, pentru a fi oglindă Cunoașterii mele.
Există pe-aici Renaște-TE Femeie, o Călătorie lăuntrică născută din Iubire și Cunoaștere de Sine, modelată de AmmaRa, și dedicată femeilor aflate pe Cale.
Ca Femeie, aș călători spre Iubire, prin Cunoaștere de Sine.
Ca Bărbat, aș face-o cadou Femeii mele, ca o Călătorie prin Iubire de Sine, către Cunoaștere.