Hainele cele noi ale Împăratului

Unele povești nu numai că nu se termină niciodată, dar se transformă cu fiecare om care le ascultă și cu fiecare povestitor. Sunt vii, eterne și infinite ca și Om. Într-o bună zi, această poveste veche cât Lumea, s-a dovedit a fi despre Mine și despre Fiecare. Cine sunt Eu? (Povestitorul)

Povestea începe ca orice poveste cu…. A fost odată ca niciodată un mare Împărat. Împărăția lui era ca și el … mare, popoare peste popoare peste popoare, ale căror nume nici nu și le mai amintea. Împăratul nostru se ocupa cu ce se ocupă orice Împărat: cu treburile împărăției. Răsplătea pe unii, spânzura pe alții, mai dădea o raită prin împărăție, mai înăbușea o revoltă, mai ctitorea o ctitorie… Uneori se năpustea peste vecinii mai nevolnici cu armata lui, și în felul acesta împărăția creștea.

Împăratul începea deja să-și dorească un băiat, un moștenitor, care să cârmuiască după ce el s-o prăpădi, că deh, meseria de Împărat era veche în familia lor. Căci tătâne-su a fost Împărat, bunicul la fel, iar stră-stră-bunicul, din ce se mai amintea, tot cu împărăția se ocupase. Și mare i-a fost bucuria când soția lui Împărăteasa l-a anunțat că vor avea un copil.

La sorocul potrivit, Împărăteasa a născut un băiat, viu și întreg la trup, bucălat, fericit și căcăcios. Un aer de mulțumire plutea în castel. Împărăteasa era mulțumită că-și împlinise datoria, Împăratul era mulțumit că avea un fiu, și chiar și Împărăția era mulțumită că în caz de … Doamne Ferește, nu se punea problema să rămână fără Împărat.  

Pruncul fu luat, spălat, îmbrăcat frumos și prezentat împărătesei, care-l luă cu mare dragoste în brațe. Doar că ce să vezi, năpârstocul, nici una nici alta, fleoșc, face un mare rahat prin hăinuțele cele curate. “Ahhh” strigă Împărăteasa scârbită, “luați-l de aici, aduceți-mi-l când e curat și frumos!” Și uite așa, după un scurt moment de mulțumire, a început viața prințului.

Bineînțeles, o grămadă de lume roia în jurul lui, profesorii îi spuneau ce să facă și ce să nu facă, cum să se poarte, ce să știe și ce să se facă că nu știe, dar mai ales sub îndrumarea atentă și strictă a Împărătesei, o mare parte a dimineții era dedicată perierii părului, alegerii hainelor, aranjarea cutelor, faldurilor, fireturilor, până când Împărăteasa era mulțumită. “Gata, acum arăți ca un prinț, poți ieși să te vadă lumea.”

Într-o zi prințul, dorind să-i facă pe plac măică-sii, s-a strecurat în camerele lui, și-a ales o bundiță care-i plăcea lui foarte mult, înflorată, colorată, și-a pus-o pe el și a ieșit să-l vadă măică-sa. Împărăteasa l-a privit scurt și i-a spus: “Vai dragă, dar bundița asta nu se potrivește deloc. Dă-o jos imediat”. Curtenii au zâmbit politicos, iar prințul nostru s-a simțit absolut rușinat. De atunci n-a mai ieșit din cuvântul măică-sii în privința îmbrăcămintei. Avea tot timpul sentimentul că nu-i îmbrăcat ca un prinț, și în același timp, când mergea cu caleașca privea cu un fel de dorință secretă la băieții de pe stradă cu hainele lor largi, peticite, care alergau, râdeau și făceau tot felul de năzbâtii.

Dar ei erau băieți de rând, el era … prinț.

Și așa au trecut anii ca vântul și într-o bună zi Împăratului i-a venit sorocul, și cu un zâmbet de mulțumire, că avea un fiu care să moștenească frâiele împărăției, s-a stins. Cum o împărăție, nu-i Împărăție în lipsa unui Împărat, prințul a primit mintenaș, hlamida lui tătâne-său, sabia si sceptrul lui și a fost întronat pe tronul lui.

Împăratul cel tânăr își făcea treburile conștiincios, trimitea într-o parte solii, în alta războinici, dijmuia negustorii, judeca pricinile supușilor. E drept că fără să-și dea seama favoriza pe cei bine îmbrăcați și pedepsea mai aspru pe cei îmbrăcați simplu. În război, era în fruntea oștii când adversarul era slab și-și trimitea generalii la luptă când adversarul era fioros. Așa că dacă ar fi fost să întrebe cineva cum este Împăratul, i s-ar fi răspuns pe bună dreptate, că este și părtinitor și nepărtinitor, și blând și aspru, și curajos și prudent. Era un Împărat … potrivit.

Și Împăratul nostru cel nou avea un fel de obsesie pentru haine. Simțea că trebuie să fie cel mai bine îmbrăcat, cu cele mai fine materiale, cele mai strălucitoare giuvaiere, cele mai frumoase croieli, și doar atunci se simțea pe deplin Împărat.

Așa că imediat ce termina treaba, mergea să vadă ce i-au mai adus negustorii, croitorii, cizmarii, aurarii veniți din toate colțurile împărăției. Era foarte pretențios, arunca unele, mângâia altele, se îmbăta de parfumuri, verifica, proba, toate hainele lui trebuiau să fie impecabile. Dar în scurtă vreme, chiar și împărăția lui cea mare devenise plictisitoare și prea mică. Nu mai apăreau lucruri noi, deosebite, plus că in clipa in care punea Împăratul pe el o mătase fină ca aerul toți curtenii se dădeau peste cap să poarte și ei ceva la fel de bun, sau măcar pe aproape ca să fie demni de curtea imperială. Mai ales că știau toți, dacă erai bine îmbrăcat, erai bine văzut, și dacă erai bine văzut, creșteai în rang și în avere.

Neavând deloc cu ce să se mai îmbrace, Împăratul trimise oaste să cucerească alte regate de jur împrejur, trimise negustori în locuri îndepărtate, doar, doar s-o mai găsi ceva care să-i placă măcar așa pentru o clipă. Pentru scurtă vreme dorința lui de a avea cele mai frumoase haine era puțin potolită.
Acum dacă întrebai pe cineva, ti-ar fi zis că Împăratul era mai degrabă neiertător decât blând, căci dacă vreun croitor făcea o greșeală cât de mică, în loc să primească aur, plătea, iar plata era doar una – capul. Călăul curții era un om ocupat.

Într-o bună zi când Împăratul era într-o depresie, căci multe capete căzuseră și el nu mai avea nimic de purtat, iată că apare în cetate un negustor cu fața smeadă ascuțită, ochii negri pătrunzători, pielea asprită de soare și vânt. Aduce cu el povești extraordinare. Poporul se aduna în jurul lui să-l asculte povestind despre oamenii care se înfășoară toată viața în straie negre de li se mai văd doar ochii, despre păduri în care giuvaierele creșteau în copaci, mari cât pumnul. Și ca să-și întărească poveștile, scotea din niște baloți uriași stivuiți pe spatele cămilelor tot felul de mostre.

În scurtă vreme faima călătorului a ajuns la urechile Împăratului care porunci să-i fie înfățișat de îndată. Și i-a spus: “Încântă-mă, arată-mi ceva care ce n-am mai văzut, ceva ce doar eu pot să port și nimeni altcineva, și te voi umple de aur. Iar de nu voi găsi nimic să-mi placă, te voi scurta de cap. Primești ?” Negustorul nostru, cu ochii lui negri adânci, nici n-a clipit. A zâmbit. A adus un balot mare și a început să-i arate Împăratului minunățiile.

“Asta nu-mi place!!”, “De astea am mai văzut!” , „Asta are culorile prea șterse.” „Piatra este prea mică …”

„Văd că Măria-ta ești un mare cunoscător. Pentru tine și doar pentru tine am un material atât de fin, atât de special încât doar oamenii deștepți pot să-l vadă. Proștii pur și simplu nu-l văd. Vrei să ți-l arăt ?”

Împăratul cu ochii sclipind, gândea “ Uau ! Ce material șmecher ! Și o să văd cine-i prost și cine-i deștept la curtea mea. O să-i scurtez de cap pe proști și nevolnici și o să-i țin doar pe ăia deștepți. Uau – foarte tare!!!!” “Ha-ha-ha!! Da !! Bineînțeles! arată-mi, ce mai aștepți ?!!” Negustorul chemă doi din oamenii lui ca să scoată cu mare grijă un cufăr foarte greu din balotul cu minunății, care părea fără de fund și-l puseră cu grijă în fața Împăratului. De sub haine, cu gesturi ritualice, negustorul scoase o cheiță înflorată, bătută cu nestemate, și descuie încuietoarea. Cufărul se deschise cu un sunet melodios și negustorul îl roti încet, încet, cu fața către Împărat. Acesta privi cu curiozitate și cu nesaț, și pentru un moment …. inima i s-a oprit în gât… Lada i se părea lui că era … goală. Își reveni imediat și zise : “Uau ce culori, ce material, ce frumusețe !!” După care aruncă o privire piezișă către curtenii care-și lungeau gâturile să vadă mai bine, și care după un moment de stupoare au început să zumzăie : “Da, vai ce frumusețe !!” “Da ! Asta este ce caut de-o viață, cu asemenea materiale voi arăta cu adevărat .. Împărătește. Nimeni nu se va mai îndoi că eu sunt Împăratul !“

Și uite așa începu un proces lung și anevoios. Negustorul, care era și mare croitor, nu lăsa pe nimeni să se atingă de material. Zi de zi, nenumărate ore, Împăratul ședea în fața oglinzii, în timp ce negustorul măsura, tăia, însăila, ajusta și făcea cele mai imperiale haine pentru cel mai imperial Împărat, din cel mai neobișnuit și rar material, pe care dacă nu-l vedeai, erai prost.

Când hainele fură gata, Împăratul fu îmbrăcat în timp ce negustorul îi spunea cu lux de amănunte de ce nasturele ăsta trebuie încheiat primul, de ce șnurul acesta trebuie lăsat mai larg, cum șade mai bine gulerul, nici prea ridicat, nici prea lăsat… Când totul era la locul lui cum se cuvine, Împăratul, mulțumit peste poate, răsplăti pe negustor cu greutatea lui în aur. Acesta mulțumi cu umilință și profundă recunoștință și apoi porni neîntârziat în drumul lui.

Împăratul mândru și încrezător cum nu mai fusese vreodată, își făcu apariția în mijlocul poporului pe care-l cârmuia. Toți oamenii se uitau la el cu gura căscată. Împăratul se uita la ei să vadă ce impresie face. Curtenii, cu fețe impasibile, cu săbiile lor lustruite, și mătăsurile lor bogate, erau foarte respectuoși și foarte încordați. Poporul se uita înmărmurit cu ochii beliți la hainele Împăratului și toți de la mic la mare își spuneau, “Mamăăăă da prost mai sunt !”. Până când un puștiulică, pesemne nedus la biserică, care învârtea o roată în praful drumului, începu să râdă zicând: “Uite! Împăratul nostru este gol pușcă !!!” Bineînțeles că mă-sa i-a tras o palmă, tac-su un șut în cur și l-au luat de acolo foarte repede … dar era prea târziu. Adevărul fusese dezvăluit, poporul a început să râdă, iar nobilii, oricât erau ei de obișnuiți să-și ascundă sentimentele, chiar și ei au început să râdă în hohote. Un râs nestăvilit din toată inima. De ce-o fi fost asta ? Poate că au scăpat de marea lor măcinare că sunt proștii care nu văd hainele Împăratului din materialele alea magice, că toți ceilalți sunt mai deștepți, sau poate că atunci când trăiești o minciună prea mult timp și cineva rostește adevărul se produce o eliberare subită, sau o nebunie nestăvilită. Cine știe ? Cert este că și nobilii râdeau în hohote.

Singurul care nu râdea, era Împăratul însuși. Se simțea din nou mic și pricăjit, neajutorat și disprețuit. L-a cuprins o rușine enormă și imediat după asta o furie la fel de enormă. S-a întors pe călcâie și a fugit în camerele lui de unde a urlat, să-i fie adus negustorul să-l tortureze, să-l omoare cu mâna lui, să se răzbune. Dar negustorul dispăruse ca luat de vânt.

A doua zi Împăratul ieși cu fastul obișnuit, îmbrăcat cu cele mai bune haine. Se ținea țanțoș dar înăuntrul lui inima-i era cât un purice. Se simțea rușinat. Ținea fastul, dar cu coada ochiului privea pe fețele oamenilor, convins fiind că toată lumea-l disprețuiește, că toată lume râde de el pe ascuns. Împăratul a devenit foarte, foarte, foarte necruțător. Dacă într-o judecată i se părea că unul dintre împricinați îl privește mai așa … într-un fel, dădea imediat pedeapsă să i se taie capul și apoi trecea mai departe. Nici călăul curții nu se mai simțea în apele lui. Oamenii au devenit foarte speriați. Împăratul se transforma din ce în ce într-o fiară însetată de sânge, avidă de răzbunare, care încerca pe cât putea și cum putea să scape de rușinea pe care o simțea. Singurele momente în care era cât de cât împăcat erau cele în care se încuia în iatac noaptea, își trăgea plapuma peste cap și tremura cât îi noaptea de lungă. Alteori, se strecura afară din pat și mergea la grajduri. Caii, credea el, că nu-l judecă după cum arată și se simțea în siguranță acolo.

Într-o astfel de noapte fără lună, în timp ce stătea de vorbă cu calul lui de bătălie, dintr-un ungher întunecat apăru, un chip spectral în lumina unei lămpi, o figură lungă, un bătrân, mai bătrân decât orice știa el în împărăția lui. Bătrânul fusese grăjdarul lui taică-su și cine știe, poate îngrijise de cai și pe vremea lui bunică-su. Bătrânul vechi ca moartea, veni încet, aproape plutind până la Împărat, cu o bocceluță de haine, îl privi cu ochii lui negrii adânci, i le puse la picioare și apoi plecă. Împăratul privi hainele simple, aspre, mirosind a bălegar și fără să priceapă de ce, își dădu jos hainele cele bogate, îmbrăcă hainele cele aspre, întoarse spatele palatului și porni. Așa începu el să cutreiere împărăția, ca un om de rând, fără nici un ban, cerșind mâncare și adăpost și întrebându-se mereu : “Cine sunt eu fără hainele mele? ….. Cine sunt eu fără hainele mele ?…”

Mergând el prin lume, uneori a fost omenit, alteori alungat, uneori a dormit cu un acoperiș deasupra capului, alteori sub cerul liber, uneori prin soare, alteori prin ploaie.

A ajuns într-un loc îndepărtat și izolat unde oamenii trăiau foarte simplu, iar copiii alergau goi pușcă prin praful ulițelor. Mamele îi adunau seara, îi îmbăiau într-o vadră de apă și apoi îi trimiteau la culcare. Era un loc foarte plăcut, oamenii erau direcți si deschiși, nimeni nu-ți zâmbea cu subînțelesuri. Pentru prima dată Împăratul se simțea mai liniștit. Nu mai pândea pe toată lumea să vadă dacă-i disprețuit pentru felul în care arată, pentru felul în care se poartă, ce face, ce zice … Nu încerca să mai mulțumească pe nimeni acolo pentru că oamenii erau … deja mulțumiți. Chiar s-a gândit să rămână în locul ăla, dar întrebarea venea mereu : “ Cine sunt eu fără hainele mele ?”. Așa că Împăratul s-a hotărât să meargă până sandalele se vor rupe, până hainele se vor rări și se vor desface de pe el. Și când o să rămână fără haine, fără încălțări, fără nimic, atunci, nădăjduia el, o să afle cine e el fără hainele lui.

Într-o bună zi a ajuns într-un loc în care oamenii aveau corpurile pline de tatuaje, tatuaj lângă tatuaj. A oprit o femeie pe uliță și a întrebat-o “ De ce vă tatuați tot corpul ?” Femeia privindu-l direct cu ochi negri pătruzători, i-a răspuns “Ceea ce vezi pe pielea mea este ceea ce sunt eu înăuntrul meu”. “Îmi plac florile, îmi place să le privesc, să le miros și să le îngrijesc. Uite aici – mi-am desenat un tatuaj cu flori. Prețuiesc libertatea așa că uite pasărea de pe umărul meu este simbolul libertății. Uneori sunt tristă așa că mi-am desenat o lacrimă sub ochiul drept, iar alteori sunt exuberantă și strălucitoare ca diamantul pe care l-am desenat sub ochiul meu stâng. Îmi place să dansez, să mă rotesc ca aceste spirale de pe coapsa mea”.
“Și balaurii aceștia negri și întunecați de pe burta ta – ei ce reprezintă din ceea ce ești tu pe dinăuntru ?” “Ah, spuse femeia, sunt fricile, furiile și rușinile mele pe care dacă le las de capul lor, mă macină, îmi mănâncă mațele, îmi rod oasele. Le-am desenat aici ca să le văd, să iau aminte la ele. Să le strunesc.”

Și Împăratul plecă mai departe, tot mai departe, până când sandalele i s-au tocit și s-au rupt. A plecat mai departe desculț, până din pantaloni n-a mai rămas decât o zdreanță atârnată de șolduri, din haina lui două fâșii fluturând în jurul gâtului, și așa a ajuns într-o bună zi la un lac întins. Cât vedeai cu ochii nici o cută de val, nici o vietate. Vîntul își ținea respirația. Însetat, Împăratul s-a aplecat să bea, și în acel moment a văzut o arătare ciudată, cu părul încâlcit, cu barba crescută în neorânduială, fața smeadă ascuțită, pielea aspră arsă de soare și de vânturi cu ochii adânciți în orbite. Ochi negri pătrunzători pe care și-i amintea de undeva sau de cândva de mult … “Ăsta sunt eu, atunci când nu mai am nici o haină ?”
A privit îndelung. Împăratul privea imaginea din lac și imaginea îl privea la rândul ei. Nu știm ce-au văzut unul la altul, nu știm ce-au vorbit, ce-au deslușit, fiecare cu povestea lui, spusă din nou și din nou, până când Împăratul și-a apropiat fața de oglinda apei, tot mai mult și mai mult. Cu cât se apropia vedea mai bine. Și mai mult, și mai aproape și mai clar. S-a apropiat atât de mult încât a devenit una cu oglinda și a trecut dincolo. Iată-l privindu-se pe sine din oglindă … Și la vremea potrivită, Împăratul s-a simțit spălat, curat, împăcat și a aflat CE este EL.

Boj