O introspecție sub zăpadă

Așa a început 2026 pentru mine.

Am rămas singur în vârful unui deal înconjurat de păduri, la vreo mie de metri altitudine și a căzut cam un metru de zăpadă, acoperind totul. S-a lăsat tăcerea. Curentul electric s-a oprit, internetul s-a evaporat, viscolul a șters alb orice distorsiune. Lumea a dispărut și a rămas o alveolă aseptică în care fiecare gând reverberează nepotrivit, precum a vorbi la telefon într-o catedrală. Mi-am găsit lucruri de făcut în tăcere. Am săpat cărări în zăpadă, am hrănit păsărele cu tone de semințe de floarea soarelui, am ținut focul aprins în multe locuri iar cu dulăii m-am înțeles fără cuvinte.

2026 a început cu o pauză. Nu există întâmplări. Doar Creație. Această experiență de a fi, în corp, în lume, în zăpadă, în materie este o Creație. Și orice – dar absolut orice Creație care-și merită majuscula, începe cu o pauză, o resorbție, o adâncire. Mi-am amintit un moment din Școala Maestrului Interior XI de anul trecut, și pe mine însumi rostind aceste cuvinte: ”dacă nu există pauza, momentul de adâncire, de tăcere, atunci nu este o Creație, ci o prelungire a unor gânduri și stări anterioare, este o reinterpretare a trecutului. Creația se naște din tăcere, din nimic, este Intuiție și devine posibilă numai la capătul unei Inspirații.”

Și acum iată-mă în mijlocul zăpezii, la începutul unui an dedicat Creației, într-o pauză pe care nu am cerut-o, dar pe care am primit-o. Un moment de reflexie, de introspecție, de nemișcare din care ar trebui să se nască un gând nou, un gest nou, o cale nouă.

Iată ce am descoperit. În primul rând neliniștea minții mele ruptă de canalele sale obișnuite, orientată către exterior. Voiam vești despre intervenția americanilor în Venezuela și arestarea lui Maduro. Voiam să știu ce vor spune europenii despre mizeria asta care-l dezvăluie pe Trump identic cu Putin. Voiam să știu apoi ce se întâmplă în Ucraina, în Iran și în Gaza. Mi-am dat seama cât de multă Atenție, adică energie sacră creatoare se scurge în valuri către dimensiunea globală a scenei pe care se petrece experiența vieții mele. Dar mai mult decât atât: nu numai că Atenția mea este în afară de prea multe ori, dar procesul în care este implicată mintea mea este unul întemeiat pe judecată, pe polaritate, pe conflict.

O primă revelație: spectacolul lumii este polaritate și este o ispită pentru a continua la nesfârșit jocul exterior al judecăților și al conflictului. Trump este la fel cu Maduro, Netanyahu la fel cu Xi și cu Putin, lumea este la fel cum a fost întotdeauna, rezultanta lumilor noastre interioare conjugate. Privind în exterior la conflicte, injustiție și crize de toate felurile, devin orb față de conflictele lumii mele interioare, uit că marele spectacol al lumii este proiecție colectivă a… noastră, a mea…

Și mai mult decât atât, ocupat să-mi hrănesc mintea cu judecăți de valoare, nimic NOU nu poate să survină în experiența mea în mijlocul lumii, pentru că nu mai sunt conștient de pulsația principiului creator care-mi modelează fiecare gest și fiecare respirație. Într-o clipă, am înțeles că aceeași capcană este activă în orice clipă evaluez ceea ce fac ceilalți, ce spun, sau atunci când evaluez critic situații: în astfel de clipe nu creez nimic nou, ci prelungesc o lume veche, contribuind la validarea  și supraviețuirea ei.

Este valabil în orice relație și situație din viața mea.
Nu realitatea pe care o percep este problematică, ci felul în care aleg să răspund oricărei realități. A privi constant scena vieții din perspectiva polarităților – bine-rău, corect-incorect, potrivit-nepotrivit- este o capcană pentru că în felul acesta nu mai sunt creatorul experienței, și folosesc energia creatoare a Atenției mele pentru a adăuga straturi de identitate situațiilor și evenimentelor așa cum sunt.

Bravo. Într-un fel știam aceste lucruri, dar dacă această pauză acoperită cu un metru de zăpadă și tăcere există, realitatea mă servește și îmi arată unul dintre punctele esențiale pentru mine și poate pentru mulți, față de acest an care se anunță extraordinar: pentru a crea cu adevărat, pentru a remodela experiența vieții în modurile pe care le doresc am nevoie de pauze, de refresh alb, de reconectare cu adâncimea ființei mele, și de… deconectare de la gândirea sistemic-critică asupra experienței.

Experiența vieții nu poate fi transformată dacă nu este privită din punctul zero, de echilibru, de tăcere, de nemișcare al Ființei. Pentru a putea expira un gest nou, o acțiune nouă, o idee nouă, pentru a aduce ceva nou într-o relație care contează pentru mine, sau în orice altă configurație de experiență ce face parte din viața mea, am nevoie de pauza de la capătul unei Inspirații. Altfel, nimic nou nu este posibil, voi străbate aceleași căi și mă voi rătăci în aceleași labirinturi.

În adâncul acestei introspecții sub zăpadă, am putut vedea cum perspectiva liniară asupra existenței, la baza căreia stă gândirea de tip vector/judecată, este în sine capcana, este o tendință, o obișnuință, un mod de a fi, o inerție… și, de fapt, oportunitatea unei resetări. Nici o Creație cu adevărat nouă nu este posibilă câtă vreme privim din aceeași perspectivă.

Am mers mai adânc: în esență, vechea perspectivă, inerțială, educată, consolidată de tot ceea ce am trăit vreodată, spune că experiența vieții se petrece într-un cadru obiectiv, separat, independent. Evenimentele lumii, dar și ale propriei vieți, urmează o cale predefinită și nu putem face nimic pentru a schimba Lumea sau chiar cadrul fix al propriei vieți. Este acest lucru adevărat? Sau mai degrabă inerția este interioară, de poziționare, de conservare a unor stări ?

Cum aș putea să modific starea mea interioară dacă energia sacră a Atenției este călătoare, lipită de evenimentele Lumii? Există un mod de a fi în Prezență în care modelarea interioară a stărilor alcătuite din gândire și emoție să fie posibilă și în același timp să rămân deschis percepțiilor care mă conectează cu evenimentele lumii? Cu alte cuvinte, întrebarea sună așa: cum pot eu să fiu bine într-o lume în care lucrurile nu sunt bine ? Cum pot eu să fiu liniștit, creativ, zâmbitor și în pace dacă ceilalți oameni care fac parte din viața mea sunt … așa și pe dincolo?

Aici zâmbesc. Căci critica asupra realității și evenimentelor și oamenilor este implicită.
Ceva nu este ok cu lumea în care mă aflu. Ceva nu este ok cu ceilalți, cu situațiile, cu lucrurile. Aceasta este critica, aceasta este polarizarea, aceasta este capcana. Acesta este doar un gând, o judecată asupra experienței de a fi și nu adevărul.

Nu evenimentele lumii și ale vieții generează starea mea lăuntrică, ci judecățile mele asupra lor.

Am folosit de nenumărate ori evenimentele lumii și ale propriei vieți pentru a perpetua diferite stări vechi, pentru a nu le mai pune sub semnul întrebării și astfel, am folosit lumea și contextul vieții mele ca pretexte pentru a rămâne cel din trecut.

Sunt sub un cireș bătrân, în zăpadă pănă la genunchi. Pun semințe de floarea soarelui într-un trunchi scobit, adăpostit de ninsoare, pentru o mie de vrăbii și alte zburătoare necunoscute. O ciripeală plină de bucurie în mijlocul ninsorii care nu se mai oprește. Nu-și fac nici o grijă pentru mâine. Nu zac apatice pe o creangă spunându-și că nu are rost. Nu au prognoze meteorologice, nu își fac calcule cum să le ajungă semințele pentru o săptămână, o lună, un an, nu le pasă că nu e curent, că nu e internet, nu le pasă că acțiunea americană în Venezuela schimbă echilibrul sferelor de influență într-o lume ce tinde să devină multipolară, nu-și fac probleme de identitate, nu se întreabă cine sunt eu și dacă merit aceste semințe pe care existența mi le dă ca pe un dar. Pentru ele experiența momentului este plină de bucurie, de abundență, de frumusețe implicită a zăpezii, o celebrare, dacă ar fi să mă iau după sarabanda zgomotoasă care însoțește momentul.

În fiecare moment, la fiecare respirație, mă pot scufunda eu însumi în experiența de a fi, de a simți, viața curge în mine ca un dar, aș putea-o primi în același fel plin de bucurie în care zburătoarele astea mici și mari primesc semințele. Sunt conștient și viu, deși nu-mi amintesc să fi cerut acest lucru nimănui, trebuie să fie un dar, ideile, percepțiile, aerul, frumusețea acestui paradis terestru, toate curg în mine, prin mine, în senzații, în privire, în mintea mea, în înțelegerea mea, într-un flux continuu, nesfârșit, așa cum a fost de fapt dintotdeauna și cum va fi mereu.

Îmi scot mănușile pentru a simți zăpada, răceala, îmi scot fesul din cap pentru a simți ninsoarea, aerul rece explodează în plămânii mei în această clipă de conștiență, lumina tăcută a înțelegerii străfulgeră în mintea mea tăcută și vastă, privesc în sus la marele cireș înfipt în norii de zăpadă și împodobit cu păsări și el este viu în miezul iernii, iar iarna este o binecuvântare, un cadou, o splendoare…

Acesta este răspunsul tăcut, această stare ce pare a fi rădăcina absolută a ființei, într-o clipă în care Lumea nu a dispărut, ci este aici, acum, curățată de (pre)judecată, de problematizare, pură, clară, perfectă, un cadou, un dar neasemuit care transformă totul fără să nege. Acesta este răspunsul pe care îl primesc prin păsări, prin dulăii noștri care se tăvălesc în zăpadă dar cel mai mult prin plasma arzătoare pe care o simt în piept, radiind, transformând ceața în aer solar …

De-aici, orice pas as face, orice clipire de ochi, orice gând care se naște, emoția pe care o simt este un act de Creație… Inima mea se varsă în fiecare mișcare, răsuflarea mea se unește cu ceața aurie, ninsoarea se face apă curată pe fața mea, palmele îmi ard în mijlocul frigului.

Două zile a durat această atmosferă. În acest răstimp, întreaga scenă a vieții mele și a lumii mele a fost iluminată de nenumărate ori în momente a căror claritate poate fi exprimată astfel: decorurile lumii se mișcă necontenit, situațiile apar și dispar, se transformă în moduri neașteptate, oamenii fac și spun chestii conduși de fluxurile interioare, configurațiile de experiență pe care le numesc realitate sunt alcătuite din plasma Inimii mele modelată prin cuvinte, gesturi și acțiuni. Dar EU sunt sursa acestei Luminozități ce devine gândire și înțelegere, și al acestei energii Sensibile care devine emoție, mișcare și gest.

Iar EU nu poate fi rostit în cuvinte, nu are nume, nu are consistență deși este implicit prezent în întreaga experiență de a fi, EU este un alt nume al miracolului că exist, că simt, că înțeleg, al miracolului că respir și că din mine se naște o Lume pe care o pot percepe…

Miracolul nu se lasă cu ușurință pus în cuvinte, ele par stângace și incomplete, ca niște vase care dau pe-afară atunci când încerc să exprim unele lucruri. Dar dacă ar fi să pun cât pot de scurt și de clar toate acestea în cuvinte, atunci ele ar fi așa: Eu Sunt Creație.

Om