Skip to content
Cărțile Maestrului Interior
Reduceri!

Eliberarea din frică

Cine a cercetat mai adânc profunzimile sufletului ştie că nu ura ci frica este opusul iubirii. Frica, ca închidere în sine, ca zid ridicat în jurul unui eu mic, limitat, neputincios, rupt de Univers, de Sine, de Sursa profundă a întregii creaţii. Frica este cea care ne face să ne simţim într-un permanent conflict cu ceilalţi, apărând o iluzie şi tot  frica este cea care ne face să ne agăţăm de ei, cerându-le cu disperare afecţiunea şi recunoaşterea fără de care ne simţim morţi.

https://www.youtube.com/watch?v=3drGnbmY97A

https://www.youtube.com/watch?v=BjAiXmx0rDI

50.00lei

În stoc

Cine a cercetat mai adânc profunzimile sufletului ştie că nu ura ci teama este opusul iubirii. Frica, ca închidere în sine, ca zid ridicat în jurul unui eu mic, limitat, neputincios, rupt de Univers, de Sine, de Sursa profundă a întregii creaţii. Frica este cea care ne face să ne simţim într-un permanent conflict cu ceilalţi, apărând o iluzie şi tot  frica este cea care ne face să ne agăţăm de ei, cerându-le cu disperare afecţiunea şi recunoaşterea fără de care ne simţim morţi. Frica este cea care se interpune între noi şi Realitate, ţesând acea pânză a iluziei care ne opreşte să fim manifestarea completă a adevăratei noastre naturi.

Iubirea, în schimb, e cea care ne aduce laolaltă. Acolo, în acel abandon sacru al iubirii, descoperim că tot ce ne-am imaginat că ne poate răni, tot ce am crezut vreodată că ne poate distruge, tot ce am vrut să păstrăm la o distanţă confortabilă faţă de cel ce credeam că suntem, toate acestea fac parte noi şi vin către noi în acestă viaţă ca să ne reîntregească.

De câte ori în viaţă simţim că nu mai avem nici o ieşire, că suntem victimele neputincioase ale situaţiilor şi oamenilor din jurul nostru, de câte ori devenim noi înşine proprii călăi acoperindu-ne de vină şi judecăţi, să privim cu onestitate în noi înşine şi vom observa cum acel moment ascunde de fapt şansa unui mare salt, a unei imense transformări interioare.
La un asemenea proces ne invită Guy Corneau, în această carte care emană o simplitate caldă şi prietenoasă. E ca şi cum adevărurile despre care vorbeşte aşteptau de mult să iasă la lumină din interiorul nostru. Pentru a descifra tainele situaţiilor complicate pe care le trăim în viaţa de zi cu zi şi a ne ghida etapele transformării, el apelează la poveştile captivante în care sunt ţesuţi zeii mitologiei egiptene. Osiris gloriosul, Seth distrugatorul și Isis, sursa vieţii, ne ajută să intelegem situaţiile complexe pe care le trăim. Poziţiile de victimă, de călău sau de salvator apar atunci drept roluri limitative, de care fiecare dintre noi se pot elibera, pentru a se reconcilia cu sine.
De când anumite ramuri ale psihologiei au încetat să mai reducă fiinţa umană la creierul său, redescoperindu-i în schimb sufletul, cu toate profunzimile sale, cu întreaga sa măreţie şi dorul său de întreg, noi orizonturi au început să se deschidă pentru cei aflaţi în căutarea păcii, armoniei, iubirii şi înţelepciunii care-nu-se-pot-pierde. Aceasta este una dintre acele cărţi excepţionale care aduc înţelepciunea perenă, codată în miturile şi arhetipurile umanităţii, pentru a o folosi ca hartă pentru înţelegerea complexelor procese de transformare ale psihicul uman pe drumul descoperirii de sine.

Eliberarea din frică este o reeditare a cărții cu titlul Călău și Victimă!

Citate

„Isis ne propune să abandonăm aceste convingeri limitative – la urma urmelor, indiferent dacă ne considerăm victima altora sau propriul călău, niciuna dintre posturile în speță nu este mai bună decât cealaltă. Zeița ne invită să ne privim ca stăpâni ai destinului nostru. Acest „stăpân” nu a fost creat. Nu există performanțe ce trebuie realizate. Suntem deja stăpânii destinului nostru, dar am uitat. Suntem „distrați”, așa cum spunea atât de grăitor Budhha. Suntem adormiți, dar condițiile necesare trezirii noastre vor țâșni spontan în viața noastră. Le vom modela inconștient. Iată de ce ne putem minuna de perfecțiunea mecanismului vital.

Tocmai de aceea Jung a considerat că e bine să completeze faimoasa formulă a lui Freud conform căreia tot ce este inconștient se repetă. Această repetiție, adăuga Jung, se manifestă, în majoritatea cazurilor, din exterior, sub forma unor accidente a căror legătură cu dispozițiile noastre interioare nu este vădită. Acestui tip de corespondență psihiatrul elvețian i-a dat numele de „sincronicitate”, un cuvânt ce califică evenimentele care, fără să aibă o relație de cauză și efect, capătă un sens dacă sunt relaționate.

Așadar, acest stăpân există deja. Este vorba despre Sine, adevăratul centru al individualității noastre, adevăratul soare al acesteia. Cea mai bună cale de a intra în legătură cu acest Sine este să devenim Discipolul vieții noastre.

Așa cum am început să arăt în paginile precedente, a deveni Discipolul propriei noastre vieți înseamnă să părăsim o poziție de ignoranță și de sclavie, pentru a observa, fără rușine și fără culpabilitate, ceea ce trăim și ceea ce am trăit. Ne plasăm astfel în poziția de observator asiduu al unei experiențe care se derulează chiar în miezul existenței noastre cotidiene. Acest studiu are drept scop realizarea unei mișcări voioase, armonioase și bine stăpânite.

Devenind Discipolul propriei noastre vieți, vom încerca să extragem din această experiență, oricare ar fi ea, învățămintele necesare pentru a ne îndrepta spre o eliberare din sclaviile inconștiente. Prima etapă a mișcării de răsturnare începe, așadar, prin acceptarea necondiționată a ceea ce se petrece în noi și în viața noastră ca fiind semnul prezenței creatoare a Sinelui. Pe scurt, dacă am fost artizani abili, dar inconștienți, ai nefericirilor noastre, putem sub imboldul lui Isis, să devenim artizani la fel de ingenioși, dar conștienți, ai bucuriilor noastre.

Forța arhetipală și structurantă reprezentată de zeiță ne invită să ne răsturnăm perspectiva obișnuită pentru a accepta faptul că, dacă există conflicte în viața noastră, acestea provin din cele care rezidă în noi. Întrucât , fiind ființe esențialmente creatoare, ne creăm fără încetare condițiile necesare evoluției noastre, fie și prin situații stimulante, provocatoare sau explozive.”

“Seth se pornește împotriva tuturor, frumos sau urât, bogat sau sărac, umil sau orgolios. El este marele egalizator. Disprețuiește deosebirile și aduce totul la un numitor comun. În felul acesta, slujește procesului de universalizare a indivizilor. Abolește diferențele de care ne-am atașat pe drum. Distruge personalitatea, o dizolvă. Taie, execută, asasinează. Niciun individ nu scapă influenței pe care o exercită Seth. Apasă cu toată greutatea sa asupra oricărui corp care îmbătrânește. Un os crapă, iată ce se întâmplă cu cei care îi opun rezistență. Inevitabil, moartea ne va cuprinde în brațele ei, iar Seth își va fi desăvârșit opera. 

Printre cei care nu știu cine sunt ei înșiși, Seth seamănă angoasă și spaimă. Pentru cei care ascultă de elanurile vitale, Seth e un punct de trecere. Pentru înțeleptul care este conștient de mișcarea universului, Seth reprezintă instrumentul schimbării prin execelență.

Sub impulsul lui Seth, tot ce a germinat în adâncuri de multă vreme iese la suprafață. În acest sens, el nu este numai marele distrugător ci și marele inițiator, marele transformator. El reprezintă ceea ce se declanșează în noi în momentul în care individualitatea se detașează de elanurile sale vitale și alunecă de partea personalității. Încă o dată, această pulsiune autodistructivă nu reprezintă răul absolut, de care ar trebui să ne simțim răspunzători, ci o forță care, prin intermediul suferinței, ne arată locul dureros și ne îndeamnă la o schimbare de atitudine. Poate părea dificil să privim din această perspectivă lucrurile care ne tulbură și ne pun la pământ. Iată totuși perspectiva pe care ne-o dezvăluie mitul în aceste momente ”

„Când Osiris este dezmembrat și situația pare fără speranță, când Isis și-a pierdut magia, aceste vorbe incredibile pot exploda în miezul umanității noastre. Pierzându-ne frumoasa noastră elocuțiune facială, îl auzim atunci spunând: Ești perfect, ești intact. Adormitul să se trezească!

Nouă, celor care trăim agățați de jurnalul televizat, înșiruind, zi de zi, nenorocirile lumii, această proclamație ne pare chiar naivă. Dar nu e vorba, de fapt, de o proclamație, ci mai degrabă de o șușoteală. Anubis murmură aceste vorbe la urechea lui Osiris. Ele sunt șoapta zorilor în căușul nopții. Exprimă acel ceva ce nu are glas în noi, dar care repară și vindecă în liniște și fără întrerupere. Sunt șoaptele ce povestesc despre încrederea și speranța tuturor acelora care lucrează fără zgomot pentru venirea luminii. Sunt șoaptele de dragoste ale unei mame aplecate deasupra unui leagăn. Sunt șoapte ce vorbesc despre speranța mamelor  și a taților care muncesc și asudă, purtând în suflet imaginea unui copil intact, în ciuda defectelor sale. Ele cântă suspinul liliacului , susurul râului, extazul vântului prin frunzele arborilor. Sunt dovada a tot ceea ce există nobil și bun în fiecare zi și care-și continuă drumul în ciuda nebuniilor noastre.

Imediat ce această esență este percepută, imediat ce această esență este gustată, personalitatea își pierde din influență. Atunci, începem să nu mai credem în realitatea solidă a experiențelor noastre trecute. Acestea sunt din ce în ce mai relative și, curând, nu ne mai putem identifica astfel cu ele. Sunt precum hainele noastre vechi; ne-au plăcut mult, dar și-au pierdut farmecul și le lăsăm să zacă într-un dulap. 

Iată de ce, în legenda noastră, acest moment al trezirii lui Osiris este și acela al conceperii lui Horus. Începând chiar din acea clipă, în care primim în noi ipoteza unei lumini esențiale și e unei frumuseți care transcende vicisitudinile existenței, se naște în conștiința noastră o nouă atitudine. Mintea ne este penetrată de o idee nouă, legată de natura imaculată a esenței noastre. Cu siguranță, această stare nouă este încă în fază embrionară și trebuie să o hrănim dacă vrem, într-adevăr, să reușească să se nască, dar oricum am trecut peste o barieră importantă.

Personalitatea noastră va trebui să lase tot mai mult loc la ceea ce dă elan, la ceea ce sporește pofta de viață, le ceea ce ne oferă o bucurie pură de a fi. Nu este vorba despre satisfacerea nevoilor imediate, ci mai degrabă de recunoașterea elanurilor de creație, de exprimare și de participare, care ne îndeamnă să vrem să gustăm din alimente din ce în ce mai sublime.

Toate acestea înseamnă, pur și simplu, că, într-o bună zi, obosiți de suferință, vom ajunge să ne lăsăm scuturile jos. Și atunci, se va naște în noi șoimul, singura pasăre în afară de vultur care poate privi soarele în față.”

„În viața fiecăruia dintre noi, aproape cu precizia unui ceasornic, vine un moment în care nimic nu mai merge. Uneori, de vină sunt circumstanțele exterioare: un divorț, un faliment, o boală sau un eșec. Altădată este vorba despre noi înșine, chiar dacă totul pare să fie în regulă din afară. În orice caz indiferent din ce motiv dintr-o dată se rupe filmul. Un sentiment cu neputință de controlat pune stăpânire pe noi. Poate fi vorba despre o tristețe copleșitoare, despre o oboseală cumplită ori despre o iritare din ce în ce mai acută. Sau pur și simplu ne piere pofta de viață. Ne confruntăm atunci cu o “ înfrângere fără drept de apel“. Este vorba despre un sentiment pe care nu-l putem controla, pe care nu-l putem face să dispară. Un sentiment care ne dezmembrează ne copleșește, ne sparge viața în mii de cioburi. Un sentiment care ne dă măștile jos … ne lasă fără farduri, fără istorisiri de povestit și mai cu seamă fără istorisiri care să poată fi povestite.


În acel moment suntem tentați să jucăm rolul victimei și să-i acuzăm pe ceilalți, părinți, copii, ba chiar autorități. Deoarece este limpede ca lumina zilei, nu am ajuns în această situație , nu ne-am înfrânt de unii singuri. Există mai mulți actori într-o dramă.

De fapt, stările noastre sufletești nu apar din senin, așa cum nu se întâmplă nici cu bolile grave, cu divorțurile sau cu accidentele serioase. Încet, încet descoperim că există un istoric anterior, de cele mai multe ori inconștient, care ne-au dus la naufragiu. Conjunctura exterioară nu face decât să scoată la iveală, să exprime ceea ce zăcea în adâncul sufletului nostru. “

„Cum îl pot ajuta pe partenerul meu să se schimbe fără să fiu nevoit să-mi schimb partenerul?” Aceasta este întrebarea care mi-a fost adresată cel mai des în cadrul conferințelor mele. Iată și răspunsul: dacă străinul din partenerul dumneavoastră vă deranjează, asta  se întâmplă pentru că există și în dumneavoastră un străin care vă deranjează, fără să vă dați seama de acest lucru. Acest străin se ascunde în Umbra dumneavoastră; celălalt nu face decât să vă amintească de existența lui. Umbra reprezintă partea ascunsă a unui individ. O păstrăm ascunsă, deoarece nu vrem să o vadă ceilalți, de teamă să nu fim judecați. În realitate, Umbra se referă la tot ce considerăm neatrăgător la noi.

Încercăm să „punem în umbră” tot ce nu ne place, astfel încât aceste părți din noi să nu ne mai facă rău. Numai că Umbra nu este ceva lipsit de viață. Inconștientul e mai mult decât viu. Tot ce noi condamnăm la uitare câștigă tocmai prin asta forța de a ne  chinui și de a ne obseda, fie că este vorba despre trăsăturile noastre sau despre comportamentul celuilalt.

De fapt, elaborăm mai multe strategii pentru a pune bețe-n roate conștientizării Umbrei. În cea mai mare parte a timpului, ne proiectăm propriile complexe în afara noastră. Cu alte cuvinte, le împrumutăm celorlalți trăsături ale eului nostru, pe care nu vrem să le recunoaștem. Astfel, ele ni se înfățișează la celălalt înainte de a le putea recunoaște la noi înșine.

„În definitiv, nu există decât privirea noastră, concepția noastră asupra lucrurilor, care era supusă forței de transformare. Viziunea noastră asupra realității face în așa fel, încât să suferim sau să fim fericiți. Aceasta nu are nimic de-a face cu realitatea în sine, care, în fond, nu se schimbă. Lumina noastră fundamentală există, indiferent dacă o vedem sau nu. Un proces de schimbare poate antrena tot felul de suferințe, după imaginea vieții însăși, dar și aici totul depinde de privirea pe care ne-o așternem asupra acestor suferințe.

Orgoliul este cel care se frământă și suferă. Frica este cea care nu vrea să-și piardă din influență. Nevoile sunt cele care se tem că vor fi dizolvate. Rănile trecutului sunt cele care ne cer să credem în ele. La limită chiar, am putea spune că nu există niciun demers. Până la urmă, nu e vorba decât de o schimbare de perspectivă.

Într-adevăr, privită sub un anumit unghi, chiar povestea transformării noastre este o istorie pe de-a-ntregul inventată. Încă mai hrănește realitatea personajului care are nevoie să se identifice cu o asemenea poveste pentru a exista. Da, într-adevăr, a ne cunoaște înseamnă a ne uita, pentru a înlătura toată importanța a ceea ce am fost. Individul se plasează sub puterea momentului prezent. Amintirile lui nu-l mai îngreunează. Nu mai este legat. „Am băut ceai și am mâncat tsampa”, spunea un maestru tibetan.„Propria istorie nu mă mai interesează.””

„Cum să introduc mai bine zborul lui Horus, zborul șoimului încoronat? Cum să reproduc mai bine zborul lejer al aceluia care știe că nu este nici victima altora, nici propriul călău, ci însuși creatorul vieții sale? Deoarece înțelepciunea ne invită să constatăm că nu am fost niciodată nimic altceva decât această mișcare creatoare și drăgăstoasă și că așa s-au petrecut lucrurile dintotdeauna. Chiar și impulsurile noastre cele mai obscure pot fi privite ca fiind opere luminoase, pentru că, prin suferința pe care o provoacă, ele ne conduc la pacea interioară.

Iată, pe scurt, ce am vrut să vă spun prin intermediul acestei cărți. Iată ce am putut întrevedea eu însumi în acest buchet de observări, de concepții și de inspirații, pe care l-am împărțit cu voi. Acum, atât vouă, cât și mie, nu ne mai rămâne decât să executăm pașii acestei coregrafii. Mărturisesc că sunt departe de a stăpâni toate lucrurile despre care vă vorbesc. Constat, în fiecare zi, cât de mult este supusă viața mea fricilor și nevoilor. Totuși, de fiecare dată când fac această constatare, se mai ridică un văl, pentru că partea din sine care o poate face este liberă de programări. De zece ori pe zi , îmi pun aceleași întrebări: oare îmi doresc cu adevărat această transformare? Îmi dau seama, în cele din urmă, că totul depinde de o permisiune pe care ne-o acordăm. Totul depinde de o autorizare interioară.”

“Așa cum a făcut pentru Horus, Isis are puterea de a ne dărui ochi noi. Ea ne prezintă viața sub o nouă privire. Ne spune că nu folosește la nimic să ne simțim vinovați și rușinați de ceea ce suntem și de ceea ce am fost. Important este să recunoaștem că purtăm, pur și simplu, în noi acest gust pentru unitate – rămas intact în ființa noastră. Ne atrage spre el fără încetare. Dezordinile și suferințele proprii nu exprimă, de fapt, decât împotrivirea de a redeveni Unul, deși acesta este visul cel mai scump și legea fundamentală a ființei noastre.”

“Adormitul să se trezească! Iată, așadar, unde voia să ajungă legenda. Fie ca Marele Adormit să se trezească! Iar omul să iasă din ignoranța de sine și să-și revendice adevărata sa natură. Să înceteze jocul acestei drame a călăului și victimei. Să-și dea seama că, încă de la origini, a fost propriul creator al tuturor lucrurilor care se întâmplă

Este precum jocul păpușilor rusești. Mai întâi, Seth dezvăluie prin acțiunea sa că, în spatele unei fațade de libertate, ființa era închisă în sine. Apoi, arată că această închidere ascundea o împrăștiere. După aceea, Isis intră în scenă pentru a sublinia că, în realitate, această ființă nu a fost niciodată risipită: în spatele dispersiei personalității se ascunde unitatea ei fundamentală; și-o va regăsi, numai să consimtă să se trezească.”

„Cred că acesta este teribilul secret pe care fiecare dintre noi îl poartă în sinea lui: „Lumina noastră, nu umbra noastră, este cea care ne sperie cel mai mult”. Lumina noastră, adică creativitatea noastră, imaginația noastră, entuziasmul nostru, elanul nostru de viață. O să vă spun ceva ce o să vă mire, dat fiind faptul că vine din partea unui psihanalist: cred că nu putem face mare lucru pentru a-i ajuta pe ceilalți. Putem cel mult încerca să trezim lumina din ei. Și cea mai bună cale de a aprinde această lumină e aceea de a ne trăi propria lumină. Celelalte soluții propuse ajung, într-un fel, să nege lumina celuilalt.

Pe noi, terapeuții, necesitatea ne obligă uneori să avem grijă de cineva. Luând în considerare ceea ce am spus mai devreme, nu poate fi vorba decât de o măsură temporară. Tocmai de aceea, după părerea mea, cel mai mare cadou pe care un om îl poate face celorlalți este să le recunoască lumina încurajându-i să se hrănească și ei din sursa universală. Întrucât fiecare dintre noi poartă aceeași lumină, se subînțelege că nu putem decât să-i încurajăm pe semenii noștri să iasă din scenariile lor constrângătoare pentru a-și gusta adevărata libertate. La fel, cel mai mare cadou pe care cineva și-l poate face lui însuși este acela de a-și da dreptul la lumină și de a se delecta cu ea.”

„Bun, s-a cerut un bis! Orchestra a acceptat să mai cânte o piesă. Atunci, de data asta, să ne facem cu adevărat plăcere, să dansăm ca și cum timpul nu ar exista.

Procesul pe care tocmai l-am lămurit este acela care merge de la eșecul interior la conștientizarea suveranității noastre reale. L-am descris ca fiind un proces ce se derulează în timp. Totuși, în realitate, el se produce zilnic în noi, uneori în doar câteva secunde. Într-adevăr, de câte ori se profilează o schimbare, chiar și atunci când este vorba de luarea unei decizii simple, trecem prin etape care duc de la dezmembrare la reasamblare. De fiecare dată, personajul este reconsiderat și trăiește acest proces ca pe o sfâșiere. De fiecare dată, forțele vindecătoare ale lui Isis vin să ne liniștească pentru a ne oferi încredere în procesul la care suntem supuși și, de fiecare dată, la capătul tergiversărilor noastre, țâșnim din nou în lumină precum Horus șoimul, încoronați cu o nouă viziune, înarmați cu noua noastră suveranitate.

Ne cucerim lumea cu această nouă atitudine și ne regăsim fatalmente în poziția lui Osiris, care trebuie să fie din nou omorât, pentru că a redevenit prizonier al personajului său. Și în cazul marilor crize și în cazul celor mici, indiferent dacă sunt individuale sau colective, același proces ne ghidează prin aceste etape diferite. …

Suntem aici pentru a crea. Suntem aici pentru a deveni artiști ai vieții. Am venit să experimentăm faptul că nu există alte obstacole în calea suveranității noastre decât limitele pe care ni le-am impus chiar noi.

Într-o bună zi, la momentul potrivit, când importanța acestui drum va fi înțeleasă, fără mânie și fără frică, fără rușine și fără vina trecutului, ființa se va trezi și își va începe călătoria spre ea însăși, călătoria spre lumină. Va găsi ochiul și viziunea unică. I se va părea atunci că nu există mers, că nu există demers, pentru că, de la un capăt la altul, nu trebuie decât să se nască într-o luminozitate care a fost dintotdeauna acolo. Nu va trebui decât să consimtă la simpla evidență a momentului prezent.

Doamnă, domnule, când totul a fost spus, mai rămâne doar bucuria de a valsa cu viața, pentru că, într-adevăr, executăm un vals, în cea mai frumoasă sală de bal din lume: ființa noastră interioară.”

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Eliberarea din frică”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Newsletter

Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele noutăți